22 aprilie, 2014

Un interviu

Vasile Dâncu: "USL este un vis care nu va mai deveni realitate!"

 
Interviu Vasile Dâncu:
Prin controversatul mesaj postat pe Facebook - care s-a dovedit a fi cel mai citit text politic din ultimul deceniu -, Victor Ponta a câștigat câteva procente în plus, în ceea ce privește încrederea și intenția de vot, afirmă directorul IRES, sociologul Vasile Dâncu, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ZIUAnews.
Totodată, fostul ideolog al PSD susține că USL este "un vis care nu va mai deveni realitate", și explică de ce, cel mai probabil, dreapta românească va reuși să devină mai coerentă abia în 2016, și va ataca alegerile prezidențiale, cu șanse, doar în 2019.
ZIUAnews: E limpede că ideea refacerii USL - susținută în repetate rânduri de Victor Ponta - vizează, în subsidiar, dinamitarea proiectului cotrocenist de unificare a dreptei. Din pricina acestei unificări - dar și a unor trădări din teritoriu - au eșuat atât Adrian Năstase, cât și Mircea Geoană... Ce se întâmplă dacă, după europarlamentare, USL se dovedește imposibil de resuscitat? Care sunt soluțiile PSD?
Vasile Dâncu: În primul rând, PSD trebuie să atingă la alegeri cel puțin 40% pentru a putea pregăti, de pe o altă poziție, alegerile prezidențiale. Devine partidul dominant care alege partenerul pentru viitoarea coaliție, care va propulsa candidatul la prezidențiale. Dacă niciunul dintre cele două urmăritoare PNL și PDL nu ajunge la peste 20%, ceea ce este previzibil, acumularea până la 50% +1 este deja facilă. Apare deja o atracție naturală spre câștigător și electoratul celorlalte partide se demobilizează, și nu ar fi absurd ca un candidat al PSD și al unei mici coaliții să câștige chiar din primul tur. Sigur, este un scenariu ideal, pe care îl prezint doar ca mecanism, deoarece, în realitate, cu niște liste electorale care au pe ele peste două milioane de români plecați, și cu demobilizarea dreptei, acest scenariu nu este probabil.
O refacere imposibilă
Pe de altă parte, USL este un vis, nu cred că va mai deveni realitate. Tăriceanu nu poate convinge PNL să-l ejecteze pe Crin Antonescu pentru a se reface USL, iar dacă, prin absurd, Crin ar reveni alături de Ponta, USL ar fi taxat pentru ipocrizie și nu ar obține punctajul maxim. PSD trebuie să joace cu toate forțele și cu încredere pentru că are singurul electorat disciplinat și optimist în acest moment.

ZIUAnews: Victor Ponta a anunțat pe Facebook că ia în calcul retragerea din politică. Dincolo de explicațiile "light" pe care le-a oferit deja premierul, un astfel de anunț nu se face "gratuit", într-un an cu astfel de mize electorale. Care credeți că este mesajul din spatele mesajului?

