RETETA PENTRU GREVA GENERALA

O grevă generală ne mai lipsea, în actuala noastră criză economică. Nu cred că grevele sau protestele sunt soluţia, de cele mai multe ori ele sunt doar o prelungire sau chiar o agravare a unei crize. Dar la noi, după cum s-a văzut, nu există pericolul ca ţara să fie bulversată de greve, pentru că nu ne iese organizarea unei asememene acţiuni. Primului jurnalist care m-a întrebat de ce s-a fâsâit greva generală i-am răspuns oarecum neserios, aforistic: cum să ne iasă organizarea grevei dacă nu ne iese organizarea muncii, greva este oprirea muncii, iar noi nu prea avem ce să muncim. Apoi m-am gândit mai serios şi am început să caut o explicaţie mai sociologică, frunzărind rapoarte cu ultimele cercetări sociologice de teren în ideea că întrebarea legată de solidarizarea colectivă este una importantă, nu poate fi expediată prin răspunsuri aforistice. Încerc să explic câteva lucruri, pe baza unor studii și observaţii, iar ceea ce iese ar putea fi un fel de reţetă pentru o grevă generală, adică ingredientele necesare pentru ca oamenii să protesteze în societate, atunci când se simt nedreptăţiţi.

De ce nu a ieşit greva generală?
1. Starea de apatie este generalizată. Dacă ne uităm cu atenţie vedem că, noi toţi, cerem românilor prea mult, cerem să dea ceea ce nu pot, ceva de care nu sunt în stare. Le cerem respectul demnităţii persoanei, dar ei şi-au pierdut de mult demnitatea de oameni liberi. Au fost minţiţi de atâtea ori, şi-au pus nevrotic speranţa în tot felul de lideri de carton, mai nou, îşi vând votul, adică forma pură a libertăţii politice, pe zahăr, ulei sau bere în sticle mari de plastic. Românii trăiesc deja într-o stare de apatie din care nu pot ieşi. Apatia se naşte din descurajare, din lipsa speranţei, din faptul că ochii minţii nu mai văd nici o luminiţă la capătul tunelului. Într-un sondaj IRES de luna asta, doar 11% din români cred că viitorul le va aduce o viaţă mai bună pentru ei şi familia lor, iar 5% cred că oamenii din localitatea lor vor trăi mai bine in viitor. Doar 9% cred că ţara merge într-o direcţie bună şi doar 22% sunt mulţumiţi de nivelul de trai. Lipsa speranţei într-un viitor mai bun este principala cauză a apatiei sociale.

2. Pentru protest social sau revoltă este nevoie de organizare şi organizatori, sintetic, de lideri. Baronii sindicatelor de astăzi, poate cu mici excepţii, simulează protestul sau greva, de multe ori, îi şantajează pe politicieni mai mult pentru interese personale. Au firme, afaceri la vedere sau ascunse, nu sunt luptători pentru drepturi, mai mult joacă un rol. Sindicatele au puţini membri, au o mică forţă în intreprinderi sau instituţii. Nu avem lideri sindicali de forţă şi încredere, de fapt, avem şefi de sindicate, nu lideri sindicali.

3. Dincolo de resursa psihologică si resursa organizării, pentru un protest social oamenii au nevoie şi de resursa încredere, în ei înşişi, dar şi în instituţiile care le garantează anumite drepturi şi libertăţi colective. Din nefericire, încrederea oamenilor în forţa lor de a schimba lucrurile este minimă, ceea ce sociologic numim o distanţă faţă de putere foarte mare. În plus, oamenii cred că nici propriul destin nu îl pot controla prin efortul lor sau prin resursele lor şi ale familiilor lor.

4. Fără a apela la explicaţii istorice sau de temperament naţional, resursele pentru a te revolta sunt şi resurse materiale, resurse care influenţează capacitatea de a gestiona riscurile. În acelaşi sondaj IRES, 41% din românii spun că fac deja, în acest an, economii la mâncare, 68% fac economii la îmbrăcăminte, 38% la combustibil pentru maşină, 46% au facut economii la incălzirea locuinţei, 32% la cumpărarea de medicamente. Prea săraci pentru a ne permite soluţii extreme, prea săraci pentru a gestiona riscul legat de pierderea locului de muncă.

5. Spaimele generate de pierderea locului de muncă s-au transformat într-un adevarat tabu. M-a şocat faptul că atunci când sunt întrebaţi despre locul de muncă (mulţumire, cum se simt, cum cred că le va merge) 48% din români nu răspund. Le este frică, spun că nu se pricep, că nu este treaba lor. Oamenii nu se simt stăpîni pe destinul lor, nu se simt cu adevărat respectaţi în profesia lor, statutul lor este foarte fragil.

6. În plus, la actuala grevă, ministrul educaţiei a ameninţat timp de o saptămână pe toată lumea, a făcut presiuni teribile asupra inspectorilor, a căutat să-i sperie pe bietele cadre didactice. Micul nostru Napoleon, rezident la Strasbourg, obişnuit cu reacţiile de laborator, a procedat la presiuni de vechil pe ogorul educaţiei naţionale. Ameninţaţi şi de o lege a învăţământului care numeşte politic tot ce mişcă şi mai ales de eliminarea titularizării, deci a siguranţei locului de muncă, cadrele didactice nu au avut forţa de a se ţine de proiect. Nu mai vorbim că un asemenea gest al unui ministru ar fi întărit solidaritatea şi ar fi agitat si mai mult, oriunde în Europa, la noi liderii sindicali stăteau aliniaţi la talk-showuri, spuneau banalităţi, iar emisiunile nu se terminau până nu vorbeau toţi, chiar dacă spuneau acelaşi lucru.

7. Un protest social este legat şi de resursa soluţiilor imaginate. Adică ce pot să-şi închipuie oamenii ca soluţii la aceste crize, dar mai ales dacă există, în mintea sau sufletul lor, speranţa unei soluţii. În sondajul IRES la care mă refer, soluţiile individuale pentru supravieţuire la actuala situaţie sunt următoarele: 54% se gândesc la plecarea din ţară, 26% cred că vor vinde lucruri din casă, 43% vor încerca să ia bani împrumut de la rude sau prieteni, 23% au speranţa că se vor putea împrumuta la bănci, 92% vor renunţa la cumpărarea de lucruri de folosinţă îndelungată şi 3% cred chiar că o să-şi vândă locuinţa.

Nu-i aşa că le cerem prea mult oamenilor, atunci când am vrea să avem o solidaritate naţională pentru protest? România a ieşit disperată în balcon, se uită în gol, iar noi, analişti, jurnalişti, politicieni şi alte forme de spectatori, strigăm la ea să sară mai repede, să ne iasă jurnalul de ştiri, să nu pierdem ştirile de la ora cinci, să ne iasă analiza sau analogia cu Grecia ….