Încă
mai cred că ideile pot schimba lumea chiar fără să întâlnească un batalion de
baionete, cum credea Napoleon. Nu mi-am pierdut încă naivitatea de a crede că
suntem obligaţi ca, atunci când vrem să cucerim lumea, în primul rând să ne
gândim să o schimbăm. Este o crimă să îţi propui să cucereşti lumea
folosindu-te de defectele ei şi să vrei să exploatezi aceste defecte ale
oamenilor doar pentru a te ridica deasupra lor sau a-i conduce, a-i domina sau
supune.
O bună
periodă de timp am crezut (şi mai cred încă) faptul că ideile mele, răspândite
zilnic, se vor întâlni cu cele ale altor oameni şi, încet, vom putea constitui
o echipă pentru schimbare, un colegiu invizibil, care va creşte pe zi ce trece
şi va reuşi să facă ceva. Dacă nu va putea să răstoarne munţii inerţiei măcar
va ajuta ca lucruri mici să se întâmple, cărămizile din care sunt construite
marile lucruri şi evenimente. Prima schimbare este una mică, dar importantă,
cea în care începi să vezi diferit unele lucruri din jurul tău. Şi nu doar că
le vezi, ci începe să-ţi pese de lumea din jur. Începi să contabilizezi şi alte
griji, te doare suferinţa din jur şi nu te mai gândeşti la comunitate ca la o
ghenă, şi nici la patria ta ca la o hartă agăţată pe peretele clasei întâi.
Dar există
şi pauze de respiraţie, momente în care îţi pierzi speranţa şi chiar dorinţa de
a mai participa la iluzia schimbării sociale. Aceste momente se amestecă cu
cele în care ai energia să crezi şi răbdarea de a căuta argumente printre
lucrurile abandonate pentru că le-a trecut timpul sau sunt stricate. În fiecare
dimineaţă avem un motiv să reîncepem să credem, să construim speranţe şi să
facem ceva pentru lumea asta. Motivul este acela că beneficiem încă de un
miracol care se repetă: suntem vii. Trăim deci, ne bucurăm de soare, de
prieteni, de copii sau de iubire, simţim în coşul pieptului o pasăre speriată
care dă din aripi peste cenuşa zilei de ieri. Dacă simţi asta nu poţi să nu te
gândeşti că merită să pui un pic de pasiune în paşii pe care-i faci spre
celălalt. Că nu poţi să te opreşti din a iubi, din a crede în ceva, din a da şi
altora o parte din minunea care se reînnoieşte în fiecare dimineaţă.
Încerc să-i
învăţ pe studenţii mei că nu te poţi opri la capătul rândului când scrii şi
nici nu poţi rămâne la capătul ultimului curs, atunci când înveţi. Pentru a
deveni un intelectual pentru comunitatea ta trebuie să te uiţi în jur şi să
descoperi urmele suferinţei sau semnele nedreptăţii pe care o suferă cei mulţi.
Trebuie să te dedici mai ales celor care te refuză, care nu ştiu că au nevoie
de tine. Ei sunt împinşi de viaţă sau de sistemul politic şi social într-o
debara a societăţii şi nu vor vedea niciodată prea mare parte din lumea care se
construieşte pe spinarea lor, cu munca lor, cu ajutorul energiei pe care ei o
cheltuie alergând după false valori şi gadget-uri strălucitoare.
O ţară normală produce intelectuali pentru a se apăra de întuneric,
prostie şi ignoranţă, lucruri rezultate din dominaţie şi polarizare socială. O
cultură vie produce intelectuali ca mecanism de apărare.
În
primii ani de viaţă, când deschideam ochii în Runcu Salvei, un sat năsăudean de
sub Munţii Ţibleşului, se săpa pentru stâlpii de curent, iar tatăl meu,
„Poetul” – cum îi spuneau oamenii, era un fel de instituţie. Duminica dimineaţa
mă trezeam în sunetul vocilor ţăranilor care stăteau la coadă, oameni cărora le
scria scrisori, petiţii, cereri; altora le construia o galenă (adică un fel de
radio), le dădea o injecţie, unii veneau să le repare televizorul, mulţi să îi
ajute cu un sfat pentru a trimite copilul la şcoală la oras sau pentru a
împrumuta o carte.
Şi astăzi,
tatăl meu este cel mai respectat om al comunităţii, nu pentru că a scris câteva
volume de versuri sau pentru că este membru al Uniunii Scriitorilor, ci pentru
că a fost scrib, bibliotecar, depanator radio-TV, consultant şcolar, asistent
medical şi orice altceva a trebuit să facă. În urma lui, satul pierdut printre
dealuri a trimis în lume doi parlamentari, trei membri ai Uniunii Scriitorilor
şi mulţi ingineri sau profesori.
