Adrian Păunescu s-a stins ca să facă loc operei lui monumentale. Pentru că omul trăia cu o energie și o pasiune care făceu gol în jur, mistuiau totul. Vroia mereu tot, vroia să fie in centrul unui univers care ne cuprindea pe toți. El merita să fie în centrul lui, noi nu aveam de unde să știm acest lucru. Transforma fiecare secundă a vieții lui întrun spectacol viu, nu lăsa clipa să se transforme în cotidian. A fost un spirit neliniștit care s-a întâlnit cu viața într-un timp lepros. Poezia lui și Cenaclul Flacăra au fost un luminiș al unei nopți istorice pe care am traversat-o cu toții. Tot ce atingea se transforma în poezie și uneori nu mai putea distinge între viață și artă. A avut curaj în perioade când toți tremurau de frică și s-a temut în momente pe care noi le petreceam în inconștiență sau orbire. A trăit excesiv, a iubit ce era interzis, inclusiv puterea, a scris pentru ca să putem noi, muritorii de ... gând, să trăm prin versurile lui ca niște ființe celeste.
A trăit ca un mare spirit al timpului nostru toate dramele noastre și inima lui nu putea rezista la infinit. Acum nu va mai deranja pe nimeni, a plecat omul, dar se va înălța opera. Il vom cunoaște cu adevărat abia după ce ființa lui de carne s-a dus. In golul absenței sale ne va fi tot mai drag, tot mai apropiat, tot mai prieten.
Drum bun, frate mai mare al meu!
Miroase a iarnă și dincolo de vamă te așteaptă Nichita, Grigore, Marin, Tatiana ... toți cei iubiți de zei.Ce păcat că mortii i-ati fost dați ca soți!
IMPOSIBILA NUNTA
de Adrian Păunescu
Muntii mei duhovnici au intrat in ceata
Clopote batrane bat pe manastiri
Cand miroase-a iarna, nuntile ingheata
Pentru noi lunatici, imposibili miri
Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii
Viscolul asupra-mi cade ca un lat
Si ti-as face-o nunta cu un sat de sanii
Si cu felinare si cai instelati
Imbraca-te-n alb, preafrumoasa mireasa
Asa se cuvine in drama ce-o joc
Pe urma plecam fiecare acasa
Si muntii vor pune misterul la loc
Pan-o sa se-ntample tu vei fi carunta
Mie o sa-mi vina cea din urma zi
Si va fi si-aceea tot un fel de nunta
Si-mi vei duce grija si te voi iubi
Ti-am adus, mireasa, muntii mei cu noapte
Nunti de animale se petrec in munti
Codri de miresme si paduri de soapte
Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti
Lumanari de nunta tin in labe ursii
Lupii sufla-n focul stanelor pustii
In rostogolire ne unesc obarsii
Nu-mi vei fi mireasa, mire nu-ti voi fi
Te invit la nunta dulce si albastra
Unde zurgalaii scot argint din toti
Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra
Ce pacat ca mortii i-am fost dat ca sot
Vă amintiti cum se desparțea Adrian Paunescu de noi?
CASTELUL
Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni
Priviţi-l ce trist se dărâmă.
Castel pentru numai o noapte
Iluzie care se sparge
Şi viaţa aceasta ce trece
Şi pururea nu se întoarce.
Luaţi fiecare o parte
Din marea cetate uzată
Ascundeţi cu toţii castelul
Că poate-l refacem vreodată
Artistii se duc să se culce
În scurta lor viaţă faimoasă
Luminile scenei coboară
Şi toţi vă-ndreptaţi către casă
Adanc multumiti pentru vremea
Traita frunos impreuna
Castelul in tandari se sparge
Plecati si plecam,"Noapte buna!"
Şi scena acum se-nchină
Scăldată de ultimul brio
Şi ca să fim singuri vă spunem
Şi "La revedere" şi "Adio".
Alexandru Zarnescu - Castelul
Asculta mai multe audio diverse
Dumnezeu sa il ierte!
RăspundețiȘtergereIn Clujul adolescentei mele, cenaclul lui Paunescu era ca o iubire de toamna in vremuri cenusii. Dupa poezia asta am inceput sa descopar si sa iubesc strazile, oamenii, ploaia. Astazi sunt prins ca multi dintre noi in malaxorul capitalist al profitului si consumerismului. Ce trist e ca poezia revine in unii dintre noi doar atunci cand mai moare cate un titan! In astfel de momente incepi sa simti cu adevarat ce contetaza. Ati spus-o foarte frumos: fiinta lui de carne moare pentru ca opera sa i se inalte. Asta e cu adevarat nemurirea!
RăspundețiȘtergereVa mai aduceti aminte???
Dor de Cluj
Sfios vin la tine ca-n templul Ardealului,
Eu, fiu de ţărani din fierbintele sud,
Şi Clujul e, tot, hohotire de clopote,
Şi paşii lui Blaga pe străzi se aud.
Ca Iancu aş vrea pe suişul Feleacului
Să cad furtunos peste Cluj ca un cal,
Dar astăzi e linişte dulce în inima
Prea mult patimitului nostru Ardeal.
