Atenție, cad oameni!

Tocmai unde lipsesc ideile,vorba vine la timp, ca să le țină locul
Goethe/Faust (traducere Simion Mehedinti)


Simion Mehedinți scria într-un eseu excepțional despre Politica de vorbe, în 1928: ”Trăncănescu vorbește... În cuvântul lui stă de acum toată fericirea, toată nădejdea și tot viitorul întregului neam românesc ... Cuvântul lui ține loc de armată, justiție, finanțe, ... mai ales loc de finanțe: e cinstea, e tăria, e viitorul întregului neam românesc”. În fine, spune savantul nostru: ”Dacă politica este de vorbe, atunci ceea ce întâmplă sunt vorbele.”

E adevărat, vorbele sunt producția cea mai abundentă a politicii noastre. Rareori politicile veritabile sau strategiile îi iau locul. În cea mai mare parte a ei, politica românească produce miliarde de vorbe, lanuri de cuvinte.

Când ajunge acolo sus, majoritatea politicienilor se simte ca într-un ring fără legătură cu exteriorul. Totul devine doar o luptă cu adversarii politici sau cu presa. Oamenii la care se uită de sus își schimbă înfătișarea. În locul oamenilor simpli, politicienii văd doar cohortele de membri și simpatizanți de la băile de mulțime, cohorte care-l aclamă și care așteaptă o ciozvârtă de la ei. ”A fost o vizită foarte bună” raportează policianul nevestei sale îngrijorate de cât de mult muncește. Ei sunt poporul. Ai noștri și ai lor, asta e dihotomia, unii treceți în față, ceilalți ciocu’ mic. Nimeni nu crede că oamenii sunt vii, că nu sunt teleghidabili politic și că au o viață care se desfășoară înafara vieții politice.
Guvernanții se uită în sondaje și poporul devine bazinul pentru o schemă de eșantionare. Iar guvernarea este ca o simulare, ca un joc video. Ca ministru sau ca Premier nu te întâlnești cu prea mulți oameni reali, iar reacția maselor, când este contrară, este interpretată ca fiind manipulată politic. Dacă ai căzut în sondaje pe locul trei te gândești că ai mai revenit de acolo, deci nu mai trebuie să te gândești la suferința oamenilor, oricum nu trebuie să ai grijă de toți. Disperarea unui om este introdusă undeva într-o baie de statistică și se dilueză. Dacă 88% din români spun că România merge într-o direcție greșită este un factor formal care nu mai impresionează pe nimeni. Face parte parcă din normalitate în România ultimilor ani. Dintr-o schemă a realității, o schemă de criză, ca și cum criza ar fi un fel de anotimp inevitabil. E criză, trebuie sa te îmbraci mai gros, să faci economii, să iei ceva propolis preventiv, să muncești mai mult. O schemă neînsuflețită ca și România. Ca o hartă a oamenilor, comparabilă cu harta teritoriului unde munții și apele sunt doar niște desene.

Văzută de sus, România este o țară de hârtie, își pierde morfologia de carne și sânge. Cetățenii sunt niște CNP-uri nesimțite care vor numai avantaje fără de muncă. Niște guri imense, niste profitori, consumatori de buget. O populație care nu are nici măcar memorie, pentru că memoria oricărei populații este o memorie externă, adică este plasată în elita de intelectuali. Această elită, dacă ar exista, ar trebui să fie de partea oamenilor, ar trebui să spună adevărul, să-i cenzureze pe politicieni când sunt nesimțiți, hoți sau mincinoși. Nimic nu se întâmplă la noi din păcate. De aceea promisiunile nu sunt nici măcar inventariate, nici măcar nu sunt urmărite. Fără intelectuali și o presă independentă și puternică nu vom avea niciodată o memorie socială care să-l cenzureze pe omul politic.

Senzația privind imaterialitatea supușilor este probabil și senzația pe care o resimt marii dictatori. Spunea odată marele sociolog Pierre Bourdieu că suferința oamenilor nu se poate măsura cu toate tehnicile institutelor de statistică sau a institutele de sondaje. Suferința oamenilor poate fi doar înțeleasă, poate fi doar partajată empatic. Omul politic veritabil (foarte rar în zona noastră!) este cel care simte nu doar modul în care poate să emoționeze sau să călărească un val, o tendință, o modă. Este omul care simte marea durere a celor fără destule mijloace pentru a trăi într-o independență față de ceilalți. Este cel care înțelege formele pe care le poate lua suferința și nefericirea umană. Da, poate că este la modă să fim de dreapta, să renunțăm la populisme și să căutăm eficiența maximă. Poate că nu este normal ca jumatate din populație să fie o populație de asistați social. Dar, normal sau anormal, asta este România acum. Așa arată ea dacă ne uităm doar la cifrele reci de la statistică, iar dacă ar fi să ne uităm doar la cifre, ar putea să ne conducă un computer. Computerul ar putea optimiza mai bine intrările și ieșile de la buget. Dar românii i-au ales pe majoritatea politicienilor nu pentru că erau computere, ci pentru că le păreau a fi oameni, asemănători cu ei. Le-au iertat și corupție și prostie și aroganță și i-au preferat pentru că au mizat pe sclipirea lor de umanitate. Au visat că le vor înțelege problemele cu toată imperfecțiunea lor vizibilă de departe. Au gândit că se vor ține de cuvânt și nu-i vor sacrifica, vor căuta să facă ceva care să le aducă o viață mai bună. Dar nimic din toate acestea nu se mai întâmplă. Dintr-o dată politicianul ales devine specialist în macrorealitate. Iar grija oamenilor care l-au trimis acolo revine doar când se votează bugetul și face amendamente pentru bani la vreo biserică, școală sau drum. Politicianul se simte dator doar cu vorbe pentru că vede în față doar o imensă mulțime de urechi.

M-am uitat la politicieni în cazul săriturii de la balcon, în mijlocul parlamentarilor, a tînărului electrian din echipa TVR. S-au trezit parcă dintr-o transă, unii mai fără experiență politică au început să plângă, alții au luat-o la fugă. Ar fi putut fi un moment important pentru politicienii care se mai pot schimba, eventual pentru cei tineri. Viața cea adevărată a năvălit peste ei, chiar în templul insensibilității lor, chiar în sanctuarul septic al vieții politice. Sângele tânărului, până să facă contact cu teurile femeilor de serviciu, poate le-a adus aminte că oamenii nu sunt niște cifre. Nu se așteptau, pentru că masele au fost aduse la amorțeală și apatie. Manifestațiile și moțiunile nu le mai periclitează liniștea, iar jandarmii și sepepiștii sunt destul de specializați pentru a crea coardoane perfecte. Presa nu mai are forța de a mișca oameni, iar intelectualii cei mai tari sunt pe state de plată sau sunt sinecuriști. Rareori se defectează câte unul în zona conștiinței. Mașinile politicienilor sunt blindate, faptele lor trecute la capitolul interes național, fărădelegile prescrise. În jurul cetății politice s-au adus trupe, în timpul mandatului își fac provizii, la porți au pus rude și oameni de casă. Cetatea pare perfectă și greu de cucerit de către oamenii simpli, de nefericirea lor transpirată și de visele lor maneliste de a mânca salam de Sibiu și cozonac. Dar viața asta, îți poate trage o ”perversă” exact atunci când nu te aștepți și crezi că toți se ocupă să umple mațu’. Nenorocirea poate veni de sus. Nu, nu e vorba de Cel de Sus, el are alte metode.

Atenție, cad oameni!