07 decembrie, 2010

Bilanțul gol sau inventarul disperării



Se dedică lui Augustin Buzura de la care cred că știu
versurile: Nu-i lumină nicări/Or murit tăți oamenii


Cea mai riscantă promisiune pe care am făcut-o anul acesta a fost aceea de a scrie un editorial de bilanț al anului 2010. După trei ore mi-am dat seama că este imposibil, că nu îmi amintesc nimic remarcabil care să poată avea demnitatea de a intra într-un tablou al trecerii României prin 2010. În timpul asta, pe un post tv de muzică se repeta odată la trei ore piesa care are ca refren ”Nu ne-am născut în locul potrivit”, iar imaginile cu pionierii robotizați parcă îmi agresează identitatea și amintirea copilăriei. Indicatorii economici sunt la pământ; niciun semn al revigorării promise. În domeniul social curba de sacrificiu impusă pensionarilor și salariaților a blocat milioane de oameni să se gândească la viitor.

Politica nu lasă nimic semnificativ în urmă, fiecare zi este o bătălie surdă pentru controlul resurselor și înșelarea alegătorilor, este doar un război al pigmeilor pentru care nu poți scrie o istorie vie. Oamenii mici ai istoriei de azi au fapte mici și transformă România într-o societate liliputană pe care o calcă în picioare FMI, poate din neatenție, poate din interes, poate din joacă. Când văd fastul cu care primarul Bucureștilor taie moțul la ”cea mai mare operațiune urbană din ultimii 20 de ani”, adică 12,5 kilometri de stradă, mă cutremur și îmi dau seama că nu mai văd bine și că ar trebui să schimbăm măsurile, etaloanele cu care măsurăm lumea. Vorba unui jurnalist inspirat (Adrian Cercelescu), Oprescu a inaugurat o magistrală de 1.250.000 de centimetri, iar Boc un tronson de autostradă de un milion de centimetri. O lume mică la care dacă ne uităm prin lupă vedem fapte mari și oameni care par bărbați de stat. Doar văzute printr-o lupă faptele lor nu par mânate doar de interesul de partid, devin fapte uriașe care ne ocupă tot ecranul. Auziți ce ne spune premierul Emil Boc de 1 Decembrie:

”Cei 20 de km din centura Bucureştiului vor sta la dispoziţia bucureştenilor şi nu numai, pentru a uşura traficul pe această porţiune. Este un prim pas important în vederea finalizării centurii Capitalei şi lucrările, evident, vor continua şi anul viitor. 116 km de autostradă sau de drumuri în regim de autostradă au fost făcuţi în doi ani: 54 km la Autostrada Transilvania, 20 km la Bucureşti-Chitila-Voluntari, 14 km la centura Ploieştiului, 14 km la centura Timişoarei, 14 km la centura Sibiului, în regim de autostradă, deci o medie de aproximativ 58 de km de autostradă pe an, în 2009 şi în 2010, ceea ce arată că se poate, în România, să se facă şi autostrăzi sau drumuri în regim de autostradă, dacă există o prioritizare a investiţiilor”.

Excelent, prioritizarea era marea problemă! Dar permiteți-mi să vă corectez pozitiv, stimate domnule Emil Boc, Dumneavoastră nu spuneți chiar totul, din modestie, probabil. Dacă ați avea un specialist în comunicare, datele ar trebui traduse ca să priceapă și prostul de electorat: guvernul a construit în 2 ani de criză 116 milioane de centimetri de drum. Iar dacă folosim milimetrul atunci suntem aproape de imaginea exactă a vitalității guvernamentale. Uriașe fapte, grozavă nerecunoștința populară care nu are organ destul de fin pentru simți bucuria și satisfacția nivelului de trai. Vedeți, altfel sună, este monumental, exprimă cu adevărat dimensiunea reală a proiectului guvenamental! Ca și comunicările de pe site-ul Guvernului unde numărul de 32.622 de beneficiari din programul ”Prima Casă” este prea puțin, prea modest. Gândiți-vă că fiecare cuplu are 4 părinți care vin în vizită de sărbători sau se bucură de acest lucru: deja trecem de 1 milion două sute, iar dacă mai punem că fiecare corp uman este compus din peste 50 de milioane de celule, amețesc atunci când mă gândesc ce binefacere pentru întreg sistemul viului din noi.

