sau despre războiul, mereu pierdut,
al președinților
Clausewitz
spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi,
poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de
războaie și spiritul lor de distrugere.
La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc.
Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi
atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica
ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile
trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii
electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice
primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De
aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în
costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel
greu de probat.
Războiul
de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei,
competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri,
familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară
le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente, grupurile politice nu pot face decat târguri
sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru
interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o
negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru
între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de
regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag
cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică
destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi
expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești
trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are
un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.
Cert
este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania
electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru
lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare
că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele
sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu
să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în
propriul tău partid.
Acest
război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din
imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are
o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile
supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al
nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau
chiar un război în zadar.
Nimeni
nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții.
Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire
pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.
Ion
Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața
Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui,
generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau
generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că
minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat
pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar
ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că
am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai
puțin închis într-o echipă de foști de
care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a
transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să
limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că
a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc .
În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am
văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate chiar și o toleranță față de idei cu care nu
era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o
dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o
adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de
acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.
Emil
Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat
de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic.
Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul. Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix
definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de
neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața
Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după
altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil
un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de
incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul
politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească
securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și
implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat
învins de propria lui mână dreptă.
Traian
Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca
predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător,
nu putea să stea să-și aștepte adversarii și a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână,
dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care
mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc
să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să
scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit
repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care
i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a
încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor
lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte
de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o
poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la
final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!
Pe
Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.
Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de
tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de
mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres
care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc
important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună
și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta
pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o
doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit
că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul
necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate
fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este
dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de
viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere
pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă
enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește
în ritm de intelectual, nu de politician.
Poate
că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie
de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un
val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat
pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de
comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe
de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul
ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți
continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau
de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context
moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori
absurde.
Dar
Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte
de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid. Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși
la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu
aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină
și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în
fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la
început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau
atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul
politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al
politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară
dușmanii”. Pentru că el poate ignora
trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.
Este cel dintâi Premier și, poate, viitor președinte de țară care nu a
fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult
decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a
schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra
dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială
sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai
mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță, mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la
luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii
de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus,
parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece
de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă
să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se
interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care
pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus
și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că
acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu
se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui
care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de
fiecare dată. Normalitate înseamnă să
pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi
convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să
recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de
organizare partinică, coaliție sau alianță.
Războiul pe care nu are voie să-l
piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi
chipul uitat al normalității.