Cred că
dacă fiecare intelectual şi-ar respecta menirea am putea ieşi din această
groapă a istoriei, am putea scăpa de acest destin second hand. Poţi visa
la o schimbare prin scris chiar şi în condiţiile unei societăţi fără de valori
şi fără de memorie socială. Evenimentele nu lasă urme în conştiinţele
oamenilor, parcă suntem o naţiune de gumă. Destinul nostru pare o ciungă de ros
care se întinde lung şi inutil. Am avut inundaţii distrugătoare în ultima
vreme, dar totul a rămas la nivelul unor ajutoare de urgenţă şi a unui scandal
mediatic de o săptămână.
Pe Valea
Trotuşului, aproape în fiecare an, oamenii fug din calea apelor ca din calea
turcilor. Deşi nu se face nimic, oamenii votează aceleaşi echipe de la primărie
cu o inconştienţă ieşită din comun. Nimeni nu face un proiect pe termen lung
pentru îndiguiri sau pentru a regulariza albia râurilor. Nici măcar vreo lege
care să-i pedepsească pe cei care taie pădurile fară cap sau măcar pentru a
interzice construcţia de locuinţe în zona inundabilă nu apare. Nimic... La
toamnă sau la primăvară vor ieşi din nou apele, Realitatea TV va transmite în
direct, Tatulici se va indigna în cizme de gumă şi pelerină, oamenii vor fugi
iar pe dealuri şi istoria va continua să meargă în cerc pentru fiecare
generaţie. Un fel de refuz al istoriei ne aduce în situaţia de a uita, de a nu
acumula nimic, visând alandala şi amăgindu-ne cu speranţe de doi bani.
A scrie
este un gest de disperare. Sunt oameni care scriu pentru a redeştepta copilul
din oamenii prea grăbiţi să mai dea ochii cu propria lor fiinţă. Mulţi scriu
pentru ca să vadă dacă au vreun feed back care să le arate că nu s-au
dilit de tot. Alţii, probabil, scriu ca să se dea deştepţi, dar cel mai
important este că scrisul rămâne. Este ca un fel de piatră, care nu zboară în
vânt, ca vorba, el rămâne undeva în Univers. Poate fi luat de fiecare şi
folosit ca o armă, sau poate ca o cărămidă. Cuvintele scrise pot fi cărămizi
pentru o lume pe care o putem ridica spre soare fără autorizaţie de construcţie
sau certificat de urbanism. Fără a da şpăgi sau a fi prieten cu primarul. Lumea
de cuvinte poate fi de multe ori mai reală decât lumea de sânge şi sudoare.
Dacă fiecare intelectual şi-ar îndeplini menirea, am putea să depăşim acest
destin ghebos. Cuvintele mint mai puţin decât imaginile care ne dau iluzia
transparenţei imediate, directe.
Vin
alegerile şi avem nevoie de mari depozite pentru a le umple cu vorbele fără de
viaţă ale politicienilor-copie, zâmbitori de pe afişele electorale. Scrisul
este o aroganţă pe care încă pot să şi-o permită cei care încă se simt vii şi
care nu verifică dacă trăiesc pipăindu-şi portofelul cu cărţile de credit. Arestaţi-i,
domnule procuror, dumneavoastră aveţi salariul prea mic pentru a fi generos cu
intelectualii care o iau razna din când în când. Oricum, nu se vor anula
pensiile speciale şi o să vină vremea când se va sancţiona portul ilegal de
cuvinte şi vom intra în normalitate.
Deci, ce
aţi spune dacă vă invit să încercăm a ieşi din submarinul politic ce ne ţine
prizonieri? Acceptaţi că trăim absurd şi ar trebui să vină cineva care să
ridice chepengul şi să ne strige: „Trezirea!”, „Deşteaptă-te, române!”, „Fiţi
atenţi!”, „Grijă mare!” etc.? Ce-o să faceţi, o să vă prefaceţi că nu aţi auzit
sau o să aşteptaţi rezultatul alegerilor ca să puteţi spune cu cine aţi votat?
O să vă uitaţi la televizor pentru a căuta o soluţie la spaimele de viitor?
Atunci
luaţi un creion şi o hârtie, iar la mijlocul foii albe scrieţi patru cuvinte:
„EU NU MĂ PREDAU!” Apoi o să vă vină să nu mai treceţi pe-acolo o vreme, o să
vă fie teamă, poate, de obrăznicia scrisă. O să scrieţi apoi: „EU NU VREAU SĂ
TAC!” şi aşa mai departe...
