19 aprilie, 2016

Cu regalitatea nu-ţi poţi face selfie


În 2011, când l-am văzut pe Regele Mihai vorbind în faţa Parlamentului României, la aniversarea Majestăţii Sale, am înţeles ce căuta regalitatea pe lume. Unii au aşteptat atunci un discurs fulminant, în care Regele să răzbune deceniile de pribegie şi umilinţele suferite chiar după Revoluţie. Dar Majestatea Sa nu avea niciun război personal, pentru că niciodată, am înţeles atunci, regii nu se reprezintă pe ei înşişi. Faţă de alţi lideri, cum spunea un eseist englez, regii nu sunt aleşi de popor, deci nu se remarcă prin ambiţie sau prin voinţă de putere, nu au obsesia de a domina, nu se luptă pentru câştigarea simpatiei. Regii reprezintă, ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Cred că republicanii inteligenţi au înţeles că nu trebuie să se sperie, regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora. Regalitatea nu intră în luptă cu nimeni din societate, deci ea este cea mai potrivită instituție a tuturor. Regele nu vrea puterea, pentru că o are.
Am fost de câteva ori oaspete al Familiei Regale a României şi de fiecare dată am simţit că intru în altă lume. Eu, republican convins, crescut în lumea simplă a satului năsăudeam, simţeam că regăsesc lumea fără de falsuri a copilăriei şi armonia cu natura. Nimic nu era strident, vorbeam despre atacurile la adresa familiei regale şi nimeni nu se impacienta, exista o înţelegere superioară a suferinţei, o mare înţelegere a prostiei sau vulgarităţii. Familia Regelui nu percepea să dea drepturi la replică sau să răspundă aberaţiilor prin care oamenii erau manipulaţi. Nimic revendicativ sau revanşard, nimeni nu era etichetat ca vinovat pentru surghiunul de decenii sau pentru mojicia postcomunistă. Am regăsit la Familia Regală o asumare a tragicului şi o conştientizare a istoriei dincolo de ceea ce este omenesc. O etică a suferinţei trăite cu seninătate şi candoare şi o superioară înţelegere pentru cei care considerau regalitatea ca pericol şi o transformau în țintă. În plus, o încredere foarte mare în revelație, în trezirea conştiinţei poporului nostru. Dar oamenii au fost transformaţi într-o turmă, abrutizaţi constant, au ieşit din comunism traumatizaţi şi sunt uşor de manipulat, încercam eu timid să curm această naivitate. Ce faceţi dacă românii nu se vor trezi niciodată, dacă nu vor înţelege nimic din istoria care le-a fost ascunsă şi falsificată timp de decenii. Mereu răspunsul pe care îl primeam de la oricare dintre membrii Familiei Regale era dezarmant de simplu: noi trebuie să facem tot ce putem pentru România, deoarece aceasta este misiunea noastră.
         Am înţeles atunci că regalitatea nu face o tranzacţie cu poporul şi ţara, nu dă credinţă contra iubire, că familia regală există şi spune prin chiar existenţa ei o poveste despre ființa de lumină a ceea ce are mai bun un popor. Se spune că, atunci când Regele Mihai, copil fiind, a fost înştiinţat de guvernantă că a murit bunicul Ferdinand şi că este deja rege ar fi întrebat: mă vor lăsa să mă joc ca şi până acum, nu-i așa?
Regalitatea spune o poveste despre ţară, ţine poporul în jurul unei poveşti frumoase sau tragice. Ultima poveste pe care o spune familia şi Regele Mihai este o poveste tristă, povestea exilului şi a părăsirii familiei lui de către marile familii ale regilor europeni, răvăşite şi ele sau dezorientate de cel mai mare război al lumii. De aceea, în Parlament, când s-a adresat românilor, regele mi-a părut ca un copac singur, într-o câmpie pustiită de furtună, dar singurul rămas în picioare.
Am scris, emoționat, în noaptea care a urmat, în jurnalul meu că l-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit nou care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc, ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. În cei 90 de ani de viață, ştia deja multe despre noi, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă, mi-am adus aminte de niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste șase decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.
         Aristotel spunea că monarhia este cea mai bună formă de guvernare dacă o comparăm cu formele celelalte, aristocraţia şi democraţia. Dacă aristocraţia poartă în sine pericolul oligarhiei şi democraţia pe cel al demagogiei, monarhia poate degenera uneori în tiranie, dar rămâne cea mai acceptabilă. Dacă astăzi monarhiile nu mai pot degenera în tiranii, democraţiile, deşi la modă, sunt bolnave de demagogie.
Am înţeles cu timpul ca antonimul la monarhie nu este republica, ci barbaria, vulgaritatea, forţa distrugătoare a vulgului dezlănţuit, indiferent în ce concepte politologice sau sociologice îmbrăcăm demagogiile de masă. Pe de altă parte, regalitatea nu este legată doar de trecut, ea este doar firul de aur care leagă trecutul de prezent şi cărarea subţire prin ceaţa unui viitor care pare tot mai nesigur pentru oamenii care, amăgiţi mereu de demagogi, nu mai ştiu în ce să creadă şi nici dacă există viitor. Mă uit în sondajele de opinie şi văd cum românii parcă înţeleg tot mai bine ce este Casa Regală. Nu sunt sigur, ştiu că mulţimile sunt instabile, sunt emoţionale şi uşor de deturnat, dar când sondajul IRES arată că 61% spun că au încredere foarte multă şi multă în Casa Regală este un semn că regalitatea s-a întors acasă. Când oamenii spun că regalitatea le trezeşte un sentiment de respect şi de încredere, înţelegem că suntem în faţa instituţiei care a urcat încet pe primul loc în clasamentul instituţiilor.
Alături de familie, Casa Regală redevine încet semnul că România se întoarce acasă. Nu sunt sigur că poporul sondat de noi, cel care acum vreo 15 ani, acorda Casei Regale, în sondaje, încredere doar în proporţie de vreo 15%, nu-și va schimba în anumite perioade preferinţele. Cu siguranţă, cei care spun azi că au încredere nu ar vota pentru monarhie ca formă de guvernământ, decât într-o proporţie mai redusă, dar un lucru devine clar: regalitatea este o instituţie de o mare putere şi influenţă.
Puterea noii regalități se naşte poate din disperarea oamenilor de a căuta ceva dincolo de ură, de dezbinare sau de războaiele zilnice. Se naşte din oboseala fiinţelor noastre de a fi căutat mereu o soluţie în afara fiinţei noastre, din pribegia căutării obsedate, oarbe, neghidate de valori şi credinţă.
Azi, familia regală nu ne cere nimic, ea arată lucruri pe care le-am uitat, dar mai ales ne arată normalitatea. Agitaţi şi nervoşi, dezamăgiţi de tot şi de toate, scârbiţi că zeii noştri de carton cad rând pe rând în noroi, oamenii se opresc şi descoperă cu uimire că a răsărit un luminiş, o poieniţă de normalitate. La început te gândeşti că este doar o regie, o fata morgana, ca şi celelalte care te-au mai păcălit în sfertul de secol de democraţie. Apoi vezi că oamenii aceia nu îţi cer nimic, nici voturi, nici impozite şi nici măcar laude. Ei pur şi simplu reiterează un timp al armoniei şi îţi spun că trebuie să trăieşti conform fiinţei tale profunde, credinţei şi etosului poporului tău. Ei nu te mustră şi îţi răspund cu un surâs înţelegător dacă îi huidui democratic şi republican.

Forţa blândă a regalităţii poate fi colosală dacă vom înţelege că trebuie s-o folosim în interesul naţiunii. Ca aerul pe care, deşi nu îl vedem, are o forţă grozavă de presiune asupra noastră, vorba lui Emile Durkheim, Casa Regală câştigă o putere care poate opri depresia socială şi dezastrul încrederii. Monarhia de aer poate ajuta în aceste timpuri de rătăcire statul şi republica să se ridice din noroiul fiecărei zile şi să-și recâştige cetăţenii. Nu, singură nu poate face asta, ci doar cu ajutorul nostru, iar noi trebuie doar să credem din nou că putem avea un destin împreună, ghidaţi de valori, prin solidaritate şi prin muncă. Monarhia de aer este o instituţie puternică, dar trebuie să-i căutăm forţa înlăuntrul nostru. Monarhia de aer nu ameninţă pe nimeni, nu are aroganţa de a guverna. Poate nu întotdeauna fiinţa de carne a celor care o reprezintă va fi pe placul nostru, dar finalmente trebuie să înţelegem că întruparea are doar mică importanţă, regalitatea este un ritual al permanenței, o compoziţie eterică a identității. Trebuie să crezi în valori pentru ca să devină prezență, să se întrupeze. În orice caz, cu regalitatea nu-ţi poți face selfie!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 27, aprilie 2016.