Acelaşi e Clujul, aceiaşi sunt oamenii,
Mereu născători şi mereu muritori,
Dar şi de-aş avea tot o singură naştere
Aici aş muri de o mie de ori.
Mereu către dealul ciudat al Feleacului
Atras mi-a fost neamul bătrân de oltean,
Aici învăţară ai mei, toate rudele,
Dumitru şi Ana şi Tina şi Ioan.
Când noaptea se lasă tresar amintirile
Şi trec literaţi spre un magic castel,
Ce seamănă Clujul în noapte cu creierul,
Un creier cu gânduri aprinse în el.
Şi ce n-a fost voie, şi clipele libere,
Şi ce-i mulţumire, şi ce e reproş
Se-adună nostalgic la cumpana nopţilor
Când Blaga îşi murmură paşii sfioşi.
El trece spre moarte, în marea lui trecere
Şi e printre noi şi din nou printre duşi,
Sfios într-un Cluj ca în templul Ardealului,
Ce dor mi-e de Blaga, ce dor mi-e de Cluj.
Roş-galben-albastre sunt razele Clujului,
Furtuna din veac mai de preţ le făcu,
Bătrâni înţelepţi poartă grija grădinilor,
Cei tineri pe piept au insigne cu "U".
Atât de senin se transcriu tragediile,
Legendele iartă momentul cel crud,
Ce simplu cântăm: "Blaga-i mut ca o lebădă"
Şi paşii lui Blaga prin Cluj se aud.
DUMNEZEU SA-L ASEZE INTRE CEI DREPTI.
RăspundețiȘtergereAm fost unul, pentru care el PRONUNTA:TE IUBESC GENERATIE-N BLUGI.
Daca cineva i-l va RENEGA,ca si POET , va PACATUII.....
Judecata este mai presus decit noi, nu-i asa???
El a fost tot timpul in cautarea CURCUBEULUI, m-as bucura sa-l fi gasit ACUM.....
Oare.........
Si as mai avea o umila trimitere,la;REPETABILA POVARA.......
RăspundețiȘtergereSunt trist domnule PROFESOR,sunt TRIST.
Asa sa fie EXISTENTA NOASTRA, EFEMERA???
dupa 1981, cand am fost prima oara la un spectacol al cenaclului, n-am incetat sa vad pacatele acestei natii, dar nici s-o reneg n-am mai putut; asta a insemnat pentru mine Adrian Paunescu
RăspundețiȘtergere"Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
RăspundețiȘtergereSunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.[...]
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,
Să vină Adevărul, să vină Primăvara."
Adrian Păunescu, 7-8 februarie 1986, ecou la cuvântarea lui N. Ceaușescu
În 1986 îmi făceam temele la lampă, nu aveam apă caldă, nu se dădea căldură (deloc), aveam dreptul la o butelie pe lună, uleiul, zahărul, făina etc. se vindeau pe cartelă, stăteam la cozi de ore pentru cartofi și gogoșari, nu exista carne în magazine iar populația se bătea, la propriu, pe "tacâmuri de pui".
Asta ca să revenim la o scară mai adevărată a valorilor.
"Profesorului" meu de iubire, cu drag!
RăspundețiȘtergereNu, Adrian Paunescu nu m-a invatat sa iubesc sau sa urasc, sa rad sau sa plang, sa mangai sau sa blestem, adica sa traiesc... Pe toate astea cred ca le-am invatat "la locul de munca".
In schimb Adrian Paunescu mi-a dat pentru fiecare din cele de mai sus cel putin o metafora geniala, dandu-mi iluzia ca le stiu face, ca nu imi sunt straine atat timp ca le re-descopeream in poeziile sale.
M-ai mintit, Adrian Paunescu! Mi-ai vandut farame de iluzie fermecata si blestemata totodata, asemeni turtelor dulci din targurile copilariei mele, cand imi puneai iubirea in causul palmei, sa mi-o lipesc singur de inima! M-ai pacalit facandu-ma sa cred ca stiu trai pe picioarele mele cand, in toti anii tineretii mele mi-ai fost alaturi, sprijin si povata.
Dar ce as fi fost fara minciuna ta? Cate nopti n-as fi dormit linistit, fara sa ma framante intelesuri nebanuite si lumini stelare noi? Cate zile nu ar fi trecut liniar, fara sa ma trezesc cantand soptit "Si totusi e stare de veghe..."?
"Profesorul" meu de iubire, iti spun "la revedere"! E prea tarziu pentru "adio", pentru ca intre noi doi nu mai poate exista loc de despartire... Si trimite-le un zambet trist si celor care azi nu au curajul sa iti recunoasca meritul de a le fi dat destinul peste cap.
Stim amandoi ca vor plati pentru lasitatea lor atunci cand copiii si nepotii le vor canta soptit "Si totusi exista iubire..."
Adrian Păunescu
RăspundețiȘtergereRepetabila povară
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Fiecare din caderile lui, omenesti, le-a inlocuit cu cate o poezie. Dumnezeu sa il ierte. c.p.