20 august, 2019

Paznici la lumină



(sau despre cum lumina se împuținează)

In memoriam, Alexandru Vlad
Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii prozatori, unii chiar zicându-le prozatorilor ”scriitori”. În vremea lui Ceaușescu erau în nomenclatorul meseriilor un singur fel de scriitori: ”scriitor de vagoane”. Eu cred că toți sunt poeți, pentru că toți frământă lumina din cuvinte. În cel mai rău caz putem zice că avem poeții-poetași și poeții-povestași. Cred că este nedrept să facem o distincție între ei, mai ales că uneori cei cărora li se spune poeți sunt privilegiați pentru că versurile lor se cântă, se recita, se transformă în muzică. Ei pot ușor să scrie poezii naive și fetele le înţeleg ușor pentru că rimele sună din coada versurilor ca nişte mărgele și atunci fetele se îndrăgostesc de ei. Dar în vechime, când lumea nu suferea de separare și nici oamenii nu erau izolați și nici prea roși de singurătate, în vechime deci, poetașul și povestașul erau unul și aceeași persoană. Poveștile se spuneau în versuri. Acum o să merg pe ideea asta a separării doar ca să nu ne punem rău cu criticii sau cu cei care țin mereu să separe, nu să unească, să construiască autonomii și nu comuniuni. Dar vă spun de la început că nu dau nicio ceapă degerată pe această savantă distincție. Poate că singura diferență, una de suprafață, este acea că poeții–poetași scriu cu cuvinte mai puține, robotesc să ascundă, să filtreze, pe când ceilalți, poeții-povestași, scriu poezie folosind vagoane de cuvinte. Poeții-poetași sunt poate mai duri, uneori poate mai nevrotici, se ceartă uneori cu cuvintele, le sparg între măsele ca pe alune sau le lovesc cu ciocanul ca pe pietre să vadă ce se ascunde în miezul lor, le reinventează, le biciuiesc, le aruncă departe. Le șlefuiesc ca pe diamante. Ei se împrietenesc cu tăcerea și ar vrea câteodată, mai ales la beție, chiar sămuțească cuvintele sau să le alunge din lume. Poetul-povestaș are altă meserie, el construiește cu ele pentru că trebuie să ne spună povești, trebuie să facă statui și catedrale. În general, se comportă frumos cu cuvintele, le adună unele lângă altele și le adoarme pentru a sta cuminți în arcadele catedralelor de vorbe la care tot ostenesc până își dau duhul într-o bună dimineață, iar lucrarea lor rămâne mereu neterminată. Va veni mereu altul care să-l înlocuiască pe meșterul zidar al lumii din cuvinte, al catedralei care să rețină lumina gândului pentru ca lumina să nu se piardă, să nu cumva să se verse spre cosmosul despre care știm că are găuri negre, care ar înghiți lumina.
Da, poeții-povestași cred că sunt zidarii, iar poeții-poetași că sunt șlefuitorii, bijutierii. Cei din urmă lustruiesc cuvintele până devin transparente ca sticla sau până ce trec de piele și ajung la sângele lor. Le lustruiesc până ce orice trecători, simplii trecători – despre ei vorbesc, pot să vadă lumina țâșnind din cuvinte ca o fântână arteziană sau ca apa caldă dintr-o conductă care se sparge iarna în Mănăștur. În timp ce poeții-poeți sunt triști de multe ori pentru că, după o noapte de lucru, lumina nu a țâșnit, poetul-povestaș are mâinile mari și crăpate și fruntea transpirată de spaima ca noaptea să nu-i dărâme catedrala. Se trezește dimineața și, bucuros că a rămas ceva,înainte de a bea cafeaua sau ceaiul, se apucă de roboteală.
În timp ce poetul–poetaș este ocupat mai tot timpul cu mirarea, cu interogarea despre Ființă și Neființa cu care se învecinează, poetul–povestaș este mereu prins cu personajele lui. Ele nu trebuie să fie copii ale unor personaje reale, nici tipuri ideale, mi-a spus odată poetul-povestaș. Trebuie să fie forme de energie, voințe, pentru că sub acest aspect oamenii nu seamănă, nu se repetă. Dacă-i spuneam eu, încăpățânatul, că un personaj al lui seamănă cu cineva din viața reală, el nu-mi spunea, ca în filmele americane, în generic, că ”orice asemănare cu viața reală este întâmplătoare”, ci se uita undeva în sus, șmecherește, de parcă discuta cu Dumnezeu, și apoi se privea cu tâlc la mine, cititorul necredincios și spunea: doar pare asemănător, dar nu este, pentru că personajul acela sunt Eu. Cum tu? Nu mă prosti, ai zis ca ești alt personaj când te-am întrebat, ești povestașul care vorbește de undeva din spatele pânzei. Atunci poetul-prozator se uita la mine cu mare blândețe încât te simțeai copilul ce îndrugase o prostie învățătoarei, și spunea cu voce schimbată: nu sunt eu, ci sunt eu cel care puteam fi dacă nu eram cel ce sunt. Apoi își aprindea pipa și se uita lung peste oamenii care semănau tot mai puțin cu personajele sale. Unde-i lumina din lumea ta, l-am întrebat odată, după ce văzusem în ochii lui niște ploi întunecate care putrezeau universul și jilăveau sufletele oamenilor, de ce nu mai apare soarele, am citit trei sute de pagini și nicăieri nu am găsit soarele, oamenii umblă ca orbii pe străzile pline de noroaie și vorbesc singuri. Lumină este, dar este ascunsă în oameni, uită-te atent la ei și adu-ți aminte ce spune Blaga: ”Lumina ce-o simt /năvălindu-mi în piept când te văd,/oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ea pâlpâie când se întâlnesc, când se iubesc sau chiar când se urăsc și încearcă să se ascundă de lume.
Da, noi spunem povești despre lumina din oameni pentru ca să nu se stingă, le aducem aminte de asta. Reaprindem lumina când unii s-au rătăcit, când vântul le-a stins flacăra sau frigul i-a cotropit. Este ca și cum se păstra focul veșnic în legende. Nu suntem paznici la foc, suntem paznici la lumină.
M-am gândit astfel că poeții, povestași sau poetași, sunt putem spune, nu-i așa, ființe de lumină. Da, sună un pic prea a loc comun, dar repet: cred că poeții ăștia de pe pământ sunt ființe de lumină. Dacă am repetat parcă nu mai pare kitsch să spunem asta și nici nu pare a fi un truism. Merită să spunem asta pentru că lor puțini oameni le spun vreo vorbă bună în timpul vieții. Ființe de lumină, am spus, nu altceva, adică nu licurici, nu mai putem zice asta. Cuvântul a fost defectat când a fost folosit de un grangur mare din politică. Și nici nu spunem ființe de lumină la sensul figurat. Nu, îl folosesc în  sensul propriu, pentru că poeții nu sunt figuranți.
Poeții sunt ființe de lumină pentru că lucrând toată viața cu lumină sunt mereu atinși de ea, în toate felurile. Le rămâne lumina pe haine, pe palme, pe frunte când se șterg de transpirație. Cred că rămâne și pe pahare prin crâșmele de care se împiedică și pe care Dumnezeu le-a plantat la tot pasul, înadins . Dar, mai ales, inspiră și respiră lumină. Până și hainele lor ponosite sunt mereu murdare de lumină. Scuzați-mă, cred că aici am exagerat un pic, cum naiba să te murdărești cu lumină? M-am molipsit și eu tot stând cu ei și lucrând pe ascuns cu uneltele lor când sunt puțin plecați.Mai demult se spunea că se îmbolnăvesc  de ftizie, acum poeții capătă alte boli. Un fel de boli profesionale. Așa cum minerii de la mine din sat se îmbolnăveau de silicoză și mureau, de regulă primăvara, când înfloreau merii. Cereau să fie scoși afară sub cireș sau sub nucul din curte și mureau acolo liniștiți, privind spre norii de pe cer.
Nu avem legi care să prevadă protecția muncii pentru poeții și carierele lor de lumină la care sapă. Avem doar accidente de muncă în legile noastre, dar poeții nu pot fi încadrați acolo pentru că poeții au accidente de viață. Pleacă într-o zi și nici nu înțelegem cum se face că parcă e un pic mai frig și culorile sunt mai mohorâte.
Știm că a mai plecat un poet, poetaș sau povestaș,  doar dacă suntem atenți la lumină și la culori, cum vă spuneam adineauri. Pentru că lumina se împuținează când moare un poet. Fiul meu, iubitor de fizică, ar spune că nu-i adevărat, că lumina este radiație electromagnetică și nu se împuținează, dar ce știe el, și profesorul de fizică sau savanții lor nobeliști. Cu fiecare poet care pleacă dintre noi se împuținează lumina de pe pământ. Și dacă nu ar fi poeții-poetași și poeții-povestași care să ducă mai departe lumina spre alte și alte cetăți și triburi, atunci lumina s-ar stinge de tot.

