ACASA, IN SATUL POETILOR

Asociaţia Culturală Eikon în colaborare cu Primăria comunei Runcu Salvei  a acordat  Premiul „Spirit, Tradiţie, Cultură” pentru promovarea satului românesc marelui poet contemporan Ioan Es. Pop care, cu forță și autenticitate, surprinde în poezia sa filonul tragic al satului maramureșean.

Juriul este format din Alexandru Vlad, cunoscut prozator clujean (preşedintele juriului); Vasile Dâncu, ţăran autodidact şi scriitor, Vasile George Dâncu, editor şi scriitor; Vasile Sebastian Dâncu, eseist, sociolog şi profesor universitar; Vasile Mititean, ţăran autodidact, cititor şi critic literar; Anchidim Pavelea, primar al comunei Runcu Salvei; Ioan Pintea, preot şi scriitor şi Grigore Pop, ţăran autodidact şi scriitor. Membrii juriului de anul acesta, cu excepția lui Alexandru Vlad, sunt intelectuali locali ai comunei Runcu Salvei sau originari din această localitate, rămânând ca să se adauge acestui colectiv cei care sunt onorați cu respectivul premiu.

Tot în cadrul acestei sărbători culturale au avut loc :
- dezvelirea bustului Ioan S. Pavelea, vestit dascăl al acestor locuri;
- lansările de carte: Patimile vieții. Cozmenii de Vasile Cozmi (Editura Oscar Print), prezintă: poetul Vasile Dâncu; 50. Poeme alese de Ioan Pintea (Editura Eikon) și Poveștile, viața și moartea. 50 de texte pentru 50 de ani de Vasile Sebastian Dâncu (Editura Eikon), prezintă: profesor Nicolae Bosbiciu. (Cărțile lansate aparțin unor autori ce sunt fii ai satului Runc);
- susținerea unui recital de către Nucu Pandrea, celebru artist și cântăreț din frunză;
- spectacolul folcloric cu participarea unor cunoscuți artiști din județul Bistrița-Năsăud.

Ioan ES. POP:

am şi eu o afacere pe lumea asta:mă dau specialist în nenoroc.
am închiriat un spaţiu la subsol,
pe lângă cimitirul armenesc,
unde concurenţa e acerbă.

pot zice că-s şi eu patron de-acuma.
şi ştiu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista aceşti mărunţi oameni trişti,
până la urmă nişte neisprăviţi cu toţii,
lumea ar pieri în două zile.

şi-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucrăm ca să facem oamenii fericiţi,
ci doar cel mult să-i uşurăm de prea multă nefericire,
să aducem nefericirea aproape de fericire,
să uşurăm binele de prea bine
şi răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero
iar partenerul de afară ne dă ţepe,
ăsta încă nu se cheamă faliment.
vor veni în curând parteneri serioşi,
despre care ziarul financiar
se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,
şi vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât
cehia şi ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii care pot exporta
nefericire pură ca heroina -
a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia
nu ştie vinde ce are mai bun,
iar or să ne-o ia alţii înainte,
pentru că norocul nu vine de două ori,

şi-atunci or să schimbe iar guvernul,
crezând că acolo e buba.

Alaturi de Ioan Es. Pop si copilăria, indiferenta, deasupra tuturor și a noastră

Iata cateva imagini de la aceast eveniment din satul copilariei mele. Si niste versuri ale dragului nostru oaspete, Ioan Es. Pop

 

 

 

„peste drum de crâşma unde stau şi beau/ e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani./ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă./ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.// atunci ridică înspre mine crucea cu mânie/ şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el/ halba cu bere şi-l ameninţ/ şi bat furios din picioare şi se mânie şi el/ şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.// poate nu ar trebui să vin duminica la birt/ chiar de la şapte dimineaţa. el îşi începe/ slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte/ se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.// (…) o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,/ întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem/ cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm şi o să bem şi la tine,/ o să fie duminică seara târziu, n-o să ne vadă nimeni./ dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frică acum/ de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte”.

 

 

 

 

am supravieţuit mai ieri şi unor toamne

care abia urmează să vină,

d-apoi ăsteia despre care meteorologii

spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa

aşa de des ca mai an -

biletele-au ajuns cu mult prea scumpe

iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,

deşi parcă tot mai mulţi turişti

se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa

e deja pregătită să primească

în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede

nevoit să recunoască franc

că el nu a fost în momfa niciodată

şi că nici nu ştie unde este

deşi sunt patruzeci de microbuze

care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor

noştri turişti de se-nghesuie într-acolo?

or fi microbuzele atât de odihnitoare,

minunăţiile atât de mari încât,

odată ajunşi la momfa, nici chiar unul

să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’

zice că de ce nu l-am chemat

vara asta şi pe el la momfa.

păi ce, vere, asta a fost vară?

şi-atunci noi ce căutăm aici?

aici e locul de unde pornim înspre momfa.

şi unde vine momfa asta, vere,

momfa e la nici doi paşi de-aici,

dacă stăm încremeniţi un ceas,

vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace

şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,

în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,

aici nu eşti la mare sau la maramu’

 

 

***
de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.

 

 

 

 

 

cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decît masa, mai mic decît scaunul,/ mai mic decît cizmele mari ale tatălui./ cît un cartof, atîta mă visam./ pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata,/ pînă toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara/ iar apoi căzînd din nou în somn.// şi toamna să mă trezesc tot nedormit/ şi tot nespălat ca fraţii mei/ şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra/ şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,/ căci vin acasă de bunăvoie,/ dacă-n primăvară mă puneţi la loc,// şi primăvara să fiu primul pe care/ îl aruncă înapoi în cuib/ şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu,/ din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,/ ani mulţi, neîntors şi uitat." 

 

Multumim IOAN ES. POP!