04 octombrie, 2016

Proiectul de fericire naţională şi bâlciul deşertăciunilor

(Despre ideologizarea fericirii)




Ideea de fericire nu este nouă, Epicur spunea chiar că filosofia este o activitate care, prin discurs şi argumentare, este menită să aducă fericirea în viaţa omului. Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puţin o formă de cunoaştere şi mai mult o modalitate de construcţie de sine.
Dacă fericirea privită din perspectiva individului trimite la stare, emoţie sau sentiment, recuperarea socială a sensului fericirii este mai complicată. Odată cu ideologiile neoliberale, unde sensul producţiei şi economiei de bunuri este utilitatea, iar utilitatea îşi află măsura în sensul măsurii în care creează satisfacţie sau plăcerea consumării, apare ideea că produsul şi consumul deţin un prag minim, care, odată atins, diminuează nivelul plăcerii. Ce trebuie făcut pentru a multiplica plăcerea sau a intra într-o spirală ascendentă este diversificarea continuă a produselor şi oferirea lor în cantităţi cât mai mari. Consecinţa firească: putem măsura fericirea prin nivelul PIB, deoarece cu cât acesta va creşte, cu atât poate creşte satisfacţia cumpărând mai multe bunuri sau consumând mai mult.
În epoca postmodernă, consumerismul aduce un nou tip de hedonism, dar şi o bulversare profundă a mentalităţilor în care se pierde oarecum sensul fericirii. Astăzi, în epoca pe care Lipovetsky[i] o numeşte „hiperconsumism[ii]”, oamenii nu mai cumpără produse sau servicii pornind de la utilitatea lor, ci mai ales referindu-se la criteriul social oferit, iar acest act face parte dintr-un scenariu-reţetă de viaţă fericită, model social sau un stil de viaţă, parte din reţeta pentru reuşită şi succes. La toate acestea se adaugă un nou tip de narcisism şi filosofiile reconstrucţiei de sine, remodelarea corpului sau prelungirea vieţii. În „civilizaţia dorinţei” mergem tot timpul doar pe calea permanentei stimulări a cererii şi a multiplicării infinite a nevoilor. Se schimbă rapid, cum spune sociologul francez, stilurile de viaţă şi ne invadează o serie de fenomene extreme: hedonismul heterostimulat, militantismele politice cuplate cu noi forme de populism, în timp ce confortul înlocuieşte vechile pasiuni naţionaliste. Creditul de consum stimulează dorinţele pentru un trai tot mai bun, pentru lux sau vacanţe, iar noi asistăm la expansiunea unei pieţe a sufletului şi a transformării sale, a echilibrului şi a stimei de sine, simultan cu proliferarea farmaciilor fericirii, iar conceptul de suferinţă s-a golit de orice sens sau poate chiar a devenit un non-sens, într-un paradis al tuturor posibilităţilor, într-o lume fără clase, unde clasa de mijloc devine motorul societăţii şi unde toţi se prefac că nu există o bază a piramidei sociale, partea cea mai solidă, acolo unde sărăcia şi deprivarea sunt prezente.
Din când în când, organisme internaţionale, devenite instituţii de decor, cum este OMS[iii], spun timid că, în 2020, sinuciderea va fi a doua cauză a mortalităţii la tinerii de sub 25 de ani, devenind o problemă socială gravă. Dar unde putem regăsi cauzele acestei fenomen? În falimentul marilor proiecte de transformare socială şi politică sau în slaba conectare a individului la valorile colective? Pe de altă parte, tot mai mulţi se întreabă: totuşi, banii nu aduc fericirea? John Stuart Mill făcea distincţie între fericire şi satisfacerea dorinţelor, dar lucrul acesta aproape s-a uitat.
După al doilea război mondial, creşterea economică în ţările europene, America de Nord sau Japonia a reuşit să multiplice de câteva ori PIB-ul pe cap de locuitor. Dar cu toate acestea, măsurarea satisfacţiei faţă de viaţă, un fel de indicator global, nu se corela cu acest criteriu. Sociologii care au încercat să analizeze sondaje din mai multe ţări au putut observa că nu există corelaţie între venitul pe cap de locuitor şi rezultatele anchetei privind satisfacţia vieţii. Inglehart (1988[iv]) sau Veenhoven (1991[v]) demonstrează chiar că uneori vom găsi corelaţii pozitive, dar vom găsi şi multe cazuri în care ţări sărace au un grad de satisfacţie mult mai mare decât ţările cele mai dezvoltate din lume.
În ultima perioadă, tot mai des este utilizat indicatorul produsului intern brut ca măsură a progresului, precum şi a creşterii economice, în general ca un garant al bunăstării. Chiar şi în România, în ultimii ani, creşterea economică anuală a fost undeva la trei la sută şi, în acelaşi timp, indicatorii sărăciei creşteau cu acelaşi scor. Pe bună dreptate cred, mulţi activişti sociali sau chiar politicieni spun că PIB-ul şi creşterea lui nu se interesează şi de creşterea nivelului de trai sau de ameliorarea stării de sănătate sau de creşterea calităţii educaţiei. Inventat în 1934, PIB-ul, ca indicator, începe să fie tot mai mult înlocuit de indicii de sărăcie, de indicele dezvoltării umane, de indici ai sănătăţii sociale sau de cei de bunăstare economică. Dacă PIB are legătură cu evaluarea unei activităţi de piaţă, legată de producţia de mărfuri, de eficienţa acesteia, tot mai mulţi cercetători propun să ne uităm nu la creşterea PIB-ului, ci, mai degrabă, la creşterea bunăstării populaţiei. Sigur, se poate contesta modelul american, care corelează creşterea cu progresul, dar trebuie să punem în loc un nou echilibru centrat pe exigenţele dezvoltării umane şi sociale şi chiar pe cele ale dezvoltării umane în general. Este adevărat, PIB-ul poate creşte prin creşterea producţiei, iar aceasta poate secătui resurse naturale neregenerabile sau poate crea grave dezechilibre de mediu, cum este poluarea sau încălzirea globală.
Se cuvine însă să observăm un lucru de factură metodologică: cele două noţiuni nu sunt comparabile sută la sută, PIB-ul având posibilitatea de creştere infinită, la modul teoretic, pe când pentru satisfacţia vieţii scala este limitată.