PS.
Am scris aceste rânduri fără vreun sens precis, un soliloc, un fel de conferință fără auditori, absolut inutilă și emoțională, naivă, pentru că în acestă dimineață m-a sunat Muri - poetul,iar eu nu am putut răspunde, știam că vrea mă anunțe că a murit Sandu. Eu aflasem deja. Știam că este cel mai bun prieten al lui și că nu ar fi vrut să-mi dea această veste. Am început să scriu pentru că nu am știut cum să-i  răspund, adică trag de timp de vreo trei ore.Ce să-i spun, nu mai am cuvinte, cum să dispară Povestașul nostru cel mai drag?Ce să-i spun eu lui Muri, care să fie primul cuvânt cu care să-i răspund? Dacă aș fi fost aproape, l-aș fi îmbrățișat și am fi plâns amândoi, aș fi adus o sticlă mare de whiskey, am fi turnat o porție bună în țărână, poate ajunge vreodată și la Sandu, apoi am fi băut până să simțim că se umple golul mare din piept. Nu am crezut niciodată că Sandu va pleca dintre noi, mergea atât de încet și sigur, pe străzile Clujului,încât aveam mereu senzația că va ajunge la capătul timpului. Ne aducea mereu povești de departe, niciodată nu înțeleg de unde le culegea. Mergi cu bine dragul nostru prieten. Eu mi-am adus aminte de celelalte versuri din poezia lui Blaga, le mai ști?: O mare/ şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipa:/o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,/ o sete de lume şi soare/ Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie?

Drum bun, dragul nostru povestaș, eu o să îmi fac curaj să-l sun pe Muri, chiar dacă nu am reușit să găsesc vreun cuvânt, deci încă nu știu ce o să-i spun. 

Vasile Sebastian Dâncu
16 martie 2015

08 august, 2019

Vasile Dâncu: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România

Tragedia de la Caracal a răscolit o națiune și va sfârși în uitare.  Cel mai probabil, rana colectivă provocată de calvarul tinerelor se va cicatriza, fără ca durerea națională să declanșeze transformările structurale, instituționale și politice care ar putea preveni următoarea dramă. S-a întâmplat și în trecut.
Însă, tragedia de la Caracal ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică, care să aibă ca efect minimal abandonarea politizării excesive a tuturor instituțiilor, spune sociologul Vasile Dâncu, într-un interviu pentru Transilvania Reporter. El este sceptic că acest lucru se va întâmpla. „Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime… Pe noi și Pe liderii politici pe
care îi avem emoția ne mișcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceaste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte”. Fost vicepremier în guvernul tehnocrat instituit la presiunea străzii, Vasile Dâncu este avizat în privința fragilității proectelor și strategiilor de modernizare. ”După plecarea mea – spune fostul demnitar – cu exceptia guvernului condus de Sorin Grindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau  mutilate în parlament sau în ședințele guvernelor care au venit”. Politica românească se fundamentează permanent pe răbufniri emoționale și asta e o componentă a inutilității ei. ”Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete”, spune Vasile Dâncu. Pentru a declanșa proiecte de modernizare pe termen lung, partidele ar trebui să găsească resurse de colaborare pentru a adapta Constituția nevoilor actuale ale românilor. ”Nu cred că se va întâmpla asta”, mai spune sociologul clujean, indicând și riscurile ”cred ca statul român poate eșua si eșecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acțiune publică”
Clasa politică să spună cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliţiei şi profesionalizarea administraţiei
Transilvania Reporter: Tragedia de la Caracal a resuscitat ideea că statul român e unul eşuat. Adică, e limpede că funcția esențială a statului, și anume aceea de a apăra viața și libertatea oamenilor, în cazul celor două tinere cel puţin, n-a putut fi îndeplinită. De aici, în climatul acesta de emoţie şi de furie colectivă, senzaţia falimentului de ţară e de înţeles. Dar, dacă ne desprindem de dramatismul momentelor prin care trecem, e întemeiată formularea „eşec total al statului”?
Vasile Dâncu:  Temei legate de posibilitatea de a eșua statul român i-am dedicat, așa cum știți bine, un întreg număr din revista Sinteza. Nu voi relua analizele detaliate, dar voi relua doar două, trei idei. În primul rând, există o bibliografie consacrată în științele sociale care oferă modele și indicatori în care apar câțiva factori: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantajul geografic sau de resurse); ipoteza „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau „ipoteza culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). Niciunul dintre factorii analizați în cazul nostru nu pot duce la concluzia de stat eșuat. Există, totuși, un factor care are influență și în slăbiciunile statului nostru: capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Privind la rece, în 30 de ani, statul român a făcut mulți pași spre modernizare, dar trebuie să recunoaștem, cei mai mulți la presiunea UE, NATO sau Banca Mondială.
În mandatul meu de vicepremier în guvernul condus de Dacian Cioloș am avut ca obiectiv autoasumat resuscitarea, proiectarea sau finalizarea unor strategii de modernizare a statului și administrației, dar după plecarea mea, cu excepția guvernului condus de Sorin Grindeanu, toate proiectele mele au fost oprite, ignorate sau mutilate în Parlament sau în ședințele guvernelor care au venit. În locul unei strategii care să se origineze în interesul public s-au promovat interese particulare, de partid sau pentru diferite categorii de funcționari publici. Am promovat o Strategie pentru Dezvoltarea Teritorială a României (SNTR) realizată după ani de colaborări cu specialiști străini și români, un adevărat masterplan al dezvoltării României. Ea este și acum blocată de UDMR, deși trebuia să intre la votul final în decembrie 2018. Codul administrativ a fost negociat în parlament, încât aproape nu îl recunosc, Strategia de Consolidare a Administrației Publice – SCAP- este lăsată în uitare, Codul urbanismului cred că a fost abandonat, descentralizarea și strategia de profesionalizare a angajaților din administrație, deşi au fost promovate de guvern, nu cred că au mai fost continuate, strategia de regionalizare este la fel lăsată la congelator de interesele centralizatoare de la București. Ce să spun? Guvernele din ultimii zece ani au fost interesate de măsuri populiste sau redistributive, dar nu au urmărit consistent consolidarea capacității statului pentru acțiune publică. Cred că statul român poate eșua și eşecul poate fi garantat, dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică.
Nu-mi vine să cred când văd că toată lumea vrea doar demisii, plecarea de la guvernare sau promovarea urgentă a unor hotărâri sub presiunea opiniei publice, dar nimeni din clasa politică nu spune cinstit: suntem de vină pentru că am neglijat reforma onestă a poliției, profesionalizarea administrației și nu schimbarea capilor poliției de câte ori vine un nou partid la putere. Nimeni nu caută să facă acele reforme care ar fi convenabile pentru el dacă ajunge în opoziție. Toate dramele sunt folosite și căpușate politic și orice minune ține doar trei zile, cum se spune din vechime.
La noi, asistăm de câțiva ani la o bătălie dintre Președinție, Guvern, Parlament pentru a numi șefi de instituţii care se ocupă de justiție sau securitate. E o rușine, mai ales că toată lumea participă la această bătălie.
Să ne referim la poliție aici sau la alte instituții care se ocupă cu siguranța cetățeanului. De câte ori se schimbă puterea, se schimbă și șefii acestor instituții, până la nivel de județ sau municipiu. Am văzut asta la toate guvernele, inclusiv la guvernul tehnocrat din care am făcut parte. Ar trebui să iasă toată lumea în stradă pentru că să păstrăm independența acestor instituții. Se fac concursuri de formă, trucate, de fapt, puțini oamenii care sunt profesioniști adevărați scapă de aceste campanii pentru oameni noi sau oamenii noștri. Cunosc mulți polițiști, de la toate nivelele, toţi sunt disperați de această insecuritate în funcție, de pilele unora, şi de veniturile mici și condițiile de muncă ale celor care lucrează în prima linie. Tragedia de la Caracal și altele de acest fel ar trebui să producă un șoc emoțional în toată elita noastră și în clasa politică pentru că să nu mai promovăm această politizare excesivă a tuturor instituțiilor. Apoi trebuie să vedem ce lipseşte acestor instituții, ce tip de oameni angajăm și cum îi formăm pentru misiunile din aceste zone. Dar pe nimeni nu interesează asta, toată lumea își vrea oamenii în funcții cheie din administrație, indiferent de rezultatele muncii lor. Poliția sau jandarmeria au reuşit să reducă mult cifrele infracţionalității din România și este nedrept să judecăm un întreg sistem după aceste tragedii care, desigur, nu trebuie minimizate, dar care sunt, totuși, din fericire, izolate. Însă aceste drame înfiorătoare trebuie să declanșeze proiecte de modernizare pe termen lung. Nu cred că se va întâmpla asta pentru că nu suntem doritori să facem un lucru esențial pentru viitorul României: să găsim resurse de colaborare între partide pentru a modifica Constituția României. Cred că de aici trebuie să înceapă o nouă etapă în gândirea sau regândirea proiectului nostru de societate. Multe ambiguități, multe conflicte de putere sunt alimentate de imperfecțiunile unui proiect constituțional care era conform cu așteptările și închipuirile noastre din perioada de după Revoluție. Acum gândim altfel, nevoile sunt altele, oamenii reali vor altceva de la stat, spre deosebire de cetățenii schematici închipuiți de constituționaliștii noștri, oameni deștepți, dar crescuți în amfiteatre și biblioteci.

T.R.: În siajul evenimentelor de la Caracal, doi prezidenţiabili, domnul Klaus Iohannis şi domnul Dan Barna, au făcut apel la resetarea urgentă a funcţionării statului. Se vorbeşte în mediul online despre desfiinţarea instituţiilor şi reînfiinţarea lor, o politică a pârjolirii statului ca germen al reconstrucţiei. E desigur exagerat, însă nevoia unei reconstrucţii instituţionale nu poate fi negată. Cum trebuie procedat pentru a da fond acelor instituţii ale statului, esenţiale, dar care par să fi împrumutat de la corespondențele lor din Vest doar forma?
V.D.: Pe noi și pe liderii politici pe care îi avem, emoția ne mişcă repede, dar nu durabil. Vor uita foarte repede toți politicienii aceste nenorociri și se vor lupta pentru alte ținte. Nu știu ce înseamnă desființarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, al unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret, cum spunea un mare sociolog francez contemporan. Dacă ne uităm cu atenție, vedem că acum există o anumită ruptură între stat și cetățean, dacă vorbim despre îndatoririle noastre și de încredere, dar această prăpastie dispare atunci când cerem statului tot felul de bunuri colective și individuale. După 30 de ani avem încă o cultură politică precară, avem mai mult credințe decât proiecții realiste, credem mai mult în mitul tătucului decât în nevoia de instituții puternice. De peste un deceniu, de la „Politica inutilă”, primul meu volum de eseuri critice după ieșirea din guvern, și până la „Politically incorrect”, ultima mea utopie lansată sub formă de carte, susțin un lucru care cred că este de bun-simț: Nu statul trebuie resetat, trebuie resetată total politica pe care o facem în România.
Sunt lucruri mai simple, dacă privim la detalii: să ne uităm în aceste instituții, să vedem unde s-au blocat procesele de modernizare, ce s-a greșit și să reparăm. Dar când e vorba despre desființări, ar trebui să fim mai prudenți. Nu desființăm la nervi, ci după analize. Să ne aducem aminte cum ne-am jucat cu desfiinţările în Ministerul de Interne, în ultima vreme. După conflicte cu caracter politic am desființat structuri și am bulversat toată activitatea legată de siguranța populației. Parcă în 2011 am desființat poliția rurală, posturile de poliție comunale pentru că erau un „lux”. Cred că s-au dat afară vreo 10.000 de oameni și am lăsat niște unități mobile care trec din când în când prin localităţi, dar oamenii au nevoie de polițist în fiecare localitate și tot timpul. Totul s-a întâmplat după ce polițiștii au manifestat la Cotroceni împotriva președintelui Băsescu. S-a desființat în 2016, prin Ordonanță de urgență, și pentru rațiuni de controversă politică, unitatea DIPI și înlocuită cu DGIPI, dar noul ministru nu a mai avut timp să facă o reformă pentru că mandatul lui a fost doar de vreo două luni.
Sunt doar două situații recente, dar avem multe exemple jenante de strategii greșite. Azi este nevoie de vocea specialiștilor, mai există încă experți în poliție, mulți școliți în Germania, SUA sau în alte țări. Trebuie analize neutre, combinate cu viziunea specialiștilor pentru a optimiza activitatea acestor instituții și mai ales trebuie destul de mulți bani. Securitatea populației costă, iar noi trebuie să plătim acest preț. Putem găsi exemple de poliţiști corupți, cinici sau… burtoși, dar aceștia nu sunt reprezentativi pentru poliția română. Ce trebuie să le cerem conducătorilor acestui sistem instituțional este să dispară aceste exemplare și să lupte la construcția unui noi culturi organizaționale. Dar trebuie să-i ajutăm să facă asta. Astfel, nu cred că, dacă mâine dăm afară toți polițiștii, efectul este creșterea siguranței populației. Multă lume văd că vorbește prin social media, dar și în alte locuri, sub imperiul emoției tot felul de prostii privind cum ar trebui să facem tabula rasa și apoi pe cenușa statului să se nască miraculos un stat ideal. Mă sperie această formă de demagogie sau iraționalitate, deoarece este vorba despre faptul că trebuie să participăm la o construcție instituțională, nu la un incendiu general. O construcție sau o reconstrucție a statului nu se face peste noapte, fără şcoală. Fără a pregăti noi generații de funcționari publici. Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucția unor instituții, dar drumul este mai lung și trece prin educație și mai ales printr-o reconstrucție culturală de esență morală. Cei care fac politică sau administrație trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetățenilor. Aceasta ar fi o revoluție morală și, dacă nu se întâmplă, nu avem nicio șansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoși și liberi, sau justițiari de orice fel.
Nu ştiu ce înseamnă desfiinţarea și resetarea statului. Statul este produsul unei culturi, a unei mentalități, iar acestea nu se schimbă prin decret

T.R.: Contrastant este, privind peisajul geografic unde a avut loc tragedia acelor tinere, că, în decurs de câţiva kilometri, identificăm o bază militară de ultimă generaţie şi o realitate socială, economică, administrativă, culturală de bazar oriental. În decursul celor 30 de ani de revoluţie continuă, România a redus decalajele economice şi tehnologie, dar a rămas în starea de înapoiere culturală şi a mentalităţilor. Într-o ţară pepinieră de informaticieni, dau greş tocmai sistemele inteligente, 112, cardul de sănătate, ANAF. Cum se explică acest paradox al modernizării României?
V.D.: Inconsistența culturală, un exemplu al formelor fără fond. Interpretăm cultural niște practici moderne și noi trăim la porţile Orientului, vorba tânărului Caragiale, „ou tout est pris à la légère”. Modernizarea noastră este una fragilă, este o parte de mimetism și obligație internațională, pe de altă parte este rezistența la globalizare considerată ca nou colonialism. Am fost obișnuiți să simulăm sub comunism, simulăm și acum multe procese ale modernizării . Un sociolog român (Constantin Schifirneţ) numește aceste procese „modernizarea tendenţială”, adică o tendință de modernizare inegală, dacă analizăm domenii diferite, un proces de sus în jos. Încercăm să ardem etapele, interpretăm original și nu respectăm „rețetele”. Ne cuplăm la marile tendințe culturale prin elite, dar ne lipsesc multe componente civilizaţionale. Cât timp aproape jumătate dintre români merg la WC în fundul curții și școala nu este pe primul plan, nu putem avea mari pretenții. Și în India sunt milioane de informaticieni buni, dar, la baza marilor clădiri moderne, începe mizeria și Evul Mediu. Psihologic, trăim în clanuri și familia este principala noastră protecție, nu avem încredere în nimeni, nici în stat, nici în funcționari și această spirală a neîncrederii se reproduce. De aceea corupția nu dispare decât în discursurile politice. Când un partid intră în opoziție, critică corupția guvernanților, dar își apară corupții lui, când se schimbă guvernul, și acel partid ajunge la putere, uită de programul anticorupție. Nivelul celor din administrația publică este destul de scăzut, pentru că sunt zeci de mii de pile ale politicienilor, dar și ale celor care țin teorii despre depolitizare. Dacă am face o analiză a personalului din ambasade sau consulate, o să vedem că peste tot sunt rudele politicienilor, cu sau fără specializare, cu sau fără cunoașterea limbilor din mediul de inserție. Democrația a fost și încă este pentru noi doar un mod de a pătrunde în Europa, dar nu o nevoie reală. Încă nu reușim să vedem nevoia instituţionalizării practicilor sociale sau nevoia participării la o nouă conștiință etică.
Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române.