17 martie, 2016

Republica ideilor singure



La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existenţă, dar şi unul de cunoaştere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul şi Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noţiuni de metafizică, poţi observa experienţial că existenţa noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peşterii în care suntem prizonieri. Cum să nu adormi liniştit când Platon tocmai ţi-a spus că sufletul nostru aparţine lumii ideilor şi că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoţească doar pentru o existenţă trecătoare?

M-am despărtit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper (1) și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor. Marele epistemolog (2) gândea trei straturi ale existenţei, organizate sub forma a trei lumi: W1 - lumea obiectelor, W2 - lumea stărilor psihice şi W3 - lumea ideilor, a conţinuturilor obiective de gândire. În lumea a treia drept de cetăţenie au ideile, teoriile, conceptele, creaţiile artistice, valorile, lumea aceasta este eternă, autonomă şi independentă faţă de celelalte lumi, iar realitatea ei este argumentată prin faptul că poate acţiona asupra celorlalte lumi, ceea ce invers nu este posibil.   
Mi-a plăcut mult această teorie, chiar dacă era abundent criticată în filosofia acelor vremi, mai ales pentru că vorbea despre forţa lumii ideilor de a se regenera, de a se reproduce şi a duce mai departe existenţa. În căminul UBB (3) de la „Avram Iancu”, apropiat de Cimitirul Central, am pierdut multe nopţi discutând despre autogenerarea obiectelor din lumea ideilor sau despre rolul mai mic sau mai mare al sistemului şi despre controlul asupra gânditorului: este controlat sau nu de sistem?

Au trecut anii peste mine și mi-am reamintit de Karl Popper când am citit un eseu seducător al lui Horia-Roman Patapievici (4), republicat apoi într-o lucrare independentă, în care, întrebându-se asupra lipsei de ecou a filosofiei lui Mihai Şora, conchide că noi, românii, suntem apăsaţi de un fel de hegemonie a culturii generale, care exclude o piaţă a ideilor mai specializate, toate acestea conducând la o ecranare a comunicării dintre noi, blocaj care împiedică formularea unui bine comun, determinând deci inexistenţa unei realităţi comune construite. Am fost mâhnit și eu de mai multe ori de inexistenţa unei dezbateri de idei, a polemicii la obiect, constatasem lipsa unei instituţii a dialogului specializat şi a admiraţiei, dar nu avusesem niciodată curajul de a ajunge la argumentul ontologic al tânărului Patapievici - realitatea culturală nu există - sau la cel mai radical al lui Ioan Petru Culianu, reluat de Patapievici - cultura română contemporană nu există!

Am ţinut şi eu, în tinereţe, la o universitate, o conferinţă despre cultura noastră ca o cultură de ecou, cultură a influenţei mediate, cultură narcisist-egoistă, cultură a solipsismelor şi solilocului. Drept să spun, nu îmi mai aduc aminte argumentele de atunci, ştiu doar că unul mi-a rămas ca obsesie: societatea şi cultura noastră sunt înfricoşate să construiască o oglindă în care să se uite din când în când. Fuga de oglindă și formarea unei memorii colective coerente prin dialog, dezbatere şi sortarea argumentelor mă urmărește încă, ori de câte ori mă uit transversal peste studiile sociologice de măsurare a opiniei publice pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

În volumul „O idee care ne suceşte minţile” (5) argumentul unei divizări a culturii europene, cu referire la memoria comunismului, este folosit pentru a explica existenţa unei cortine psihologice de fier, prin refuzul Vestului de a integra şi a înţelege memoria Estului.
Obiecţiile pot fi multe aici, dacă abordăm ideile prin metafora „pieţei”. Este vorba doar de o desincronizare între cerere şi ofertă, cele două nu se întâlnesc sau nu există una dintre ele? Să nu fie oferta bună, seducătoare? Nu cred asta, apar în fiecare an lucrări foarte bune în diferite domenii de activitate, în cel literar sau artistic. Atunci avem o problemă cu cererea, ea să fie de vină? Dar fiecare dintre noi facem parte din piaţă, chiar şi creatorii pot participa, nu doar cei care sunt doar consumatori. În piaţa ideilor, foarte puţini sunt doar consumatori pasivi, cei mai mulţi dintre consumatori au, de regulă, condiţii pentru a produce şi ei, pentru a da mai departe idei, a polemiza, critica sau a adula. De ce nu se întâmplă asta, de ce nu se naşte o efervescenţă care să valideze/invalideze idei, să creeze tendinţe, curente sau chiar şcoli de gândire?
Un prim răspuns am avut senzaţia că-l intuiesc recent, când am participat la deschiderea casei lui Nicolae Ceauşescu din cartierul bucureştean Primăverii. Am fost curios să văd feţele primilor 1.000 de vizitatori care s-au înscris, în doar câteva ore, pe internet. Au venit şi oameni foarte tineri şi oameni foarte în vârstă, ca două emisfere ale memoriei obiectivate a comunismului. Puţină pasiune se mai vedea în ochii şterși ai celor vârstnici, dar nu era nici respingere sau ură în privirea celorlalţi. Plana o linişte peste cei care stăteau la coadă, încât se auzeau mai tare ciorile care veneau să pună stăpânire pe cartier, dar mai ales o lipsă de dialog, un fel de evitare reciprocă. I-am întrebat pe tinerii care supravegheau exponatele din clădire dacă oamenii polemizau, dacă au auzit ceva semnificativ. Nimic. Totul se consuma în linişte, într-o izolare totală. Chiar soţii și soţiile comunicau mai mult prin gesturi, probabil cu semnificaţii îndelung exersate între ei. Cei care se apropiau de mine puneau întrebări cu voce joasă, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Am plecat spre casă cu o mare tristeţe şi supărat pe mine pentru că, de peste 20 de ani, încercam să justific în toate formele că orice comunicare este și o formă de catharsis. Privit în acea seară, eșantionul de vizitatori părea o bucată de Românie însingurată, unde cărările dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu Anania într-una din cuvântările lui.

Oamenii au pierdut abilitatea de a comunica, de a se expune. Nu simt nevoia să se valideze, să caute a se confrunta cu ceilalţi. Funcţionează, probabil ca efect al comunismului, mai multe circuite de dialog cu caracter consensual, reţele de prietenii, cutii de rezonanţă. Sunt lumi paralele şi cercuri de adulatori restrânse, locuri în care se practică un narcisism şi un fel de clandestinitate autoasumată sau reflexă. Dacă am lua terminologia lui Pierre Bourdieu, nu avem un circuit veritabil, egalitar de consum al ideilor, ci un habitus care distanţează oamenii, reproducând un model de dominare specific comunismului sau societăţilor de clasă. Fugar aș nota că nici perioada interbelică nu a avut timp să aducă pe scena socială o clasă de mijloc, o mică burghezie capabilă să producă efervescenţa legăturii dintre o elită producătoare de idei şi una consumatoare, capabilă să reacţioneze pentru a crea o instituţionalizare a pieţei.
Habitusul ca sistem de dispoziţii durabile, cum susţine Bourdieu, sumarizează experienţele trecute și funcţionează ca matrice şi filtru de percepţii, evaluări, dispoziţii acţionale, ducând la reproducerea vechiului sistem. Inexistenţa unei clase de mijloc şi existenţa unei elite culturale care nu este obişnuită să comunice pe o piaţă extinsă, lucruri moştenite din comunism, toate acestea pot oferi o explicaţie, cel puţin pentru perioada tranziţiei noastre.
Lipsa dialogului cultural şi a pieţei ideilor se poate însă explica şi prin slaba instituţionalizare. În România, parcă teoria formelor fără fond, a împrumuturilor, se verifică cel mai bine atunci când studiem instituţiile. Instituţiile create la noi sunt de cele mai multe ori forme mimetice, rareori umplute cu sens. Ne place să copiem tot ce prindem, dar facem foarte puţine eforturi de continuitate. Entuziasmul începutului este urmat întotdeauna de uitare și letargie.
Pe de altă parte, o cultură a supunerii şi violenţei comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolării și protestului mut, care ne fac poate să nu fim capabili să girăm „conflictele” de idei. Orice dezbatere se personalizează excesiv, răspunsurile devin emoţionale, problemele unei posibile polemici se tratează ca „fapte de viaţă şi de moarte”. Ne este frică de micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatică.

