Romania ce înfloreste departe

editorial publicat in qmagazine.ro


Inaintea meciului Italia- Romania de la Zurich, am simtit imboldul unei stranii inspiratii, de a face o surpriza fiului meu, luând bilete la acest meci si făcând prima călărie in străinătate fără mamă, o călătorie initiatică doar alături de tatal său. Nu stiam că il voi pune pe Adrian Sebastian în fata unei lectii pe aş dori totuşi ca astăzi să n-o înteleagă,. Sper să si-o aducă aminte peste vreo 20 de ani, când va fi capabil s-o descifreze si să nu-l demoralizeze adevarurile ei. In oraşul care a castigat de şase ori titlul de cel mai bogat oras din lume, mai exact orasul cu cel mai inalt standard de viata, ceea ce este uşor diferit, mă gândeam că o să descopăr un contrast major între saracia noastră şi eleganţa helvetă. Eram un pic ingrijorat pentru ce o să vadă copilul, eu fiind vaccinat la miile de cersetori si hoti pe care i-am văzut în desele mele călătorii prin Europa. In dimineaţa meciului însă o maree galbenă se revărs peste tot. Românii apăreau de peste tot cu steaguri, tricouri si insemne tricolore. Multi tineri, familii cu copii şi bunici, colorau orasul cu arhitectura austeră. Nici o gălăgie inutilă, nici un urlet nelalocul lui. Parcă românii erau de-acolo, din civilizatia europeană si doar acest meci i-a pus să joace rolul de român.

In timpul meciului au cântat imul si au incurajat echipa noastră acoperindu-i pe italieni. Cand unul a incercat să-l injure pe antrenorul nostru, toată tribuna s-a intors spre el si suporterul mai infocat, a amutit pâna la sfarsitul meciului. De câteva ori, peste zece mii de români s-au ridicat in picioare si au strigat ritmat: „Mândru – că – sunt - român!”. M-am intrebat atunci cui spuneam asta. Jucatorilor? Poate , dar in mică măsură. Strigam oare acest lucru Occidentului, cel pe care-l facem obiect al nerecunoaşterii iluzoriei nostre contributii la apararea civilizatiei? Nu cred, ei nu intelegeu oricum limba română! Totul era cred reflexul unei stări de bine, ideea că România poate să existe si in altă formulă decat cea nefericită de-acasă. Vorbeam de fapt cu noi insine si cu disperarea noastră de a nu putea contrui o Românie acasă. Ne incurajam unii pe altii, constituiam pe loc o Românie normală, cea din visurile noastre. La inceput unii n-au reactionat la acesta strigatură, părea un text uzat, ideologizat. Apoi s-au uitat in stanga si in dreapta si a inceput să nu le mai fie ruşine, erau departe de casă si puteau să se comporte liber, fără inhibiţii. Eram zece mii de cetăţeni ai unei Românii de aer, fără granite si fără Presedinte, fara partide, securisti, 322 sau alte forme ale mizeriei. O Românie care nu are nici o şansă să existe la noi, acolo unde statul a esuat in a se constitui si a asigura instrumentele si simbolurile pentru a ne ajuta să trăim o identitate nefalsificată.

Cu ochii umezi, lovit de un sentimentalism ieftin, al copilului de tăran care multumeste lui D-zeu ingenunchind pe brazdă, mi-am dat seama că teritoriul dintre granitele asa zisului stat român nu face decât să ucidă visele a generatii intregi. Intr-o societate fără urma de solidaritate internă si coeziune socială, nici un talent veritabil nu este promovat de o birocratie unde reflexele mafiote sau nepotimele vestejesc entuziasmele de orice fel. Mi-am adus aminte de ipocrizia noastră de a ne revendica valori ca Brancusi, Eliade, Ionesco, Cioran, Palade. Acesti oameni au gasit departe de România un mediu social care i-a inscris definitiv in cartea marilor valori. România din mintea nostră, cea pe care au omagiat-o cei 10.000 de la Zurich, este un mozaic reconstruit din cioburile a ceea ce spargem zilnic la noi. Nu avem societate acasă, adică o minimă formă de solidaritate mecanică măcar, dacă organică nu se poate. Si comunitatea este doar o imitaţie pentru-că mecanismele unei autonomii functionale, constituite prin consens, ne lipsesc cu desăvarsire. In timp ce acasă, se cumpărau voturile tiganilor sau oamenilor săraci de la ţară, cu bani sau cu pachete de mancare, la 2000 de kilometri distantă, 10.000 de români scăpaţi de stigmate, îşi permiteau să-si strige iubirea fata de o Românie care nu există. In timp ce in teritoriul numit România, se intorc umbrele trecutului si tortionarii nostri si ai parintilor nostri fac băi de multime transpirată, de emotie si de spaime, acumulate de secole, in capitala comercială a Elvetiei zece mii de români au format o Românie de nouăzeci de minute.

Pentru o seară, cei 11 fotbalisti romani nu au mai fost singuri in fata a 30 000 de străini, iar in fata televizoarelor din teritoriile numite Romania, milioane de români, mult mai singuri, se bucurau fără a întelege prea bine ce se intâmplă . Am inteles că România adevărată încă nu poate să existe intre „granitele ei firesti”, vorba ideologilor unui patriotism de ieftin, fiind o floare ce se infloreste doar departe, printre străini.