Există un public tânăr care protestează și care poate constitui o bază pentru reconstrucţia unor institutii, dar drumul este mai lung şi trece prin educaţie şi mai ales printr-o reconstrucţie culturală de esentă morală. Cei care fac politică sau administraţie trebuie să urmărească doar interesul comun sau interesul cetăţenilor. Aceasta ar fi o revoluţie morală şi dacă nu se intâmplă, nu avem nicio şansă să vedem vreo schimbare, pot să vină oameni noi în politică, tineri frumoşi şi liberi, sau justiţiari de orice fel.
T.R.: Dincolo de erorile de sistem, tragedia de la Caracal evidenţiază tarele de instruire ale angajaţilor, completate de absenţa unor valori profund umane, cum sunt compasiunea sau ajutorarea celuilalt. La noi, cu o întârziere istorică cronicizată, comandă puterea banului şi a indivizilor din ierarhia administrativă, în dispreţ faţă de cel slab sau vulnerabil. Asta când lumea civilizată se străduieşte să dea întâietate educaţiei şi culturii în sensul cel mai larg. Să presupunem că progresul economic e inevitabil, dar dacă el degradează profilul psihologic al românilor, îi intimidează şi le reduce stima de sine celor mai mulţi dintre cetăţeni, cum vom putea vorbi de o reconstrucţie a instituţiilor? În fond, statul nu poate fi mai bun decât cetăţenii care îl compun. Cum procedăm să întărim cetăţeanul pentru a întări practic statul? E neverosimil că o tânără aflată în situaţia în care a fost Alexandra să apeleze la ajutorul angajaţilor statului cu reţinere şi teamă că solicitarea ei îi va deranja?
V.D.: Cea mai mare nenorocire a României vine din nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi din nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate. Nu înțeleg de ce școala nu este pentru elită politică o mare urgență, o continuă preocupare, o mare îngrijorare. Am participat la nașterea unui Pact Național pentru Educație, care a fost abandonat în scurt timp de la lansare. Anii trecuți, Președinția a realizat o consultare națională legată de educație, dar, fără un consens și fără dialog, nu va fi decât o colecție de câteva mii de pagini. Dacă facem politică doar de confruntare, în care liderii nu colaborează și nu se suportă, nu vom face nimic. Dacă aș fi președinte, aș declara stare de necesitate pe baza cifrelor legate de educație: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. În ultimii opt ani, populația școlară a scăzut cu peste 700.000 de copii, iar anul acesta în 40 de licee tehnologice din România promovarea bacalaureatului a fost zero, adică niciun elev nu a luat examenul de bacalaureat. Asta înseamnă pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.
Ar mai fi un lucru important de comentat despre statul român, deoarece cred că mulți cad în capcana de a-i cânta prohodul, de a-l considera mort sau eșuat. Vorbeam înainte despre faptul că s-au întrerupt procese de modernizare, că încă nu este total funcțional, că are parcă prea multe din defectele noastre, cetățeni români, dar cu toate imperfecțiunile, statul român este rezultatul unui proiect din secolul al XIX-lea de a realiza unirea și continuitatea pe acest teritoriu. Statul a reușit să supraviețuiască câtorva dictaturi, războaie, încercări de denaturare și spălare a creierului națiunii, tranziții, a realizat continuitatea națională și unitatea teritoriului, în timp ce multe state din zonă au dispărut. Statul român a fost şi va fi coloana vertebrală a naţiunii. Dacă vrem să omorâm statul, atunci dăm o lovitură mortală naţiunii române. Unii au preluat ca fraierii, alţii pentru că sunt naivi, unii de ticaloşi, aceste slogane care vizează fragilizarea identităţii noastre nationale bazate pe stat şi naţiune. Elita noastră ar trebui să se ocupe de asta şi să nu lase ca aceste manipulări să ne schimbe modul de a vedea lucrurile. Statul trebuie mereu perfecţionat, reformat, adaptat, dar nu putem renunţa la el aşa cum ne sfătuiesc inamicii sau promotorii unei globalităţi disolutive.
Eu cred că acesta este un lucru important și ar trebui să ne conducă la un proiect pentru următoarea sută de ani dacă națiunea e stabilă și unită: modernizarea lui, transformarea lui într-un stat flexibil și inteligent.

T.R.: În final, cine credeţi că va deconta electoral emoţia acestor momente şi ce partid o va tezauriza? Teoretic, familiile victimelor din Caracal sunt parte din bazinul electoral al partidelor tradiţionale şi ei, ca mulţi alţi cetăţeni din România profundă, au acum sentimentul că statul, aşa cum a fost construit în ultimii 30 de ani, i-a abandonat, că sunt victime ale gravei polarizări economice şi culturale şi ale decalajelor între regiuni. Credeţi într-o prognozată înfrângere a partidelor tradiţionale în alegerile viitoare, un trend european de altfel?
V.D.: Un lucru este sigur, emoția nu se poate tezauriza, ea poate produce explozii, răsturnări de situație, dar emoția este ca nisipul, mișcătoare. Nu se poate construi nimic pe emoție, îți scapă printre degete. Dinamica politicii românești a fost marcată mai degrabă de răbufniri emoționale în aceste trei decenii, puțină raționalitate găsim dacă studiem momentele importante. E clar că alegerile viitorului vor fi marcate de progrese ale partidelor mai noi, dar nu cred că se va schimba foarte repede modul de a face politică, pentru ca partidele tradiționale să nu se poată adapta. Mai cred un lucru: unele momente emoționale pot produce reorientări bruște și unele partide tinere pot ajunge la putere rapid. Dar pentru a rămâne la putere firesc, de o manieră solidă, trebuie construcție organizațională, crearea unei culturi politice, reprezentarea intereselor unor publicuri diverse. Multă muncă, dedicare, organizare, iar dacă primești puterea cadou, fără a avea un proiect de societate, acest cadou poate fi unul otrăvit, adică puterea se poate pierde repede. Vom vedea ce se va întâmpla în viitor, cum se vor adapta noile mișcări politice la proba deținerii puterii, când va veni acest moment.
Îmi aduc aminte că, în 1996, l-am auzit pe cel mai important strateg și intelectual al dreptei spunând, după emoția câștigării alegerilor de către CDR, că dreapta a stat 50 de ani în opoziție și urmează 50 de ani la putere și că rolul istoric al PDSR s-a terminat, iar după doar 4 ani să predea puterea stângii. Am văzut și un lider de stânga spunând că peste câțiva ani dreapta va dispărea și a fost contrazis de alegeri peste un an. PSD se află acum în pericol dacă nu va reuși să schimbe mai multe lucruri în timp scurt, dar nu aș spune că va fi așa de simplu să dispară stânga, chiar dacă distincția dintre stânga și dreapta este tot mai greu de susținut, mai ales după ce populismul progresist macronian încearcă să facă un coctail din tot felul de idei politice, noi sau vechi.
Am prevestit dificultățile partidelor tradiționale de vreo trei ani, am discutat cu conducerile partidelor din mainstream de mai multe ori despre ciocnirea cu viitoare mişcări de protest și cu partidele fără sediu, născute în stradă. Nu am pretenția să înțeleagă, dar mai puțin cred că ar putea face ceva în sensul acesta. Pierderea alegerilor este o pedeapsă insignifiantă față de marea culpă a întregii elite românești, unde politicienii au cea mai mare vină. Am și experiența din guvernul „tehnocrat” și pot să proiectez și în viitor posibile evoluții. Nu sunt optimist în niciun caz. Este clar că partidele tradiționale vor avea probleme de adaptare la viitor, mai ales pentru că se oligarhizează, caută că să se închidă în grupuri care monopolizează conducerile centrale și care cred că își pot păstra privilegiile. Dacă s-ar uita cu atenție, ar vedea cum conducerile partidelor se schimbă repede și imprevizibil, mai ales că luptele interne sunt tot mai violente și fără reguli. Practic, democrația internă este rară, iar competiția internă loială nu este admisă. De fapt, și la partidele noi se vede o tendință asemănătoare în dinamica internă, doar sunt plămădite din cultură politică tot românească.
Dar pierderea alegerilor în România pentru un partid sau altul nu este o tragedie, decât poate pentru sinecuriştii care își pierd funcțiile bine plătite. Pierderea cea mai mare este cea a cetățenilor români, care visează schimbarea în bine la fiecare alegeri, trec uneori de la un candidat sau partid la altul, dar până la urmă se lovesc de cazuri cum a fost Colectiv sau proaspăta tragedie din Caracal, în care simt disperarea că semenii lor nu se pot baza pe stat și pe cei care i-au ales să le reprezinte interesele. Speranța românilor că generațiile viitoare de copii sau nepoți vor trăi decent și sigur în România se pierde în fiecare zi, aceasta este marea pierdere generată de slăbiciunile statului și de politica inutilă a acestor ani.

