Am așteptat azi să văd ce mesaje mai dau politicienii de 1 mai muncitoresc. Aproape că au lipsit mesajele, doar turismul și Covidul erau subiectele tuturor. Se întâmplă asta, poate, pentru că mai este mult până la campania electorală viitoare și cei ce muncesc, sintagmă veche, vor uita până în 2024 dacă azi le-ai spus o vorbă bună sau le-ai făcut cadou trei mici electorali și o bere.De fapt, azi nu mai este la modă să vorbim despre muncă și despre muncitori. Capitalismul a diminutivizat totul, a ascuns sub cuvinte poleite și neologime meseriile, ocupațiile sau modul în care cea mai mare parte dintre semenii noștri își vând energia, forța, timpul și viața lor în schimbul unui salariu. Munca nu a dispărut în ciuda ciberneticii, a virtualului, a corporatismului sau capitalismului cognitiv. Dacă nu mai sunt atât de evidente salopetele albastre, fabricile cu ciocane încrucișate deasupra halelor sau demonstațiile și dansurile tematice de 1 mai, nu înseamnă că au dispărut sudoarea, mâinile crăpate, salariile de mizerie sau accidentele de muncă. Nici sandviciurile care umplu de mirosul salamului vestiarele și halele unde duhnește a plastic, cauciuc sau motorină, nici schimbul trei și nici înjurăturile șefilor.
Munca abrutizantă a celor care stau opt ore la bandă, în fața mașinii de tricotat sau în atelierul mecanic nu a fost încă înlocuită de roboți. Sunt milioane de oameni care asudă pe câmp, sapă șanțuri și auzim de ei doar când se surpă peste ei pământul și mor, care fac curățenie în urma nostră, curăță orașele de gunoaie și rahatul fiecărei zile. Sute de mii de români, pe câmpuri de sparanghel și căpșuni, lucrează zi lumină și adorm apoi ca sardelele în grajduri sau depozite insalubre. Miile de badante românce șterg la fund bătrânii Europei sclerozate și se întorc cu capul plecat în avioanele lowcost și cu mâinile ascunse sub gențile pe care le țin în poală. Dar pe ei rareori îi vedem la televizor. Eventual atunci când se sinucid sau când îi lovesc tot felul de nenorociri. Ei sunt invizibilii lumii noastre, oricât ar fi de mulți, sunt meniți să dispară după perdele, în debarale sau în balele nesfârșite ale capitalismului.
Da, a dispărut demult până și mica nomenclatură a proletariatului care a avut un vis scurt și utopic, implantat de Partidul Comunist, acela de a înlocui elita, de a trimite intelectualii la canal sau de a deschide cu forța porțile paradisului doar pentru clasa muncitoare. Au dispărut și visele, marșurile sau mândria de a da țării lumina.
Mi-e vie însă amintirea palmelor crăpate și aspre ale mamei mele care își cerea iertare pentru că mă mângaia îngrijorată pe față când reveneam în vacanțe de la liceu sau de la facultate. Multe s-au schimbat în ultimele decenii de tranziție și agonie, dar munca a rămas. Grea, abrutizantă, uneori neplătită sau plătită foarte prost. Epuizantă și brutală, munca grea rămâne o constantă a lumii.
Mă plec în fața lor, uneori lăcrimez când văd bătrâni obosiți, ostenindu-se la cele mai umilitoare munci, alteori îmi vine să urlu pentru că știu că viața lor și a copiilor lor nu se va schimba radical, oricât ai încerca să faci o schimbare în lume. Dacă munca era buna, o alegeau domnii – îmi spunea bunicul Sebastian. Copiii lor tot mai rar vor reuși să scape din acest infern, să facă școli înalte, cei mai mulți copii vor moșteni de la părinții lor uneltele muncii de o viață. Nimeni n-o să vină să-mi ia mistria și canciocul din mână, îmi spunea câteodată abătut socrul meu.
Totul este o spirala suferinței . Câteodată, îmi spunea un miner în copilărie, prieten bun cu tata, când mă culc îmi trece prin cap gândul ca aș fi foarte fericit dacă dimineață nu m-aș mai trezi. Dar nu se întâmplă asta, deșteptătorul cu limba de metal și clopoței deasupra, sună nemilos și calvarul reîncepe. Suferința a milioane de români care fac munci umilitoare sau abrutizante reîncepe în fiecare dimineață.
Și totuși, în fiecare dimineață, mulți dintre acești oameni îi mulțumesc lui Hristos că au un loc de muncă și ce pune pe masă la copii. Ei îl înțeleg pe Isus, au moștenit de la el Golgota.
De aceea, în noaptea aceasta a Învierii, spunem HRISTOS A ÎNVIAT! Dar aduc aici și un elogiu pentru suferință și osteneala celor care ne fac viața mai bună. ONOARE MUNCII!
