Solidaritatea nu poate fi parţială

"Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, dupa aceea luptă cu tine, dar la sfârșit învingi!"Gandhi

Am învăţat din prietenia cu Ioan Rus că sunt lucruri pe această lume care nu pot fi parţiale, nu suportă jumatatăți de măsură sau forme de diviziune. Solidaritatea este unul dintre aceste lucruri care nu au varianta implicării minimale. Nu poți fi solidar cu celălalt doar pentru o perioadă de timp, aceea poate fi asociere pe baza unor interese comune. Nu poţi fi solidar cu oamenii doar în public. Aceasta poate fi solidaritate expresivă, o formă de minciună, de manipulare la care foarte des politicienii apelează, în care mulți dintre oamenii simpli cred pentru că nu au idee că politicienii educaţi pot fi în stare de gesturi mincinoase, devreme se sunt scoliţi şi deştepţi.

Sigur, solidaritatea poate avea şi forma solidarităţii imorale, dar asta o putem numi spirit de gaşcă şi apare atunci când bandiţii sunt alături, coezivi în a face fapte reprobabile. Vedem aceste lucruri de multe ori şi în politică, în partide în care reţelele de rudenii şi interese blochează accesul la resurse ale pentru cmunități întregi.
Există o solidaritate a celor care se simt a fi elita puterii, dar niciodată aceasta nu a dat prea multe flori sau poame, nu a fost niciodată veritabilă, pentru că foarte greu se formează la românii înstăriți ideea de interes național.

Dar solidaritatea poate fi mimată de demagogii care se adună tot mai mult în politică. Acest lucru se întâmplă foarte mult în campanile electorale, atunci când marii politicieni de dreapta sau de stanga aruncă cu cadouri electorale peste tot. Găleţile liberale și plasele portocalii cu zahăr şi ulei, prăduirea bugetului pentru campanii pe drumuri și podeţe care nu se mai fac, sunt o forme de demagogie care ne ţine pe loc şi încă îi ţine pe mulți politicieni în topuri. Și stânga face gesturi de paradă privind solidaritatea cu cei mulți, relevant fiind cazul unor baroni care se îmbogăţesc pe spinarea amărâților, în județe sărace unde toate resursele sunt dijmuite cu lozinca: noi aducem bani în judeţe pentru amărâții și săracii României. Dar, când ne uităm mai bine vedem că banii de inundaţii nu construiesc diguri sau casele sunt construite în același loc, an de an, de aceleaşi firme, ale baronilor de toate culorile politice.

Solidaritatea adevărată este una singură şi trebuie să fie totală. Porneşte dintr-un sentiment profund şi se exersează atunci când în jurul nostru simţim că este nevoie de noi, de o mână întinsă sau de un gând alături. A fi solidar înseamnă să-ţi pese de cei care sunt în nevoie, de cei care nu se pot ajuta singuri sau de cei care lansează semnale în societate privind nevoia de sprijin. A fi solidar înseamnă a face gesturi concrete de sprijin pentru ceilalţi, indiferent dacă ai în vedere omul ca şi fiinţă generică sau oameni și grupuri concrete.
Solidaritatea socială însemnă chiar mai mult. Este construcţia durabilă a unei legături între indivizi care nici măcar nu se cunosc, sentiment de comuniune obţinut doar pe baza unui simțământ de identificare comună, fondat pe existenţa unor condiţii existenţiale comune. O solidaritate socială consistentă este un sentiment răspândit de co-responsabilitate și înţelegere faţă de semeni.

La ultima moţiune de cenzură Victor Ponta a făcut un gest de solidaritate cu masa celor 70% dintre românii care ar vrea ca guvernul să plece, după cum spun sondajele. A luat un steag tricolor la gât şi s-a pus în faţa unei coloane care mergea din Piața Victoriei în Piata Constituţiei. Gestul poate fi ridicol dacă pierzi, eroic sau sublim dacă ai câștigat. Este ambivalent oricum, poți spune orice despre el, depinde de locul de unde te uiți.

De atunci însă, președintele social-democraților este făcut praf de voci care vin de peste tot. Din partea adversarilor de la putere vin voci care își comunică succesul împotriva moțiunii. Nu avem ce comenta aici, opoziția a manifestat împotriva Guvernului, iar guvernanţii se apără. Chiar cu toate mijloacele, dacă se respectă ecuaţia democratică, nu este nimic anormal în asta. Îl atacă şi cei care i-au fost alături declarativ; liberalii care au fost așa-ziși parteneri, dar care vroiau să fie colegi la câștig, la pagubă s-au retras. Ei vroiau ca PSD să aducă cele mai multe voturi, iar PNL să pună prim-ministrul și guvernul. Interesantă logică! Foarte pragmatici, liberalii s-au obișnuit cu un PSD care i-a ținut la putere cu 19%.
Au mârâit şi cei din PSD, unii baroni, mai cu fereală şi fără să aibă curajul de a se arăta, dar am văzut că şi-au alimentat comentatorii cu care au relaţii amicale să vorbească despre nemulţumirea lor, nemultumire „pe surse”, cum sunt obişnuiţi.

Ce a făcut Victor Ponta? Care este crima pe care a comis-o, care este regula pe care a încălcat-o, de ce au sărit toţi să-l tragă de urechi?
A manifestat solidaritate cu cei care se războiau cu Guvernul, s-a dus între ei, a făcut acelaşi drum, a ţinut discursuri exaltate (cum altfel poţi fi în mijlocul unor oameni care nu sunt fericiţi că li se taie salariile?). Nimic neobișnuit! Nu a înarmat masele, nu a răsturnat Guvernul, nici nu a dat jos gardul de la Cotroceni.

Nici eu nu am fost încântat să-l văd alături de Vanghelie şi alte mutre, dar poate că încă nu a înţeles că nu are timp infinit pentru ca schimbarea să se facă prin selecţie naturală. Nici nu au trecut decât vreo cateva luni de la preluarea conducerii unei echipe care era organizată de altcineva şi pentru alt program politic.

A fost naiv când a crezut că Vanghelie, Dragnea and co. vor aduce zeci de mii de oameni care vor înroşi Bucureştiul. A fost momentul lui de naivitate, poate că a crezut că marşul cel lung alături de sindicate va pune o frăţie emoţională în locul mercantilismului relației dintre liderii de sindicate şi partidele politice. A înțeles poate cu această ocazie că actualele sindicate nu sunt ceea ce sunt cele din Marea Britanie și Victor Ponta nu va fi niciodata Tony Blair, pentru că România nu este Anglia.

A fost naiv atunci când a crezut că niște parlamentari pedeliști care, cu toată criza, dețin fotolii călduțe la putere, sunt disponibili la aventuri cu partidele adversare.

Vina lui este ca a refuzat niște târguri călduțe, proteste de formă, cu liberalii sau chiar cu pedeliștii. A păcătuit pentru că nu a făcut cum cereau cu toții, un târg pe care apropiații lui l-au făcut deja cu oamenii lui Crin, probabil și-au împărțit funcții, au deja algoritmul discutat, se știu cei care vor fi noii „băieți deștepți”. Poate târgul este de pe vremea lui Mircea Geoană. Din nou îl putem acuza de naivitate, dar poate că s-a săturat de micile aranjamente din spatele lui și a crezut că poate face ceva singur, pe calea cea dreaptă.

Dar nu de naivitate este vorba în atacurile asupra lui. Este atacat pentru că a ieșit din rând, a refuzat politica de schimb, cea de târg, politica de cabinet. Este acuzat de populism, de demagogie, ba chiar de imoralitate, de minciună.
De unde știm că este demagogie în spatele gestului lui? Nu-l credem pe Ponta pentru că știm că majoritatea politicienilor de până acum au fost nesimțitori la adresa celor mulți? Nu este suficient pentru a construi o argumentare. Să presupunem invers: că șeful social-democraților a fost sincer și a început, cu adevărat, un proiect strategic de solidaritate cu cei mulți, cu oamenii, cu poporul. Nu doar cu poporul pesedist cum le place unor baroni să spună.

Ce argumente ar explica o asemeanea atitudine din partea lui Ponta? Îl recomandă pentru asta lecturile lui pe care doar prietenii lui le cunosc, o erudiție care te poate împinge spre gesturi tipologice, de încărcătură simbolică. Modelele pe care le luăm din istorie pot uneori să ne facă să părem ridicoli într-o lume care și-a pierdut reperele clasice. Poate s-a gândit să urmeze o formulă de termen lung; la vârsta lui mai are multă politică de făcut și multe de tras. El trebuie să-și construiască o identitate politică autonomă, un profil politic clar, iar pentru asta nu ajunge tandemul cu Crin Antonescu, ba poate chiar încurcă asta.
Pentru a simți o empatie cu mulțimea îl recomandă și viața lui de până acum, a crescut cu un singur părinte și nu s-a născut direct procuror sau șef al Corpului de Control al Guvernului. El nu a venit de sus spre politică, a venit totuși de jos, chiar dacă l-a selecționat Adrian Năstase.
Poate s-a săturat ca să audă destul de des că există mai multe Românii sau că există un „popor român” și un „popor pesedist”.