În România politicii micuțe, dar active, bebelușii sunt niște uriași bugetofagi, un lucru pe care îl poți observa dacă te uiți mai bine. Au niste fălci rotunde și antrenate la sânul mamei și molfăie cu inconștiență bugetul. Guvernul are dreptate să-i taxeze, pe ei, pe mama lor! De altfel, acești demni nepoți ai Domnului Lăzărescu încep să fie exterminați încă din faza de incubator, experimentul Giulești a fost cel care a arătat justețea politicii guvernamentare din domeniul sanitar.
Am văzut în acest an că legea uninominală nu mai este bună, nu oameni vor în funcții românii, ne-am înșelat. Oamenii vor membri de partid, cadre de nădejde care să fie puși pe listă de înțelepciunea conducătorului sau distinsei sale soții. Ce-i cu democrația asta locală cretină, centrul trebuie să hotărască cine are destui bani pentru a cumpăra un loc pe liste! Ca și în universități, oamenii partidului trebuie să fie rectori și decani, ce rost are să-și aleagă cadrele didactice cine știe ce tipi rupți de lume și viață. Este necesar să vină la conducerea instituțiilor oameni motivați, oameni activi care au conexiuni cu păzitorii bugetului și cu viziune politică privind viitorul învățământului și educației bebelușilor care vor reuși să scape din infernul incubatoarelor, din cel al creșelor neconstruite ...

Văzută România de la nivelul nostru de cetățeni nu găsim nimic care să pară grandios, uriaș, monumental. Văd doar o Românie pe care dăm vina pentru că nu face totul pentru noi, în timp ce noi conteplăm mioritic cum trece viața pe lângă noi. Dar nu cred că ea, România, ne-a ucis visele, ne-a întunecat orizontul. Cred că încă nu avem forţa de a visa cu adevărat şi, mai ales, că nu ne bazăm visele pe noi înşine, nu suntem personajul principal în visul devenirii noastre. Cine să viseze în locul nostru, cine să creadă în locul nostru? Sunt mâhnit uneori chiar de lehamitea mea proprie şi devin tare bucuros atunci când o depăşesc. Mă enervează indiferenţa şi lipsa de responsabilitate pe care le vedem la tot pasul, dar mă uit acolo unde văd profesori, medici sau militari care se duc dimineaţa la ora fixă cu sandvişul în geantă şi nu îşi fac treaba mai prost doar pentru că un omolog al lor SUA este plătit de zece ori mai bine. Văd că mulţi politicieni sunt tâmpiți sau corupţi, dar pe mulți dintre ei ar trebui să nu-i mai alegem şi să spunem cu curaj și altora că ei nu trebuie aleși.

Nu cumva ne facem majoritatea nefericirilor cu mâna noastră şi nu România este de vină, iar noi suntem vinovaţii? Uneori am şi eu senzația că nu merge nimic în ţara noastră, dar ce pot face decât să-mi propun să repar ceea ce pot face eu şi să spun celor care mă ascultă că ar trebui să facem. Le spun zilnic, în forme diferite, că trebuie să avem curajul să începem de undeva repararea mecanismului acestei societăţi. Nu-mi spuneți că este prea târziu, niciodată nu este prea târziu. Putem să scăpăm de mitocănie, de corupţie, de cocalari şi piţipoancele de pe ecrane, însă ar trebui să ne propunem asta. Foarte simplu, nu trebuie strategii complicate, trebuie să vrem să schimbăm totul şi să ne schimbăm unele dintre obişnuinţele noastre comode. Şi să nu mai dăm vina pe amărâtul ăsta de popor pentru toate păcatele lumii.

Oameni buni, poporul ăsta care îşi vinde votul pe ulei şi zahăr a fost umilit o jumătate de secol de comunişti şi încă două decenii de demagogi şi capitaliştii de rit nou. A fost minţit şi i s-au cultivat doar slăbiciunile. Este un popor care nu are o elită care să-l ducă vreo patruzeci de ani prin deșert, ci doar intelectuali publici care se uită cu dispreț la el de pe ecranele televizoarelor. Românilor au fost puţini cei care le-au dat exemple de civilizație, în loc să se folosească de năravurile lor proaste. Românii nu au fost învăţați să acţioneze împreună, să facă echipe, să identifice interesul comun şi să înţeagă că şi ceea ce este comun este tot al tău. Nu li s-a predat solidaritatea și respectul demnităţii umane, le-au descoperit doar atunci când erau în marea suferinţă, în neagra supravieţuire de sub comunişti şi poate că au început să renunţe la ele pentru ca să uite de vremurile acelea sălbatice. Oamenilor acestora nu li s-a spus adevărul despre crimele politicii şi au fost puși să creadă în falşi eroi şi să urmeze paiaţe, nu bărbaţi luminaţi cu spatele drept. Toate acestea le ştim, dar preferăm să tăcem. Să ne minţim, să ne plângem, să emigrăm, să ne indignăm, să urâm, să ne strigăm unii altora înjurături, să ne furăm căciula, să ne desconsiderăm … să dăm vina pe România.

Dar de un singur lucru nu ne dăm seama. Că am putea să schimbăm totul pentru că suntem liberi. Da, foarte liberi, avem câtă libertate ne putem asuma. Avem fix atâta libertate câtă pot explora visele noastre. Să nu spuneţi că acest lucru nu este important! Este un miracol pe care îl au doar puţine popoare în lumea asta ce pare perfectă la televizor. Am fost cateva săptămâni în Basarabia noastră uitată. Am văzut ce înseamnă un teritoriu sub ocupație străină. Am simțit frica oamenilor și jalea mocnită, lipsa de sparanță și umbra neagră a comunismului apăsând peste oameni și țară. Am întânit oameni care nu mai recunosc chipul libertății și se sperie chiar și de visul pe care cei tineri și cei plecați departe încep să-l încălzească din nou la piept. Ea, România asta lălâie şi balcâză, ne dă chiar şi libertatea de a o părăsi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputinţele noastre. Ea, săraca, nu poate fi mai frumoasă decât frumuseţea gândului nostru. Ea ne oferă libertatea de a fi, ne propune ca de mâine să ne schimbăm viaţa.

La ceasul acesta de bilanț ne uităm la sacul gol și nici măcar nu știm ce înțelegem din asta. Poate nimic. Bilanțul gol se trasformă în inventarul tristeților noastre de peste an și ne uităm la asta ca la o fatalitate. România politicii liliputane este o fatalitate doar dacă ne coborâm la nivelul politicienilor, ei care și-au construit un univers de oglinzi concave le măresc faptele. Putem ridica privirea mai sus. Putem refuza eșantioanele mici de viata normală pe care guvernanții ni le dau ca și mită electorală.

Suntem liberi să stăm în genunchi pentru a fi la înălțimea politicienilor sau să ne ridicăm în picioare pentru vedea dincolo de orizontul pe care ni-l desenează ei cu cretă pe asfaltul murdar al campaniilor electorale. Ajunge să ne aducem aminte că odată măcar, mai demult, visam să dăm cu cuțitul în piatră și să împușcăm luna. Eram tineri mulți dintre noi, era întuneric, era frig și dictatură, dar sufletul nostru refuza să-și taie aripile. Nu vroia să moară. Poate că și astăzi, dacă ne-am mai uita spre norii albi de pe cerul înghețat al lui decembrie, am resimți măcar umbra acelui vis nătâng. Acum vreo treizeci și ceva de ani citeam la lumânare un roman al lui Augustin Buzura și cred că acolo am găsit versurile cântecului maramureșean ”Nu-i lumină nicări”. Nu știu sigur în ce roman și nu sunt foarte sigur nici dacă îmi amintesc bine acest fapt. Cert este că am simțit atunci o înfiorare, o spaimă teribilă care s-a transformat în sentimentul că nu trebuie să cauți lumina afară, ci înăuntru și că oricât de mult ai merge în noapte nu trebuie să lași să-ți intre întunericul în suflet. Mi-am dat seama că nu este obligatoriu să mergem singuri, că putem găsi steaua de lumină în ochii altora. Că atunci când tu crezi că ”nu-i lumină nicăiri”, de fapt și ceilalți sunt înfiorați de același întuneric. Nu poți face altceva decât să aprinzi lumina ta și ceilalți vor aprinde visul din sufletele lor și mergând unii după alții, luminându-ne unii altora calea, vom putea naște o cărare de lumină. Mai firavă la început, dar care poate deveni un drum luminat pentru toți.

Împotriva evidențelor zdrobitoare nu cred că România a murit! La mulți ani, prieteni!


Un text pentru Revista Cultura

2 comentarii:

  1. Frumos text, mai ales asa, pe ninsoare. Felicitari! Cristina

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, frumos text, de acord! Eu nu inteleg daca scrieti si ganditi asa frumos de ce nu aplicati asta si in politica? Nu va suparati pe mine, dar chiar mi se pare ca exista o mare diferenta intre ceea ce ganditi/scrieti si ceea ce faceti sau ati facut ca politician PSD... :-) Si n-am inteles niciodata de ce ati ales PSD, sa nu vorbim la modul ideal despre doctrina de stanga, ci despre cei cu care sunteti coleg de partid, despre ce a insemnat si inseamna PSD in Romania ultimilor 20 de ani???

    Spuneti asa: "Politica nu lasă nimic semnificativ în urmă, fiecare zi este o bătălie surdă pentru controlul resurselor și înșelarea alegătorilor, este doar un război al pigmeilor pentru care nu poți scrie o istorie vie", vorbiti ca si cand nu mai suntei politician, ca si cand nu faceti parte din clasa politica a ultimilor 10 ani!!! Ati renuntat la statutul de membru PSD si eu nu stiu? Lamuriti-va, va rog, daca se poate! Nu, nu sunt simpatizant PDL - n-am putut nici sa merg la vot, la prezidentiale, pt ca nu am putut alege intre Geoana si Basescu, niciunul nu mi se pare potrivit pt a ne conduce...Si niciunul nu mi se pare ca ar fi fost "raul cel mai mic"!

    RăspundețiȘtergere