Am așteptat azi să văd ce mesaje mai dau politicienii de 1 mai muncitoresc. Aproape că au lipsit mesajele, doar turismul și Covidul erau subiectele tuturor. Se întâmplă asta, poate, pentru că mai este mult până la campania electorală viitoare și cei ce muncesc, sintagmă veche, vor uita până în 2024 dacă azi le-ai spus o vorbă bună sau le-ai făcut cadou trei mici electorali și o bere.
De fapt, azi nu mai este la modă să vorbim despre muncă și despre muncitori. Capitalismul a diminutivizat totul, a ascuns sub cuvinte poleite și neologime meseriile, ocupațiile sau modul în care cea mai mare parte dintre semenii noștri își vând energia, forța, timpul și viața lor în schimbul unui salariu. Munca nu a dispărut în ciuda ciberneticii, a virtualului, a corporatismului sau capitalismului cognitiv. Dacă nu mai sunt atât de evidente salopetele albastre, fabricile cu ciocane încrucișate deasupra halelor sau demonstațiile și dansurile tematice de 1 mai, nu înseamnă că au dispărut sudoarea, mâinile crăpate, salariile de mizerie sau accidentele de muncă. Nici sandviciurile care umplu de mirosul salamului vestiarele și halele unde duhnește a plastic, cauciuc sau motorină, nici schimbul trei și nici înjurăturile șefilor.
Munca abrutizantă a celor care stau opt ore la bandă, în fața mașinii de tricotat sau în atelierul mecanic nu a fost încă înlocuită de roboți. Sunt milioane de oameni care asudă pe câmp, sapă șanțuri și auzim de ei doar când se surpă peste ei pământul și mor, care fac curățenie în urma nostră, curăță orașele de gunoaie și rahatul fiecărei zile. Sute de mii de români, pe câmpuri de sparanghel și căpșuni, lucrează zi lumină și adorm apoi ca sardelele în grajduri sau depozite insalubre. Miile de badante românce șterg la fund bătrânii Europei sclerozate și se întorc cu capul plecat în avioanele lowcost și cu mâinile ascunse sub gențile pe care le țin în poală. Dar pe ei rareori îi vedem la televizor. Eventual atunci când se sinucid sau când îi lovesc tot felul de nenorociri. Ei sunt invizibilii lumii noastre, oricât ar fi de mulți, sunt meniți să dispară după perdele, în debarale sau în balele nesfârșite ale capitalismului.
Da, a dispărut demult până și mica nomenclatură a proletariatului care a avut un vis scurt și utopic, implantat de Partidul Comunist, acela de a înlocui elita, de a trimite intelectualii la canal sau de a deschide cu forța porțile paradisului doar pentru clasa muncitoare. Au dispărut și visele, marșurile sau mândria de a da țării lumina.
Mi-e vie însă amintirea palmelor crăpate și aspre ale mamei mele care își cerea iertare pentru că mă mângaia îngrijorată pe față când reveneam în vacanțe de la liceu sau de la facultate. Multe s-au schimbat în ultimele decenii de tranziție și agonie, dar munca a rămas. Grea, abrutizantă, uneori neplătită sau plătită foarte prost. Epuizantă și brutală, munca grea rămâne o constantă a lumii.
Mă plec în fața lor, uneori lăcrimez când văd bătrâni obosiți, ostenindu-se la cele mai umilitoare munci, alteori îmi vine să urlu pentru că știu că viața lor și a copiilor lor nu se va schimba radical, oricât ai încerca să faci o schimbare în lume. Dacă munca era buna, o alegeau domnii – îmi spunea bunicul Sebastian. Copiii lor tot mai rar vor reuși să scape din acest infern, să facă școli înalte, cei mai mulți copii vor moșteni de la părinții lor uneltele muncii de o viață. Nimeni n-o să vină să-mi ia mistria și canciocul din mână, îmi spunea câteodată abătut socrul meu.
Totul este o spirala suferinței . Câteodată, îmi spunea un miner în copilărie, prieten bun cu tata, când mă culc îmi trece prin cap gândul ca aș fi foarte fericit dacă dimineață nu m-aș mai trezi. Dar nu se întâmplă asta, deșteptătorul cu limba de metal și clopoței deasupra, sună nemilos și calvarul reîncepe. Suferința a milioane de români care fac munci umilitoare sau abrutizante reîncepe în fiecare dimineață.
Și totuși, în fiecare dimineață, mulți dintre acești oameni îi mulțumesc lui Hristos că au un loc de muncă și ce pune pe masă la copii. Ei îl înțeleg pe Isus, au moștenit de la el Golgota.
De aceea, în noaptea aceasta a Învierii, spunem HRISTOS A ÎNVIAT! Dar aduc aici și un elogiu pentru suferință și osteneala celor care ne fac viața mai bună. ONOARE MUNCII!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu