16 martie, 2015

Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos




Când se întâlnesc mai mulți români să vorbească despre țara lor, cu siguranță, se plâng despre imaginea României în lume. Vor spune clar că avem o imagine mai proastă decât merităm sau că media este de vină pentru că nu ne construiește o imagine bună, altfel spus, că difuzează doar stereotipuri negative și imagini false despre România şi români.
În aceste zile, țara se revoltă împotriva filmului de la Channel 4, Ministerul de Externe scrie scrisori și câteva zeci de diasporeni au făcut demonstrație în fața sediului televiziunii. Și eu am fost somat, pe vremea când eram ministru în Guvernul Năstase să protestez față de TV5, când postul francez de televiziune a ales să difuzeze o serie de documentare despre România, în cadrul unui program special, pe durata a 24 de ore, pentru că, printre aceste producții jurnalistice, era povestea unui copil rom de la Pata Rât. Mie însă mi s-a părut un film excelent despre viața și forța supraviețuirii unui copil care răzbește împotriva tuturor piedicilor.
Să facem o pauză din verbiajul acestei imense frustrări și delirului de discurs autocentrat pentru a analiza cu realism câteva aspecte.

Mass-media din străinătate nu este dușmanul României
Mass-media străină nu este dușmanul României, nu caută să ne denigreze doar pentru ca să confirme un stereotip negativ. Nu mai suntem în epoca senzaționalismului cu orice preț sau unei estetici a urâtului, a lugubrului televizual. Dar contactele mediei occidentale cu unele aspecte ale viețuirii noastre sunt cu adevărat șocante. Cetele de cerșetori sau hoți, români sau țigani, au speriat de multe ori pașnici trecătorii din orașele occidentale, iar călătoriile prin România, evident cu excepțiile orașelor mari, Bucovinei, Maramureșului sau Deltei, pot fi adevărate aventuri pentru un european obișnuit cu civilizația secolului XX. Media occidentală nu este mult diferită de cea din România care arată zilnic lucruri care ne șochează, dar atunci când o spunem noi nu este grav. Spuneți de câte ori am văzut ”moartea Domnului Lăzărescu” în jurnalele noastre de știri? Am văzut de zeci de ori cum ambulanța lasă un bătrân pe câmp sau cum îl duce acasă împotriva voinței lui și-l lasă în gradina, pe iarbă?
Apoi, să fim sinceri, imaginea României s-a deteriorat în câteva decenii, din 1990 încoace. După ce am avut o revoluție entuziasmantă care ne-a creat imaginea unei națiuni sărace, dar eroice – am făcut prima ”Revoluție în direct”, occidentalii au observat ca nu există teroriști, au constatat că a fost o lovitură de stat, însă nici noi nu le-am spus altceva. Apoi au venit mineriadele, al doilea val de decredibilizare, o barbarie greu de înțeles pentru cei care se pregăteau să intre cu adevărat în secolul XXI.
Nu poți cumpăra o imagine bună
De vreo 15 ani a început o cursă pentru recuperarea imaginii României. S-au făcut o serie de lucruri, mai ales după 2000, pe fondul aderării la NATO şi UE, am avut strategii și bugete alocate. Dar imaginea proastă nu este doar o problemă de comunicare. Comunicarea este o problemă strategică și ea poate să amelioreze   imaginea în mediul politic, diplomatic, în mass-media. Sigur, pentru asta este nevoie de profesioniști și trebuie alocate resurse, dar ea nu poate rezolva tot pentru că nu poți să cumperi o imagine mai bună a României prin campanii de PR sau prin privatizări dezavantajoase pentru țară.
Soluția nu este comunicarea, ci construcția de civilizație. Imaginea pe care o proiectează un guvern, un președinte este trecătoare. O greșeala a guvernului sau președintelui poate fi reparată. Ceea ce nu facem noi în societatea noastră și ajungem să șocăm opinia internaționala cere timp. Când o turistă japoneză este ucisă în pădurea de lângă Otopeni, după ce un turist a fost ucis de câini în centrul Bucureștiului, se distruge imaginea pentru o sută de ani. Apare astfel o imagine de țară necivilizată, unde delincvenții sau câinii nu pot fi ținuți sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenții de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizația este alta.
Rămâne bătălia de modernizare și civilizație, o bătălie cu noi înșine. Dincolo de ce spun politicienii, că România e frumoasă ca Elveția, că avem munți, ape și câmpii mănoase, noi nu avem infrastructură, iar siguranța turiștilor poate fi o problemă. Acest mod de a ne asuma propriul destin este și o problemă de imagine externă. Avem nevoie de politici care să schimbe paradigma culturală, degeaba investim bani în brand. Este nevoie să lucrăm asupra interiorului, pentru a avea un rezultat de imagine externă.
Schimbând eticheta, noi credem că schimbăm și conținutul. Ne plac etichetele frumoase, ne place să ne mințim pe noi înșine, de fapt, vrem o imagine foarte bună, dar ca o formă de contrafacere.
Pata Rât există la Cluj, nu a inventat-o presa străină, sunt sute de asemenea comunități de țigani în România. Noi am cheltuit sute de milioane de dolari sau euro pentru programe   de luptă împotriva rasismului și discriminării prin fundații și asociații, dar nu am facut programe guvernamentale pentru a construi locuințe sociale suficiente pentru cei săraci. Mai degrabă am făcut prin ANL (agenție guvernamentală înființată pentru acest scop), duplexuri pentru demnitari sau alte șmecherii proprii tranziției. în 25 de ani puteam să scăpăm de majoritatea coloniilor de țigani din jurul gropilor de gunoi. Dacă noi nu am fost deranjați de soarta copiilor de acolo, atunci de ce ne-ar cruța media internațională doar pe principiul că România are și zone frumoase?
 
Cum să-și închipuie străinii România?
Așteptăm de la străini să își închipuie o Românie frumoasă. Cei mai mulți nu au călătorit niciodată în Romania și doar o mică parte dintre ei vor ajunge pe la noi. Le-am transmis noi vreodată mesaje clare despre ceea ce este România noastră, înafara unor rare imagini publicitare? Unii au auzit de Nadia, de Gică Hagi sau de Ilie Năstase. Dar ei știu că acestea sunt vedetele, oamenii excepţionali care, practic, sunt internaționali. Le-am arătat bucăți din viața reală, personaje și eroi. Adică tipuri umane, personaje, vieți românești. Tinerii noștri regizori au câștigat premii la festivalurile de film vânzând personaje ale unei agonii românești: prostituate, familii cu probleme, revoluții simulate și multe alte lucruri. Noul val al cinematografiei noastre aduce un realism tragic sau comedii negre și este dreptul lor, tipul lor de manifest artistic. Dar statul român și-a propus vreodată să arate o Românie frumoasă, să arate destine și eroi. Nici măcar copiilor noștri nu le mai povestim istoria sau chipurile strămoșilor. Manualele alternative au căutat să elimine mitologia națională și valorile culturii dominante prin promovarea unor subculturi alternative. Statul român este, în multe cazuri, un fel de sponsor neutru al culturii noastre internaționalizate. Nu căutăm să transmitem un sens colectiv în interior sau o imagine coerentă în exterior despre locuirea specific românească a cosmosului acestor vremi.
Cred că am avea multe de spus lumii, nu doar imagini etnografice sau pășuniste.
La teatrul ACT, într-o sală cât biroul unui șef județean de la cultură, Marcel Iureș reinventează un storytelling cu matricile stilistice ale narativității universale pornind de la Creangă, Sorescu sau Marin Preda. Nu cere și nu primește bani din bugetele publice, deși caută să păstreze nestins focul sacru al gândirii și reflecției strămoşești păstrate în comunitățile rurale. Poveștile sunt universale, iar conținutul lor concentrează un nucleu de sensuri, emoții și informații care este uşor de transmis dincolo de barierele limbilor.
Nu traducem cărțile noastre în limbi străine decât rar și atunci în funcţie de găști sau cumetrii.
Nu dăm patriei noastre un chip uman pe care să-l poată vedea străinii și care să le dea sentimentul că suntem asemănători și diferiți.
Discuțiile și polemicile despre strategiile de brand sunt inutile
Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se vor găsi și strategii de brand. O țară civilizată, funcțională, europeană. Și încă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice: să facem o țară care să ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecam din ea, să vrem ne dăm copiii la școală aici și să putem spune: I love you, ROMania. Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor dori să vină. O țară nu doar cu câmpii, munți, mare, pensiuni sau hoteluri, ci o țară cu suflet. Cum spune Geo Bogza, să-i ajutăm pe romani să-și vadă sufletul. Se vor ridica din această letargie și vor începe să construiască, vor putea fi fericiți să se regăsească după 25 de ani în care au fugit de ei înșiși, în care au încercat să evadeze din propria lor viață, să se îmbogățească rapid, să-i pizmuiască pe alții sau să fugă departe pentru căuta o fericire iluzorie printre străini. Își vor auzi din nou inima bătând și vor căuta prietenii aproape uitați și locurile de care au fugit. Vom putea redeveni o comunitate, vom putea gândi la viitor. Atunci și străinii vor observa că ne-am reîntors acasă și că existăm ca egali ai lor. Le vom spune poveștile noastre și ei ne vor spune poveștile lor.
Cu sau fără brand turistic, noi ar trebui să începem să construim țara. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă care a uitat de un singur lucru: de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid un albumul mult hulit al ”Eternei și fascinantei Românii”, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor triști sau la hainele lor ponosite și caut acolo locul bogăției pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile și mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau pajiște, pentru că e plina de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe un logo așa cum au ajuns frunza, râul, dealul.

Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu viețile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiții străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de țară luminos.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 14.

BAROMETRUL ÎNCREDERII ÎN INSTITUȚII. PARTEA A DOUA: ADMINISTRAŢIA LOCALĂ



PRIMĂRIA ŞI PRIMARUL – EXPONENŢII ÎNCREDERII OAMENILOR

Dintre instituțiile administrației locale, cele mai multe dintre persoanele intervievate manifestă un grad ridicat de încredere (multă și foarte multă) în primăria localității în care trăiesc (43%), cea mai scăzută proporție a gradului ridicat de încredere fiind declarat pentru consiliile județene, respectiv consiliul general în București (29%). Un procent ridicat de respondenți declară că au puțină sau foarte puțină încredere în primăria de sector (65%) și un procent mai mic, puțin peste jumătate dintre respondenți (54%) declară același lucru cu privire la primăria localității în care trăiesc.
Similar cu încrederea în instituții, nivelul cel mai ridicat de încredere exprimat pentru reprezentanții autorităților este înregistrat pentru primarul localității în care respondenții trăiesc (52%), consilierii locali (cei de sector – în cazul locuitorilor Bucureștiului), consilierii județeni (cei generali – pentru cei care locuiesc în București) și prefectul bucurându-se de mai puțină încredere din partea celor intervievați. Doar patru din zece dintre intervievați cunosc cine este președintele consiliului județean, respectiv consiliului general în cazul Bucureștiului; dintre aceștia, doar 38% au multă sau foarte multă încredere în președintele consiliului județean (președintele Consiliului General București), iar 58% au puțină sau foarte puțină încredere în acesta. Respondenții au cea mai puțină încredere în consilierii locali (cei de sector – în cazul locuitorilor Bucureștiului).
O treime din participanții la acest studiu consideră că instituțiile administrației locale și județene nu au destulă putere pentru a fi eficiente în dezvoltarea localității și a răspunde la nevoile oamenilor. Jumătate dintre persoanele intervievate care consideră, în schimb, că instituțiile administrației locale și județene au această putere, sunt mulțumite de activitatea administrației locale, iar aproximativ trei din zece respondenții care consideră că aceste instituții au puterea de a fi eficiente în dezvoltarea localității și de a răspunde la nevoile oamenilor nu sunt mulțumiți de activitatea administrației locale.
Părerile respondenților cu privire la competența oamenilor din administrația centrală și cea locală sunt împărțite: 36% dintre cei intervievați consideră că cei mai competenți oameni se află în administrația locală și 37% dintre ei consideră că cei mai competenți oameni se află în guvern, ministere, parlament, agenții (administrația centrală).
Un procent semnificativ dintre participanții la studiu, 77%, consideră că este nevoie de o mai mare descentralizare a puterii dinspre administrația centrală înspre cea locală. Drept urmare, un număr crescut de respondenți sunt de acord ca cinematografele (68%) și poliția (60%) să treacă la nivelul autorităților locale. În schimb, un procent mai scăzut dintre cei intervievați sunt de acord ca Portul Constanța să fie trecut la nivelul autorității locale; totuși, 21% dintre respondenți nu știe sau nu răspunde dacă Portul Constanța ar trebui să fie trecut înspre autoritățile locale.

AVANTAJELE PERCEPUTE ALE REGIONALIZĂRII

Mai mult de jumătate dintre intervievați (55%) consideră că prin regionalizare s-ar îmbunătăți modul de gestionare a treburilor publice ale țării și că regionalizarea ar fi mai degrabă un lucru bun pentru ei. Mai mult de jumătate dintre persoanele intervievate consideră că prin regionalizare s-ar îmbunătăți atragerea de fonduri europene și cooperarea cu alte comunități din țară și Uniunea Europeană. De asemenea, calitatea serviciilor publice, crearea de locuri de muncă, finanțarea proiectelor de infrastructură, nivelul de trai și drumul parcurs de cetățean pentru rezolvarea unor probleme s-ar îmbunătăți, în opinia a mai mult de patru din zece respondenți. În plus, peste 30% dintre intervievați cred că reducerea birocrației și resursele bugetare la nivel local s-ar îmbunătăți în urma regionalizării.
Actuala clasă politică nu poate gestiona cu succes procesul de regionalizare a României, în opinia unei jumătăți dintre respondenți; în schimb, aproximativ patru din zece participanți la studiu cred că actuala clasă politică poate gestiona acest proces cu succes, iar aproximativ unul din zece respondenți nu știu sau nu doresc să își exprime opinia cu privire la acest aspect.
Aproape jumătate dintre intervievați (46%) consideră că cetățenii sunt cei care ar trebui să ia decizia privind cea mai bună formă de regionalizare, 17% dintre participanții la studiu cred că președintele țării este cel care ar trebui să ia această decizie, 12% cred că parlamentul ar fi cel care ar trebui să decidă forma de regionalizare cea mai bună, câte 8% dintre cei respondenți considerând că guvernul sau autoritățile locale ar trebui să ia această decizie. Cei mai puțini dintre intervievați (3%) cred că decizia privind cea mai bună formă de regionalizare ar trebui să fie luată de Uniunea Europeană.
Desființarea județelor în cadrul regionalizării este privită ca fiind o opțiune proastă sau foarte proastă de 54% dintre cei care au participat la studiu, doar 37% considerând că aceasta ar fi o decizie bună sau foarte bună. Un procent semnificativ din respondenți, și anume 67%, consideră că atribuțiile pe care instituția prefectului le are ar trebui diminuate în cazul regionalizării, iar aproximativ o cincime dintre cei care au fost intervievați cred că această instituție ar trebui desființată.
În studiul Barometrul încrederii în instituții – administrație locală, realizat de IRES, în perioada 12-13 martie 2015, 47% dintre respondenți spun că, în acest moment, lucrurile în România merg într-o direcție bună, în timp ce 45% consideră că acestea merg într-o direcție greșită.

Caracteristicile cercetării:
Volumul eșantionului:1.235 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului:multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%
Perioada anchetei:12-13 martie 2015

Mai multe detalii sunt disponibile în raportul de cercetare.

15 martie, 2015

Paznici la lumină

(sau despre cum lumina se împuținează) 
In memoriam, Alexandru Vlad


Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii prozatori, unii chiar zicându-le prozatorilor ”scriitori”. În vremea lui Ceaușescu erau în nomenclatorul meseriilor un singur fel de scriitori: ”scriitor de vagoane”. Eu cred că toți sunt poeți, pentru că toți frământă lumina din cuvinte. În cel mai rău caz putem zice că avem poeții-poetași și poeții-povestași. Cred că este nedrept să facem o distincție între ei, mai ales că uneori cei cărora li se spune poeți sunt privilegiați pentru că versurile lor se cântă, se recita, se transformă în muzică. Ei pot ușor să scrie poezii naive și fetele le înţeleg ușor pentru că rimele sună din coada versurilor ca nişte mărgele și atunci fetele se îndrăgostesc de ei. Dar în vechime, când lumea nu suferea de separare și nici oamenii nu erau izolați și nici prea roși de singurătate, în vechime deci, poetașul și povestașul erau unul și aceeași persoană. Poveștile se spuneau în versuri. Acum o să merg pe ideea asta a separării doar ca să nu ne punem rău cu criticii sau cu cei care țin mereu să separe, nu să unească, să construiască autonomii și nu comuniuni. Dar vă spun de la început că nu dau nicio ceapă degerată pe această savantă distincție. Poate că singura diferență, una de suprafață, este acea că poeții–poetași scriu cu cuvinte mai puține, robotesc să ascundă, să filtreze, pe când ceilalți, poeții-povestași, scriu poezie folosind vagoane de cuvinte. Poeții-poetași sunt poate mai duri, uneori poate mai nevrotici, se ceartă uneori cu cuvintele, le sparg între măsele ca pe alune sau le lovesc cu ciocanul ca pe pietre să vadă ce se ascunde în miezul lor, le reinventează, le biciuiesc, le aruncă departe. Le șlefuiesc ca pe diamante. Ei se împrietenesc cu tăcerea și ar vrea câteodată, mai ales la beție, chiar sămuțească cuvintele sau să le alunge din lume. Poetul-povestaș are altă meserie, el construiește cu ele pentru că trebuie să ne spună povești, trebuie să facă statui și catedrale. În general, se comportă frumos cu cuvintele, le adună unele lângă altele și le adoarme pentru a sta cuminți în arcadele catedralelor de vorbe la care tot ostenesc până își dau duhul într-o bună dimineață, iar lucrarea lor rămâne mereu neterminată. Va veni mereu altul care să-l înlocuiască pe meșterul zidar al lumii din cuvinte, al catedralei care să rețină lumina gândului pentru ca lumina să nu se piardă, să nu cumva să se verse spre cosmosul despre care știm că are găuri negre, care ar înghiți lumina.
Da, poeții-povestași cred că sunt zidarii, iar poeții-poetași că sunt șlefuitorii, bijutierii. Cei din urmă lustruiesc cuvintele până devin transparente ca sticla sau până ce trec de piele și ajung la sângele lor. Le lustruiesc până ce orice trecători, simplii trecători – despre ei vorbesc, pot să vadă lumina țâșnind din cuvinte ca o fântână arteziană sau ca apa caldă dintr-o conductă care se sparge iarna în Mănăștur. În timp ce poeții-poeți sunt triști de multe ori pentru că, după o noapte de lucru, lumina nu a țâșnit, poetul-povestaș are mâinile mari și crăpate și fruntea transpirată de spaima ca noaptea să nu-i dărâme catedrala. Se trezește dimineața și, bucuros că a rămas ceva,înainte de a bea cafeaua sau ceaiul, se apucă de roboteală.
În timp ce poetul–poetaș este ocupat mai tot timpul cu mirarea, cu interogarea despre Ființă și Neființa cu care se învecinează, poetul–povestaș este mereu prins cu personajele lui. Ele nu trebuie să fie copii ale unor personaje reale, nici tipuri ideale, mi-a spus odată poetul-povestaș. Trebuie să fie forme de energie, voințe, pentru că sub acest aspect oamenii nu seamănă, nu se repetă. Dacă-i spuneam eu, încăpățânatul, că un personaj al lui seamănă cu cineva din viața reală, el nu-mi spunea, ca în filmele americane, în generic, că ”orice asemănare cu viața reală este întâmplătoare”, ci se uita undeva în sus, șmecherește, de parcă discuta cu Dumnezeu, și apoi se privea cu tâlc la mine, cititorul necredincios și spunea: doar pare asemănător, dar nu este, pentru că personajul acela sunt Eu. Cum tu? Nu mă prosti, ai zis ca ești alt personaj când te-am întrebat, ești povestașul care vorbește de undeva din spatele pânzei. Atunci poetul-prozator se uita la mine cu mare blândețe încât te simțeai copilul ce îndrugase o prostie învățătoarei, și spunea cu voce schimbată: nu sunt eu, ci sunt eu cel care puteam fi dacă nu eram cel ce sunt. Apoi își aprindea pipa și se uita lung peste oamenii care semănau tot mai puțin cu personajele sale. Unde-i lumina din lumea ta, l-am întrebat odată, după ce văzusem în ochii lui niște ploi întunecate care putrezeau universul și jilăveau sufletele oamenilor, de ce nu mai apare soarele, am citit trei sute de pagini și nicăieri nu am găsit soarele, oamenii umblă ca orbii pe străzile pline de noroaie și vorbesc singuri. Lumină este, dar este ascunsă în oameni, uită-te atent la ei și adu-ți aminte ce spune Blaga: Lumina ce-o simt /năvălindu-mi în piept când te văd,/oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ea pâlpâie când se întâlnesc, când se iubesc sau chiar când se urăsc și încearcă să se ascundă de lume.
Da, noi spunem povești despre lumina din oameni pentru ca să nu se stingă, le aducem aminte de asta. Reaprindem lumina când unii s-au rătăcit, când vântul le-a stins flacăra sau frigul i-a cotropit. Este ca și cum se păstra focul veșnic în legende. Nu suntem paznici la foc, suntem paznici la lumină.
M-am gândit astfel că poeții, povestași sau poetași, sunt putem spune, nu-i așa, ființe de lumină. Da, sună un pic prea a loc comun, dar repet: cred că poeții ăștia de pe pământ sunt ființe de lumină. Dacă am repetat parcă nu mai pare kitsch să spunem asta și nici nu pare a fi un truism. Merită să spunem asta pentru că lor puțini oameni le spun vreo vorbă bună în timpul vieții. Ființe de lumină, am spus, nu altceva, adică nu licurici, nu mai putem zice asta. Cuvântul a fost defectat când a fost folosit de un grangur mare din politică. Și nici nu spunem ființe de lumină la sensul figurat. Nu, îl folosesc în  sensul propriu, pentru că poeții nu sunt figuranți.
Poeții sunt ființe de lumină pentru că lucrând toată viața cu lumină sunt mereu atinși de ea, în toate felurile. Le rămâne lumina pe haine, pe palme, pe frunte când se șterg de transpirație. Cred că rămâne și pe pahare prin crâșmele de care se împiedică și pe care Dumnezeu le-a plantat la tot pasul, înadins . Dar, mai ales, inspiră și respiră lumină. Până și hainele lor ponosite sunt mereu murdare de lumină. Scuzați-mă, cred că aici am exagerat un pic, cum naiba să te murdărești cu lumină? M-am molipsit și eu tot stând cu ei și lucrând pe ascuns cu uneltele lor când sunt puțin plecați.Mai demult se spunea că se îmbolnăvesc  de ftizie, acum poeții capătă alte boli. Un fel de boli profesionale. Așa cum minerii de la mine din sat se îmbolnăveau de silicoză și mureau, de regulă primăvara, când înfloreau merii. Cereau să fie scoși afară sub cireș sau sub nucul din curte și mureau acolo liniștiți, privind spre norii de pe cer.
Nu avem legi care să prevadă protecția muncii pentru poeții și carierele lor de lumină la care sapă. Avem doar accidente de muncă în legile noastre, dar poeții nu pot fi încadrați acolo pentru că poeții au accidente de viață. Pleacă într-o zi și nici nu înțelegem cum se face că parcă e un pic mai frig și culorile sunt mai mohorâte.
Știm că a mai plecat un poet, poetaș sau povestaș,  doar dacă suntem atenți la lumină și la culori, cum vă spuneam adineauri. Pentru că lumina se împuținează când moare un poet. Fiul meu, iubitor de fizică, ar spune că nu-i adevărat, că lumina este radiație electromagnetică și nu se împuținează, dar ce știe el, și profesorul de fizică sau savanții lor nobeliști. Cu fiecare poet care pleacă dintre noi se împuținează lumina de pe pământ. Și dacă nu ar fi poeții-poetași și poeții-povestași care să ducă mai departe lumina spre alte și alte cetăți și triburi, atunci lumina s-ar stinge de tot.

PS.
Am scris aceste rânduri fără vreun sens precis, un soliloc, un fel de conferință fără auditori, absolut inutilă și emoțională, naivă, pentru că în acestă dimineață m-a sunat Muri - poetul,iar eu nu am putut răspunde, știam că vrea mă anunțe că a murit Sandu. Eu aflasem deja. Știam că este cel mai bun prieten al lui și că nu ar fi vrut să-mi dea această veste. Am început să scriu pentru că nu am știut cum să-i  răspund, adică trag de timp de vreo trei ore.Ce să-i spun, nu mai am cuvinte, cum să dispară Povestașul nostru cel mai drag?Ce să-i spun eu lui Muri, care să fie primul cuvânt cu care să-i răspund? Dacă aș fi fost aproape, l-aș fi îmbrățișat și am fi plâns amândoi, aș fi adus o sticlă mare de whiskey, am fi turnat o porție bună în țărână, poate ajunge vreodată și la Sandu, apoi am fi băut până să simțim că se umple golul mare din piept. Nu am crezut niciodată că Sandu va pleca dintre noi, mergea atât de încet și sigur, pe străzile Clujului,încât aveam mereu senzația că va ajunge la capătul timpului. Ne aducea mereu povești de departe, niciodată nu înțeleg de unde le culegea. Mergi cu bine dragul nostru prieten. Eu mi-am adus aminte de celelalte versuri din poezia lui Blaga, le mai ști?: O mare/ şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipa:/o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,/ o sete de lume şi soare/ Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie?



Drum bun, dragul nostru povestaș, eu o să îmi fac curaj să-l sun pe Muri, chiar dacă nu am reușit să găsesc vreun cuvânt, deci încă nu știu ce o să-i spun. 

12 martie, 2015

BAROMETRUL ÎNCREDERII ÎN INSTITUȚII. PARTEA ÎNTÂI: JUSTIȚIA




Percepţia publică despre corupţia din România: o creştere fără precedent

În studiul Barometrul încrederii în instituţii, realizat de IRES, în 9-10 martie 2015, 49% dintre persoanele intervievate spun că, în acest moment, lucrurile în România merg într-o direcție bună, în timp ce 40% consideră că acestea merg într-o direcție greșită.
               
Majoritatea persoanelor intervievate, 77%, au o părere foarte bună sau bună despre faptul că, în ultimele luni, mulți oameni politici sunt acuzați de corupție, sunt condamnați sau arestați preventiv. Despre acest lucru tind să aibă o părere bună în proporție mai ridicată bărbații și respondenții cu studii superioare. În același timp, cumulativ, o proporție covârșitoare a respondenților, 95%, este de părere că, în România, corupția este foarte răspândită (70%) sau destul de răspândită (25%). Doar 3% dintre aceștia cred că este puțin răspândită, iar 1% spun că nu este răspândită deloc.
               
Aproape jumătate dintre intervievați consideră că este mai răspândită corupția în administrația centrală decât în cea locală, în timp ce 16% cred că este invers, iar 31% cred că, de fapt, corupția este răspândită în egală măsură atât la nivelul administrației locale, cât și la nivelul celei centrale. Respondenții cu studii medii tind să vadă în proporție mai ridicată corupție la nivel central, cei fără studii la nivel local, iar cei cu studii superioare cred în proporție mai ridicată cum că este răspândită atât la nivel central, cât și la nivel local. Respondenții din Transilvania și Banat consideră că este mai răspândită în administrația centrală, iar cei din Moldova o văd în proporție ușor mai ridicată la ambele niveluri.

                O proporție semnificativă a persoanelor intervievate, 57%, consideră că există politicieni care sprijină lupta împotriva corupției în mod sincer. Respondenții care au absolvit cel mult clase gimnaziale tind să răspundă afirmativ la această întrebare în proporție mai ridicată.

Televizarea luptei anticorupţie este gustată de public

                Când este vorba despre reflectarea mediatică a fenomenului, 57% dintre participanții la studiu declară că sunt interesați sau foarte interesați de transmisiunile televiziunilor pe tema arestărilor și condamnărilor din ultima perioadă. Respondenții din Transilvania și Banat se declară interesați de aceste transmisiuni în proporție mai ridicată, iar cei din Moldova în proporție mai redusă. Cu toate acestea, majoritatea respondenților creditează transmisiunile televizate cu încredere în ceea ce privește contribuția lor la diminuarea fenomenului corupției, 36% spunând că sunt siguri că acestea pot contribui la acest lucru, iar 41% considerând că probabil acest lucru se întâmplă. Cu cât respondenții sunt mai educați, cu atât convingerea că transmisiunile televizate pot contribui la diminuarea corupției se regăsește mai rar în rândul acestora.

DNA beneficiază de cea mai ridicată încredere din partea publicului

                Toate instituţiile care activează în sistemul juridic din România beneficiază de nivele de  încredere mult superioare majorităţii instituţiilor din România.
               
În justiția din România, în general, au încredere multă sau foarte multă 41% dintre respondenți, în timp ce o proporție mai ridicată - 56%, spun că au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere. Bărbații declară că au multă sau foarte multă încredere în justiție în proporție semnificativ mai ridicată decât femeile, la fel persoanele cu studii superioare.

                În tribunale au încredere multă sau foarte multă 37% dintre intervievați, în timp ce 57% au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere în aceste instituții. Din nou, bărbații declară că au multă sau foarte multă încredere în aceste instituții în proporție mai ridicată decât femeile. Încrederea în judecătorii se prezintă foarte similar cu cea în tribunale - 37% au foarte multă sau multă încredere, iar 58% puțină sau foarte puțină.

                În Ministerul Justiției, de asemenea, au încredere multă sau foarte multă 38% dintre intervievați, în timp ce 57% dintre ei spun că au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere în acest minister. Și în acest caz, bărbații tind să aibă multă sau foarte multă încredere în această instituție în proporție mai ridicată decât femeile.

                În CSM spun că au multă sau foarte multă încredere 42% dintre intervievați. Această opinie este mai des întâlnită în rândul bărbaților, devenind mai răspândită, de asemenea, odată cu creșterea nivelului de educație. În curțile de apel au încredere tot 42% dintre participanții la studiu, bărbații în proporție ușor mai ridicată, la fel persoanele cu studii superioare și cele care locuiesc în Transilvania sau Banat.

                Înalta Curte de Casație și Justiție beneficiază de multă sau foarte multă încredere din partea a 48% dintre participanții la acest studiu, cu precădere din partea bărbaților, a persoanelor cu studii superioare și a celor din Transilvania și Banat sau Moldova.

                Direcția Națională Anticorupție reușește performanța de a beneficia de multă sau foarte multă încredere în rândul a 63% dintre intervievați. Ca până acum, aceste opinii se regăsesc în proporție mai ridicată în rândul bărbaților, precum și în rândul persoanelor cu studii medii sau superioare.

                În DIICOT, de asemenea, au multă sau foarte multă încredere peste 50% dintre respondenți - 55%, proporția crescând la 61% în rândul bărbaților.


Codruţa Kövesi: o încredere fără precedent  pentru cineva din sistemul juridic  din România

                În Codruța Kövesi, Procurorul şef al DNA, au multă sau foarte multă încredere 43% dintre persoanele intervievate, în timp ce 45% spun că au puțină sau foarte puțină încredere în această personalitate publică, iar 9% declară că nu o cunosc. Bărbații, în schimb, au încredere în Codruța Kövesi în proporție de 52%, iar persoanele cu studii superioare în proporție de 49%.
               
În Monica Macovei declară că au încredere multă sau foarte multă 23% dintre intervievați, proporția acestora crescând atunci când ne uităm doar la persoanele cu studii superioare la 34%.
               
În Tiberiu Nițu, Procurorul General al României, au multă sau foarte multă încredere trei din zece respondenți.  Bărbații tind să aibă încredere în această personalitate în proporție mai ridicată, la fel persoanele care au studii medii sau superioare, comparativ cu cele care au absolvit un nivel de educație inferior. Respondenții din Moldova, de asemenea, tind să aibă încredere în Tiberiu Nițu în proporție ușor mai redusă.
               
Percepţia publică despre dreptate

16% dintre persoanele intervievate spun că au avut de a face cu sistemul de justiție în ultimii cinci ani. Cu cât sunt mai educați, cu atât proporția respondenților care răspund afirmativ la această întrebare crește. De asemenea, respondenții din regiunea de Sud a țării tind să facă acest lucru în proporție ușor mai ridicată decât cei din Moldova sau din Transilvania și Banat.

                Jumătate dintre persoanele care spun că au avut de a face cu justiția în ultimii cinci ani spun că au făcut acest lucru în calitate de reclamant sau de păgubit, în timp ce un sfert au fost acuzați sau inculpați, iar o zecime martori. Aproximativ jumătate dintre acestea, de asemenea, apreciază că au fost tratate bine sau foarte bine atunci când au avut de a face cu sistemul de justiție - 52% - , în timp ce 47% apreciază că au fost tratate mai degrabă prost sau foarte prost. Proporții similare ale respondenților apreciază, astfel, că s-ar fi făcut dreptate sau nu în cazul lor: 51% spun că s-a făcut dreptate, iar 44% că nu s-a făcut dreptate. În același timp, 5% dintre aceștia nu știu ce răspuns să dea la această întrebare.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.118 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 3%
Perioada anchetei: 9-10 martie 2015


Mai multe detalii sunt disponibile în raportul de cercetare.

04 martie, 2015

POLITICIANUL


În seara asta, destul de târziu, m-a sunat un profesor pensionar din Târgoviște care mi-a pus o întrebare, ca și cum l-ar întreba pe fiul lui, plecat undeva prin America, dacă mai avem o șansă ca Romania să se facă bine. Nu am putut să dau un răspuns prea optimist, dar mi s-a făcut și rușine pentru pesimismul meu. Nu știam precis dacă omul acela care îmi citește articolele și cărțile vrea un răspuns sau o lumină de speranță. Cred că m-am bâlbâit îngrozitor căutând niște cuvinte normale, căutând vorbe simple pentru a înjgheba de doi lei speranță, o speranță care cred că  nu mă mai încălzește nici măcar în nopțile de reverie. După aproape o jumătate de oră de discuție ultima întrebare a dascălului pensionar a fost: totuși, ce credeți că le lipsește politicienilor de astăzi?

I-am spus ”totul” și apoi ne-am luat rămas bun. Dar am rămas cu telefonul la ureche încă multă vreme uimit de întrebare omului. Am făcut multe analize despre bolile politicii, despre lipsurile și trădările ei, dar nu m-am gândit prea des la politician ca personalitate, poate am analizat prea mult politicienii ca tipologie, ca grup sau ca hoardă, fără să mă gândesc prea mult la politicianul ca personalitate individuală.

Calități? M-am gândit de multe ori la moralitate, altădată la inteligență sau cultură, la empatia față de semeni, la milă și iubire pentru cei săraci.  Dar unde le găsim pe toate acestea, unde să le căutăm, cum să le cultivăm în cazul celor tineri, cum se validează?