Să aibă oare vreun potenţial ideile toxice? Dar carieră ideile seducătoare? E greu de spus, aş crede mai degrabă că este aproape imposibil să plantezi o idee care să prindă rădăcini pe solul culturii noastre sau al spaţiului nostru civic sau să faci să crească şi să înflorească o idee nouă.
Întorcându-mă la liniştea vizitatorilor din reşedinţa familiei Ceauşescu şi la tăcerea lor mormântală, la muţenia şi izolarea lor, mă îndoiesc chiar de nostalgia după comunism pe care am măsurat-o, timp de peste 20 de ani, în sondajele pe care le-am proiectat. Acolo poate doar anonimatul sau tendinţa de a polemiza cu realitatea şi politica de azi creează o agregare de răspunsuri care pare a fi un punct de vedere sau o atitudine faţă de trecutul comunist. Ca să revin la distincţia pe care Andrei Pleșu o constata în lipsa de memorie culturală europeană cu referire la comunism, am senzaţia că românii sunt tentaţi să nu-și integreze solid nici propria lor memorie, atâta timp cât o ascund de ei înşişi, de semeni sau chiar de copiii lor. O zicere de pe vremea comunismului povestea despre un activist care îşi neagă propria atitudine cu o formula inspirată: „Am avut şi eu o idee, dar nu sunt de acord cu ea”.

Lăsate singure, ideile mor sau se îndepărtează de cel pe care l-au locuit, pierzându-se fără a mai putea să schimbe nimic din lumea noastră. România este locul unde ideile mor sau poate că România nu este o idee. Este, cred, mai degrabă o emoţie. 

Referinţe bibliografice

1. K.R. Popper, Logica cercetării, trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
2. Pentru cititorii tineri, epistemolog = cercetător al mecanismelor de cunoaştere
3. UBB – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca
4. Patapievici, H.R., De ce nu avem o piaţă a ideilor?, Bucureşti, 2014 (ed. a 2 - a)
5. Pleşu, A., Liiceanu, G., Patavievici, H.R., O idee care ne suceşte minţile, Bucureşti, Humanitas, 2014

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 26, martie 2016.

25 februarie, 2016

Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele




De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.
Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?
Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore
Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.
Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.
Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.
Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.
Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.
Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.
Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?
Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.
Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.
Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie
De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.
Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.
Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.
Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.
Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.
Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?
Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.
Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.
Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.
Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.


Referinţe:



[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007
[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010
[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011
[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013
[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015



Editorial pentru SINTEZArevista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.

01 februarie, 2016

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"




(Interviu acordat publicaţiei Formula AS)

La învestitura ca ministru în guvernul Cioloş, profesorul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Vasile Dân­cu, şi-a expus priorităţile în noua sa calitate de dem­ni­tar. De o sinceritate totală, domnia sa a afirmat des­chis şi pe înţelesul tuturor: "Am priorităţile mele, de om. Am renunţat la toate activităţile pentru a mă de­dica total acestui guvern, care are ca obiectiv cons­trucţia unui proiect pentru România şi, dacă nu este prea mult - îmi cer scuze pentru cum sună -, a unui model de guvernare. Aceasta este prioritatea zero... Ştiu că într-un an nu se poate schimba Ro­mâ­nia, dar cred că orice lucru trebuie să aibă un în­ceput. Vreau să aducem mugurii încrederii în această ţară, să arătăm că se poate face mai mult şi mai bine, fără gă­lăgie zilnică, cu modestie şi competenţă". Ţi­nând cont de această profesiune de credinţă, care este, de fapt, profesiunea de credinţă a întregului guvern Cio­loş, am dorit să limpezim pentru cititorii noştri mai multe detalii ale acestui proiect pentru România, dintre care unele sunt legate de situaţia satelor tradi­ţionale - o altă preocupare a fiului de ţăran care este, cu mândrie, domnul vicepremier Dâncu.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.

- Care vă sunt priorităţile, ca ministru al Dez­voltării, pentru 2016? Ce se poate face într-un an?

- Am vorbit mult despre proiecte în această lună şi jumătate, aşa încât prefer ca, în perioada următoare, să mă aplec asupra obiectivelor concrete ce vizează reforma administraţiei, descentralizarea adminis­tra­tivă şi construcţia unor condiţii minime de trai decent, din perspectiva infrastructurii, mai ales în mediul rural sau în comunităţile defavorizate. Sper să pot realiza câteva proiecte pe care să le consider de­cente, pragmatice, necesare şi apolitice, astfel ca viitorul ministru să le poată duce mai departe, ca pe o consecinţă a calităţii şi oportunităţii lor.

"Tatăl meu, poetul ţăran Vasile Dâncu, spune mereu că soarta ţăranului român este soarta pieilor roşii"

- Deoarece gama activităţilor dvs. este extrem de com­plexă, vă propun să faceţi referinţă, în mod spe­cial, la problemele satului românesc - una din temele foarte apropiate de sufletul nostru şi al citi­to­rilor noştri. Dumneavoastră înşivă sunteţi fiu de ţă­ran şi, în cadrul unei dezbateri, aţi accentuat că avem "ul­tima civilizaţie rurală din Europa". E de bine sau e de rău?

- Cred că noi am neglijat prea mult comunităţile rurale, le-am tratat ca zone care vor dispărea cu tim­pul sau doar ca zone agricole. Am uitat că acolo tră­ieş­­te aproape jumătate din populaţia României, că acolo trăiesc Oameni. Politicienii au umilit continuu satul românesc, mergând acolo cu cadouri penibile în campaniile electorale. Tatăl meu (poetul ţăran Vasile Dâncu - n.red.) spune mereu (a spus-o şi pe vremea lui Ceauşescu şi a avut mult de pătimit) că soarta ţă­ra­nului român este soarta pieilor roşii. Nu cred că este doar o licenţă poetică, deoarece după dezastrul adus de comunism prin deposedarea ţăranului de pă­mânt, Uniunea Europeană a venit, după 2007, cu un alt cu­tremur: piaţa comună şi industria alimentară eu­ro­pea­nă. Neprotejat de stat, fără cunoştinţe şi fără niciun ajutor, ţăranul nostru nu poate rezista concurenţei ma­rilor producători europeni. Oricât de bună ar fi marfa lui, oricât de bio, el nu mai are acces în lan­ţu­rile occi­den­tale care au preluat integral comerţul în România. Are proprietatea fragmentată, nu are con­diţii să pro­ducă la standarde europene, nu beneficiază încă de fa­ci­lităţi şi stimulente pentru a se asocia, şi pierde în fie­care zi teren. Ajunge să producă doar pen­tru sub­zis­ten­ţă, şi aceasta înseamnă sărăcie şi mizerie. Am în­cre­dere că premierul Dacian Cioloş şi ministrul Achim Iri­mescu, oameni care cunosc bine agricultura euro­pea­nă, vor construi un sistem de suport statal sau co­mu­nitar pentru producătorii agricoli, care să ne facă mai competitivi şi să ne putem recâştiga măcar piaţa ro­mânească, invadată acum de produse agricole im­por­tate. Să imporţi mâncare într-o ţară agricolă, cu tra­diţia şi resursele noastre, este o adevărată barbarie.
- Constrâns la a produce doar pentru sub­zis­tenţă, obligat mereu la schimbări şi adaptări din mers, ţăranul este zilnic ameninţat cu dispariţia. În aceste condiţii, cum credeţi că vor supravieţui satul tradi­ţio­nal şi civilizaţia rurală?


