BYE, BYE NOKIA!

O lecție pentru România

Ce se spune?
Când a venit Nokia în România politicienii locali, dar și cei centrali, cam toată lumea, de altfel, a scos pieptul înainte ca și cum am fi trecut la alt nivel în jocul cu progresul: nu e doar o investiție economic, e o chestiune de brand pentru noi, spuneau liderii locali ai puterii din acea vreme. Un politician local și-a făcut campanie cu bannere în care copia brandul Nokia pentru a aduce aminte că el este cela care a adus paradisul în Romania.
După această plecare – bruscă, oarecum - puterea, care știa de mult despre retragere, spune că este pregatită să aducă alte firme, că nicio altă companie nu mai pleacă. Nu cred că actuala administrație are vreo mare vină directă, chiar dacă este adevărat că nu are idei economice prea avansate, deși Președintele României a trimis vinovăția spre birocrația și lipsa de curaj a Guvernului în promovarea unor măsuri. Administrația județului a răspuns cu greu întrebărilor jurnaliștilor pe tema plecării Nokia. Cei de la AJOFM Cluj au spus că gestionarea a 2000 de șomeri este floare la ureche, ei ar putea face face față și la 5000 de șomeri. Pentru Emil Boc este o problemă de imagine, dar Guvernul s-a mobilizat să transmită că nu e nici o problemă, vin alții care vor umple rapid halele respective.
Opoziția liberală acuză administrația pedelistă pentru plecarea investitorilor străini. Șefii de la Nokia promit că vor face plăți pe termen mai lung și că au plan de responsabilitate socială impecabil. Probabil că vor da ceva bani, apoi vor fugi ca niște lași, niciun plan de reconversie sau orice altceva nu se va face. Sigura speranță ar fi ca aceia care s-au bătut în piept cu performanța aducerii concernului finlandez să fi făcut un contract solid în care să avem despăgubiri dacă pleacă mai repede, lucru de care sincer mă îndoiesc. Nemții le-au luat celor de la Nokia peste 200 de milioane de euro drept despăgubiri, dar nu cred că noi am putea fi atât de inteligenți și de verticali. În fine, am recitit presa din 2008 care ridica niște osanale șefilor din administrația de atunci de credeai că aceștia au inventat telefonul mobil. Acum aceștia anunță deja cu titluri mari că, în locul finlandezilor, vin cei de la IBM, Bosch sau alte fantome ale capitalismului pribeag.
Chiar dacă dezbaterea legată de responsabilitatea autorităților pentru plecarea unor investitori are sens, ea se va face sigur în spațiul public, eu voi aborda problema dintr-o altă perspectivă.
Sunt sigur însă că nu vom învăța nimic din asta deoarece dezbaterea publică va fi doar o harmălaie fără de sens sau doar în scopul câștigării unei brume de capital politic de pe urma nefericirii a 2000 de familii ajunse în impas. Este adevărat că s-ar putea ca acest moment să oprească marșul trimfal al culorii portocalii la Cluj și că va fi o mică depresie politică, dar nu cred că actualul guvern va învăța ceva din acest eveniment.

Lecția: poate observăm că există investitorul român!
Nu câștigăm mare lucru dacă facem demagogie politică, nici polemici și nici dacă înjurăm patriotic pe capitalismul străin fără de inimă și scrupule. Altceva ar trebui să învățăm de aici, dar sunt sceptic că vom putea face asta pentru că, până acum, nimeni nu a suflat o vorbă despre asta.
Ar trebui să înțelegem cât de important este investitorul român. Fie că este mic, mare sau mijlociu, investitorul român este o adevărată cenusăreașă. Este hulit de opinia publică: 90% dintr-un eșantion de români cred, în sondaje recente, că aceia care astăzi sunt patroni au avut succes doar prin noroc, hoție sau corupție. Admistrația își bate joc de investitorul român, îl plimbă după hârtii inutile, îi cere șpăgi, îl pune să se înscrie în partidele aflate la putere. Nimeni nu-l ridică în slăvi, deși el este captiv în comunitatea respectivă. Investitorul român nu are unde să plece și nici nu are ambasadori care sa facă lobby când se schimbă legislația peste noapte. Dacă face vreo greșeală politică este ținut în șah cu controale interminabile, iar dacă este unul mai proeminent poate fi cărat în cătușe pe drumul de costișe ce duce la DNA. Evident, cu televiziuni de față, imagine numai bună pentru motivarea copiilor lui. Investitorul român nu are șansa de a ajunge la Premier sau la Președinte, nu primește medalii și așteaptă cuminte chiar dacă statul nu-i dă banii cu lunile sau cu anii.