Greu de știut, scriu tot mai rar, Domnule Profesor, pentru că tot mai mult cred că ar trebui inventat un alt limbaj pentru ca să ne înțelegem cu cei care vin după noi. Nu știu dacă acesta s-a inventat, nu știm dacă vom mai putea restabili încrederea între noi și răbdarea de a ne mai asculta unii pe alții.  Ce cred și sper este faptul că emoția poate transmite pentru tinerii mei studenți și foștii Dvs. elevi mai mult decât eseul pe care m-ați rugat să-l scriu. V-am promis, dar astăzi, când un prieten jurnalist m-a întrebat la un interviu dacă este valabil ce am scris mai demult, adică faptul că politicienii sunt morți de frică, mi-am adus aminte de un politician care a depășit frica și toate celelalte forme de slăbiciune.

Ascultați cântecul uitat al lui Valeriu Sterian și minunați-vă la faptul că versurile sunt scrise de un politician. La finalul clipului o să găsiți numele lui. Închipuiți-vă care politician de azi ar putea scrie sau trăi asta?



PS. Și un palid text al meu scris, cu emoție, acum 10 ani: 


13 februarie, 2015

Between Big Brother and Mad Max



“Everything we hear is an opinion, and not a fact. Everything we see is a perspective, and not the truth.”

(Marcus Aurelius)

 

I’ve waited until the anger of the ones that became “Charlie” boiled down, in the sight of the shock produced by the absurd death of the comic journalists and the contagious public reaction, which was a mimetic reflex. It’s been a few weeks since the political ritual took place in Paris, where marching leaders were constantly looking at upper-floor windows from where someone could be shooting. In the meantime, timidly, the new current of the skeptics came to life “Je ne suis pas Charlie”, the society was no longer in a trance and the debate was about to start. Although the debate wasn’t taken too far, we could still come to understand among propagandistic statements that for Europe, a continent that failed as an identity, as a cultural, constitutional project and even as a market, the event grounded on unity in front a common enemy, which is terrorism, gave a breathing time, a mouthful of oxygen. But the problem still remains and refers to lucidity and rationality and is related to the construction of the collective sense and is to take into consideration a common project.

It was difficult to launch a realistic debate on the limits of liberty or group security because the assassination of some journalists in the city of lights is a fact that blocks with cruelty and relevance any means of searching for the truth. For sure, in the face of death and of the absurd and barbaric killing of the journalists, we cannot find justifications. We must reflect, although we cannot justify or explain the extreme violence gesture. We cannot find excuses for the killers, for anything that is absurd cannot be explained or substantiated, still, reflection is necessary because the pain, experienced individually or collectively, must be followed by lucid reflection or by corrections regarding the existent normative and institutional structure because we very well know that social order doesn’t occur spontaneously.

The need to invent the enemy

“It’s important to have an enemy not only to be able to define our identity, but also to find an obstacle that can help us evaluate our system of values and display the value by facing the enemy. That is why, when the enemy doesn’t exist, one has to invent it”, states Umberto Eco in Inventing the Enemy (Polirom, 2013, p. 10). Knowing the enemy is the essential element of identity and a cohesion principle. Pascal Bruckner, in Democratic Melancholia. How to live without enemies?, observed that democracies are dependent upon enemies, “we deeply mourn  the disappearance of a sole enemy which was replaced by a multitude of threats, because the scarier they become, the harder it is to identify them” [p. 5], an enemy that disappeared together with the fall of the Berlin Wall, suggests the French philosopher quoting Grigori Arbatov, the Director of the Institute of USA and Canada of the Russian Academy of Sciences (ISKRAN) that supposedly told some American journalists: “We are about to harm you, that is to deprive you of an enemy” (quote from Andre Fontaine in Le Monde, May 27 1988). The demonstration is edifying and the West succeeded in constantly following this path, whether unconsciously or pragmatically, in politics, intellectual culture or in the public space. “An enemy, notes Pascal Bruckner, is a provision for the future, the way a group ensures its cohesion and establishes its opponent; and the best way to reform itself, is by continuously correcting the angular image offered by others. In the end it is the lasting certitude, by crossing the hostility of the others which, paradoxically, enriches our well-being, by contesting us. When not certain of the love ensured by friends, one can rest quietly on the hate of the enemies” (p. 44).

Whether it was anti-Semitism, or the Maghrebian immigrants, or Muslims or the gypsy, they all turned out to be interesting benchmarks for projecting the collective identity in relation with the internal or external enemy that pollutes the civilization and its values. The mass media participates to this spectacle in which the enemy is reinvented, strengthening the stereotypes and giving facile explanations to complex and profound social phenomena: unemployment, inequalities, economic crisis, violence in society and the general social competition.

Are we not capable to live without enemies?

Europe is the owner of a more tolerant form of narcissism and exceptionalism, especially France during the past few years, and consequently delivers a performance on intolerance which becomes more aggressive by the day. Several French anthropologists and sociologists have spoken lately about the way France shifted from Arabophobia, which characterized the National Front to Islamophobia, as a cultural and intellectual current. Emanuel Todd explained how Islamophobia seized the upper classes and was hard to control and it resulted in cultural turbulence, an effect of a religious void, of the difficulty to live without God. The opinion polls show an increase regarding the adversity towards Islam in France. An IFOP poll from 2012, run by Le Figaro, shows that 43% of the French believe that the Isalm is a threat to France, 63% oppose the construction of mosques, 67% believe the Muslims don’t want to be integrated into the French society. A 2013 Harris Interactive poll shares the information according to which 73% of the French have a bad opinion about Muslims.

Islamophobia is still a western pathology, criminogenic or not, but one of the pathologies of the public spirit. The beheadings and the cruelties of the jihadists or of the IRI create a wonderful box of resonance for such forms of emotionality, together with indignation, rejection, abomination, which are all politically capitalized.