- Civilizaţia rurală este un mod de viaţă, o mo­da­li­tate specifică de fiinţare, în acord cu cosmosul, în respectul naturii şi în magia dumnezeirii. Civilizaţia rurală pe care o mai avem conţine elementele morale necesare şi suficiente vieţii în comun, dar şi o con­şti­inţă a unei unicităţi existenţiale concrete, traduse în fapte şi idei. Civilizaţia rurală are anticorpii pentru pier­derea de sens pe care o traversează cultura urbană de azi, ea poate să ofere societăţii şi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau a crizelor de identitate. Suntem într-un punct de co­titură, cred eu; în noua lume a spaimelor şi emoţiilor de masă, în care trăim tot mai periculos şi mai artifi­cial, cred că am putea să căutăm sensuri fundamentale în ADN-ul culturii noastre populare, de fapt, ADN-ul fiinţei noastre.

- Vă gândiţi să puneţi în operă o "strategie na­ţională" pentru salvarea ţărănimii? Cum ar trebui să arate aceasta?

- Fiii de ţărani trebuie să participe la refacerea le­găturii cu tradiţia, pentru că ei au un subconştient în care civilizaţia rurală este vie şi unde arhetipurile con­centrează o devenire de sute de ani. Şi intelectualii ar trebui să caute conservarea valorilor şi traducerea lor în noile forme ale civilizaţiei moderne. Am văzut o paradă a modei, realizată de Virginia Linul, o nă­să­u­deancă de-a mea, cu nişte creaţii vestimentare mo­der­­ne, dar care foloseau modele tradiţionale. Am vă­zut în toată lumea expoziţii sau magazine de design vesti­mentar, dar niciunde nu am simţit că aceste haine îţi îmbracă şi sufletul, nu doar trupul, ca în cazul cre­a­ţiilor acestei artiste din Salva. Nu pot eu, un om sin­gur, ministru într-un guvern de un an, să salvez ţă­ră­ni­mea, dar voi face tot ce pot pentru a sprijini pro­iec­te de toate felurile, care duc spre asta. Trebuie să-i aju­tăm pe oameni să trăiască decent în satele lor, să-i aju­tăm să câştige bani din munca lor, să-şi poată face pla­nuri de viitor pentru ei şi pentru generaţiile tinere, şi să-i stimulăm să nu-şi uite originile, să valorifice mi­nu­nile pe care le au în suflet şi tradiţia lor. E atât de sim­plu!

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

- Într-unul dintre interviurile acordate după nu­mirea dvs. în funcţia de ministru, aţi afirmat că ro­mânilor le lipseşte "cultura auto-organizării şi a au­to-dezvoltării". Mai exact, trăiesc la întâmplare, duşi de curent. În ce măsură un guvern ar putea să schim­be cursul acesta distructiv?

- Efectul măsurilor luate de un guvern va fi mereu limitat, dacă nu se naşte un consens naţional. De regulă, în istorie, noi, românii, ne solidarizam mai ales la necaz, sau în urma unor tragedii. Dacă am realiza că trăim un adevărat Cernobîl spiritual, am intra în pa­nică şi am revedea proiectul regăsirii identităţii noas­tre veritabile. Ne-a înfiorat tragedia morţii co­pii­lor noştri de la clubul "Colectiv" şi parcă începem să că­u­tăm să fim mai responsabili şi cerem mai multă ri­goare şi profesionalism de la ceilalţi şi de la noi în­şine. Dar nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este o dra­mă mai mare şi cu efecte de dezastru pe termen lung, un "Colectiv" al civilizaţiei şi spiritualităţii noastre.


- Elementele de civilizaţie citadină, care pătrund tot mai puternic în stilul de viaţă al ţăranilor, mai ales prin mijlocirea televizorului, ameninţă grav tra­diţiile. În acest context, nu este ameninţată iden­ti­tatea, specificul naţional care, iată, îi farmecă în­tr-atât pe străini?


- Nu cred că civilizaţia materială distruge spiritua­li­tatea. Spiritualitatea este distrusă doar de valori fal­se, de inautentic, de artificialul promovat ca autentic. Ins­tituţiile culturale şi şcoala, elita unei ţări, trebuie să producă mereu criterii şi borne, pentru ca oamenii să nu se rătăcească. O cultură trebuie vegheată de inte­lec­­tualii ei autentici. Atunci când cultivi identitatea pro­fundă şi valorile unei naţii (şi nu patriotismul gă­unos şi demagogic), atunci participi la conservarea unei civilizaţii rurale. De fapt, atunci când produci bio (cum se zice azi), trăieşti conform unui precept au­ten­tic, de respect al mediului înconjurător. Ţăranii res­pec­tau natura, trăiau în armonie cu ea. Lăsau pă­mântul să se "odihnească", nu abuzau de el, nu vroiau să taie niciun lemn din pădurea familiei, selectau doar co­pa­cii uscaţi sau lăstarii care creşteau prea deşi. Făceau cru­ce deasupra apei şi pe dosul unei pâini când o tăiau, nu puneau îngrăşăminte chimice, chiar dacă noi, cei tineri, insistam: ei spuneau că se "otrăveşte lutul". Sunt lucruri de care vorbim şi azi, cu nişte neo­lo­gisme pre­ţioase: biodiversitate, dezvoltare durabilă, eco­pro­ducţie. Noi avem reţete culinare şi metode de pro­duc­ţie, dar şi mo­duri de a trăi pe care le putem reintegra traiului mo­dern. Le putem stiliza, le putem pune în forme stilistice şi estetice noi. Asta este Ro­mânia spi­rituală din tradiţia civilizaţiei rurale, pentru că noi nu am avut niciodată o civilizaţie urbană şi, ca să fiu sin­cer, nici acum nu prea avem. În istoria României, au­tentic a fost doar satul, noi nu am avut nici polis gre­cesc şi nici burg oc­cidental. Nu lupt îm­po­triva schim­bării şi bunăstării ţă­ra­nului, Doamne fe­reşte, dar mă gândesc că schim­ba­rea trebuie con­tro­lată, condusă, aşa cum face orice naţiune puternică. Putem pilota mo­dernizarea satului ro­mânesc, fără a lăsa să se dis­trugă sufletul civilizaţiei rurale, adică sufletul româ­nesc.

"Cred că întreg guvernul facem o echipă bună şi tot mai motivată"


- Va reuşi guvernul pe care îl reprezentaţi şi con­duceţi, în calitate de vice-prim ministru, să cons­­truiască un model de succes pentru viitorul sa­tului românesc?

- Eu pot să garantez un singur lucru: vom fi pri­mul guvern care se va concentra serios pe această temă: modernizarea satului şi reconstrucţia comu­ni­tăţilor rurale. Înţelegem nevoia şi sunt sigur că vom trasa liniile unui proiect. Sper să vină cât mai mulţi politicieni şi intelectuali alături de noi. Un guvern de un an nu poate salva satul, dar poate fi începutul unei acţiuni şi al unei reflecţii. Este un proces pe termen lung, dar ar putea fi accelerat de mutaţiile geo­politice contemporane. Conflictele cu popu­la­ţii­le băştinaşe şi limitarea migraţiei ne pot face să ne uităm mai serios la resursele noastre, crizele ne pot obliga să nu mai risipim ce avem, şi poate că va ve­ni o generaţie de tineri care va simţi nevoia de a căuta din nou tradi­ţii­le, izvoarele culturii, aşa cum a făcut-o generaţia in­terbelică. Sunt optimist, cred că o minune ne va salva acest tezaur spiritual păstrat din bătrâni şi sper să punem şi noi umărul, con­tem­poranii acestui timp al vulgarităţii şi al noii barbarii.


- Unii vor spune că sunteţi un paseist atunci când vorbiţi de necesitatea conservării tradiţiilor, a civilizaţiei rurale şi satului străvechi. Ei cred că ţăranul tradiţional merită un trai mai bun, că satul trebuie să se dezvolte. Cum răspundeţi acestor critici?