România - fericirea ca stare de fapt
În clasamentele mondiale ale fericirii, românii sunt undeva la mijlocul clasamentului. În sondaje, găsim o medie a notelor undeva spre 6 (şase), evaluare autoestimată pe o scală de la 1 la 10. Nu voi deschide aici lunga dezbatere privind posibilitatea exactă de a măsura fericirea. Este prea lungă şi nici măcar nu este prea interesantă, iar dusă la parametri sociologici devine şi prea tehnică. Dar este clar că putem observa câteva paradoxuri care apar când încercăm să determinăm dimensiunile modelului social de fericire. Avem, în primul rând, o serie de parametri negativi ai percepţiei mersului cotidian al lucrurilor: peste două treimi din populaţia de la noi apreciază că ţara merge într-o direcţie greşită, tot atâţia nu au încredere în instituţiile noastre, aproape jumătate dintre români cred că lucrurile nu vor merge bine la anul şi nici în următorii ani, dar totuşi există un optimism al nefericiţilor.
De unde vine această energie a visului, a speranţei, este foarte greu de măsurat, putem poate mai mult să deducem logic. Există câţiva parametri şi câteva constante care se văd şi la noi ca şi condiţii: o stare de sănătate pozitivă, relaţii bune cu cei din jur, mai ales cu familia şi o stare materială bună. Momentele de referinţă ca stări de fericire şi exaltare pe care oamenii şi le aduc aminte sunt momente petrecute în familie, naşterea copiilor, participarea la evenimente cu potenţial afectiv (nunţi, botezuri, absolviri sau aniversări). Comparaţia furnizează, de asemenea, fericire sau nefericire, majoritatea românilor[vi] considerându-se mai nefericiţi decât politicienii, preoţii, bancherii, avocaţii, medicii, poliţiştii, actorii, scriitorii. Singurele categorii pe care media populaţiei le crede inferioare ca nivel de fericire sunt ţăranii şi şomerii (apar şi dascălii, dar sunt în marja de eroare, oarecum egali cu media românilor). Ne credem mai fericiţi decât moldovenii, nord-coreenii sau ruşii, dar mai nefericiţi decât maghiarii, francezii, polonezii, cehii, englezii, germanii, americanii sau suedezii. În general, doar 22% dintre români se consideră mai fericiţi decât europenii, 60% dintre ei se cred mai nefericiţi. Apare şi o comunitate de egali în partajarea sentimentului de fericire, românii considerându-se egali în fericire cu prietenii, părinţii, partenerul de viaţă, colegii de muncă şi vecinii. Starea de fericire nu funcţionează uniform pe tot parcursul vieţii, ea atinge un maxim undeva după 45 de ani şi, probabil, este generată de sentimentul de stabilitate sau certitudine.
Per total, fericirea românilor are o dimensiune paradoxală: se bazează pe o credinţă magică în viitor, lucru greu de dedus din datele realităţii percepute.