  / IN AUGUST 8, 2019, 09:08 LA 9:42 AM

19 iulie, 2019

Politica noastră și viitoarele primejdii

Despre ură, repulsie si identitate negativă



Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.
Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.
Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.
Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.
Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani
Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.
Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.
Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de asemenea.
Millennials – o speranţă a salvării?
Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători, vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.
Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face politică.
Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe contrasensul politicii noastre tradiţionale.
Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș, partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.
Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp, mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.
În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată, abonamente gratuite la metrou etc.
În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.
În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou, experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.
Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei 2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea ce millennials refuză din principiu.
La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.
Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968) au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească, să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos, vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.
Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea, deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile primejdii care pândesc politica par să se multiplice.







18 iulie, 2019

Millennials și politica. România - 2019


Autori; Vasile Sebastian Dâncu
                           Adriana Dîncu


„Tinerețe nu este decât un cuvânt”,
Pierre Bourdieu, 1978



Rezumat
Articolul exploreaza comportamnetul politic al generatiei numită generic ”Millenials” in Romania, bazanduse pe date obtinute din anchete de opinie recente, bazandu-ne pe idea ca se poate vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale1, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. Cele mai importante fenomene desprinse din aceasta analiza sunt: Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici; votul intermitent; Protestul este forma preferată de participare politică; revolta confuză; dezinteresulul și neinformarea; protestul ca forma de afirmare a identității;

Mulţi analiști operaţionalizează o afirmaţie celebră a lui Pierre Bourdieu care contestă existenţa conceptului sociologic de „tinereţe”, considerând că este o construcţie artificială, folosită pentru tot felul de scopuri, dar neacoperind o realitate destul de concretă. Este adevărat, diviziunea între vârste nu acoperă neapărat și diferenţele culturale semnificative. Dincolo de aceasta, există diferenţe majore între cum funcţionează sociologic vârsta și generaţia. Dacă vârsta este plasarea individului pe scara propriei lui vieţi, generaţia este plasarea unor cohorte în mediul social-istoric. Vârsta se schimbă, generaţia nu se schimbă. Să luăm exemplul categoriei de 18 - 25 de ani și vom putea observa că o treime pot fi studenţi, o treime angajaţi deja, restul pot fi șomeri înregistraţi ca atare, iar o altă parte tineri necuprinși în niciun sistem. În interiorul acestei categorii socio-demografice pot fi diferenţe foarte mari, diferenţe pe care le putem estompa prin măsurarea sociologică a unor opinii și atitudini, dar să nu uităm că acestea sunt prin ipoteze construite să integreze cazurile individuale în categorii cât mai uniforme, cu grad cât mai mare de tipicalitate.
Fără a cita autorii clasici care au fundamentat posibilitatea de a vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale1, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. A face parte dintr-o generaţie înseamnă a partaja anumite idei, repere care vor produce în final răspunsuri culturale sau comportamentale asemănătoare.
Astfel, dacă trecem de dezbaterea legată de existenţa sau nonexistenţa unor generaţii, putem accepta că există condiţii socio-economice și culturale care influenţează modalitatea în care se formează anumite cohorte demografice. În cazul nostru, vom studia un caz concret, mai uşor de circumscris generaţional, comportamentul millennials în câmpul politic românesc, reacţiile și modul specific prin care se manifestă la alegeri sau în alte situaţii concrete în care avem reacţii la fenomene sau stimuli politici.
Schimbarea politică
nu se manifestă doar în cazul millennials
Astăzi, majoritatea sociologilor și cercetătorilor din zona știinţelor sociale observă că viaţa politică este tot mai schimbată din multe puncte de vedere. Trăim succesiv crize politice de angajament politic, încrederea în politicieni și în instituţii scade, militantismul și partizanatul politic devin fenomene sociale în descreștere. Absenteismul electoral este tot mai prezent, cetăţenii respectă tot mai puţin ceea ce altădată puteam numi partea de „angajament civic” din contractul social. Noile tehnologii de comunicare, internetul și social media au transformat destul de mult modalităţile de manifestare a atitudinilor politice, dar și alte comportamente care se manifestă vizavi de vot, politică sau partidele politice. De multe ori, se exagerează privind aceste modificări, în sensul că se consideră ca fiind caracteristice doar tinerilor, ceea ce nu este adevărat. Sunt câteva caracteristici care sunt vizibile în mod mai frecvent în cazul tinerilor, dar afectează toate categoriile de vârstă. Totuși nu putem nega un destul de mare „gap” generaţional, dar și o diferenţă destul de mare între tinerii educaţi2  și cei cu studii elementare, aceștia din urmă fiind mai apropiaţi de atitudinile și credinţele celor mai vârstnici.
Neîncrederea este regula
Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici a devenit deja o regulă. Evident că acest lucru fragilizează foarte mult democraţia și pune sub semnul întrebării legitimitatea liderilor sau a deciziilor, dar mai grav este că această neîncredere devine explicaţie și cauză pentru derive antidemocratice: extremism, populisme de toate felurile, absenteism și neparticipare la acţiunile civice.
În fond, apare o subiectivizare a spaţiului public. Ce înseamnă asta? Parametrii rezonabili sau obiectivi își pierd importanţa în faţa subiectivităţii individuale care începe să facă regula. Legăturile individului cu clasa, cu familia sau cu egalii săi, se pierd și individul caută modele mai personalizate. Raportul dintre cetăţean și politică este mai flexibil, mai negociabil, capabil de surprize și mutaţii bruște. Inconstanţa se vede clar și în România în votul tinerilor din 2014, la prezidenţiale, în 2016 la alegerile generale și la alegerile europarlamentare din 2019. Dacă în iunie 2014 tinerii au votat masiv în turul II cu Klaus Johannis, PSD a câștigat și pe categoria de millennials în 2016, în 2019 votul s-a mutat spre zona partidelor noi (Alianţa 2020) și PNL. În cazul millennials dispar multe dintre medierile politice tradiţionale de natură instituţională sau organizaţională, iar votul devine o realitate fluidă, „lichidă” chiar, dacă ar fi să folosim terminologia lui Zygmunt Baumann.3
Votul intermitent este tot mai frecvent
Mulţi cetăţeni renunţă la practica votului ca fenomen de continuitate, absentând de la alegeri pe care le consideră irelevante, fără programe sau candidaţi care să-i impresioneze. Uneori se exagerează neparticiparea tinerilor. Mai ales în România se întâmplă asta, unde tinerii sunt făcuţi responsabili pentru câștigarea alegerilor de către forţe retrograde, dar nu se ţine cont că, la alegerile din 2016, tinerii au votat la alegeri la nivelul ponderii lor din societate, doar că presa și partidele care au pierdut alegerile au folosit acest argument pentru a explica mai ușor înfrângerea, tinerii fiind indicaţi drept ţapul ispășitor.
Este însă adevărat, vom vedea și în datele expuse mai jos, millennials preferă participarea politică neconvenţională. Simt o eliberare de afilierile tradiţionale și revendică dreptul de a nu vota sau discută despre votul alternativ, ca vot de protest. Votul este un drept, nu mai este o datorie, iar alegătorul își câștigă autonomia faţă de această datorie. Votul nu mai este normă civică atașată contractului social.
Millennials se arată tot mai nemulţumiţi de oferta de pe piaţă, deoarece media filtrează, sondajele arată și reţelele sociale explică și dezbat ceea ce se întâmplă într-o realitate pe care ei o văd diferit. Cei mai mulţi spun că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, noţiunile de stânga sau dreapta fiind depășite. Sentimentul acesta de incoerenţă politică și alte forme de nemulţumire faţă de posibilităţile pe care politica le aduce pentru emanciparea individului nu fac decât să ducă la dezangajarea faţă de datoriile tradiţionale. De altfel, în timpul unuia dintre cele două referendumuri pentru demiterea preşedintelui României, Traian Băsescu, din 2012, 43% dintre cetăţenii români aderau la afirmaţia „Am sentimentul că nu sunt stăpân pe propriul meu destin”, deci există o bază psihologică în acceptarea unei dominaţii sau măcar conştientizarea unei supradeterminări pentru români, în condiţiile în care nu este vorba de fatalism, deoarece 85% consideră că „Oamenii pot schimba societatea după gândirea şi voinţa lor”.4
Observăm și în alte studii o incoerenţă aproape perfectă a votului la români, nu doar la segmentul millennials. Multe cercetări realizate în ultimii ani duc la ideea unei incoerenţe în dinamica votului, sociologic vorbind, nu există delimitări partizane care să structureze votul politic.
Studiile asupra volatilităţii electorale arată că peste 60% dintre cei care au mers la vot în ultimii 10 ani au ales două, trei sau mai multe partide, fenomen pe care sociologii americani îl numesc nevroză electorală. Richard Katz şi Peter Mair5 au explicat, la un moment dat, că evoluţia partidelor politice conduce spre o dependenţă de sfera publică, prin aşa-numita teorie a cartelizării politice, teoria partidelor cartel. Ei susţin că răspunsul politicienilor la crizele tot mai dese și la procesul dezideologizării va fi trecerea în faza partidelor de masă, de tip catch all, partide care nu mai sunt legate de clase sau categorii limitate și care vor să ia voturi de peste tot, partidele nemaifiind astfel dependente de categorii sociale, ci de administraţie și de structurile statale. Este o fază a politicii anilor ‘80 din Occident; la noi începe să se manifeste acum.
Protestul este forma preferată
de participare politică
Criza democraţiei reprezentative a devenit cosubstanţială unui nou tip de manifestare politică: protestul și contestarea. Sigur, protestul politic este vechi în viaţa politică, dar acum devine comportament colectiv esenţial, chiar mai important decât votul. Ane Muxel6 vede în tripticul neîncredere - vot intermitent - protest baza unui nou model de cetăţenie, considerând că ideea depolitizării tinerei generaţii este cu totul falsă. În fond, tinerii sunt mai critici și mai neîncrezători faţă de politică, însă, în același timp, apare un nou tip de pragmatism, un contract social și politic mereu renegociat, în spiritul schimbării continue și al noilor provocări.
Tinerii nu mai acceptă militantismul tradiţional, bazat pe stabilitatea și încrederea în sistemul politic, preferă în schimb mobilizări emoţionale, de scurtă durată. Atitudinile politice sunt mai marcate de valori postmaterialiste sau de valori universaliste sau globaliste.
Protestele şi politica de identitate
În ultimii cinci ani, millennials au fost deosebit de activi în cadrul protestelor antiguvernamentale.
IRES7 a realizat anchete care au evaluat atitudinile participanţilor la aceste mișcări de protest antiguvernamental, unde, în mare măsură, millennials au fost motorul și nucleul cel mai important al mobilizării și participării. În ianuarie 2017, tinerii între 18 și 35 de ani auziseră de proiectele de ordonanţă de urgenţă iniţiate de guvern privind graţierea și modificarea Codului penal în pondere mai scăzută decât celelalte categorii de vârstă – 86%, comparativ cu 97% dintre vârstnici și 93% din populaţia generală.
La fel, aceștia auziseră de protestele organizate împotriva acelor ordonanţe în pondere ușor mai scăzută (89% vs. 94% dintre vârstnici); în timp ce 94% dintre vârstnici au auzit de proteste de la televizor, doar 57% dintre tineri au auzit de ele din această sursă, iar 34% au auzit de ele pe internet (comparativ cu 3% dintre vârstnici).
23% dintre tineri spuneau că, la protestele din duminica de dinaintea realizării sondajului de opinie, a participat cineva din familia lor, dintre prieteni sau apropiaţi, în timp ce doar 5% dintre vârstnici spun același lucru, respectiv 15% dintre toţi participanţii la studiu. În timp ce 74% dintre tinerii care au auzit de proteste erau de părere că, în urma acestora, guvernul ar fi trebuit să renunţe la proiectele de ordonanţă de urgenţă, doar 38% dintre vârstnici și 59% din total eșantionului erau de aceeași părere.
Întrebaţi care este părerea lor despre participarea președintelui Klaus Iohannis la aceste proteste neautorizate, 78% dintre tineri își exprimau o părere bună sau foarte bună, proporţia vârstnicilor care aveau aceeași opinie fiind de doar 32%, la nivelul întregului eșantion fiind de 54%. Mai mult, tinerii spuneau că faptul acesta le-a schimbat părerea în bine despre Klaus Iohannis în proporţie de 38% (vs. 18% dintre vârstnici și 29% din totalul eșantion), în timp ce 11% declarau că opinia li s-a schimbat în rău (vs. 47% dintre vârstnici și 28% din total eșantion).
În momentul realizării studiului, tinerii auziseră în cea mai redusă proporţie de declanșarea procedurilor pentru punerea în aplicare a iniţiativei președintelui României de a organiza un referendum privind continuarea luptei împotriva corupţiei – 71% vs. 90% dintre vârstnici și 85% din populaţia generală. Cu toate acestea, tinerii și-au exprimat acordul cu această iniţiativă în cea mai ridicată proporţie – 81% vs. 45% dintre vârstnici și 64% din total eșantion, iar 89% spuneau că ar participa cu siguranţă sau probabil dacă acesta ar fi organizat (vs. 67% dintre vârstnici și 79% din total eșantion).
O cultura politică diferită. O revoltă confuză.
Tinerii se simt mai apropiaţi de ideea de participare decât de cea de delegare prin vot a unei liste de reprezentanţi pe care nu îi mai poţi schimba sau controla. Este și dorinţa de a rezolva probleme punctuale, imediate, respingând ideea de contract pe bază de principii sau problematici generale. Politica se individualizează mai mult, interesul personal devine mai pregnant, în detrimentul identificării cu o clasă socială sau cu o categorie mai largă.8
Astfel, tinerii sunt puţin prezenţi în politică, cei care fac parte din organizaţiile militanţilor de partid având rareori libertatea de a gândi în afara ideologiei de partid, devenind ascultători și tradiţionaliști, ca și cadrele mai vechi de partid, pe care îi au ca modele, ca tutori sau în calitate de șefi. De cele mai multe ori, politicienii folosesc tineretul doar ca paravan de imagine, deoarece nu pot înţelege dubla lor revendicare, formată din doi termeni care par opuși, contradictorii: autonomie și integrare.
România - un loc neprietenos
În general, în ultimii ani, în cultura millennials din România și-a făcut loc sintagma dintr-un cântec devenit un fel de imn: „Nu m-am născut în locul potrivit”. Într-un Barometru al încrederii,9 realizat de IRES în februarie 2017, întrebaţi care variantă privind încrederea pe care o au în România li se potrivește cel mai bine, millennials spun în proporţie de doar 43% că au avut încredere în România și o mai au încă, în vreme ce vârstnicii nu și-au pierdut încrederea în ţară în proporţie de 73% (49% la nivelul întregului eșantion). Alţi 31% dintre tineri spun că au avut încredere în România, dar i-a dezamăgit, și la fel spun și 21% dintre vârstnici și 31% din totalul eșantionului, iar 11% dintre tineri spun că nu au avut încredere în România niciodată (proporţia vârstnicilor care spun asta fiind aproape inexistentă, sub 1%, iar la nivelul întregului eșantion fiind de 7%). În fine, 14% dintre tineri spun că încep să aibă încredere în ţara lor, deși nu au avut până acum și la fel spun 6% dintre vârstnici și 11% din totalul intervievaţilor.
Mai mult de jumătate dintre tineri cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor (51%), în timp ce vârstnicii sunt cei mai optimiști din acest punct de vedere – 54% fiind în dezacord cu această idee, iar persoanele de vârstă medie (36-50) sunt cele mai pesimiste (63% cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor).
Percepţia inegalităţii este destul de prezentă la toate vârstele şi generaţiile, iar la millennials este cea mai negativă, doar 38% dintre ei cred că în România se poate vorbi de egalitate de șanse, comparativ cu 50% dintre vârstnici care spun același lucru; doar 23% dintre aceștia spun, de asemenea, că există, în România, un om în care să aibă foarte mare încredere, comparativ cu 38% dintre vârstnici. Cu toate acestea, un lucru pozitiv, millennials sunt de acord în proporţie mai redusă decât celelalte categorii de vârstă cu afirmaţia „Toţi cei bogaţi s-au îmbogăţit în mod necinstit” – 58% - comparativ cu 81% dintre vârstnici care spun asta și 69% din totalul eșantionului.
În timp ce mai mult de jumătate dintre tineri spun că au multă sau foarte multă încredere în Uniunea Europeană – 52%, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de puţin peste o treime – 36%.
Mai mult de jumătate dintre participanţii la sondaj cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, 53%, spun că s-au gândit cel puţin o dată să protesteze faţă de statul român, în timp ce doar 26% dintre vârstnici s-au gândit la acest lucru pe parcursul vieţii lor.
Dintre tinerii intervievaţi, doar 5% spun că au multă sau foarte multă încredere în politicieni, comparativ cu 19% dintre vârstnici care spun același lucru. În parlamentari au încredere 3% dintre aceștia (vs. 24%), în miniștri 9% (vs. 35%), în primari 33% (vs. 47%).
Singura instituţie în cazul căreia nivelul de încredere al tinerilor îl depășește pe cel al vârstnicilor este Administraţia Prezidenţială – creditată cu încredere multă sau foarte multă de 32% dintre tineri, comparativ cu 25% dintre vârstnici.
Interes și importanţa percepută a votului
Într-o anchetă IRES10, realizată cu trei luni înainte de alegerile europarlamentare din 2019, tinerii tind să considere că a vota este important în proporţie mai redusă decât vârstnicii, respectiv decât populaţia generală; pe o scală de la 1 la 5, unde 1 însemna „deloc important”, iar 5 „foarte important”, tinerii aleg valoarea maximă pentru importanţa votului în proporţie de 57%, în timp ce vârstnicii o aleg în proporţie de 71% (64% totalul eșantionului). Doar 17% dintre millennials spun că există o doctrină politică cu care să se identifice, proporţia vârstnicilor care spun acest lucru fiind de 48% (28% din totalul eșantionului). În timp ce jumătate dintre vârstnici (50%) consideră că doctrina partidelor este foarte importantă pentru decizia oamenilor privind votul, proporţia tinerilor care cred același lucru este de aproximativ două ori mai scăzută – 27%.
În timp ce peste trei sferturi dintre tineri (76%) spun că ar fi dispuși să voteze un partid cu o doctrină diferită de cea faţă de care se simt apropiaţi, dacă l-ar considera mai puţin corupt decât alternativele, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de doar 61%.
Atunci când votează pentru un partid, cel mai important criteriu ales de majoritatea respondenţilor din cadrul tuturor categoriilor de vârstă este programul propus, însă acest criteriu este ales de o proporţie mai redusă a tinerilor (43%) comparativ cu a vârstnicilor (56%), întrucât pentru tineri sunt importanţi liderii partidului în proporţie semnificativ mai mare (33% vs. 16%).
Millennials reprezintă categoria de vârstă în rândul căreia se remarcă cel mai scăzut nivel al acordului cu afirmaţia „Statul ar trebui să fie limitat la cât mai puţine atribuţii” – 43% sunt de acord, comparativ cu 56% dintre vârstnici care își exprimă acordul cu această afirmaţie. Apare aici un paradox: dincolo de căutarea autonomiei, tinerii români simt încă nevoia unei protecţii din partea statului, respingând teoria neoliberalistă a sta2tului minimal.
Dezinteres și neinformare.
Ce știu millennials despre politicieni şi partide?
Un alt paradox este legat de faptul că dimensiunea cognitivă a culturii politice, adică nivelul măsurat de informare, arată că, dincolo de expunerea superioară la surse de informare, millennials este cea mai informată generaţie în raport cu celelalte categorii de vârstă.
Proporţiile tinerilor care declară că știu cine sunt președinţii principalelor partide politice din România sunt, constant, cele mai scăzute din rândul tuturor categoriilor de vârstă; astfel, 68% spun că știu cine este președintele PSD (vs. 93% vârstnici și 83% total eșantion), 27% știu cine este președintele PNL (vs. 79% dintre vârstnici, 51% din total eșantion), 29% știu cine este președintele ALDE (vs. 80% vârstnici, 53% total eșantion), 23% cine este președintele UDMR (vs. 67% vârstnici și 41% per total), doar 15% știu cine este președintele USR (vs. 44% dintre vârstnici și 28% din total), o proporţie similară știind cine este președintele PLUS - 14% (vs. 46% vârstnici și 27% din total), 18% cunosc cine este președintele PMP (comparativ cu 56% vârstnici și 33% total), iar 16% cunosc numele președintelui Pro România (vs. 63% dintre vârstnici și 35% din total). Dar una dintre descoperirile cele mai surprinzătoare ale acestei anchete sociologice a fost aceea că aproape o treime dintre millennials, 29% dintre intervievaţii între 18 și 35 de ani, recunoştea că nu știe cine este președintele niciunui partid politic, în timp ce proporţia celor ce spun același lucru este de 5% în rândul vârstnicilor și de 15% la nivelul populaţiei generale.
Într-o anchetă realizată de IRES cu o lună înaintea scrutinului din 26 mai 201911, puţin peste un sfert dintre tinerii intervievaţi (29%) spune că știu cine este președintele Senatului, în timp ce proporţia celor care spun că ar cunoaște numele acestuia în rândul vârstnicilor este de trei sferturi (75%), iar la nivelul întregului eșantion aceasta este de peste jumătate (54%). Dintre cei care declară că ar deţine această informaţie, doar 51% dintre tineri îl identifică pe Călin Popescu-Tăriceanu, spre deosebire de 88% dintre vârstnici și 77% din totalul eșantionului.
Doar 15% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani spun că știu cine este președintele Camerei Deputaţilor, la fel spunând 57% dintre cei de peste 65 de ani și 37% din totalul eșantionului. Dintre acei 15%, 73% îl identifică corect pe Liviu Dragnea, în timp ce vârstnicii identifică numele corect în proporţie de 89%.
Numele președintelui Curţii Constituţionale este cunoscut de 5% dintre tineri, de 25% dintre vârstnici și de 14% din totalul intervievaţilor.
O nouă cultură, valori politice diferite
În studiul IRES realizat cu o lună înainte de alegerile europarlamentare din 2019, analiza unor parametri de percepţie a cadrului democratic și a funcţionării democraţiei, tinerii arată mai degrabă pesimism și neîncredere faţă de aceste probleme. Millennials sunt pesimiști faţă de ideea că societatea românească este capabilă să susţină o democraţie, în proporţia cea mai ridicată – 39% spun acest lucru, comparativ cu 25% dintre vârstnici și 30% din totalul intervievaţilor.
Trei sferturi dintre ei (75%) spun că și-ar dori un șef de stat care să treacă peste Parlament în deciziile pe care le ia, comparativ cu jumătate dintre vârstnici (51%) care spun același lucru. La nivelul întregului eșantion, 61% dintre respondenţi spun asta.
Intervievaţii între 18 și 35 de ani susţin în cea mai ridicată proporţie ideea cum că un guvern de tehnocraţi ar fi bun pentru România – 53% spun că ar fi bun, comparativ cu 35% dintre vârstnici care cred asta și 45% din populaţia generală. În proporţie foarte ridicată – 77% - tinerii consideră că democraţia este eficientă în menţinerea ordinii publice; proporţia celor care cred asta scade la 51% când vine vorba de intervievaţii de peste 65 de ani, în timp ce la nivelul întregului eșantion este de 65%.
Mai puţin de un sfert dintre tineri (23%) cred că biserica ar trebui să aibă influenţă în deciziile statului, în timp ce proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de peste jumătate (54%), în timp ce aproximativ o treime (31%) din totalul intervievaţilor susţine influenţa bisericii asupra statului.
Aproximativ 8 din 10 tineri își manifestă disponibilitatea de a vota un candidat independent la alegerile prezidenţiale din acest an (sigur sau probabil da), în timp ce doar 6 din 10 vârstnici spun același lucru, proporţia la nivelul întregului eșantion fiind de 7 din 10 intervievaţi.
Această percepţie asupra cadrului general de funcţionare a sistemului democratic din România arată marele gap generaţional: între millennials și celelalte generaţii există o diferenţă destul de mare de viziune. Unele atitudini cu aspect nedemocratic nu sunt decât o formă de protest faţă de actuala stare de lucruri.
Ce s-a întâmplat la ultimele alegeri?
Într-un studiu sociologic realizat de IRES în ziua votului din 26 mai 2019,12 millennials confirmă unele dintre caracteristicile menţionate până acum. Nivelul de interes declarat al tinerilor pentru politică (44% apreciază că sunt foarte sau destul de interesaţi) nu este diferit semnificativ de cel al altor categorii de vârstă, la fel nici interesul declarat pentru alegerile europarlamentare din ziua realizării sondajului (79%). În schimb, este semnificativ mai crescut interesul pentru referendumul pe tema justiţiei organizat în aceeași zi, în legătură cu care se declară foarte sau destul de interesaţi 79% dintre millennials, comparativ cu 47% dintre vârstnici și 67% din rândul tuturor participanţilor la sondaj. Referendumul ca formă neconvenţională de participare este mult mai atractiv pentru că este învestit și cu o aură morală (lupta împotriva corupţiei) și este, cel puţin în teorie, destinat să rezolve o problemă reală. Ca o consecinţă a iniţierii referendumului, comparativ cu media eșantionului (46%) și mai ales cu vârstnicii de peste 65 de ani (34%), millennials au un nivel mai ridicat de încredere în Klaus Iohannis, mai mult de jumătate dintre aceștia (54%) spunând că au multă sau foarte multă încredere în această personalitate politică. Asociat cu această cauză, Dacian Cioloș este o altă personalitate care se bucură de un nivel al încrederii semnificativ mai ridicat în rândul tinerilor, 41% dintre aceștia având multă sau foarte multă încredere în acesta, comparativ cu 16% dintre vârstnici și 30% dintre respondenţi la nivelul întregului eșantion. Chiar dacă era în opoziţie cu puterea, Victor Ponta, altădată autodeclarat ca reprezentantul tinerilor din politică, inspiră încredere în proporţie scăzută tinerilor – 15%, comparativ cu 28% dintre vârstnici și 20% dintre toţi intervievaţii.
Doar 4% dintre millennials spun că au multă sau foarte multă încredere în Liviu Dragnea, comparativ cu 36% dintre vârstnici care spun același lucru. Proporţia celor care au încredere în Liviu Dragnea la nivelul întregului eșantion este de 15%.
În aceste momente de vârf al emoţiei politice, cât privește participarea efectivă sau intenţia de participare la vot declarată nu există diferenţe semnificative între categoriile de vârstă.
Din rândul tinerilor care au participat la vot sau intenţionau să o facă în data de 26 mai 2019, Alianţa 2020 USR-PLUS a întrunit 44% din voturi, această formaţiune fiind urmată de PNL, cu 31% din voturi, apoi urmând PSD cu 9% din voturile tinerilor. În rândul vârstnicilor, cea mai mare proporţie, similară cu cea a votanţilor Alianţei din rândul tinerilor – 44% înclinau spre PSD, 23% spre PNL, iar doar 6% spre Alianţa 2020.
Nu se observă diferenţe semnificative în ceea ce privește momentele luării deciziei de a participa la vot la alegerile europarlamentare sau la referendum între diferitele categorii de vârstă.
Dintre tinerii care spuneau în ziua votului că nu vor participa la scrutin, cei mai mulţi invocă motivul lipsei de încredere în partide și candidaţi – 37% (menţionat de vârstnici în proporţie de 13% și de întregul eșantion de 29%), acest motiv fiind urmat de lipsa timpului – 27% (menţionat de vârstnici în proporţie subunitară și de eșantionul total de 9%).
Un sfert dintre tinerii intervievaţi declară că pe parcursul campaniei au fost îndemnaţi de către cineva să participe la vot, comparativ cu 8% dintre vârstnici și 14% din total.
Noi valori și repere politice bruiate
Lipovetski, R.D Putnam și alţi sociologi13 consideră că, odată cu millennials, avem o generaţie al lui „EU”, hiperindividualistă, căutătoare de confort personal, materialistă și indiferentă la cauze generale, mai ales că acestea se leagă de o scădere a participării generale, observată mai întâi în SUA, apoi și în democraţiile occidentale. Dar, dincolo de ceea ce putem măsura prin studii, putem vorbi și despre un bruiaj al reperelor politice tradiţionale. Dispariţia regulilor și cutumelor credibile pentru tineri se traduce mai departe și prin lipsa unor repere de identificare.
Într-un studiu recent al IRES14 despre mitologiile românilor, 81,1% din eșantionul de millennials consideră că nu există nicio persoană sau personalitate din România cu care și-ar dori să semene, 51,1% pot menţiona personalităţi din străinătate cu care le-ar place să semene, doar 44,4% au un personaj din istoria României care i-ar putea inspira și doar 20,5% arată atașament faţă de un politician de după 1989 pe care-l respectă, faţă de 27,3% pentru media populaţiei. Revolta este astfel destul de confuză, iar remediul este o gestiune optimistă a incertitudinii.
Protestez, deci exist ca subiect politic
Am arătat într-un alt text dedicat protestelor din ultimii ani că mişcările de protest pot fi interpretate și din perspectiva lui Pierre Bourdieu ca rituri de instituire, ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bourdieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”. În toată această perioadă, millennials au căutat să facă uneori și o polemică intergeneraţională, absolutizând diferenţele, reale de altfel, faţă de vârstnici.15
La o întrebare directă dintr-un sondaj IRES - „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” - 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare, vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%).
Dar urmează şi o serie de trăsături negative:
Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.
Această formă de participare neconvenţională a tinerilor în viaţa publică arată nevoia de politică sub forma experienţei personale, ca reconstrucţie identitară. Protestez, deci exist, mă diferenţiez prin aceasta de masa votanţilor care nu înţeleg viitorul și care au o supunere oarbă faţă de regulile sistemului. Poate este și o formă de narcisism colectiv; de pe urma acestor proteste, zeci de mii de selfie circulă pe reţelele de socializare. Dar este destul de clar că este o formă de participare politică în care millennials își revendică dreptul la iniţiativă și creativitate, dar, mai ales, caută o modalitate de a fi vizibili, de a deveni actori ai politicului, dar fără angajamente pe termen lung și fără contract. Această politică cool nu știm în ce formă va evolua, cum va influenţa sistemul politic, deoarece toate mișcările de proteste și de contestare sunt alergice la instituţionalizarea și venerarea liderilor.