- Este o prostie, o dovadă de îngustime de spirit să interpretezi aşa această criză şi apelurile celor care trag semnale de alarmă. Eu militez, din contră, pentru mo­dernizarea satului, pentru o infrastructură mo­dernă. Schimbarea şi modernizarea nu se pot opri prin litanii şi discursuri de tip elegiac. O parte din ur­me­le culturii populare va dispărea sau va supravieţui în muzee, asta este normal. Dar dacă va exista bu­năstare, oamenii, încurajaţi de intelectuali şi de programe ale administraţiei culturale, vor pu­tea să revină cu tradiţii spirituale, chiar şi numai pen­tru a le "juca" pe piaţa turismului, tot mai dez­vo­ltată în mediul rural. Vor înţelege că trebuie să cul­tive diferenţa faţă de ceilalţi, o vor căuta şi o vor rea­duce în traiul de zi cu zi. Încurajaţi şi stimulaţi, oamenii vor înţelege că sunt descendenţii unei cul­turi bogate şi unice, că au o muzică comparabilă cu cea irlandeză sau grecească, că pot veni cu aceste va­lori la întâlnirea cu celălalt. Nu se vor mai simţi sin­guri în migraţia lor prin lume, nu se vor mai simţi inferiori şi nu vor mai fi complexaţi.

"Aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere"

- Venirea dvs. la Bucureşti, în guvern, a în­semnat, fără îndoială un sacrificiu. Nu vă lipseşte catedra de la facultate, nu vă lipsesc studenţii, nu vă lipseşte viaţa, cu mult mai tihnită, din Cluj? De ce aţi acceptat să părăsiţi toate acestea?

- A fost destul de greu, nimeni din cercul meu apro­piat de prieteni nu m-a încurajat şi nu a fost fe­ricit de asta, cu excepţia prietenilor din zona po­liticii. Poate părea o ipocrizie, dar nu este: aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere. Aveam, în noiembrie 2015, un important eveniment pentru cariera mea intelectuală, care s-a amânat şi nu ştiu dacă se va mai actualiza atunci când voi reveni la instru­men­tele mele. Dar, până la urmă, am plecat singur, nu m-a dus nimeni cu forţa la guvern. Este adevărat că programul de aici nu îmi mai permite să fac nimic în afară de a mai scrie un editorial pe lună la revista Sinteza, dar şi cu asta îi exasperez pe prietenii mei din redacţie, pentru că îl predau târziu, când revista este gata deja. Mi-am suspendat cursurile şi aproape toate celelalte preocupări. Noaptea mai citesc două-trei ore, dar îmi iau multe teme pentru acasă de la guvern, iar lecturile îmi sunt orientate tot mai mult spre temele adminis­traţiei, dezvoltării şi ma­nagemen­tu­lui strategic al comunităţilor. Erau preocupări mai vechi ale mele, dar acum sunt obligat să caut ce au făcut alte ţări în domeniile acestea, şi am mult de citit. Nu pot să mă folosesc eficient de sintezele şi punctajele pe care mi le fac oamenii din minister sau consilierii, întot­deauna am fost obişnuit să-mi fac propriile notiţe. De facultate îmi este foarte dor, întâlnirea cu studenţii, în fiecare săptămână, este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla cuiva, aici este cel mai mare avantaj al muncii de profesor.

- Şi scrisul? Literatura? Trădarea lor costă scump uneori...

- Deja, după două luni, parcă am uitat să scriu, îmi este frică să mă pun la masa de scris, noaptea târziu, când revin de la birou, iar când mă aşez to­tuşi în faţa computerului, simt parcă o frică de a începe pagina albă. Caut tot felul de subterfugii pentru a trage de timp, intru foarte greu în ritm. Mă simt golit de idei şi parcă sufletul mi-e greu, iar emoţiile nu se aşează bine în găoacea din cuvinte. Câteodată, mi-e frică de faptul că aş putea să nu mai fiu capabil să scriu, mai ales că am lăsat pentru anii viitori şi un proiect literar. Am patru cărţi de so­ciologie pe care le-am abandonat spre faza finală şi aştept să revin la aceste proiecte care mi-au populat fiinţa în ultimii ani de libertate, după ce am părăsit politica, acum vreo opt ani. Am privit ca un semn bun, totuşi, faptul că un prieten de pe facebook mi-a făcut o surpriză, trimiţându-mi o filă dictando, cu o poezie intitulată "Secolul vitezei" şi semnată "Va­sile V. Dâncu, clasa a XI-a C". Îmi rămăsese la vreo fată din cenaclul Virtus Romana Rediviva, de la Li­ceul "George Coşbuc" din Năsăud. Scrisul este pen­tru mine un fel de respiraţie artificială, o lume se­cretă unde fug, din când în când, de urâtul sau de amă­răciunile traiului cotidian. Încep să simt că îmi lipseşte şi, ca terapie, am început să scriu un jurnal. Să nu uit de mine şi de lumea cea de dincolo de zi­du­rile guvernului.

- "Proiect pentru România" este o sintagmă dătătoare de mari speranţe, o iniţiativă pe care o aşteptăm de 26 de ani. L-aţi putea descrie sintetic şi clar, aşa cum aţi face în faţa studenţilor?

- Am vorbit despre asta şi mi-au sărit unii în cap pe ideea că nu se poate, nu e timp, este prea târziu, cine sunt eu să-mi doresc asta...
Dar este foarte nor­mal: trebuie pornită reflecţia strategică despre vii­­to­rul României. Deşi pare simplă, această re­flecţie nu s-a făcut serios până acum. Fiecare partid a venit cu un program electoral, dar nu cu un proiect integrat şi realist, care să imagineze ce vom pro­duce peste două decenii, ce vom vinde în ex­terior, care este modelul educaţional, ce mecanisme sociale trebuie activate, pentru o mai mare solidaritate sau coe­ziune socială. Ca principiu, trebuie stabilit mo­delul social dezirabil, ce valori vom promova prin sis­temele instituţionale, ce mecanisme şi practici pen­tru edu­caţia naţională (în caz că stabilim că na­ţiunea română mai merită promovată), cum ne vom proteja resur­sele şi patrimoniul şi cum le vom valo­rifica, ce mo­dele de dezvoltare a comunităţilor ale­gem, care sunt priorităţile de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi multe altele.

"Orice demnitate în stat presupune nevoia de a ţine cu ţara ta"

- Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?

- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.


- Aduc în discuţie un cuvânt proscris prin falsa lui folosire: patriotism. Cum vă raportaţi la el, prin funcţia pe care o îndepliniţi?

- Oricine se uită la situaţia internaţională, la slă­biciunile proiectului european, şi este cât de cât res­ponsabil, poate observa că patriotismul este o emoţie necesară şi un imperativ al întăririi statului şi naţiunii. Cred că orice demnitate în statul român pre­supune nevoia de a ţine cu ţara ta, de a te dedica sută la sută slujirii ei, aşa cum se spune în jurământul de învestire. Când patria îţi încredinţează o asemenea funcţie înaltă, o asemenea misiune, trebuie să devii sclavul ei din acel moment, pentru toată viaţa. Nici nu pot să-mi închipui o altă postură. Ca demnitar, trebuie să faci tot ce poţi pentru a întări sentimentul de coeziune, de încredere în România şi de respon­sa­bilitate. E un sentiment greu de pus în vorbe.

- Ce vă doriţi pentru 2016?

- Aş vrea să ne putem realiza misiunea ca guvern format din independenţi. Aş vrea să înţeleagă cei din sistemul politic că nu suntem adversarii lor şi nici nu vrem să ne eternizăm la putere, că putem fi par­te­neri în acţiunea comună de restartare a "Pro­iec­tului România". În rest, aş vrea să pot duce la bun sfâr­şit măcar o parte dintre proiectele de moder­ni­zare a statului pe care le am în acest moment. Mi-aş mai dori să am linişte şi să fiu sănătos, iar lu­crurile pe care le-am lăsat să meargă şi fără mine, ca să am la ce să mă întorc. Altfel spus, aş vrea să rămână intactă lu­mea mea, paradisul pe care l-am lăsat în urmă, pentru un an de armată... la Guvern.



Despre echipă


(interviu in Formula AS)


 Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?


- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. 

Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. 

Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.