Utilizări sociale ale fericirii
Fericirea se instituţionalizează tot mai mult, politicieni sau nepoliticieni, marketeri sau simpli escroci, vor să folosească fericirea pe post de mascotă sau promisiune. ONU a stabilit o Zi Mondială a Fericirii, în data de 20 martie, şi oamenii se sinucid normal în acea zi împotriva prescripţiei de a fi fericiţi. Undeva în Franţa există un Observator Internaţional al Fericirii, iar în Buthan, în loc de Produs Intern Brut (PIB) se foloseşte indicatorul de Fericire Naţională Brută (FNB). Şi totuşi, în Raportul mondial al fericirii[vii], Buthanul este doar pe locul 84, în timp ce România este pe 71. Nu-i vorbă, moldovenii noştri de peste Prut sunt pe locul 55. Recent, o echipă de la un Institut pentru Fericire a adus în România cursuri de fericire, Happy U, după modelul celui mai frecventat curs de la Universitatea Harvard, iniţiat de Tal Ben-Shahar în 2004 şi la care erau aşteptaţi mii de studenţi.
Şi la noi s-a înfiinţat un Institut pentru Fericire care organizează deja conferinţe şi cursuri. Recent, la o conferinţă de acest gen la care au participat vreo 200 de tineri (evident s-au plătit 400 de lei de persoană!), s-au combinat psihologia pozitivă şi dezvoltarea personală cu o invitată de excepţie, Vanessa King[viii], autoare de cărţi şi seriale de televiziune, cea care a avansat 10 soluţii pentru o viaţă mai fericită, uşor de memorat sub acronimul GREAT DREAM! Nimic mai simplu, acronimul conţine formula ideală a fericirii uşor de obţinut prin celor zece paşi simpli: giving, relating, exercising, appreciating, trying out, direction, resilience, emotion, acceptance, meaning (n.r. – a dărui, a relaţiona, a face sport, a aprecia, a încerca lucruri noi, direcţie, rezistenţă, emoţie, acceptare, scop)[ix].
Foarte simplu, nu-i aşa? Trebuie doar să elimini din viaţă ceea ce te face trist, cum spune un cunoscut slogan motivaţional de pe Facebook. Sau să citam un gând dintr-o autoare de carte de la noi: „Îmi place să cred că zilele ar trebui să nu fie anonime. Ce-ar fi dacă la începutul unei zile i-am da o denumire: «ziua dorinţelor mari», «ziua pantofilor albaştri» sau, de ce nu, «12 ore de zbor». Sau ce-ar fi să aibă ziua de azi o culoare? Pentru mine, culoarea este roşu: vitalitate, dinamică, putere. Puterea cuvintelor este fără limită pentru că, la începutul zilei, dacă ne trasăm în minte cum ar putea fi acea zi, atunci suntem fără graniţe. [...] Fii creativ când dăruieşti fericire!”. Este un fragment din discursul unui specialist român, Anca Ghinea, creative adviser manager şi autoare a unei cărţi de succes. [x]
Cum motivaţia contează, este de ajuns „să alegi să fii fericit”, nu există nicio barieră socială şi nicio piedică. Am putea crede că elevul rom dintr-un ghetou sărac are şanse egale cu fiii noii burghezii, sau copilul din Munţii Apuseni care merge la şcoală câţiva kilometri pe jos, în fiecare dimineaţă, iar după masa pleacă să ducă oile la păscut, trebuie doar să se concentreze şi tot universal va conspira în favoarea visului său de a evada spre marele oraş, locul de unde vin turiştii care îi oferă uneori gumă de mestecat sau Coca Cola la cutie.