Experiența mea personală
Am avut eu însumi o experiență recentă cu politica de stimulare a investițiilor despre care vorbește seara la televizor Doamna de Fier de la Palatul Victoria. Am angajat câțiva tineri ieșiți din facultate și am mizat pe sprijinul unei legi date de Guvernul Boc care promitea o sumă pentru salariile tinerilor absolvenți cu condiția să-i păstrezi o perioadă mai lungă de timp. Nu mă gândeam să câștig ceva din asta, dar aș fi vrut ca banii de la stat să-i adaug salariului pe care oricum li-l dădeam. Mi-am făcut dosare, cei de la resurse umane au pierdut zeci de zile umblând pe drumuri, am facut contractele cu statul și, în totală legalitate, am așteptat ca, măcar după un an, statul să-și onoreze obligațiile față de firma mea. Dar nici vorbă, în numele Guvernului, AJOFM Cluj mi-a comunicat că statul nu mai are bani să-și respecte propria lege, nu-mi poate deconta nimic, dar că am dreptul de a da statul în judecată. Mulțumesc! le-am spus și mi-am văzut de treabă, după ce le-am tras niște înjurături ca orice ardelean care s-a născut la țară. Nu aveam timp de pierdut prin tribunale pentru că trebuia să muncesc. În schimb, mi-am pierdut definitiv încrederea în stat, în legile propagandistice ale Guvernului și în cei care le promovează. Am mai angajat de atunci o grămadă de oameni, dar mă feresc să mai cred că merită să cauți măcar vreo facilitate pentru investitorul român. Investitorul român este un paria pentru guvernele propriei țări. Guvernanții români visează doar la dolarii sau euroii străinilor, iar dintre afacerile autohtone le pot accepta doar pe cele de partid. Restul afacerilor sunt privite ca adevărate agresiuni la adresa puterii politice, putere care are drept de viață și de moarte asupra a tot ceea ce mișcă sub soarele patriei.
Să credem că iubim prea mult străinii, să fie o dovadă de xenofilie? Nici vorbă, îi primim cu pâine și sare, dar suntem foarte atenți la buzunarul lor. În timp ce investitorul roman este captiv în defileul panterei, cum zice un prieten al meu, el nu are unde pleca, investitorul străin primește privilegii, scutiri de taxe locale, pentru el se fac investiții publice. Dacă un consiliu județean ar cheltui câteva milioane de euro pentru ca să viabilizeze o zonă pentru un investitor român, ar fi un caz grav de corupție, dar dacă vine un străin acest lucru se întâmplă firesc și nimeni nu se gândește la discriminare sau la faptul că străinii sunt avantajați, iar concurența cu noi, autohtonii, este una neloială.

Să ne bazăm pe investitorul român!
Nu cred că ajută la ceva să spun că ne merităm soarta, nu este corect să spunem asta, prea des o facem. Trebuie doar să facem o schimbarea de atitudine: să ne bazăm pe investitorii români! Nu spun că trebuie să neglijăm investitorii străini, ei aduc de multe ori un potențial investițional pe care nu-l avem. Trebuie să-i tratăm corect, să nu-i blocăm cu anii pe la ministere în așteptarea unor șpăgi sau de frica de a nu fi incriminați pe urmă. Dar nu cred că ar trebui să-i defavorizăm pe cei autohtoni, deoarece ei sunt cei mai importanți și reprezintă cel mai sigur contributor la bugetul statului. Pentru investitorii străini am modificat tot felul de legi, Codul Muncii, de exemplu, am renunțat la ordonanța guvernului care obliga băncile (majoritatea straine) să returneze comisioanele ilegale luate clientilor la presiunea Europei și a FMI.
Dar cine face lobby pentru investitorul român în țara lui? Deocamdată, nu face nimeni. Poate ne aducem aminte de el după ce se usucă lacrimile amare vărsate după plecarea finlandezilor de la Nokia și chiar dacă nu facem nimic special, măcar să recunoaștem că el este unul de al nostru, vrea același lucru pentru țară, vrea să-și vadă copiii mari în țara noastră și este mereu în centrul curbelor de sacrificiu. În timp ce capitalismul nu are sentimente, el, bietul investitor autohton, este om.

Reprezintă asta vreun avantaj? Nu cred!

De ce să facem politică?

Rânduri pentru Adrian Sebastian, fiul meu

Între 3 şi 9 ani fiul meu m-a întrebat aproape în fiecare dintre zilele în care plecam spre Bruxelles sau Bucureşti când mă las de politică. Ai promis, îmi spunea mereu, vreau să mă joc cu tatăl meu, mai spunea după ce crescuse şi cunoştea valoarea formulelor afective. Sigur că această presiune a avut și ea contribuția ei, dar nu cea mai mare, pentru retragerea mea din zona partidistă a politicii. Ieri însă, fiul meu, deja trecut de 10 ani, m-a întrebat de ce nu vreau să mai fac politică. Nu avea rost să-i aduc aminte că mi-a spus de multe ori povestea inversă şi nici nu-l pot critica pentru inconsecvență, o să mă mulțumesc să-i confirm această ultimă cerere a lui, care-mi pare corectă, chiar dacă încă resimt o puternică respingere afectivă a ideii. Ar trebui, totuși, să facem politică.

De ce ar trebui să facem politică?

Pentru că ştim că există Binele și Răul și suntem obligați să alegem Binele și nu Răul. Pentru că știm că Binele nu se naște oricum, în schimb Răul poate veni și din nepăsare sau lenea gândirii. Alegem Binele așa cum noi îl putem înțelege pentru că este valoarea supremă.