20 ianuarie, 2016

Ieşirea din neîncredere



În tunelul deznădejdii
Nu este nevoie să faci studii sociologice pentru a constata că românii nu au încredere în stat, în instituţii sau chiar în ei înşişi. Şi-au pierdut reperele şi s-a extins aproape în toată societatea incertitudinea legată de viitor. Uneori, ca oficial sau ca simplu jurnalist, găseşti în multe locuri din ţară realităţi sau oameni diferiţi, caracterizaţi de dinamism şi viziune, dar te întrebi firesc de ce nu se extind aceste caracteristici la întreaga ţară. Cum s-a ajuns aici are mai puţină importanţă sau poate că are, doar că nu este productiv să ne întrebăm la infinit de ce suntem în această situaţie. Unii vor spune, probabil, că este o vorba despre caracteristici culturale ale românilor, despre pesimismul social sau fatalismul nostru. Se poate spune, cu argumente, că este vorba de o încredere trădată, că politicienii fac de 25 de ani abuz de încredere, lucru care nu este pedepsit în politică. Progresiştii ar putea spune că suspiciunea permanentă faţă de stat sau putere, îndoiala metodică, poate fi mai bună pentru individ decât încrederea oarbă care anulează personalitatea sau scade implicarea socială a individului, facilitând supunerea şi pasivismul.
Nu cred că este vorba de trăsături identitare stabile sau de ceva ce ţine de vreo matrice culturală. Cred că neîncrederea este dobândită din experienţă socială. Este clar, încrederea este nucleul, esenţa contractului social şi a solidarităţii. E adevărat poate, cum spune un clasic al sociologiei, că societatea modernă a însemnat o trecere de la solidaritatea organică, la o solidaritate mecanică, dar avem exemplul unor societăţi avansate, cum sunt cele din nordul Europei, societăţi cu un grad de modernizare accentuat, unde încrederea socială şi capitalul social se află la cote foarte înalte.
Eu cred că forţa legăturii sociale poate fi slăbită de multe aspecte, mai ales de cele care ţin de modul în care sunt guvernate societăţile la micro, mediu sau macro-nivel. Cred că deziluziile individuale sau colective care se acumulează la un moment dat pot fi combătute, iar supravieţuirea încrederii depinde de noi, cum spunea Hannah Arendt.

Deteriorarea contractului de încredere
Mai demult, pe vremurile dictaturii, scriitorul disident Luca Piţu vorbea, cu referire la România, despre un „sentiment al urii de sine”, oarecum valorificând o tradiţie filosofică francofonă. Acestei viziuni esenţialiste îi putem opune o perspectivă funcţionalistă. Nu cred că este o caracteristică perenă a spiritualităţii noastre, putem aborda neîncrederea ca pe o disfuncţie a relaţiei dintre administraţie şi cetăţeni şi, cu siguranţă, ca pe o importantă problemă de construcţie instituţională. Imaginarul colectiv dominat de neîncredere este doar o consecinţă a unui model instituţional tradiţional, învechit, pe care unii specialişti din administraţie îl numesc, curajos, ca fiind „o parte din esenţa fanariotă a administraţiei româneşti”. Mania centralismului şi concentrarea deciziei la vârful piramidei sau lipsa de transparenţă creează o opacitate după care cetăţenii îşi închipuie tot ceea ce este mai rău. Nu întotdeauna nivelul corupţiei este cel perceput de public, aşa cum nici calitatea administratorilor centrali nu este chiar atât de scăzută după cum spun oamenii în sondaje, dar în societate percepţiile devin realităţi sociale. Centralizarea excesivă a deciziei la vârful statului anulează dialogul şi handicapează societatea civilă. Din nefericire, în România, securitatea socială şi drepturile primite de la stat sunt inechitabil distribuite: pensii speciale, salarizare neunitară, privilegii de toate felurile. Grupurile sociale sau ocupaţionale care reuşesc să ajungă temporar la pârghiile conducerii îşi creează un statut special, diverse privilegii şi astfel dispare încrederea reciprocă într-o luptă surdă pentru redistribuirea resurselor din societate. Sociologii constată că este vorba despre un model social neechitabil, multe categorii plângându-se de lipsa de protecţie socială în timp ce reclamă un exces de protecţie pentru alte categorii.
Competiţia interindividuală generată în momentul în care românii au plonjat în 1990 în bazinul cu apă rece al capitalismului a accentuat mult un individualism egoist, ceea ce a facilitat retragerea din spaţiul public spre spaţiul privat, producându-se o reîntoarcere la clan şi încrederea în familia extinsă. Individualismul egoist degradează şi celelalte forme ale democraţiei.
Când românii nu au încredere în instituţii, avem un important deficit al democraţiei politice. Prin faptul că şi-au pierdut încrederea în sindicate, patronate sau în alte componente ale vieţii civice organizate putem spune că vorbim şi despre un deficit al democraţiei sociale. Ceea ce se vede foarte bine în cazul lipsei de încredere socială este modul în care „funcţionează” elitele în societatea noastră. Civismul este un element important, generat în mare măsură de exemplaritatea elitelor, exemplaritate care poate produce încredere şi o imagine de sine pozitivă a mediului social. Din nefericire, elitele noastre domină, se poziţionează pe un principiul al clientelismului, al formării găştilor de adulatori şi constituirea unor mici monopoluri. Mai ales elitele politice (nu spuneţi că nu avem elite, ele există întotdeauna, dincolo de calitatea lor culturală sau intelectuală!) excelează în populism care nu este altceva decât o toxică şi tulburătoare alianţă dintre elită şi populaţie.
Un efect cumulat al acestor realităţi structurale este sentimentul neputinţei de gestionare a propriului destin, dar şi un sentiment al neputinţei civice: indiferent ce ai face, nu ai şanse ca prin forţele tale sau ale unei organizaţii să poţi schimba lucrurile în ţară sau în comunitate. Acest fenomen probabil delegitimează ideea regulilor necesare a fi respectate înspre obţinerea binelui public, ceea ce determină ca societatea să primească un accentuat aspect anomic. Neîncrederea produce competiţie oarbă şi ideea de ocultare a regulilor, pe când încrederea, din păcate slabă, ar fi putut produce solidaritate.
            Datele din cercetarea IRES, publicată în acest număr din SINTEZA[1], arată un faliment al încrederii în România şi în modelul ei social. Când 68% dintre români cred că nu se face dreptate în ţară, când tot 68% consideră că statul nu este capabil să ofere reguli de competiţie corectă sau 60% dintre cei chestionaţi au sentimentul că nu se simt egali în faţa justiţiei, este evident că inegalitatea este percepută la cele mai mari cote. Un alt aspect al percepţiei inegalităţii este procentul de 76% al celor care sunt de părere că bogaţii României şi-au construit averile pe nedrept sau este reprezentat de cei 76% care le declară sociologilor că în România sunt categorii privilegiate de pensionari şi salariaţi. Este greu de crezut în posibilitatea unei elite de a direcţiona câmpul dezbaterii publice spre un sens colectiv când 60% dintre români spun că nu au pe cineva (în afara familiei şi a cercului de apropiaţi) în care sa aibă o foarte mare încredere.

Căi pentru regăsirea încrederii pierdute
Pentru un sociolog sau un responsabil de management social ceea ce se întâmplă în societate trebuie să treacă dincolo de diagnostic, mergând spre căutarea de soluţii şi căi de rezolvare a crizelor. O dată ce constatăm că avem, în România, o criză de încredere socială, nu putem rămâne la constatare, chiar dacă cei mai mulţi dintre constatatorii acestui fenomen ar putea spune că este vorba despre un proces de durată, că nu ne putem aştepta la acţiune directă care să producă efecte observabile, că încrederea este un animal fricos. Poate aşa este, dar avem datoria de a acţiona, căci fără acţiune socială, fără proiecte de schimbare, societatea va evolua organic, probabil spre destinaţii necunoscute şi este greu de presupus că se va ajunge la stări dezirabile, de consolidare a încrederii în stat.