Dar mai este un argument de care ne facem că uităm cu toții. Ponta este chiar șeful unui partid de stânga, adică acel tip de politică ce militează pentru egalitate, echitate, dreptate socială, șanse egale, coeziune socială. Dacă nu am fi uitat cu toții o serie de comandamente ale stângii ar trebui să ni se pară firesc un asemenea comportament politic. Aceastea sunt reperele stângii, uitate chiar și de unii pesediști. Cine ați vrea să facă politica de stânga PNL sau PDL? Aceste două partide s-au definit a fi de dreapta, cel puțin ca etichetă și apartenență europeană.
Alături de cine să meargă seful unui partid de stanga, alături de noii imbogățiți, alături de noua burghezie românească? Stânga i-a ajutat destul de mult pe aceștia, e momentul să mai sprijine și pe cei mulți.

Poate sunt multe alte motive, poate niciunul din cele presupuse de mine nu are vreo mare relevanță. Nu m-a întrebat când a hotărât să facă acțiunea, nu am nici o pornire să-i studiez motivațiile. Ceea ce știm este că Ponta a riscat aproape totul prin gestul lui de a coborî printre oameni și de a mărșălui alături de ei împotriva sistemului. Sper că a riscat conștient, altfel totul se va transforma într-un eșec adevărat, mai mare decât cel descris de detractorii săi.

Sper că și-a dat seama că solidaritatea nu este un proces în care funcționează jumătățile de măsură. Dacă ai deschis un asemenea proiect, atunci trebuie să mergi până la capăt, să mergi dincolo de formele de solidaritate pe care până azi le-a exersat politica românească. O să te trezești de multe ori că ești singur împotriva tuturor. Te vor dezamăgi chiar și mulțimile căci din solidaritate reală cu poporul român va trebui să spui lucruri pe care oamenii nu vor vrea să le audă în acest moment. Va trebui să trăiești simplu și fără opulență, într-o lume politică unde politicienii adună case și vile, ca si cum ar colecționa timbre. Va trebui să renunți la unii colegi de drum care au proiecte de căpătuire personală ori să accepți alături intelectuali săraci și visători care îți vor cere lucruri imposibile. Va trebui să caute colegi în care oamenii simpli pot avea încredere, oameni dedicați interesului public.

O atitudine sinceră de solidaritate cu oamenii ar însemna să începi un proiect de schimbare a condițiilor de viață, un nou proiect de societate, să schimbi unele obiceiuri călduțe, să ceri oamenilor eficiență și adaptare la schimbare. Solidaritatea reală înseamnă să renunți la căutarea votului cu orice preț, să nu promiți că vei da salarii mari din prima zi în care vei ajunge la putere.
Dacă Ponta a ales conștient această cale, atunci poate suporta liniștit atacurile de azi, în primul rând pentru că sunt mici față de ceea ce va avea de îndurat prin părăsirea vechii modalități de a face politică. Dar solidaritatea cu cei mulți este o rețetă cinstită de a face politică și este singura rețetă pentru succes garantat.

Dacă oamenii te simt ca fiind unul de-al lor, atunci nu mai ai nevoie să te înconjori de baroni, de slugi sau de bodyguarzi. Devii locomotivă și toți se aliniază în spatele tău. Câștigi chiar și atunci când pare imposibil, răscoalele de la urne întorc sondajele sau înțelegerile alianțelor. Această modalitate de a face politică este asemănătoare pribegiei celor patruzeci de ani prin deșert, te scapă de mulți dintre cei care sunt alături de tine doar pentru interese personale. Este Marșul cel Lung, adică bătălia din care nu te poți retrage, nu poți demisiona și nici nu poți lua pauză pentru consultări. Este un drum fără întoarcere și fără prea multe popasuri. A ales oare Victor Ponta o asemenea cale grea, a riscat el atât mult, s-a gândit el bine sau a acționat conform unui impuls de moment?

Dacă au dreptate cei care azi îl contestă pe Victor Ponta sau a ales Președintele social-democraților această cale grea de a face politică ne va arăta doar viitorul. Viitorul lui Ponta ca politician, dar și viitorul politicii românești, creatoarea unei subdezvoltări durabile a României. Dacă faci din solidaritate socială proiectul tău, atunci gândul lui Gandhi, pe care l-am trecut ca motto, se poate îndeplini chiar și într-o lume care pare sortită egoismului, ipocriziei și esecului.