Ştim că există Adevăr și Minciună și oricât ar fi de greu câteodată să distingi între ele, totuși adevărul este mai important pentru că doar pe el se poate construi durabil, cu toate că, de multe ori, mase mari de oameni se simt bine în minciună și adevărul poate să te izoleze de lume sau să te facă să plăteşti costuri foarte mari dacă îl spui.

Trebuie să facem politică deoarece știm că există justiție și injustiție, iar uneori parcă lipsa justiţiei este parcă mai dureroasă decât orice altceva. Trebuie să sprijinim echitatea și justiția pentru că fără preocuparea tuturor justiția se poate transforma în justiție de piață, unde prețul pe care ar trebui să-l plătim pentru dreptate socială va deveni din ce în ce mai mare.

Trebuie să facem politică pentru că știm că majoritatea oamneilor nu au toate instrumentele necesare pentru a face, ei se zbat zilnic pentru o bucată de pâine și nu au cum să vadă departe. Cei mai mulți dintre semenii noștri nu au instrumente prin care să poată depăși ceața pe care o aruncă adesea elitele peste societate, tocmai pentru ca ei, cei mai simpli, să nu mai înțeleagă nimic.

Pentru că suntem diferiți și politica trebuie să asigure formule de coexistenţă a unor oameni diferiți și cu interese opuse. Miracolul diferenței poate fi cel mai mare obstacol dacă nu găsim formele cele mai potrivite pentru a valorifica diferența și a nu o lăsa să se tranforme în ireconciliabil sau incompatibil.

Trebuie să facem politică pentru a încerca să reducem conflictele false pe care politicienii cinici şi iresponsabili le creează între tineri şi batrâni, bogați și săraci, între lucratorii de la stat și cei de la privat, între intelectuali şi ceilalalți, între rase și etnii.

Politica este necesară pentru că știm că societatea nu se poate organiza spontan, că ordinea nu apare în societatea fără lucrarea oamenilor de ordonare a lucrurilor. Că este nevoie de un arbitru care să regleze măcar partea formală a luptei dintre lupi și miei, dintre cei puternici şi cei slabi. Că sunt necesare ierahiile şi respectul unor înţelegeri comune, reguli carte protejează viața și scopurile comune.

Trebuie să facem politică pentru că viața socială nu este doar un shooter game, deci nu este un loc al vânătorii de privilegii şi de funcții, ci o punere împreună a tuturor resurselor pentru a pregăti societatea pentru viitor sau pentru a rezista la dezastre și crize.

Trebuie să ne ocupăm de politică pentru că dacă nu ne ocupăm noi de politică, se va ocupa ea, oricum, de noi. Putem sta deoparte, dar atunci nu avem dreptul să ne plângem că suntem conduși de idioţi, de cinici sau de corupți și de găștile lor. Când faci politică poţi da cuiva un mandat greşit, te poți înşela. Când nu faci politică dai un mandat în alb oricui, nu ai nimic de spus, nu ai nici o șansă pentru a-ți pune amprenta ta asupra regulilor jocului.

Trebuie să facem politică pentru a scăpa măcar de o parte din individualismul sau egoismele cu care ne naștem și care se consolidează în parte și prin educație. Dacă nu organizăm viața noastră împreună, atunci viața noastră va fi doar o luptă fără reguli pentru resurse și dominare.

Ar trebui să facem politică pentru a găsi o rațiune pentru care merită sa rămânem aici, acasă, alături de familiile și prietenii noștri și nu să pribegim rătăcitori prin lume în cautarea unor paradisuri fictive.

Pentru a le organiza copiilor viitorului viața, pentru a nu le lăsa moștenire doar datorii și crize. Nu ne poate fi indiferent ce vom lăsa după noi și de aceea trebuie să ne gândim bine de fiecare dată când ne vine să abandonăm lupta.

Trebuie să facem politică pentru că viața este un joc din care nu poți abandona, nu poti să-ți iei jucăriile și să pleci. Dacă abandonul este exclus însemnând moarte socială, atunci acțiunea devine singura formă de existență dezirabilă în societate. Când acţionezi în comunitate sau în societate faci politică, chiar fără să-ți dai seama.

Pentru că organizarea este superioară calităților individuale, oricât de importante ar fi acestea. Organizarea este superioară pentru că se naşte din confruntare, competiţie și selectia alternativelor și soluțiilor.

Pentru a proteja înţelepciunea atunci când barbaria câştiga teren, pentru a aduce înapoi valorile când ele sunt izgonite din cetate.

Trebuie să faci politică și pentru că lumea este pândită de pericolul conformismului, supunerii oarbe și a generalizării conştiinței de rob. Iar sclavia nu naşte civilizaţie. Civilizaţia nu se naște spontan, ea poate fi doar produsul unor oameni liberi. Cultura și civilizația sunt scopuri umane mai importante decât barbaria și existența în forma ei instictuală. Avansul în civilizație se poate face doar prin planificare și acțiune colectivă.