Iată câteva căi strategice posibil de urmărit, căi care nu exclud şi alte posibilităţi care pot avea ca efect crearea încrederii, eliminarea pesimismului social şi a pasivismului civic:

Preocupare pentru crearea şi dezbaterea unui proiect de societate. Am încercat să vorbesc despre asta din postura de ministru şi unii simpatizanţi ai actorilor politici au sărit ca arşi: nu se poate, este un prea vast, mulţi au încercat şi nu au reuşit, nu mai este timpul pentru un asemenea proiect. Nu ştiu ce cred unii că se află în spatele acestei expresii, dar aşa cum înţeleg eu este vorba despre o dezbatere solidă despre viitor. Cu scenarii şi argumente, cu realism şi fără accente politice sau demagogice, adică să spunem oamenilor spre ce ţinte vrem să ajungem şi să căutăm împreună cu ei mijloacele şi căile spre viitor.
Trăim într-o societate fragilă şi în căutarea sensului, unde principalele aşteptări ale indivizilor nu se schimbă (familie, loc de muncă, prieteni), doar că apare tot mai mult o mişcare spre o individualizare a aspiraţiilor, care ar trebui interpretată ca fiind manifestarea nevoii unei libertăţi mai mari. Sentimentul de apartenenţă este mai divers şi mai schimbător, el nu mai apare ca fiind ataşat unor nuclee de sens tradiţionale. Astfel, structurile societăţii s-au schimbat (familie, ideologii politice, ideologii culturale, tendinţe de consum cultural) şi apare tot mai clar o criză a izvoarelor istorice de coeziune din societate. Indivizii se definesc printr-o multitudine de afilieri sau identităţi (origine etnică, sexuală, teritorială etc.) şi chiar printr-un cameleonism identitar, generat de apartenenţe multiple, care altădată ar fi putut fi inclus în zona patologiei identitare (de exemplu personalitatea multiplă). Se nasc culturi hibride, creşte o cultură de masă ce permite accesul la noi culturi, la comunităţi on-line şi la crearea diferitelor poveşti despre sine[2]. Societatea funcţionează mai mult în reţea. Ea a devenit mai fluidă, mai instantanee şi, prin urmare, mai bogată, dar cu toate acestea, cum se remarcă tot mai des (P. Flichy), există multe limite ale acestor dezbateri on-line constatându-se mai ales caracterul lor „scurt, prea critic sau laudativ” acestea fiind, de fapt, „monologuri interactive”, aşa cum le caracterizează sociologul Michael Dumoulin, el evocând realitatea descurajării internauţilor din cauza războaielor de insulte care, de multe ori, caracterizează aceste dezbateri. Sigur, în on-line se poate constitui un spaţiu excelent de învăţare, în care cetăţeanul accede la resursele politice care îi permit să ţină un discurs argumentativ elaborat, un spaţiu de „contrademocraţie” (concept elaborat de Pierre Rosanvallon, în cartea sa, cu titlu similar[3]). Căutarea sensului acţiunii colective de către cetăţeni se poate întâlni cu proiecte politice sau proiecte intelectuale care să favorizeze crearea unei noi motivaţii, a unor direcţii de acţiune şi noi solidarităţi.

Transparenţa conducerii comunităţilor şi a statului. De multe ori, administraţia cheltuieşte resurse în manieră discreţionară sau în mod inechitabil. Corupţia însoţeşte, în unele cazuri, deciziile. Administratorii resurselor publice trebuie obligaţi la transparenţă şi, prin aceasta, la un cvasi-control public permanent. Dacă se va ridica cortina de pe actul deciziei publice privind resursele, oamenii vor putea să vadă mai bine şi posibilităţile statului, dar şi alternativele posibile.

Căutarea de a sprijini forme de economie socială, ca noi forme de solidaritate.
Ideea de solidaritate a simbolizat întoarcerea societăţii civile în Polonia, la începutul anilor 1980, marcând începutul sfârşitului intervenţionismului sovietic şi este folosită în sistemul organizaţiilor care ajută ţările sărace şi care explică solidaritatea internaţională prin etica vieţii în societate. Astăzi, solidaritatea este o temă tot mai importantă a discursului public, oamenii încercând să reînnoiască înţelegerea unei vieţi mai bune prin intermediul acţiunii comune.
Întreprinderile sociale nu sunt definite legal în România, iar la nivel european nu există o definiţie generală pentru structurile care urmăresc îndeplinirea unor obiective sociale prin realizarea unora economice. Important la această definiţie descriptivă este însă principiul: o activitate economică cu dublu scop, economic şi social. Chiar dacă nu a existat niciodată un proiect naţional coerent, în România există peste 100 de mii de locuri de muncă în acest sector. Promovarea şi sprijinirea economiei sociale pot duce la creşterea ocupării, la dezvoltarea antreprenoriatului responsabil şi, mai ales, la participare socială şi dezvoltare locală. Aceste iniţiative care sunt generate de comunitate pentru comunitate pot „corecta” inegalităţi structurale de pe piaţa muncii, dar mai ales pot genera creşterea coeziunii şi încrederii oamenilor în acţiunea socială.

Fără discriminare. Transformarea socială explicată şi luată prin mecanisme democratice. Transformările sociale şi culturale cauzează tensiuni şi discriminări importante şi activează frici şi fobii sociale. Neîncrederea referitoare la ceilalţi şi mai ales respingerea asociată cu creşterea diversităţii sociale, care tinde să se concentreze în unele zone ale teritoriului, progresează.
Teama de schimbare privind dezvoltarea comunitară este uneori nejustificată, dar în multe situaţii schimbarea generează inegalităţi şi discriminări prejudiciind coeziunea socială. Nedreptatea unor situaţii induce o imagine degradată de convieţuire, atât la cei care suferă, cât şi la cei care sunt martori[4]. Dincolo de zonele tradiţionale de muncă şi de locuire, altele care par conservate de discriminare fac obiectul unei atenţii sporite din partea asociaţiilor şi organismelor publice

O democraţie inclusivă. Căutarea unor soluţii specifice pentru dezamăgirea democratică şi neîncrederea în instituţii. Nemulţumirea referitoare la modurile de participare politică şi dezamăgirea faţă de acţiunea aparatului politic, pe care îl scot partidele în acţiune, se amplifică frecvent în toată Europa. Cetăţenii sunt tot mai dezamăgiţi de degradarea legăturii sociale, sunt tot mai vocali pentru construcţia unei societăţi mai orizontale centrate, de exemplu, pe economia de colaborare, ceea ce se traduce prin partajarea sau prin închirierea unui bun sau serviciu, reciclare sau finanţarea participativă. În afară de economii bugetare, consumatorii de colaborare aspiră la noi întâlniri şi arată mai multă încredere în schimburile umane şi creează ţesut social colaborativ.

Oamenii înaintea profitului. Găsim o stare de insatisfacţie în lumea profesională, care subliniază contradicţiile procesului de identificare la locul de muncă, crearea unei distanţe între gestiunea resurselor umane şi aspiraţiile angajaţilor. Întreprinderile tind să individualizeze practicile lor (remuneraţie, evaluare, managementul conflictelor etc.) pentru a ţinti o performanţă mai bună a organizaţiei. Cu toate că sunt respectate multe aşteptări privind realizarea individuală la locul de muncă, cresc totuşi angoasa şi insatisfacţia faţă de locul de muncă, dorinţa de a părăsi locul de muncă sau profesia[5]. Un număr mare de categorii profesionale nu se simte întotdeauna reprezentat de sindicate, deoarece aceste organizaţii sunt orientate, mai tradiţional, spre apărarea angajaţilor stabili şi luptă pentru a reînnoi baza lor în rândul tinerilor. Doar că tinerii nu mai sunt favorabili unor angajamente pe termen lung, ei preferând angajamentele specifice şi temporare de acţiune (de multe ori în afara companiei, de exemplu prin reţelele sociale, muncă la domiciliu etc). Trebuie regândit rolul, dar şi funcţionarea puterilor publice. Asta nu înseamnă doar consolidarea instituţiilor democratice şi a dialogului cu societatea civilă, dar mai ales o optimizare a organizării teritoriului şi descentralizarea deciziilor, eliminarea discriminărilor şi inegalităţilor de acces la serviciile publice. Pentru a ajunge aici, este nevoie însă de proiecte politice care să obţină consens politic şi să favorizeze identificarea cu proiectul comun.