Referinţe BIBLIOGRAFICE
1.  Mannheim, Karl, Le problème des générations, Armand Colin, «Hors Collection», 2011, Pp. 168, 2e édition
2.  Cautrés, Bruno, Muxel, Anne (dir.), The New Voter. France and Beyond, Palgrave Macmillan, 2011, New York
3.  Bauman, Zygmunt, Liquid Times: Living in an Age of Uncertainty, Cambridge: Polity Press, 2007, Pp. 115
4.  Dâncu, Vasile Sebastian, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă - editia a III-a, Şcoala Ardeleană, 2018
5.  Katz, Richard S., Mair, Peter, Changing Models of Party Organization and Party Democracy: the emergence of the cartel party, Party Politics, Vol. 1, No. 1, p 5-31 (1995).
6.  Idem II
7.  IRES – Percepții publice privind protestele generate de măsuri legate de amnistie și grațiere. Sondaj telefonic, 25 ianuarie 2017, Eşantion total: 978, 281 tineri 18-35 ani. Marjă de eroare: ± 3,2 %
8.  Sloam, James, New Voice, Less Equal: The Civic and Political Engagement of Young People in the United States and Europe, Comparative Political Studies, septembrie 2012, http://cps.sagepub. com/content/early/2012/08/30/0010414012453441
9.  IRES – Barometrul încrederii – februarie 2017. Sondaj telefonic realizat în data de 20 februarie 2017 pe un eșantion total de 1.171 18+ din care 337 tineri. Marjă de eroare: ± 2,9 %
10.  IRES – Percepții publice privind politica și partidele politice, Sondaj telefonic realizat în data de 27 februarie 2019 pe un eşantion total de 1.858 indivizi 18+, din care 561 tineri între 18 și 35 de ani, Marjă de eroare: ± 2,3%
11.  IRES – Percepții privind teme de actualitate publică. 24-25 aprilie 2019. Eșantion total: 901 subiecți, 18 ani și peste din care 274 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 3,3 %
12.  IRES – Alegeri europarlamentare 2019. Comportament electoral și opțiuni de vot. Sondaj telefonic. 26 mai 2019. Eșantion total: 6.210 subiecți, 18 ani și peste din care 1.657 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 2,4 %
13.  Lipovetsky, Gilles, L’ère du vide: Essais sur l’individualisme contemporain, Paris, Éditions Gallimard, 1989 și Putnam, Robert D., Making Democracy Work: Civic Tradition în Modern Italy, Princeton University Press, 1993
14.  IRES – România magică. Mituri şi aspiraţii ale românilor. Studiu realizat în perioada 6-13 iulie 2018, pe un eşantion de 1.291 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: ±2,7%
15.  Dâncu, Vasile Sebastian, Protestez, deci exist, Editorial Sinteza # 38, Martie-Aprilie 2017


Paznici la lumină

(sau despre cum lumina se împuținează) In memoriam, Alexandru Vlad Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii p...