2010

Fals tratat de bilanțologie

2010. Dacă te uiți în urmă parcă este o ceață mare și deasă. Dacă vrei să scapi de trecut și, instinctiv, țâșnești în față, te lovești de întuneric. Iți vine să te oprești din trăit, să te dai la o parte pentru a trece alții în față. Dar fiindcă asta nu se poate și pentru că viața, deja știi, se trăiește fără nici o instrucțiune de folosire, fără rețetă, nu poți să ieși din joc. Ce-i drept nici nu poți comanda muzica, deși constați că ai plătit, atât cât ai putut tu. De fapt, plătești continuu, chiar dacă uneori suma nu este mare, dar pui viață ta drept gaj la crâșma asta unde se bea și cântă de la începutul lumii, cum zicea tatăl tău într-o poezie.

Ce-ai facut cu viața ta, cum ai cheltuit clipa cea repede, ce ni s-a dat? Ce ai facut cu tresărirea de inimă pe care ai primit-o fară să meriti, dar ai dreptate, și fără să o ceri. Ai lăsat viața să se rotească pe deasupra ta fără s-o bagi în seamă, ca un anotimp rătăcit prin văzduh. E adevărat, nu ai păstrat-o doar pentru tine, dar uneori ai așteptat prea mult să te caute soarele prin ungherele ascunse ale zilei.

Câtă iubire ai adus pe pământ în acest an, lung de 365 de zile? Cum atât de putin, nu era sufletul pregătit, se uscase și ti-era frică să nu se descoase pe la baierele pieptului? Cine ți-a spus că oamenii au nevoie mai mare de bani, te înșeli băiete, te apropii de cincizeci de ani degeaba. Nu poți spune că ai fost prea ocupat pentru că nu are legătură cu asta. Amice, iubirea e ca un fluviu care curge pe dinlăuntru și dacă nu ne aplecăm fața să ne uităm la chipul nostru în oglinda miscatioare a apei, el merge mai departe ca o samanta care nu rodeste, ca o lumina care nu creste, ca o culoare care se sparge de pe zidul nopții.

Dar milă? Milă pentru cei învinși, pentru cei căzuți, pentru cei care și-au pierdut sufletul printre ruinele zilei și nopții. Stiu ce o să spui: n-ai avut timp sa treci pe strada cu milogi, pe strada în care se întinde spre tine pădurea de mâini, dar asta nu este o explicatie: știai că este acolo, știai că ninge in palmele calde întinse degeaba, știai că ochii plânși se uită în ceață după o siluetă vie? O să-mi spui că nimeni nu are voie să se recunoască învins, dar asta e o trufie și e bine.
Dar lumină ai dat? Zici că ai vrut să faci mai mult pentru cei care s-au rătăcit prin întunericul din pădurea dorințelor deșarte de glorie, de bani sau de iubire, dar nu te poți apăra în felul acesta. Nu fii ironic, stiu că nu esti Marele Licurici… Dar prietene, puteai să pui în fiecare seara câte un gând deoparte pentru cel rătăcit care trece pipăind peretele zidului. Ai facut-o, stiu, cu blogul, dar nu ajunge, uneori gândul tău era negru ca un cărbune sau greu ca o piatră. Pe cine să lumineze amărăcinile sau descurajările tale, pe cine să ridice în aer tăcerile tale de piatră?

Mangîiat-ai pe cei încrâncenați, pe cei triști, pe cei care au adormit în tranșeele unui războiului de fiecare zi . Pe cei rămași în războiul pierdut cu lumea si cu alții. Le-ai spus să lase armurile grele la intrarea zilei și să caute mai degrabă să vadă unde se află camera cu amintiri din copilărie, acolo unde au rătăcit cărarea?

Te-ai rugat pentru sufletele celor care se cred astăzi atotputernici, dar au uitat mersul pe jos și mângâierea, de au ajuns să stea surzi și orbi în balcoanele înalte de deasupra arenei. Le-ai spus că cea mai mare crimă a lor este că sunt hoți care ne fură timpul iar pedeapsa pentru asta este mai tare ca moartea, este uitarea?

Ai dat puțin, ai primit mai mult. Ai primit forța de a suporta nedreptatea și de a îndura loviturile care să te trezească la realitate. Ai văzut prieteni murind și ticăloși dansând pe florile proaspete, iar darul primit a fost gândul că sunt și oameni vii care n-au trait niciodată. Ai înțeles în anul acesta care s-a deșirat ca un nor de vară că poate cel mai important este să visezi pentru altii, să-i ajuți să cultive speranța că într-o zi se vor putea ridica în genunchi. Ai primit lumina caldă a prieteniei și ai dat-o mai departe. Ai primit mai mult și ai păstrat doar îmbrățișarea care te ajută ca să mai poți răbda, să stai drept în această iarnă ca și în fața unei locomotive care aduce în orașul tău, cu 100 de kilometric pe oră, douăzeci si șapte de vagoane de frumusete, după cum crezi tu.

Nu mai face bilanturi, nu are rost. Prea puține lucruri sunt comune, prea puține lucruri le simtim cu toții. Puține iluzii au rămas colective și tot mai puține propoziții încep cu ”noi”. Din patria ta poporul a plecat departe, la căpșuni și alte fructe de bejenie, a rămas doar populația tristă. Ea, patria s-a ascuns intr-un cuvânt, așteptînd s-o scoată de acolo cativa bărbați și femei, pierduți în multime, care nu se cunosc, poate nici nu au descoperit încă faptul că ea are atâta nevoie de ei.

Pentru la anul pune mai mare bază pe gândul pe care ți l-a făcut cadou cineva la începutul acestei ierni geroase: de văzut vedem clar doar cu inima, lucrurile neesentiale sunt pentru ochi. Inchide ochii, caută cu inima prietenii aceia pe care încă nu-i cunoști, o să-i simți cum se apropie după pașii inimii pe zăpada iernii, pe nisipul desertului de vară … Și speră că atunci când o să fiți destui se va deschide usor ușa cuvântului care tine ascunsă speranța vieții împreună.
La multi ani!







Metanie
de Radu Gyr






Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin. Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.

Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer; Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.



MIRCEA RUSU BAND-DOAMNE FA DIN SUFERINTA

Asculta mai multe audio diverse








cititi acest text in

www.qmagazine.ro