Construirea dușmanilor societății este o
sarcină politică sută la sută. Unul dintre părinții sociologiei, Emil Durkheim,
observa acum mai bine de un secol că atunci când o societate suferă, ea
resimte nevoia de a găsi pe cineva căruia să-i impute răul, cineva pe care să
se răzbune pentru această decepție. Studiile de antropologie culturală au
analizat sute de momente din toate etapele istoriei în care violența contra
dușmanului fundează unitatea de grup, coeziunea și dă un sens comun vieții și
luptei comune. În ultimi ani trăim în culturi ale alertei și fricii. Campaniile
electorale aduc în fața marile pericole, combatanții căutând cât mai expresiv
să primească voturi din specularea fricilor celor mai diverse: frica de emigranți,
frica de vecini, frica de pandemii sau chiar de invizibilele găuri din ozonul
de deasupra noastră. Mass-media vine să dea sentimentul de actualitate și de
proximitate pentru multiple pericole într-o lume pe care oamenii o percep ca
tot mai periculoasă, plina de pericole și capcane.
Politica românească, refăcută și orientată
mereu cu fața spre trecut din 1990 până astăzi a construit mereu
dușmani care să justifice dominația și perpetuarea la putere a unor indivizi
sau echipe, găști sau familii.
Dușmanul, fictiv sau real, are avantajul
prezenței. Națiunile puternice își inventează dușmani puternici, cu o mare
forță de distrugere și cu istețimi nebănuite, eventual integrați într-un
complot extraordinar. Dușmanul este vizibil, devine un actor important al
vieții chiar prin umbrele sale. Există chiar o voluptate în prezentarea
dușmanului în viața cotidiană. Când națiunile prezintă mereu dușmanul duc de
fapt un război în care se remarcă oameni, se nasc eroi, se dau medalii sau
decorații. Dușmanul nu doarme! De câte ori am auzit asta și auzim chiar și
acum, când vorbim despre dușmanul care este stafia comunismului care cică mai
umblă prin Europa.
Dar în timp ce inventăm dușmani puternici și
perfizi, societatea ascunde lucruri importante, bagă sub preș multe lucruri,
fardează răni pentru ca să nu se vadă pansamente urâte pe fața patriei. Multe
lucruri devin invizibile sau sunt invizibilizate.
Termenul de invizibilitate socială a
apărut în științele sociale puțin după anul 1960 și îl datorăm lui Edward
Clifford (1) care, studiind dezvoltarea psihologică a copilului, a constatat că
uneori indivizii ocupă un loc în spațiul social, dar prezența lui este
neremarcată, adică individul nu devine actor, nu contează ca participant la
viața socială. Fenomenul a fost tratat ca izolare social, iar mai târziu, în
1982, într-o carte a lui Yves Barel (2), ca marginalitate socială,
în care vorbea despre invizibilitatea socială a clasei muncitoare. Când au
apărut în scenă marile grupuri de imigranți, invizibilitatea socială a primit
sensuri noi: discriminare, exploatare, excludere socială, inegalitate pentru că
sociologii au început să trateze problema ca și non-recunoaștere, ca lipsă de
identitate recunoscută de ceilalți, ca lipsă de status social. Cu timpul și
alte teme au ajuns să fie preferate în studiile de sociologia muncii, a
devianței, antropologie sau sociologie organizațională: invizibilitatea
femeilor, a inegalităților de tot felul sau violența domestică. Uneori simțim
mode mediatice, mai degrabă, puse de victimologie generalizată, dar nu durează
mult și nu au efecte pe termen lung. Pe termen lung vedem că părți importante
din societate devin invizibile, grupuri întregi de oameni nu participă la viața
publică. Practic, avem o Românie ascunsă de care ne este rușine, conștient sau
dintr-un mecanism de apărare inconștient, nu o arătăm sau îi contestăm dreptul
la cuvânt. Pentru că marea problemă a celor invizibili este că nu au conștiința
identității sociale sau își construiesc o identitate rănită, o identitate fără
față. Cel invizibil observă că societatea întoarce capul când trece pe lângă el
și dezvoltă diferite mecanisme de compensare, se simte ca ”omul fără însușiri”,
ca să folosim sintagma lui Musil. De fapt, socialul, în general, pierde tot mai
mult din vizibilitatea lui publică, pe măsură ce ”societatea spectacolului”
ține loc de dezbatere publică serioasă. Chiar și campaniile electorale au
eliminat temele sociale din dezbatere, totul se joacă pe scandalul mișcării
liderilor, pe cancanizare și pe starizarea nimicului. Politica de Facebook
creează impresia proximității față de liderii politici și altceva nu mai
contează, doar un narcisism al spectatorului care simte că joacă si el un rol
alături de cei mari, trăiesc emoții comune, descărcări de câteva secunde de
adrenalină, apoi fiecare revine la ale lui.