Pentru că politica nu se face doar în partide, ci și în orice altă zonă a spațiului social trebuie să ne gândim bine înainte de a renunța. Politica înseamnă atitudine, asumarea unor scopuri și acţiuni care depăşesc interesul tău privat, înseamnă să gândești pentru alții, să cauţi soluții și să te asiguri de sprijinul celorlalți pentru ele. Politica democratică este fascinantă tocmai pentru că este mereu nevoie să convingi și pe alții de adevărul tău și astfel să-l şlefuiești, să-l modifici pentru ca să poată deveni și adevărul altora care se recunosc în el și-l respectă.

Trebuie să facem politică pentru ca țara și comunitatea noastră să nu devină nişte jalnice colonii sau țără de mâna a doua. Pentru a putea rezista capcanelor, șantajelor sau dictatului celor mai puternici trebuie să facem politică ştiut fiind că țarile cu populaţii apatice, care nu au cultul responsabilităţii destinului lor şi lasă totul în seama conducătorilor, devin rapid victime sigure pentru peștii cei mari din acvariul planetei albastre.

Politica trebuie făcută pentru că democrația este fragilă și se poate prăbuși oricând dacă ne dezinteresăm de ea. Se vor naște demagogi care vor alimenta poftele cele mai joase ale mulțimii, vor cumpăra voturile și-i vor alunga din locurile importante ale cetății pe cei care nu se vor supune. Nu putem lăsa doar politicienii, manechini ai politicii, să decidă singuri asupra celor mai imporatante lucruri din viața noastră comună. Nu trebuie să ne ferim de a face politică pentru a nu lăsa politicienii lipsiți de scrupule să amaneteze viitorul copiilor noștri.

Trebuie acționat pentru a stabili un moment zero de unde să reîncepem a spera. Pentru că politica trebuie să redea speranța oamenilor, speranța că mersul lumii este înainte și că merită să muncim pentru că lumea de mâine, cea a copiilor și nepoţilor noştri va fi un loc mult mai bun decât cel în care am trăit noi. Dacă vom abandona atât de ușor s-ar putea ca mâine să fie prea târziu, iar România trebuie salvată acum!

Trebuie sa facem politică tocmai pentru că este un lucru tot mai urât, mai devalorizat și pentru că tot mai mulţi oameni se feresc de asta. Cu cât vor fi mai mulți cei care sunt scârbiți de actuala stare, cu atât mai mult se va întări gașca profitorilor nedemni. Ei asta aşteaptă - să ne resemnăm!

Trebuie să facem politică pentru că lumea ne ameninţă cu Nimicul, cu Nimeni-ul si Nomansland-ul. Politica este încă cea mai importantă cale pentru a ne păstra umanitatea și a porni în marșul cel lung al eliberării. A face politică înseamnă a lupta pentru libertate.




Cluj Napoca /25 septembrie 2011

SĂ MORI RĂNIT DIN DRAGOSTE DE FRATE

Astazi au curs lacrimi la tribuna Parlamentului! O știre cu care niște televiziuni au început jurnalul. Nu era vorba decât despre un liberal care trebuia să voteze pentru sau contra investirii în funcția de ministru a fratelui său, aflat în curtea altui partid politic. Ludovic Orban s-a dus la tribună și a început cu voce plangăreață să spună că nu dorește nimănui să fie în situatia lui care trebuie sa aleaga între sentimente de familie și sentimente de partid. Cu lacrimi de crocodil Sică a povestit că este obligat să nu voteze, deși oricum coaliția din opozitie hotarâse deja să se abțină de la vot. Deci frațiorul Orban nu venea cu vreo noutate, nici măcar nu făcea ceva diferit față de colegii lui de coaliție politică. Venea însă cu o poveste, una lacrimogenă care chiar a prins printre parlamentari sau fetițele cu microfon în dotare.

Ludovic Orban este un tip haios altfel, a fost viceprimar la Bucuresti, ministru și apare mereu prin jurnale, cântând sau dansând pe la școlile de vară ale tinerilor peneliști. El știe că storytellingul este ultima modă comunicațională și decât să facă planuri de autostrăzi sau strategii de a demonta lipsurile guvernării Boc în materie de infrastructură, este mai simplu să te dai rănit din dragoste de frate. Fiind el însuși un fost ministru al transporturilor într-o perioada de bani aruncați pe fereastră, domnul din telenovela pe care am descris-o succint mă așteptam ca parlamentarul să fie un vârf de lance al proiectelor sau criticii din domeniul infrastructurii astea nenorocite, ori măcar să ne explice de ce nu s-au realizat cei 1000 de kilometri de autostrăzi pe care chiar Domnia sa ni i-a promis.

Sigur că este mai ușor să spui povești lacrimogene decât să faci politică din postura de specialist. Povestea asta ridică însă o problemă care a luat amploare la un moment dat în România: familiile multipartinice. Imi aduc aminte că o cunoscută familie postdecembristă de acest tip era familia Suian, unde trei frați erau membri la trei partide, familia lor fiind tot timpul și la putere, și în opoziție. Am cunoscut și alte familii de acest tip în acești ani. Nu cred în sinceritatea divizării atitudinii politice, de cele mai multe ori acestea sunt atitudini strategice (folosesc termenul ”strategic” cu referire la meciurile strategice din Liga I). Cu siguranță, sunt și cazuri în care avem un veritabil pluripartidism în familie, dar sunt destul de rare și nu la aceeași generație. In general, peste tot în lumea civilizată, familia este păstrătorul și transmițătorul principal al opțiunii politice spre membrii ei.