Campania electorală şi proiectele fericirii politice
Acum, că se apropie campania electorală, se pregătesc proiecte de fericire naţională, care, evident, se subînţelege, vor aduce fericirea pe termen lung, chiar dacă nu se va vedea asta în buzunarele noastre. În câteva fraze magice, se va face o hartă a viitoarei fericiri a întregului popor. De fapt, asta era problema cea mare pentru care jumătate dintre români trăiesc doar cu strictul necesar şi 4 milioane dintre ei trăiesc umilinţele bejeniei: nu aveam un proiect de fericire naţională. Oare cum de nu s-a gândit nimeni până acum, era atât de simplu. Nimeni nu o să spună oamenilor că trebuie să renunţăm la multe dintre obiceiurile noastre, că trebuie să muncim mai mult, să acceptăm că trebuie să ne plătim taxele pentru a putea face mai mult pentru sănătate sau educaţie. Că trebuie să alegem oameni cu pregătire serioasă şi experienţă, nu veleitari care se dau asemănători lor. Nimeni nu le va spune adevărul despre patrie, românii vor fi trataţi ca nişte bebeluşi mari, mereu păcăliţi de tătucii pe care i-au votat cu naivitate şi cu bună credinţă. Adevărate victime inocente, electorii vor fi conduşi spre Facebook pentru a vedea cât de umani sunt oamenii care li se pregătesc. O să aflăm poate, în campanie, că cea mai mare sursă a nefericirii este corupţia sau că nefericirea vine din trecutul tenebros al comunismului sau din zona adversarilor politici. Sigur, nimeni nu va spune că şi sărăcia ucide, că si bolile ignorate de sistem ucid, dar şi lipsa de şcoală ucide şi nimeni nu va observa că o parte dintre cei care astăzi ne dau lecţii sunt nepoţii celor care au fost diplomaţii, securiştii sau spionii lui Nicolae Ceauşescu, tineri deja pregătiţi să ne spună în limbi străine cum se traduce cuvântul fericire în sistemele sociale unde nu se mânca salam cu soia, nici măcar la reprezentanţele diplomatice ale României. Evident, nimeni nu va vorbi despre faptul că nu este normal ca bogaţii şi săracii să plătească aceleaşi cote de impozite şi nici că munca ar trebui preţuită cel puţin la fel cum este capitalul. Nepregătiţi pentru marea fericire care li se pregăteşte de peste tot, bieţii români vor fi mustraţi că încă nu pot înţelege că totul s-a schimbat şi ca noua politichie coboară printre ei, este comunicativă, compasională, simplă şi prietenoasă. Vechii borfaşi vor veni cu haine noi şi instantaneu se vor solidariza în discurs cu fostele lor victime, arătându-şi nefericirile comune. În bâlciul fericirilor neamului se vor înghesui toţi vânzătorii de promisiuni vechi, dar si panglicarii de rit nou. Merită să fiţi fericiţi, dragi români, iar noi, dacă ne alegeţi, vom mări fericirea cu cel puţin 20%, chiar din prima lună după alegeri. Unii vor spune: vă aduceţi aminte ce fericiţi eraţi acum doi sau trei ani? Va trebui să fiţi atenţi cu baierele sufletelor voastre, să nu explodaţi de atâta fericire! Buimăciţi, românii vor cumpăra de la diferite tarabe, se vor scărpina în cap, se vor buluci acolo unde se joacă alba-neagra cu actori noi, alţii vor pleca deznădăjduiţi. Nimeni nu se va uita în cercetările sociologice care spun că lipsa de stabilitate şi incertitudinea privind viitorul copiilor este sursa cea mai mare de nefericire pentru români. Nu un bâlci cu fericire de staniol şi focuri bengale ar trebui oferite unui popor obosit să spere şi să fie optimist, ci promovarea unei elite veritabile, verificată şi respectată, care să ofere garanţia că societatea se normalizează şi îşi creează instituţii şi reflexe fireşti. Să nu ne distrugem elita intelectuală, economică sau pe cea tehnică este principalul proiect de fericire naţională, apoi putem să-i aşteptăm cu pâine şi sare pe investitorii străini.

Uneori, dacă i-am lăsa pe oameni să-şi caute singuri fericirea şi nu i-am introduce în proiecte colective, poate ar deveni mult mai fericiţi. Poate s-ar descoperi pe sine şi ar învăţa mai multe despre sacrificiu şi chiar suferinţa lor de secole ar putea câştiga sens. Proiectul naţional de fericire al românilor ar putea începe cu un an de tăcere, de reducere a gălăgiei cacofonice a proiectelor politice grandioase şi poate corpul social al naţiunii şi-ar auzi glasul mai mult, şi-ar simţi dorinţele şi ar asculta vocea noii elite, cea care nu poate răzbate acum din cauza războiului instituţiilor, serviciilor, fundaţiilor internaţionale, corporaţiilor sau grupurilor de interese. O elită formată din oameni cu vocaţie, veritabili, nu căutători de soldă grasă, mulţi dintre ei fiind poate în situaţia că acum nu bănuiesc că pot inspira, motiva sau conduce o ţară unde fericirea naţiunii se trafichează la bâlciul tuturor deşertăciunilor.

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 32, septembrie 2016.

 Referinţe bibliografice:





[i] Lipovetsky, Gilles; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007
[ii] Gilles Lipovetsky; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007
[iii] OMS - Organizația Mondiala a Sănătății
[iv] Inglehardt, Ronaldt; The Renaissance of Political Culture, în The American Political Review, vol. 82, no. 4: 1203-1230
[v] Veenhoven, Ruut; "Is happiness relative?", în Social indicators research 24.1 (1991): 1-34
[vi] Studiul Cât de fericiți sunt românii” realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în perioada 25-26 august 2016
[vii] Helliwell, John F., Layard, Richard,  Sachs, Jeffrey eds. World Happiness Report 2015; New York: Sustainable Development Solutions Network, 2015
[ix] http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/fericire-_52629023c7b855ff5655fa3e/index.print
[x] Idem  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu