Romania – momentul zero. In cautarea echipei

O analiză a mometului politic și social scoate în evidență un adevăr crud: am umblat douăzeci de ani prin deșert, ne-am rătăcit , iar când am deschis ochii am constatat că suntem acolo de unde am plecat. In cel mai bun caz, caci am putea fi undeva mai jos decat în 1990. Un dezechilibru total, o țară sărăcita de tot felul de experimente, un popor raspandit prin lume, niste cetățeni fără incredere in instituții sau un viitor. Romania este un stat esuat care nu mai poate funcționa decat pe datorie. O mare parte a dezastrului s-a produs in cinci ani, ultimii cinci ani de conducere ințeleapta de dreapta, cu complicitatea si participarea stângii. S-a consolidat o industrie a sinecurilor politice, posturile publice la guvern sau agentii devenind cele mai importante locuri de unde se poate câștiga un salariu de cateva mii de euro. De la șoferi la consiliere blonde, de la directori la cine stie ce experti in plimbat cafele, o nomenclatură flămândă a pus mâna pe toate resursele țării și nimeni nu s-a gândit la dezvoltare sau la vreo strategie. Dacă fondurile europene de sute de milioane de euro nu puteau fi basculate nomenclaturii de partid, atunci erau lasate la Bruxelles. O hotie generală a devenit un adevarat sport national și o cleptocrație care se etichetează ca dreapta ce porneste motoarele economiei ne-a cotrobăit prin buzunarele fiecăruia, iar astăzi ridică din umeri, cerând sacrificiul pînă și al bietilor pensionari. Invatamantul a fost făcut praf prin vanzarea de diplome si fabrica de profesori fără legătură cu cercetarea sau performanța. Sănătatea a inflorit doar prin cabinetele private, spitalele arată ca in război, capitalizând doar costurile. Niste legi pentru alegeri uninominale originale stabilizează in teritoriu o cleptocratie a baronilor locali nesătulă și care a distrus orice urmă de interes public, dar care se justifică democratic prin cumpărarea de voturi la toate alegerile. Evident, cei care investesc banii eficient in voturi sunt mereu alimentati de la centru cu alți bani din bugetul statului.

Comunitățile baronilor vor rămâne izolate si imbecilizate, drumurile lor vor fi doar pe hartie, dar pe acesti politicieni de două parale o sa-i vedem etern la televiziunile de știri, folosind acelasi limbaj de lemn. Consilierele blonde de la guvern vor ajunge să se marite si să ne țină teorii în fiecare seară, chiar dacă deja burta ajunsă la gură a început să le încurce. Ministrii de conjunctură își vor lua de neveste bijboacele aduse de prin țară. Ministrii din guvernul de acum au făcut chiar și ultimul experiment: recunosc că au mințit ca să mai primească o păsuire. Ca si cum ai vinde cămașa mortului, vor să câștige din chiar ultima resursă. Doar să stea cât mai mult, să poată să recupereze banii si profitul pentru investiția din campanie. Nici măcar nu ne intereseaza ce s-a intamplat in ultimii ani ca sa vedem ce s-a gresit, cine ar trebui să plătească. Dar nu ne interesează nici proiectele de viitor. Ce vom face cu această țară de acum incolo, ce tipuri de echilibre trebuie sa stabilim, cât vom produce, cât vom economisi, ce probleme sunt urgente, ce va insemna coeziunea socială în viitor. Până acum tot a fost investit in două directii: cadouri electorale irationale si rasplătirea clientelei politice. După 2005, atunci când capitalimul găunos românesc si miliardarii de carton au devenit ministri si sefi de administratie, statul a fost sponsor pentru voturi si clientelism, totul la proportii de neimaginat. Sa fie clar, nu idealizez perioada 2001-2005 dar atunci, ”ajutați” si de presiunile externe NATO si UE am astabilit echilibre interne, nu am consolidat dezechilibre si mi-ar placea sa vad analize economice comparative obiective cu perioada care a urmat.

Acum unii se ascund prin cladirile administratiei centrale si locale si ronțăie grabiți ultimii pesmeți din cămara statului, altii, de partea capitalistilor flămânzi din asa zisa opozitie, caută să impingă femei, copii si bătrâni în strada, ca să-i aducă pe ei la putere. Flămanzii nici macar nu au curajul de a arăta hoțiile celor care au prăduit bugetul, pentru că mecanismele si potecile hoției nu trebuie stricate, sunt bune pe când vor veni ei la putere.
In acești cinci ani am scris, cu sinceritate, ceea ce am simțit, am căutat să mă eliberez de pasiune politică partizană, să arăt bolile politicii, cu speranța secretă că totul se poate îndrepta. Ca o consecință, unii tovarăși și camarazi m-au trecut la capitolul adversari. Dar, azi, mi-e tot mai greu să sper că este posibilă o schimbare in bine pentru Romania.
Profesorul meu de istorie de câte ori ne vedem îmi aduce sute de argumente că perioada interbelică era comparabilă cu cea de acum. Perfect compatibilă, aceeasi nesimtire, lipsa de responsabilitate si interes public, demagogie permanentă, dictaturi mai mari sau mai mici. Nici cincizeci de ani de comunist nu au reusit să distrugă aceste boli ale neterminarii constructiei unei constiinte moderne. Ba, parcă, le-a conservat perfect sub zgura unei simulări colectve a entuziasmului comunist. Da, domnule Profesor, spun eu, dar au scris atâtia intelectuali despre asta, de la Motru, Draghicescu, Cioran si au fost deosebit de apreciați. Sigur, au avut succes, zice Domnu Profesor, dar nimeni nu i-a bagat in seamă, scrisul lor nu a vut nici o forță, cred că politicienii râdeau, pe la coctailuri, de naivitatea si spiritul lor european.

Am plecat năucit de la intalnirea cu profesorul meu de istorie. Chiar nimic să nu poată schimba societatea asta a noastră? Dacă ideile nu au nici o forță, nici măcar prăpastia din fața noastră nu ne miscă, nici viitorul copiilor nu este important? Dacă nimic nu lasă urme în conștiința publică, atunci ce este de făcut?

Dupa trei volume de eseuri de critica socială pe care le-am publicat in ultimii ani m-am gandit să nu mai scriu o vreme. Să lucrez mai multa cercetare si să scriu sub acoperirea neutralitații sociologice. Mi-e tot mai greu să scriu, dar scriu mai des ca inainte, de vreo patru, cinci ori mai mult.

Nu mă mai înțeleg nici măcar pe mine, de unde resursa de energie pe care o cheltui în scris. Parcă ar fi o forma de masochism, sau poate o căutare a echipei. Cum care echipă? Echipa celor disperati care vor porni de asumarea istoriei, caci, nu-i asa, națiunile se diferentiază după modul in care isi asuma istoria, dar care nu se vor resemna să o accepte ca o fatalitate. Adică, echipa celor care nu mai suportă o istorie second hand, o istorie a inceputurilor fara continuare, a victoriilor furate si a intoarcerii armelor.





textul va aparea in revista Q Magazine