Lumea lui Adrian Păunescu

Când a murit Adrian Păunescu am scris un text pe care poetul îl merita. Am avut parte de multe comentarii și mesaje contradictorii, ca și viața poetului. Fără a fi membru al juriului pentru premii de literatură, în calitatea mea de cititor, am regretat moartea unui mare poet român. Nu știu cât de mare, nu știu dacă poate fi comparat cu Nichita sau cu Blaga. Îndeobște, nu prea cred că putem măsura distanțele dintre cei condamnați la glorie. Dacă nici nu a trecut mult timp peste opera unui poet, atunci este clar că vorbim de mult arbitrariu și subiectivism în aprecierea operei. Dar, în fond, oare nu subiectivitatea noastră îi trimite pe unii printre cei neuitați, oare nu popularitatea lor și mai puțin recenziile teoreticienilor literaturii și specialițtilor în poietica sau poetică. Cu toate acestea nu putem merge nici pe ideea că doar timpul ne va spune, pentru că Domnul ăsta -zis Timp- lucrează de fapt prin intermediul nostru. El nu ridica statui, el nu dă diplome, el doar le dărâmă pe cele false, le strică pe cele care nu se sprijină pe ceva solid. Păunescu a scris foarte mult și poate că a tăiat prea puțin, s-ar putea ca ideea că este un demiurg să-i fi dat un orgoliu pe care Domnul Timp îl va taxa, dar așa cum a fost și în viață, nu-i va lăsa cu siguranță nici pe necontemporani indiferenți.

Am scris despre Adrian Păunescu că moartea s-ar putea să ajute opera, omul o bloca cu siguranță și nu numai prolificitatea lui este de vină poentru asta. Din carămizile imense de poezie se vor filtra cu siguranță câteva volume de poezie veritabilă de dragoste, poate chiar și unele militante. În textul meu am folosit sintagme din versurile sale, dar puțini le-au recunoscut, semn că în multe cazuri chiar și adulația este oarbă. Am mai scris că a iubit lucrurile interzise și mai ales puterea. A vrut să placă și oamenilor simpli și conducătorilor, dar și zeilor zilei, o dorință nevrotică de a fi iubit sau de ieși din rând. Înțeleg și eu că nu trebuie să amestecăm opera cu omul, dar acest lucru se face frecvent. La postarea mea de pe net am avut oameni care au răspuns emoțional la textul meu de plecare, au fost însă și unii care dădeau șuturi în cadavrul lui Adrian Păunescu, așa cum se întâmplă de regulă și fiecare avea dacă nu dreptate, cel putin motivație și justificări.

Nu vreau să discut aici nici argumentele adulatorilor și nici pe cele ale defăimătorilor, deși mă enervează să-mi spună cineva ce trebuie să-mi placă sau ce ar fi potrivit să detest. Nu am vorbit despre omul Păunescu din motive lesne de înțeles căci despre morți numai de bine. Am scris despre legatura mea subiectivă cu poezia lui și chiar despre o relație de simpatie reciprocă care mi s-a părut mai importantă decât disfuncționalitățile din perioada în care am fost colegi de partid sau de comisie în Senatul României. Acolo, el nu era poet, ci era deținătorul unei sinecuri politice pe care o gestiona după bunul plac, fără reguli, deși Parlamentul este o instituție care ar trebui sa fie guvernată de reguli și principii. În ultimii ani, ne despărțea profund adulația lui pentru Ion Iliescu și orientarea lui spre trecut, dar și ideea unui monopol asupra judecăților de valoare pe care senatorul o afișa în stilul său caracteristic.