Noul ministru Leonard Orban este un om care nu este membru de partid, dar nu este total apolitic, asa cum nimeni din sfera puterii sau opozitiei, a guvernului sau administrației nu poate sustine credibil așa ceva. Nu este membru de partid, dar venea propus de Emil Boc, președintele foarte politic al PDL.

Dar haideți să presupunem că este chiar așa, Leonard Orban este tehnocratul care nu are nici o afiliere politică. Atunci de ce trebuie să se mai izmenească fratele să la tribună? Trebuia să-l voteze, indiferent de ce-i spunea Ponta sau Antonescu, cum singur își clama libertatea deputatul liberal. In fine, putea și să nu-l voteze, respectandu-și înregimentarea politică. In orice caz, circul lacrimilor nu avea nici un sens. Viața e o chestiune de alegeri succesive, circul lacrimilor nu are nici un sens, este poate doar o mare demagogie.

Frații Orban îmi sunt simpatici, Leonard fiind unul din românii care lucrează pentru România fără să se gândească la apartenența politică a Guvernului pe care-l servește. Ludovic este un politician modern, obișnuit cu media, actor politic care beneficiază mereu de relații bune cu toată lumea. Dar dramoleta de la tribuna Parlamentului mi-a părut a fi prea mult! Opozitia are nevoie de guri de tun veritabile pentru a obliga puterea politică să facă ceea ce trebuie, nu de șmecherii de doi lei și piese de teatru ieftine. Ludovic Orban ar trebui să fie una dintre vocile puternice ale opozitiei, o voce liberala puternica, nu cred că trebuie să-i acceptăm asemenea prosteli.

Nu ține, nea Șică, lăsați chitara, avem treaba!

100 de săptămâni în locul potrivit

Mesagerul 100!

100 pare o cifră fără de viață lângă numele nostru, la fel cum probabil va fi și Mesagerul 1000. Nu spune mare lucru despre disperarea de a rămâne drept, de a pleca acasă măcar cu bucuria că nu ai lăsat o ticăloșie în urmă. Cele 100 de numere, adică vreo 6000 de pagini, nu vorbesc nimic despre bucuria de a vedea cuvântul întrupat, răstignit pe coala albă de hârtie.

În 100 de săptămâni o mână de oameni au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar nu au vrut să facă elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunității noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se mișcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăiește și are o publicație ce apare într-o dimineață marcând astfel timpul social, așa cum ceasul din turn bate din oră în oră, așa cum lăptarul sau poștașul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porți.

Mesagerul a fost visul unor tineri de a reînvia o publicație care se înecase în mlaștina șmecheriilor și iluziilor unei societăți care descoperea primele forme ale libertății … supravegheate. Un vis care a crescut saptămână de săptămână, în proximitatea clujenilor, câteodată chiar în mijlocul lor. Este încă un proiect care caută certitudinea că a gasit calea cea mai bună spre mintea și sufletul celor care mai cred în comunicarea prin cuvânt și imagine ca și modalitate de eliminare a străinătății care, dacă nu suntem atenți, se cuibărește între noi. O căutare de certitudini care are drept rezultat faptul că la numarul 100 avem o singură certitudine: ne-am născut în locul potrivit.

Locul potrivit pentru presă? Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, uneori îți dă senzația că este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriați că va veni dușmanul prevăzut, așa că ei și-au închis ferestrele și ușile, s-au ferecat în case și au învățat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate și unde trădarea a devenit un mod de viață, unde ritualul ipocriziei absolute ține loc de sociabilitate.

O comunitate unde presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverență este un mod de a respinge implicarea și de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearșeaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginități pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulți jurnaliști au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piariști sau comunicatori. Comunitatea unde românii și ungurii și-au creat, la prețioasele indicații ale liderilor lor, bastioane de carton și baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este rușine!) cu conținutul olițelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

Clujul este locul potrivit pentru că aici poți înțelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate și 100 de căi prin care poți să te îndepărtezi de natura ființei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtată în cătușe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alții să urască, să fie orbi sau să își păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găsește portofelul.

Da, cred că locul potrivit este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitală ca aerul și prezența ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzurești, unde te simți ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îți solicită instinctul de supraviețuire, locul în care îți testezi limitele și umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.

Visul tinerilor care au început această întreprindere a fost o răbufnire a inocenței și nebuniei inconștiente de a crede în valori. Visul unor tineri de a face o presă bună, cum i-au zis ei, forțând simplitatea, era poate mai mult o comandă a sufletului lor de adolescenți care mai cred că libertatea este pe gratis și liberartatea de exprimare se află la o aruncătura de creion.

O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde și povești simbolice, prin parabole și povești motivaționale. Azi nu mai credem că o societatea infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în față și, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminica.