Această Românie invizibilă se dezvoltă tot
mai mult pe măsură ce avem un spectacol tot mai facil, care nu mai solicită
analiza pentru a fi înțeles, nici mecanisme cognitive complicate. Spectacolul
se suprapune ca o pânză colorată, ca o carpetă cu ”Răpirea din serai”, peste o
Românie fără față, cu oameni condamnați să devină invizibili, pe care
politicienii i-ar dori doar la vot, dar nu și la spectacolele în care fac baia
de mulțime.
Țiganii sunt actorii
tăcuți ai unei drame de invizibilitate. Reapar doar când poate media să
exploateze scandalurile legate de opulență sau inedit, dar sutele de cartiere
fără apă, lumină electrică sau fără canalizare nu le vedem decât atunci când le
găsesc televiziunile străine, iar atunci protestăm chiar pe cale diplomatică.
Ani de zile profesorul Cătălin Zamfir (3) și echipa sa de la Institutul de
Cercetare a Calității Vieții (ICCV) au scris cărți, au făcut cercetări pe
acesta temă, au propus programe si proiecte, acum această temă este ascunsă
parcă sub covor, mai mult decât altădată.
Sărăcia reprezintă o mare
interioară a României pe care au navigat, neștiuți, doar sociologii. Cu ani în
urmă, un volum, ”Sărac lipit, caut altă viață”, coordonat de Manuela
Stănculescu și Ionica Berevoiescu (4), încerca, printr-un titlu nespecific
aridității studiate a unei cărți de sociologie, dar atât de inspirat, să atragă
atenția asupra unei realități șocante, cartografiind sărăcia teritorială și
descoperind strategiile de supraviețuire în zonele sărace sau munca invizibilă
a săracilor. Acum, la 25 de ani de la înființare, Institutul de Cercetare a
Calității Vieții a lansat o sinteză a luptei asistenților
sociali, care vorbește despre cei 25 de ani de cercetări și proiecte
pentru fondarea unui sistem modern de asistență socială, sub coordonarea
echipei condusă de Elena Zamfir (5). În peste 500 de pagini găsim o
comoară de idei și proiecte, dar și cimitirul speranțelor pentru specialiștii
care au încercat să convingă lumea că banii pentru social înseamnă o
investiție, nu un cost.
Țăranii au dispărut astăzi
de pe scena publică, a devenit o înjurătură de trafic ipostaza de rezident în
rural. Localnicii satelor ajung să fie vizitați de reporteri doar în campanile
electorale sau de procurori ca să-i întrebe cu cine au votat sau dacă au votat
la referendumuri. Dar ce mai știm noi despre viața locuitorului din
comunitățile rurale, înafara faptului că au plecat mulți în Italia, Spania sau
Irlanda? Dacă nu ar salva supraviețuitorii avioanelor căzute în munți poate că
nici nu am auzi de ei.
Despre muncitorii din întreprinderile capitaliste de
azi nu auzim nimic pentru că niște guverne recente au ucis contractele
colective de muncă, iar sindicatele au doar o prezență de formă, pe la
showurile televizate. Milioanele de migranți internaționali nu ne interesează
decât atunci când devin forță de manevră electorală. Diaspora nu
este o forță de asalt electoral, ci este compusă din milioane de români
dispersați peste tot în lume care exersează strategii de supraviețuire care nu
interesează pe nimeni. Ne interesează doar faptul că trimit bani acasă și că
salvează o parte importantă din lipsa de eficiență a societății noastre în ceea
ce privește balanța comercială externă sau că devin o importantă divizie pentru
schimbarea politică. Sunt acolo destine și tragedii, mutații identitare și
fenomene de aculturație care nici măcar nu ne interesează, dar în tot acest
timp Profesorul Dumitru Sandu, lucrează cu echipe de tineri cercetători pe
acest subiect (6).