The clash of civilizations? No, it is rather the clash of liberties

Many western specialists in Islam tell us to see the killing of the Charlie Hebdo journalists as a horrible murder, respectively not as a sign of the clash between civilizations, but rather as a social fact, as stated by Durkheim. It has become a political event not because of the proportion of the murder, but because it transforms an intellectual debate into a quasi-existential debate: can we live with Muslims in Europe or in the world. To speak about the clash between civilizations is exaggerated from several standpoints. First, beyond the jihadist terrorism, the massacre in France is an “internal” French business, the authors being French citizens.

Security versus Liberty

There have been discussions regarding the opposition between security and liberty or on the need to give up freedom to some extent in order to gain more security. The theme has been present for a while and was considered an either/or type of dilemma. Nothing can be more wrong or false. I believe that this dilemma is the result of the schematic approach regarding the two terms. First, liberty should not be confused with absolute freedom of expression or with absolute liberty of action, or the result of free will, which seeks the limits or the extremes. At the same time, security does not make reference solely to cutting the degree of liberty, security means the feeling of safety and the plenary assertion conditions in the society and the possibility to foresee the future development and trust in reciprocity or the respect for collectively shared values. The game between liberty and security is not a game with a null sum. As stated by Spinoza, the security is the main function of any society and any state. Spinoza also said that the function of the state is to free the individual from terror, fear, so that he can exert his natural right to exist and act, the purpose of the state being freedom. We can conclude: liberty is a desideratum, a purpose, and security is a means of achieving it.

A choice between liberty and security?

YouGov ran an internet survey between the 8th and the 9th of January 2015, showing that the French believe that freedom of expression must be defended regardless of the price (89%), but, at the same time, 51% declared that they agreed with applying restrictions to individual liberties (and 36% were against). In another survey, 89% of the French accepted the restriction of liberty on internet for the jihadists (in a context in which it is hard to differentiate among ideas of the Muslims in general, and over 60% of the French recognized that they don’t know much about this religion).

Benjamin Franklin stated in a well-known phrase that “people that agree to sacrifice a bit of their freedom for a bit of security don’t deserve any of the two and will end up losing both”. The interpretation is still complicated, beyond its aphoristic force.

Today we confuse freedom with freedom of expression and security with control measures of the citizen. Do not follow the lead of the politicians. This is not the case of a civilization being attacked by another civilization. We address here another matter, the gap of contemporary civilization: the enclavisation of the Western Muslim culture and the support offered to authoritarian leaders by the West, because the West is been wanting to use the resources offered by the Arab world during the past decades. Are we to sacrifice the state in order to increase individual freedom?

The different types of events and the cinematic way in which they are presented lead to exaggerations by reducing things to social apocalyptical representations of great expressivity. The Orwellian image of Big Brother is already a strong cultural stereotype, a representation that exaggerates the control of the individual and the manipulation of conscience. Still, it is a rather beautiful Science Fiction story that was ideologically and politically employed during the cold war, and, in general, in the fight with communism. But let’s see the other extreme, another dystopia, less capitalized by propaganda and ideology: the Mad Max film by George Miller. In Miller’s movie there is a world of violence and lack of order, in which any trace of humanity disappears. In the dystopian society placed in desert framework rules no longer function, the nations rebel, and the gangs of delinquents make the rules. By representing violence, the author suggests the destruction of civilization. The gangs of bikers induce a feeling of violence which sets the rhythm of life, sets the pulse, and cyclically returns. The urban-rural distinction is a kind of distinction between peace and violence, but slowly, the rural is invaded by violence and the very utopia of the withdrawal from the world, of the search for a secluded place, without violence, disappears. Max, the main character, experiences a change from heroism to insanity, ending in murder, which reveals the change of the human being and the complete destruction of all the moral reflexes or of the idea of order, in general.

Must we choose between these two apocalyptical scripts, between Big Brother and Mad Max? I’m sure that some might rush with an answer, choosing one of these two options. But we can overcome this dilemma, its solution being the acceptance that there is a need for a rational way of thinking in the future, because fear is the worst adviser, and emotion is a poison that clouds our mind and sends us on false paths. After all, the absolute security is unimaginable as well as freedom without limits, and the price of excess needs to be paid.

The solution: a reconstruction of the community

Zygmunt Bauman, in his work Community. Seeking Safety in an Insecure World (Antet, 2001), is in search of a solution to the mentioned dilemma and writes “…security without freedom means slavery, and freedom without security means being lost and abandoned. These circumstances give philosophers headaches that have no treatment. Moreover, they dwell with a conflict generator, because the security sacrificed in the name of freedom tends to become the security of others, and freedom sacrificed in the name of security tends to become the freedom of others” (p. 16). Even if the sociologist doesn’t believe that we can have security and freedom at the same time, the cited work outlines a solution: together try to come up with an inventory of future risks and reconstruct communities according to new demographic compositions or new frameworks and challenges.

People that live today in urban agglomerations are faced with risks that cannot be managed because nobody wants to help them understand these risks. The ethnic communities, especially the ones that migrated to other mother societies, as well as several underprivileged or poor categories, live in an atomized way with a feeling of rejection. During the electoral campaigns they also experience the intolerance of others. This is how the silent war starts and from time to time it ignites violence. There is a lack of solidarity and common control of the worries, as well as of the possibility to gain a collective structure in front of threats and anguish. Community translates into collective responsibility, support for the ones that are in difficulty, finding a place for everyone in the collective structure. We shouldn’t have to chose between Big Brother and the insane world of the individuals and of the decomposed society portrayed in Mad Max, but we owe our world the effort to reason, a new project of the society in a world in crisis, in which everybody is trying to avoid saying the one thing that is more and more obvious: the inequalities, the discrimination and the social polarization are the true risks of a prospective civilization.

We cannot defend ourselves with walls, the disease is within our society, although we invent enemies and we entertain the phobia of a foreign invasion. Security becomes a means serving the achievement of freedom, but it is also a project more complicated than the defense in front of the absurdity of terrorist violence, it is a project that needs to restore the tissue of collective solidarity for the final purpose which is gaining freedom for as many people as possible. For now, freedom is just the attribute of the very few, and the war that started is not a war of the civilizations, but a crisis generated by the collapse of the communities and of the need to co-opt everyone in the project that envisions building new solidarities.