Poate echipa noastră pare un ultim detașament, cel al disperaților, în încercarea de a trezi acest oraș mort, o comunitate care se mulțumește cu puțin și nu vrea să facă niciun gest pentru apărarea propriei demnități. Un loc unde valorile sunt călcate în picioare și doar obraznicia vorbăreață ocupă spațiile unde ar trebui sa se audă vocea cetății. Pentru că respect visul foștilor mei studenți care au pus la cale această întreprindere vă promit că Mesagerul nu va fi preș. Promitem că vom căuta acea singură cale, cea mai grea, de a ne păstra demnitatea.

Aliații noștri sunt cititorii, dar nu nici ei nu ne vor supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorinței de vulgaritatate sau futil și nici nu vom fi oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem să facem încă multe sute de numere pentru oamenii cărora n-are cine să le scrie. Vrem să-i ascultăm pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieții lor este un roman, cum fiecare credem despre viața noastră. Vrem să vă trimitem săptămânal un ”mesager” pentru cutiile poștale, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veștede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom șopti la ureche celor care nu văd. În fine, vom încerca să-i ținem de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Sper ca tinerii mei prieteni jurnaliști să nu se sperie de visul lor dacă îl vor vedea vreodată realizat. Sper să-l recunoasca și fiecare dintre ei să se recunoască pe sine.

NU MAI TRAGETI IN DASCAL, PRIVITI FAMILIA PRIMA DATA!

Intr-o hoinareală pe You Tube am întalnit mai multe filmări care m-au scos de pe șine, cu precădere pentru că am încercat, în ultima vreme, să măsor impactul unor evenimente generate de politicile publice legate de școală și m-am gândit mult la modernizarea posibilă în domeniul educației. Am publicat mai multe sondaje care evaluau percepția despre scoală și politicile educaționale sau căutau să prospecteze orizontul de așteptare a societății față de politic, scoală sau profesori. Am găsit un impuls aproape firesc de a se da vina spontan pe școală sau politicieni pentru insuccesele educaționale, dar, din păcate, acest reproș este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condițiilor concrete în care se desfășoară actul de educare a tinerilor noștri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie și pe părinții care sunt vinovați semnificativ nu doar pentru că lasă totul în grija școlii, dar mai ales pentru că mulți îi cresc pe copii în disprețul educatiei sau civilizației. Și asta nu este totul, educația din multe familii este o educație vulgară, contracivilizată, poate chiar delicventă în multe din situații. Din păcate, filmulețele de pe internet cu copii care injură, dirijați de părinți, nu sunt cele ale unor părinți analfabeti, primitivi. Pentru a filma și a posta un filmuleț de o asemenea natură trebuie să fi trecut de un anumit nivel de școlaritate sau de venit.

Filmulețele pe care le postez astăzi nu sunt făcute de niște oameni bolnavi psihic, chiar dacă protagoniștii adulți ar putea primi un sprijin din partea statului printr-o încarcerare sau internare, deoarece arată un lucru deosebit de grav: educația din familie pentru mulți dintre copiii nostri este formează un background incompatibil cu civilizația. Poate unii dintre acești copii vor reuși să se salveze cumva, să descopere o altă lume și adevăratele valori, dar cei mai mulți nu cred că au vreo șansă. Nu cred că vor putea să înțeleagă mai apoi prea bine rigorile educației și nici nevoia de respect pentru ceilalți. Acești copii imită în acest moment, nu sunt responsabili și nici vinovați cu nimic, dar părinții lor ar trebui duși la reeducare. Am postat la final și o mostră de vedetă care desăvârșeste sau prefigurează într-un fel evoluția viitoare a acestor copii. Oana Zăvoranu discută cu mama ei în fața unui public național care nu este puțin cantitativ și ne putem închipui destul ce simplu că, probabil, mama își merită soarta, dincolo de absurditatea gestului unei fiice care s-a pierdut prin jungla căutării de rating tv.

Tristețea de a vedea cum sunt maltratați acești copii se transformâ în revoltă și nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educației, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile pofesoarei urâte de matematică sau chimie sau de la orelele fraierului și candidului profesor de romană sau filosofie ajunge acasă unde este preluat de părinți inconștienți, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care sau maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială și culturală au rămas în ne-dezvoltare. Acești copii nu vor avea nici o șansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect și vulgar!

La inceputurile mele de dascăl, undeva în Valea Jiului, vedeam cum niște elevi nu se grăbeau să plece după ultima oră, în timp ce alții rupeau ușile când auzeau clopoțelul. Odată, am întrebat-o pe o fetiță, mai pe ocolite, despre această senzație a mea și dacă așteaptă pe cineva, vreun frate sau soră să iasă de la alte ore. S-a așezat inapoi în bancă și mi-a spus fără să roșească (cred că am roșit eu în schimb!) că tatăl lor vine beat acasă și își bate familia în fiecare seară. Mi-a mai spus că îi place mirosul de cretă din sala noastră de clasă pentru că aici e cald și nu o lovește nimeni. Fiindcă era clasa unde eram diriginte l-am chemat pe părinte la scoală și cu greu m-am putut stăpâni să nu-i trag niste pumni. Am făcut atunci un lucru total nepedagogic, pentru care probabil astăzi aș putea fi drastic sancționat: l-am oprit pe acel om în clasa la finalul sedinței și i-am spus că îl bat măr dacă își mai bate vreodată copiii. Nu cred că a folosit la ceva, dar m-am uitat la sclipirea salbatică din ochii lui preț de câteva secunde, până a evaluat că eram mult mai înalt și mai puternic decât el. A lăsat capul în jos, dar mi-am dat seama că numai frica îl putea opri de la violență. Astăzi, probabil că fosta mea elevă este bătută de soț, iar copiii ei s-ar putea să caute la fel să amâne momentul în care sunt obligați să de-a bună ziua mostrului care le este tată.