Intelectualii cuminți ai țării, cei care nu fac parte din divizia intelectualilor publici,
valabilă în orice regim, sunt vizibili doar la nivel local, ei nu
câștigă niciodată demnitatea de a se exprima prin mijloace cu difuziune
națională. Vin cu religiozitate la lansările noastre de carte sau la
conferințele din țară și pleacă de multe ori dezamăgiți de idolii
forului (7). Sunt mai informați și mai dedicați societății decât multe
vedete intelectuale, dar nu au cum să găsească locuri în care să se exprime și
să conteze, adică au tot o problemă de vizibilitate.
Tinerii nu apar pe scena
publică decât rar și în ipostaze organizaționale sau evenimente convenționale.
Este un fel de a încerca să arătăm că încă nu a plecat toată populația tânără
din România.
Cine mai rămâne? Aproape nimeni, aproape nimic. România nu are o
față reală, un portret viu, posibil de identificat în teren. Citesc o carte
apărută în 1913, ”O Românie plină de viață” (8), despre o Românie pe care o
descoperea un francez la începutul secolului XX. România respectivă nu mai este
de regăsit în spațiul comunicării publice. Poate există, dar nu dă dovezi de
viață, cum spun cei din antiterorism. O Românie invizibilă este o patrie
ascunsă, nerecunoscută, ca o fiică vitregă a realității. Românii invizibili au
avut până acum un singur purtător de cuvânt: sociologul și, câteodată,
jurnalistul. Dacă sociologii tineri de azi vor uita că sunt purtătorii de
cuvânt al acestei lumii, ea va muri asfixiată, iar dacă politicienii se vor
feri de rapoartele și studiile sociologilor, atunci avem siguranța că vom avea
două Românii. Una mică și vulgară, gureșă și manelizată, locuind în televizor
și alta muribundă, tăcută și invizibilă ocupând indecent și ilegitim, nu-i așa,
99% din teritoriul fostei Românii.
Referințe:
(1) Clifford, Edward, ”Social visibility” in
Children development, n°34, 1963, http://www.jstor.org/pss/1126773
(2) Barel, Yves, La marginalité sociale, Presse Universitaire de France, Paris, 1982
(3) Zamfir, Elena & Zamfir, Cătălin, (eds), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Ed. Alternative, București, 1993
(4) Berevoescu, Ionica; Stănculescu, Manuela S. (2004), Sărac lipit, caut altă viaţă, Nemira, Bucuresti (2004)
(2) Barel, Yves, La marginalité sociale, Presse Universitaire de France, Paris, 1982
(3) Zamfir, Elena & Zamfir, Cătălin, (eds), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Ed. Alternative, București, 1993
(4) Berevoescu, Ionica; Stănculescu, Manuela S. (2004), Sărac lipit, caut altă viaţă, Nemira, Bucuresti (2004)
(5) Zamfir, Elena; Stănescu, Simona Maria; Apinte,
Daniel (eds), Asistența socială din România după 25 de ani: Răspuns la
problemele tranziției, Școala Ardeleană, Cluj Napoca , 2015
(6) Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale
migratiei românești, Polirom, Iași, 2010
(7) Matei, S. A., Idolii
forului: O declarație de independență intelectuală [A declaration of
intellectual independence. An introduction to “Idols of the Forum.”] Foreign
Policy (Romanian edition), 2010, June, 12
(8) Lobbe, Paul, O
Romanie plină de viață, Institutul European, Iași, 2008
Editorial pentru SINTEZA,
revista de cultură și gândire strategică, numărul 16.
Prima intrebare pe care trebuie sa si-o puna orice european, si, respectiv, orice roman, cu mintea sanatoasa, este:
RăspundețiȘtergere"Ne dorim cat mai multi, sau cat mai putini tigani?"
Tarile Europei, care isi doresc cat mai putini tigani, trebuie sa limiteze copiii pentru fiecare tiganca, la maximum doi!
Tarile Europei, care nu vor fi de acord cu aceasta limitare trebuie sa permita o imigratie nelimitata pentru tigani!
A perora pe tema tiganilor din Europa, fara sa avem asemenea reglementari ferme, este o dovada clara de prostie, sau de ipocrizie!
Orice roman cu mintea sanatoasa, dupa ce rezolvam problema numarului tiganilor, va trebui sa se intrebe "Ne dorim cit mai multi sau cit mai putini tarani?".
Ștergere