Dar cele trei zile de spectacol mediatic în care televiziunile au vândut acest subiect cu nesimțirea specifică pieței capitaliste m-au convins asupra unui lucru. Păunescu a fost personaj nu doar pentru poezie, ci mai ales a fost un obiect simbolic, lider spiritual și guru pentru o lume, pentru una din acele Românii paralele pe care le invocă politicienii la noi când pierd alegerile.
Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generații, după cum au spus televiziunile. Poate, dar trebuie să ne uităm un pic cu atenție și să căutăm a fi realiști, atât cât se poate. Am fost și eu la Cenaclul Flacăra am ascultat emisiunea de la radio de joi, vreo 10 ani, știu și acum sute de cântece și poezii din acea perioadă. Mi-am încălzit sufletul la o poeziile de dragoste cântate sau recitate din creația lui Esenin, Blaga, Doinaș sau ... Păunescu. Era senzațional sa te afli pe un stadion sau într-o sală a sporturilor să vezi atâția tineri la un loc. Dar niciodată nu am vrut să-i semăn lui Păunescu: i-am iubit pe Nichita, pe Dinescu, pe Vișniec, pe Daniel Corbu și multi alții. De ce? Pentru că Păunescu nu făcea parte din lumea mea, el făcea parte din lumea lor, a celor puternici, de la clasa întâi a Titanicului numit România.

Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier. Păunescu nu a încercat să întârzie revoluția, cum am vazut că scriu unii acum. Astea sunt prostii, adevărul este că în noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau. Făcea o serie de lucruri bune, rezolva cereri ale populației. Era parcă într-o cursă electorală în care se bătea discret cu Guvernul și cu Marea Adunare Națională. Este clar, acest lucru este mai puțin decât nimic, a fost minunat atunci, trebuie să recunoștem. Dar nu a fost singurul privilegiat al regimului comunist. Mulți scriitorilor erau cultivați și protejați de vechiul regim, Fondul literar și Casele Scriitorilor din țara (vreo 66, dacă nu ma înșel), răspândite ca și casele lui Ceaușescu pe tot plaiul mioritic, sunt o mărturie vie a acestei politici. În toată această perioadă se construiau case, conducătorii făceau și lucruri bune, dar fundamental eram ținuți în frig, întuneric și blocați în interiorul patriei, ca într-un lagăr. Păunescu și alți scriitori aveau magazine speciale, călătoreau în străinătate, aveau privilegii. Este cealaltă față a monedei care nu poate fi lăsată deoparte. În tot acest timp, eu frate mai mic al lui, stăteam într-un cămin de nefamiliști și nu aveam cartelă pentru pâine, pentru că nu aveam domiciliu stabil, ci doar viza de flotant în Cluj, căutam lapte praf pentru fetița noastră și negăsind a trebuit s-o creștem la bunici. Știu că nu Păunescu era vinovat de asta, atunci lui îi mulțumeam în gând pentru câteva ore de muzică și poezie. După Revoluție a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar și de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil. Păunescu măcar a căutat să compenseze cu ceva plasarea lui în zona puterii și în proximitatea lui Ceaușescu, iar din punctul meu de vedere, la Revoluție, îl puteam considera absolvit. Dar a rămas cu același cult a personalității îndreptat înspre sine, cu familia pe care și-o diviniza la întruniri publice, cu insistența de a face artiști din copiii săi.

După Revoluție Adrian Păunescu nu s-a mai putut adapta, nu s-a mai simțit în apele lui și la înalțimea de vultur la care zbura înainte. A continuat să scrie, s-a înscris la PSM, a trecut pe la PRM, eșuând alături de Ion Iliescu, în PSD. A început însă să tragă trecutul după el, să se justifice mereu, să se refugieze într-o reverie întoarsă pe dos. În jurul lui s-au adunat oamenii trecutului, unii valoroși, alții fără valoare de întrebuințare în noua lume. Teritoriile controlate de ei deveneau teritorii ale numirii (democrația nefiind decât un moft), un cerc închis unde criteriul fostei apartenențe era cel mai important. Ceilalți, cei care nu veneau din trecutul său, erau considerați niste ajunși cu pluta pe valurile unei revoluții venite aiurea prin complotul unor agenturi străine. Uneori mă uitam cu admirație tâmpă la această formă de apărare în grup, alteori această tergiversare a mersului înainte sau promovării schimbării mă scotea din sărite și a fost unul din motivele pentru care m-am autoexilat la Bruxelles din Senat în echipa de observatori de la Parlamentul European. Am înțeles nostagia după vremurile în care era tânăr și puternic, dar nu am putut să înțeleg modalitatea nevrotică de a se agăța de un trecut care, pentru cei mai mulți dintre noi, era o amintire mai puțin plăcută. Avea o energie spirituală și o inteligență care i-ar fi permis să meargă alături de noi spre un proiect de viitor, cu frunte sus. Poate că, în demersul nostru de reformă politică, ne-ar fi putut ajuta să-i convingă pe cei din generația lui că este nevoie de o schimbare, nu de restaurație.