Nu este plăcut peisajul pe care îl vedem, îmi cer scuze pentru violența acestor filmulețe, dar trebuie să ne uităm cu realism la noi înșine și la lumea noastră. Prea ne-am obișnuit să ne mințim și să găsim vinovați mereu în altă parte. Putem da vina pe bieții profesori, putem să-i alungăm cu pietre pe miniștrii care se ocupă de educație, însă problema se află în mijlocul nostru. O abrutizare și o lipsă a controlului social ne împing spre gesturi care arată disoluția tuturor normelor. În aceste condiții actul de educație nu poate avea loc, devine o insulă ușor inundabilă de aluviunile sălbăticiei și barbariei vulgare.

Să ne cutremurăm, cine știe, poate ne trezim! Și nu mai trageți în dascăli, priviți mai intâi in familii!














... Sirul ar putea continua

Amazoane nu avea doar Gaddafi

Acum vreo luna de zile la un post american de televiziune un analist economic se satura de corectitudine politica si spune ceea ce crede el, adică adevarul, o parte a lui. Nu stiu daca el mai are serviciu acum, dar m-au impresionat amazoanele sistemului capitalist. Priviti acest video daca aveti timp,macar pentru ele. De aceea iubim femeile, ele mai pot pune pasiune in ceva.

Daca aș fi dictator mi-as face o armata de femei!


Stați, nu mă criticați, nu mai este la modă si nici sistemul nu mai dă voie. A fost pana acum, era doar voie în lumea arabă si in cea africană.

Avertisment: aceasta nu este o postare misogina!

PUTEREA – FIGURILE ABSENȚEI

PUTEREA - FIGURILE ABSENȚEI
Cred că diferența între democrații și dictaturi, concepte definite de altfel destul de neglijent, este dată totuși de locul unde se află puterea. In dictaturi, Puterea este scoasă înafara cercului, în democrație, Puterea este ca un ciolan fluturat pe deasupra capetelor. Destul de jos încât mulți să aibă speranța că îl pot atinge, dar nici chiar atât de jos încât sa poată ajunge la el oricine, fără organizare sau scule suplimentare. De fapt, învălmășeala și înghesuiala fără reguli de a accede la ciolanul flurat peste lume este competiția electorală ridicată în slăvi de politologi sau ideologii de ocazie. Doar că acest ritual al sfâșierii reciproce nu are nimic sublim și nici măcar spectaculos. Nu este de mirare că la competiție nu participă decât rareori cei buni, nici nu trebuie să ne miram de ce în multe cazuri cei care câștigă sunt lichele, hoți sau criminali. Este aproape firesc să se întâmple așa pentru că este vorba de o selecție naturală într-o ambuscadă în care oamenii se calcă în picioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus.

În România, lupta pentru putere este dominanta vieții publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morții sau răniții de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toți gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Într-o țară în care centralismul și politizarea excesivă duc la controlul tuturor resurselor de catre politicieni, batalia politică este mult mai acerbă, vom constata așadar un adevărat omor pentru ciolan.

Există multe strategii prin care oamenii se luptă pentru a ajunge la resursele de putere.

Una dintre ele este asocierea în haită pentru a distruge concurența. Găștile politice sau nepolitice se creează în jurul unor resurse și a unor interese. Indivizii se leagă între ei prin tot felul de scheme de înrudire pe a se păstra încrederea reciprocă și siguranța că niciunul nu trădează și respecta întelegerile algoritmului de împărțire a prăzii. Dacă am inventaria finii și cumătrii din politică am vedea cât de tare este acestă rețea de înrudire în scopul păstrării sau ajungerii la putere.

Disimularea este o altă metodă eficientă. Cei mai mulți indivizi din cei porniți spre cucerirea unui ciolan sau ciolănaș spun că nu sunt interesați de putere. Toată lupta și strădania lor este doar pentru ceilalți, eventual pentru cei mulți, o altă expresie la modă. Am cunoscut politicieni care interpretează atât de bine această partitură pentru că și ei au uitat că mint. Intră în transă, coboară ochii smeriți sau ridică brațele spre cer invocând ajutorul ceresc cu expresivitate hollywoodiană.

