OMUL CĂRUIA I SE CUVINE TOTUL

Unii au început să-i spună acestui lucru “mi-se-cuvinism”, dar parcă ușoara ironie șterge ceva din esența fenomenului. În plus, omul căruia i se cuvine totul nu vrea să fie introdus în nicio formulă, el ar avea nevoie de un cuvânt unic, strălucitor, poate aurit. Unul care, cu siguranță, i se cuvine. Omul despre care încerc să scriu acum câteva rânduri reprezintă o tipologie socială destul de rară, deoarece majoritatea oamenilor au insticte sociale, iar unul dintre acestea este instinctul reciprocității. Dacă viața socială este o înlănțuire de activități în care avem nevoie unii de alții, atunci este firesc să căutăm a echilibra contribuția cu ceea ce primim, chiar dacă nu facem contabilitate exacta. Poate doar iubirea este o relație în care, cum spune Romain Gary, trebuie să dai fără a cere nimic în schimb, dar și aici există forme de răspuns.

Omul căruia i se cuvine totul nu are aceste instincte, pentru el venirea lui pe lume a fost probabil o ocazie cosmică pentru ca lucrurile să primească sens. De aceea, vom localiza această specie în politică, acolo se poate desăvârși, ca aspirație și lipsă de scrupule. Omul acela, dacă ajunge într-o funcție publică, devine un colecționar de orice, un mare depozit, adună în colecțiile sale toate jucăriile pe care nu le-a avut când era mic: mașini, tablouri, ceasuri, bijuterii sau orice lucru care poate avea valoare. În același timp însă adună în jur și un lucru fără valoare în ochii lui, dar necesar: oamenii.

Omul ”mi-se-cuvinist” este un mare colecționar de oameni. Îi colecționează așa cum ar colecționa tablouri, adică are nevoie de ei pentru panoplie. Oamenii aceia sunt jucăriile lui, trebuie să lupte cu toții pentru slava lui, să-i fie servitori, adulatori, să-i cânte ode, ori să fie gladiatorii lui în spațiu. Oamenii din colecția lui trebuie să nu fie excepționali, dar mai ales să nu strălucească în vecinătatea lui, să nu aibă pretenția de a li se respecta individualitatea sau chiar umanitatea. Pentru cel căruia i se cuvine totul oamenii sunt doar niște uriase păpuși pe care le poți muta cu telecomanda oriunde dorești. Și nu este doar atât! Oamenii cu care se înconjoară Omul (evident, cu O mare) trebuie să fie niște oglinzi în care el se privește și se vede frumos. Când marele Om se duce la televizor, ei sunt cei care se înghesuie să sune pentru a spune ce fenomenal a fost Șeful, ce bine le-ai zis-o șefu’, geniale fraze, extraordinară glumă, fantastică audiența etc. În general, el este providențial și cere zilnic solidaritate cu el, fraternitate care să-l cuprindă din toate părțile, sacrificiul tuturor pionilor pentru supraviețuirea lui.

De regulă, Omul căruia i se cuvine totul are și o soție căreia, ați ghicit, i se cuvine cel puțin la fel de mult, dar poate și mai mult, căci este Doamna sau Dânsa, femeia de fier din spatele bărbatului puternic. Ea dispune de fapt de tot și pentru ea toți oamenii subordonați soțului sunt o liotă de servitori, niște dobitoace care nu sunt destul de recunoscătoare. Ea se uită la soțiile celor din gașca soțului și le tratează ca pe niște găini. Le va accepta doar pe cele care sunt obediente și care țin ochii în podea sau pe cele se îmbracă modest în preajma Marii Doamne. Uneori, seara, Doamna se uită la televiziuni și. nemulțumită de filmele triste, sună la TVR să schimbe programul cretin care demoralizează masele.
Când intră singur, din lăcomie sau lipsă de caracter, în bucluc, Omul căruia i se cuvine totul este atât de nefericit încât crede că pentru cauza lui ar trebuie să se dărâme lumea. Toți ar trebui să se arunce în fața tavălugului Justiției, ar trebui să se oprească trenurile și o grevă generală să paralizeze întreaga țară. El este sigur în mijlocul unui complot pentru că el știe că nu greșește niciodată. Mereu dușmanii îl urmăresc sau adversarii politici îl hărțuiesc pe nedrept pentru ca să nu ajungă să conducă spre paradis țara asta care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu-l merită. Cei care nu deschid războaie în numele lui sunt niște trădători și niste nemernici. Cei care i-au fost soldați, dar s-au lăsat la vatră au greșit, ar fi trebuit să-i rămână grăjdari până la sfârșitul vieții lor.

Dar nimic nu egalează în fast aniversările Omului căruia i se cuvine totul. Durează de regulă mai multe zile, iar șirurile lungi de oameni se pot vedea de departe cărând flori și cadouri. Județele trimit dubițe, concurenții celor din funcții gonesc pe drumuri lăturalnice cu peșchesuri și plocoane mult mai mari pentru a fi numiți de marele Guru în locul dregătorilor. Unii vor reuși să aducă daruri și promisiuni spectaculoase și atunci o să vedeți cum, dintr-o data, omul nostru devine mare reformator. Schimbă dregători, taie capetele unora déjà prea vechi în jilțuri. Observați cu atenție, dați istoria înapoi, cele mai mari acte de bravură făcute de Marele Om se întâmplă după fastuoasele sărbători ale anivesării sale.

Omul căruia i se cuvine totul nu poate da nicio luptă, pentru că nici nu-și poate închipui un adversar real. Chiar și această idée îl sperie, nici un adversar nu este demn să-i devină challanger. De aceea, el este fricos și laș. Transpiră mult în zilele confruntărilor mari sau mici. Confruntările lui sunt doar mici, căci refuză orice luptă. Când vine vreo slugă să-i spună că îl atacă cineva, primul lucru pe care el îl spune este: hai să ne predăm. Când își pune armura de carton pentru emisiunile de televiziune, omul nostru are chilotul umed, chiar dacă știe că este vorba doar de o simulare pentru acei gura-cască ce vor să înțeleagă politica de la televizor. Deși nu a dat niciodată vreo bătălie decât prin intermediul altora, Omul misecuvinist se consideră un mare învingător.

Te uiți la el și ti se face milă, nici măcar nu ai ce să-i spui. Îl vezi cum se târește prin noroiul fiecărei zile și nu te mai înduri nici măcar să-l calci peste mâinile grăsuțe cu care te pălmuia odată. Căci Omul căruia i se cuvine totul trebuie să se mulțumească doar cu un singur lucru adevărat, nefalsificat, venind din viața cea adevărată și care i se cuvine cu adevărat: disprețul. Atât, dar și asta este prea mult.