Democraţia de proximitate şi revitalizarea democraţiei. Există o insatisfacţie crescândă faţă de mecanismul democratic al modelului reprezentativ. Apare astfel necesar să se reînnoiască mecanismele democraţiei reprezentative cu scopul de a păstra şi de a face mai legitimă baza sistemului nostru de decizii. Îmbunătăţirea democraţiei participative şi valorificarea acţiunii societăţii civile sunt căi normale despre care parcă am uitat în România. Democraţia reprezentativă nu este suficientă pentru a permite participarea tuturor la viaţa comunităţii şi nu răspunde doar de aspiraţia societăţii civile la alte tipuri de angajament (viaţa locală, muncă etc). Democraţia socială ar trebui mai bine să se articuleze cu democraţia reprezentativă la rândul său, iar proiectele politice trebuie să construiască un cadru pentru a facilita proiectele civice, în special, pentru a răspunde la multiplicarea mobilizărilor. Statul poate crea mecanisme care conţin dispozitive care permit implicarea cetăţenilor în viaţa democratică, dar ar putea face chiar mai mult, adică ar trebui să ofere un cadru propice afirmării personale şi manifestării angajamentului în proiecte sociale concrete (crearea de bugete locale participative, proiectarea unor politici publice, recunoaşterea profesională şi stimulentele fiscale la voluntariat, formarea colectivelor de cetăţeni pentru rezolvarea unor disfuncţionalităţi comunitare etc.) care să permită creaţia comună între aspiraţiile individuale şi interesele colective, realizându-se astfel sentimentul partajării unui sens colectiv al devenirii comunităţii.

Organizarea teritorială care să nu dea sentimentul inegalităţii. Este adevărat că, în multe situaţii, o disparitate spaţială mare alimentează un sentiment de inegalitate, însă idealul de unitate teritorială este unul dintre pilonii fundamentali ai încrederii. Astăzi, locuitorii din România rurală sunt defavorizaţi; în 25 de ani de democraţie românească s-au făcut puţine proiecte, problemele satului au primit tratamente electoraliste sau demagogice, dar niciun proiect strategic în acest sens. Imperativul este adaptarea organizării teritoriale la nevoile sociale şi economice.
Acest lucru presupune şi identificarea unor proiecte pentru reconstruirea convieţuirii. Răspunsul puterilor publice trebuie să meargă simultan printr-o modernizare a serviciilor publice pentru a se adapta nevoilor tuturor şi pentru a alimenta sentimentul de incluziune socială, indiferent de locul de reşedinţă şi situaţia socioeconomică; printr-o luptă mai eficientă împotriva discriminărilor legate de originea reală sau presupusă, de sex, de apartenenţă, de vârstă sau de handicap, pentru că acestea împiedică accesul la resurse pentru o parte a populaţiei. Trebuie servicii publice mai adaptate pentru a garanta incluziunea socială a tuturor. Locuitorii satelor sau cei din zonele sărace au nevoie de servicii publice comparabile cu ale celorlalţi cetăţeni.

Valorificarea şi stimularea sensibilităţii tinerilor la solidaritate. Un paradox important al vieţii sociale este că tinerii sunt tradiţionali când este vorba de a gândi solidaritatea. Ei se gândesc, de obicei, la solidaritate prin intermediul imaginilor şi prin concepte moştenite direct din tradiţia filantropică: în ceea ce priveşte dăruirea, compasiunea, dar şi în ceea ce priveşte sprijinul, în conformitate cu tradiţia socială, poate şi ca un efect al modelelor educative din timpul şcolii. Folosirea reţelelor de socializare amplifică, de multe ori, şi coagulează emoţii şi atitudini colective cu mare potenţial de solidaritate, chiar dacă unii sociologi spun că emoţiile împărtăşite pe acest tip de reţea durează mai puţin. După drama de la Colectiv, demonstraţiile antiguvernamentale ale tinerilor au cuprins şi zona maghiară din Harghita unde un lider a declarat că: Umanitatea şi solidaritatea nu au etnie, solidaritatea vine din iubire şi din faptul că suntem oameni şi trăim pe aceeaşi planetă. Nu trebuie să stabilim bariere, că unul este român, altul maghiar sau altul ţigan sau evreu. Suntem cu sufletul alături de cei care suferă acum şi vrem să le dăm putere şi să le transmitem iubire, cât mai multă[6] .
Comunicarea şi acţiunea solidară pe Internet reprezintă o cale care dezvoltă o gândire solidară şi practici participative. Creşte şi la noi procentul celor care utilizează acest tip de canal pentru implicare solidară, chiar dacă practica donaţiei online şi a semnării petiţiilor încă nu este la un nivel foarte ridicat, tinerii utilizează şi cunosc posibilităţile de e-solidaritate existente (click umanitar, jocuri, angajamentul de a adopta un comportament, distribuţia e-card etc.) devenind deja destul de frecvent un concept de voluntariat prin intermediul Internetului, fenomen prin care se face transferul de la o practică asociată unei relaţii distincte spre o practică socială,  mai puţin restrictivă, ce generează o relaţie virtuală, cu efecte importante asupra încrederii sociale, chiar dacă vorbim de practici din virtual care încă se bazează pe izolarea fizică a participanţilor.

Cu siguranţă se pot găsi şi alte componente de acţiune strategică pentru a creşte încrederea socială. În niciunul dintre aceste posibile câmpuri de acţiune socială nu am vorbit despre protecţie socială pasivă. Uneori, o grijă prea mare pentru distribuirea de sprijin pasiv are ca rezultat gelozia socială, sentimentul de inferioritate, iar rezultatul final este tot pierderea încrederii în stat. Românii demonstrează surprinzător că se prezintă pe sine ca fiind un popor de optimişti şi, în multe situaţii de interviu, arată asta când se referă la viitor. Poate fi o premisă pozitivă în articularea unui proiect civic, cultural şi chiar politic, care este clar că trebuie să aibă ca principală componentă schimbarea logicii guvernanţei prin trecerea de la managementul unui stat după principii oligarhice spre o guvernanţă etică, de natură să îi sprijine pe cei care ar putea pierde definitiv competiţia socială, dar fără a-i bloca pe cei care produc valoare socială, integrând principiul pluralismului şi căutării unui optim social cu viziunea privind stimularea unei competiţii sociale girate de reguli şi corectitudine.  

Pentru a recâştiga încrederea pierdută, România are nevoie de o nouă viziune despre stat şi despre integrarea ei în lumea nouă a conflictelor şi nesiguranţei, lume în care încrederea şi capitalul social sunt valorile cele mai importante, adevăratul tezaur şi resursa pentru viitor. România trebuie să se uite în oglindă şi să accepte că trebuie să se schimbe.

Referinţe bibliografice:

D’Addio, Anna Cristina; Ladaique, Maxime, Quelles solidarités entre les générations?, OCDE - Direction de l’Emploi, du Travail et des Affaires Sociales, Division des Politiques Sociales, 2011, disponibil online www.inegalites.fr
Arpinte D.; CACE S.;  Scoican N.A. coord; (2010); Economia socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 2010
Blais, Marie-Claude, La solidarité. Histoire d’une idée, Paris, Gallimard, coll. «Bibliothèque des idées», 2007
Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
Coleman, J. S., Foundations of social theory, Cambridge Mass., London: The Belknap Press of Harvard Univ. Press., 1990
CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
Cusset , P.-Y. , Le lien social, Paris, Armand Colin, 2007
Deutsch, M., Trust and suspicion, The Journal of Conict Resolution, 2(4), 265{279, 1958
Diehl, D.; McFarland, D., Toward a historical sociology of social situations, American Journal of Sociology, 115(6), 1713{1752, 2010
Naves, Marie-Cécile; Reynaudi, Mathilde, Restaurer la confiance dans le modèle républicain, Paris, France Stratégie,  2014
Tremblay, Pierre Andre; Boucher, Jaques L., Économie sociale et nouvelles formes de solidarité, volume 38, numéro 1, p. 4., 2007
Charles, Tilly; Tarrow, Sydney, Contentious Politics, Boulder, ParadigmPublishers, 2006
Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les Éditions de l’Atelier, 2013



 Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, 24, ianuarie 2016.

  Studiul IRES poate fi consultat mai jos:





[1] Studiul „Criza de încredere – percepţii şi reprezentări” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 11-12 ianuarie 2016, 900 de subiecţi, 18+, eroare ±3,3%, metoda CATI
[2] Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
[3] Rosanvallon, Pierre, La contre-démocratie. La politique à l’age de la défiance, Paris, Le Seuil, 2006
[4] CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
[5] Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les
Éditions de l’Atelier, 2013
[6] http://www.gandul.info/tragedia-din-clubul-colectiv/colectiv-sute-de-romani-si-maghiari-din-harghita-au-comemorat-victimele-din-clubul-bucurestean-14873045