Unii folosesc mituirea, cumpără pe toată lumea și merg spre vârf din treaptă în treaptă, urcați pe portofel. După ce am organizat o revoltă politică ce reușise momentan- schimbarea lui Ion Iliescu, câtiva șefi de organizații politice de provincie, cărora le-am spus că sunt liberi să-și facă propriile programe și echipe, m-au aplaudat furtunos, dar la ieșirea din sala au venit să ma întrebe discret: Bine, suntem liberi, excelent, dar acum cui dăm banii?
Peste câțiva ani unul dintre ei, la un pahar de vin, mi-a explicat ce insecuritatea grozavă a simțit atunci. În acest moment a presimțit că va pierde organizația, căci nu mai știa cui de la centru să dea banii pentru ca să-l sustină. Presimțirea lui a fost corectă, a cazut între scaune, căci după 6 luni, viitorul șef, un prieten bun al lui, a dat bani unui lider nou de la București, adus de valul schimbării, iar cunoștința mea a fost schimbată democratic, prin votul majorității organizației sale.

Unii fac pactul cu Diavolul, devin din convingere, din spaimă sau din ticăloșie dependenți de securitate, apoi de servicii secrete sau grupuri economice. Aceștia vor avea toată viața destin de cârtițe și prețul plătit este că nu vor putea niciodată ieși la lumină. Nu-i va deranja foarte tare, vor uita repede cum arată lumea cea reală.

În general, lupta pentru putere se dă pe echipe (partide, alianțe, coaliții), dar cea mai tare bătălie pentru putere se dă în interiorul acestor echipe. Marea luptă este apropierea de scaun pentru a fi aproape atunci când se va da lupta finală. Nu e mare diferență față de ceea ce se întâmpla în Imperiul Otoman. Frații celui care era ales sultan erau uciși, iar saloanele sultanului erau pline de oglinzi pentru a vedea tot timpul dacă nu apare cineva cu iataganul pe la spate.

Semnalul pentru luptă se dă atunci când sondajele aduc miros de ciolan, iar combatanții încep o cursă fanatică pentru el. Când se dă semnalul luptei pentru putere, începe o cursă de tauri care calcă totul în picioare. Nu contează prieteniile și nici măcar relațiile de rudenie. Dacă nu se pot rezolva posturi pentru mai mulți din familie, atunci tatăl caută să-l elimine pe fiu (Tu mai ai timp!) sau fiul complotează împotriva tatălui (Ți-a ajuns, mai lasă și pe alții!). Cuscrii sau cumetrii nu se mai cunosc, iar nașii și finii își dau la gioale. Prietenul cel mai bun se îndepărtează de tine, puterea fiind un drog mai puternic decât plăcerea de a împărtăși bucurii sau necazuri sau a parataja amintiri din armată. Puterea nu ți-o face nimeni cadou, chiar tu ai spus-o, își amintește cinic amicul tău, în timp ce îi spune șefului de partid că ai câteva defecte pe care le-a observat doar acum.

Pentru cei care încep drumul obsesiv spre putere toți cei din jur devin instrumente. Niște înstrumente care nu au voie să aibă pasiunile lor, emoțiile sau visele lor. Toți cei din jur sunt buni doar pentru a servi marelui scop de accedere cât mai sus, de a acumula capital cât mai serios pentru faza finală, cea în care se împart funcțiile de la Guvern sau din teritoriu. Adicția de putere îi face pe cei mai mulți să nu mai asculte argumente, tot ce vine din partea celorlalți pare mic si ne-esențial, nimic nu merită înafara scopului lor, scop pentru care ar trebui să conspire tot universul.
Dacă ești un politician care ai făcut ceva pentru comunitatea ta nu, ai nici o șanșă să devii erou decât atunci când ai murit și nu mai partici la împărțeală. Apariția ciolanului redimensionează echipele politice, descoperă trădători și inventează parteneriate ciudate. Se naște un deșert unde se aud zgomote doar de la tocilăria în care se ascut cuțitele.
Puterea este ca o ciumă, umple un gol interior, o lipsă de consistență a sinelui. Pentru cei mai mulți dintre cei care au deținut-o cel puțin odată, care au gustat din cupa ei otrăvitoare, are semnificația unei imposibile întoarceri spre sine și rătăcirea continuă ca umplere a unui gol imens cu emoția dominării. Când Puterea pare că se îndepărtează un pic, călătorul înspre ea intră într-un sevraj mortal. Imposibil de recuperat, imposibil de întors înapoi, greu de lecuit, bolnavul de putere nu se mai poate uita în oglinda sufletului său.

Pentru noi, ceilalți, există o singură salvare: o formă a înțelepciunii mulțimilor despre care se spune că face ca oamenii să nu dea puterea celor care și-o doresc prea mult. Adică celor care nu ar ști să trăiască fără de ea. O firavă speranță însă, deoarece înțelepciunea mulțimilor funcționează statistic, prin legea numerelor mari, deci nu în fiecare caz în parte. Vin alegeri, pregatiți-vă pentru tristețea de a vota și pentru a popula astfel sanatoriul puterii! Cei mai mulți dintre învingători vor fi niște figuri ale absenței. Ne vor zâmbi electoral, dar ei sunt demult plecați departe pentru a umple un gol imens, o prăpastie care s-a crăpat undeva înlăuntrul lor. Încet, pe nesimțite, așa cum deșertul înaintează fără a putea fi oprit.