Dar nu despre Adrian Păunescu ne-am împiedicat noi, românii, în construirea unei lumi normale. El nu s-a opus energic schimbării niciodată, ne-am lovit de propriile noastre frici sau ticăloșiile unor lideri pe care lumea nu-i înjură ca și pe bietul Păunescu. Acum nu-i este fidelă generația de tineri care au fost la Cenaclu, chiar dacă ne aducem cu plăcere aminte de această parte a adolescenței sau tinereții noastre. Cei care au cântat sau aplaudat au părăsit Cenaclul odată cu intrarea în maturitate. Așa cum alții au părăsit Woodstock-ul sau malagambismul. A fost părăsit și de mulți din cenacliștii de bază chiar înainte de a fi interzisă manifestarea. În jurul lui s-au grupat, la câțiva ani după Revoluție, mulți din cei care au avut funcții mai mari sau mai mici, cei care au pierdut poziții odată cu Revoluția. Dar nu doar ei, uneori și unii dezmoșteniți ai sorții și neadaptați, pierzători în noua lume. El a fost ca un felinar în jurul căruia s-au adunat fluturii și gâzele trecutului. Au visat continuu la un trecut al lor, au temperat schimbarea serioasă în societatea nostră și au fost cultivați de cei fără curaj, de liderii politici care au căutat să nu piardă amărâtele de voturi ale pensionarilor sau bătrânilor săraci și speriați de viitor. Această lume formată din umbre și fantome din trecut l-a ținut ancorat și pe Adrian Păunescu în trecut, i-a furnizat cutia de rezonanță pentru vocea lui de poet și militant. Am ascultat discursurile de la înmormântarea poetului și am văzut zbaterea unei lumi de naftalină care se zbătea să nu moară, să mai câștige ceva chiar și din emoția pierderii poetului. O lume care îl căpușa pentru ultima dată, o lume tristă că nu se mai poate justifica prin existența poetului. Am înteles atunci că Păunescu nu a mai fost în ultimul ani eroul-poet, ci o relicvă fosforescentă, un far pentru lumea fluturilor de noapte care se învârtea bezmetic în jurul lui. A fost o justificare falsă pentru existența ei, s-au folosit de el ca de niște moaște sfinte ale comunismului. Dacă înainte de 1989 a avut energia să se scuture de această lume în câteva momente eroice pentru sine, acum, în lumea nouă, a cărat-o după el cu stoicism, poate din convingere, poate dintr-un sentiment de confort afectiv. A fost un simbol viu pentru o lume care ar fi trebuit să moară în 1990. Poate că, dacă nu ar fi fost această lume protejată și de sistemul politic, Adrian Păunescu s-ar fi putut desprinde de trecut și ar fi putut să valorifice cei douăzeci de ani de liberate și maturitate pentru a desăvârși opera sa ori pentru a se reabilita. Nu s-ar fi pierdut prin sinecuri de partid și într-o activitate parlamentară care a fost pierdere de vreme pentru un talent uriaș ca al său. N-o să știm însă niciodată, poetul oricum nu mai are cum să ne confirme sau infirme aceste scenarii.

Duminică însă, am scăpat de amărăciunea că un poet care mi-a fost drag sufletului a
plecat dincolo. Am scăpat de apăsarea din coșul pieptului când am văzut fețele fade ale unui trecut mort, veghind la căpătâiul lui. O clipă m-am bucurat pentru că Adrian Păunescu a evadat, în fine, dintr-o lume care trebuia să moară, m-am bucurat că s-a eliberat de acest balast. Fără el, sper că această lume se va duce la fund. Eliberat de ghiuleaua trecutului, poetul se poate înălța la ceruri. M-aș fi bucurat să-l pot cunoaste pe Păunescu liber, eliberat de datoria sau dependențele față de trecut. El ar fi trebuit să trăiască, dar lumea lui trebuia să moară. Și nu acum, ci în urmă cu două decenii.