Vasile Dâncu: Este mult mai complicat. Eu cred că Ponta nu a făcut o strategie, chiar dacă emoționând electoratul propriu a câștigat niște procente bune de mobilizare și intenție de vot. Eu cred că Ponta a fost sincer, deoarece, Facebook-ul are o mare influență asupra politicienilor, influență pe care nu am analizat-o până acum. Odată cu Facebook, dispare politica tradițională, cea în care liderul este mereu asistat de experți, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viață proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiți de cetățenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Aici comunicarea este directă, instantanee, emoțională. Liderul îi anunță prima dată pe cei din rețeaua lui, uneori intenționat, înaintea presei.
"Cel mai citit text politic din ultimii 10 ani!"
Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacția. Pe Facebook se fac noile băi de mulțime, iar politicianul este deja alt om. Uneori, vrea să arate că este altul, că adevărata lui esență nu este dorința de putere, ci umanitatea trăită plenar. Textul lui Ponta este unul foarte simplu, dar rotund, l-a scris el - niciunul dintre consilierii lui nu l-ar fi scris așa! -, și cred că a fost cel mai citit text politic din ultimii 10 ani. La prima vedere, văzut din perspectiva politicii clasice, am putea spune că este o gafă, o ocazie de a demobiliza care arăta slăbiciune sau ezitare, ceea ce nu e bine înainte de alegeri. Unii analiști au mers mai departe, au calificat acest text ca unul de maximă strategie, un mesaj subtil către baronii PSD, un fel de șantaj pentru mobilizare. Nici prima, nici cea de-a doua interpretare nu sunt corecte, sunt doar clasice, ca să spun așa.
"Ponta a câștigat procente"
Aici este vorba de altceva: un mesaj sincer care arată că liderul alege să se retragă în familie și, în același timp, alături de comunitatea sa de prieteni și fani - adică, sutele de mii de fani de pe Facebook care îl înțeleg, și care se bucură pentru acest favor și această exclusivitate. Când spune asta, liderul poate nu s-a gândit tactic la acest lucru, ori poate doar a simțit, dar ecoul a fost senzațional. A dinamizat rețeaua, a cimentat relații cu fanii, iar acest lucru s-a văzut imediat, prin câteva procente în plus la încredere sau intenție de vot. Dar mai mult, a crescut printre votanții săi dorința de a merge la vot, lucru foarte important.
Subconștientul politicianului pragmatic
A fost un act de viață, sunt sigur că a fost "act gratuit", dacă nu cumva subconștientul de politician pragmatic i-a dictat lui Ponta acest sentiment comunicat. Gândiți-vă la text, el merge până la un punct alături de sentimentul de neputință al publicului. În prima parte, premierul împărtășește descurajarea oamenilor, pare învins. Pe de altă parte, transformă dorința de a se retrage în victoria unei generații noi. Spune în subconștient: voi câștiga, dar nu voi păstra victoria pentru mine, o dau tinerilor, v-o dau vouă, o nouă generație. Atunci când câștigătorul refuză prada de război, când "învingătorul nu ia nimic", efectul este maxim. Publicul nu poate decât să se mobilizeze, fiecare membru al comunității caută să urmeze exemplul premierului, adică să sacrifice ceva.
"Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică!"
Avem un adevărat catharsis, o reacție de transfer emoțional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părți se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiționali de pe traseul "fabricării" liderului sau câștigării de voturi. Presa tradițională pierde mult din rol - de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicați pe rețele de socializare, scade drastic audiența la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie, sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult. Cei care vor putea să-și valorifice asemenea tipuri de "spontaneități", vor câștiga în viitor.
ZIUAnews: Vă propun următorul scenariu: să presupunem că, așa cum avertizează toate sondajele de opinie, PNL nu atinge pragul dorit (de 20%) la europarlamentare, și Crin Antonescu își dă demisia sau, oricum, e nevoit să facă pasul înapoi. Ar putea el să-și "gestioneze" debarcarea, prin propulsarea lui Klaus Iohannis în fruntea PNL, în defavoarea unui liberal care vrea refacerea USL?
Vasile Dâncu: Este scenariul cel mai inteligent pe care l-ar putea pune în practică actualul președinte al PNL, în caz că se întâmplă acest lucru, și în situația în care partidul său reacționează contra sa. În acel ipotetic moment, este adevărat că Iohannis ar deveni soluția de avarie. Totuși, cred că Antonescu controlează destul de bine un partid pe care și l-a supus, în ultima vreme, prin metode destul de autoritare, iar Tăriceanu nu mai este liderul care a fost. Este mai mult imagine, destul de obosit și destul de izolat.
Iohannis, greu de asimilat în PNL
Să nu uităm un lucru: Iohannis nu ar fi ușor de asimilat, chiar de către peneliști. A fost adus de Crin pentru că avea încredere mare și imagine bună, nu pentru că ar fi dus bătălii liberale de două decenii. Dacă se va ajunge la scandal și ar fi debarcat Crin, Iohannis ar putea avea același destin. La pierdere, bătălia este irațională și se dă pe găști, iar răzbunarea este un mecanism care funcționează destul de frecvent ca formă de a resorbi o tensiune acumulată.
ZIUAnews: Care sunt plusurile și minusurile lui Iohannis?
Vasile Dâncu: Iohannis nu a trecut testul politicii mari, a politicii bucureștene, cred că de asta și încearcă să vină la București. Este respectat pentru că Sibiul arată bine, iar el este votat masiv, dar până să ajungi politician central este o cale destul de lungă. Cred că are calități, dar vine un pic cam târziu în București. A realizat ceva la Sibiu și nu cred că mai are energia de a se lupta pentru a câștiga acest rol național. Ca să câștigi România - nu Sibiul! - prin alegeri, în lupta electorală dură și murdară, de multe ori, îți trebuie o mare voință de putere. Este un administrator bun, dar nu cred că știe să lucreze în condiții de fragmentare a puterii, boicot și luptă cu opoziția internă și externă partidului său. Este un om serios dar, pentru politica dâmbovițeană, aceasta nu este o valoare. Nu te respecta nimeni pentru aceasta, ba chiar asta ar putea deveni un handicap. Nu știu dacă știe să facă echipe, și nici dacă poate mobiliza un partid care nu este ușor de pus în rețea, atât activiști, cât și militanți.
ZIUAnews: Dar ale lui Victor Ponta?
Vasile Dâncu: Ponta este atât de cunoscut, încât orice aș spune nu ar fi nou. Să-l laud nu se face, ne cunoaștem de 15 ani, și am luptat împreună când făceam politică, iar acum avem o relație foarte bună. Să-l critic, ar fi și mai absurd, este atacat din toate părțile pentru orice, pentru fiecare pas, gest sau respirație. Ba, aș putea spune totuși un lucru: trece printr-o mare transformare acum, una în bine. Face trecerea de la luptătorul singuratic care vrea să câștige fără să rămână dator nimănui, la omul care caută motivarea echipei pentru ultima luptă. Cred că a trecut prin momente de deznădejde care i-au subțiat timiditatea și orgoliul prin care încerca să scape de ideea că a cere ajutorul este o slăbiciune.
ZIUAnews: De ce se încăpățânează Traian Băsescu să joace cărți politice importante pe mâna Elenei Udrea? Cramponarea de Udrea poate avea și o explicație sociologică?
Vasile Dâncu: Nu cred că Traian Băsescu face asta. Este doar o fațetă a relației cu Elena Udrea. Nu cred că știm ce gândește președintele cu privire la viitorul PMP și la devenirea sa politică. Președintele știe bine că nu este așa de ușor să spargi stereotipurile dintr-o societate tradițională ca a noastră. Însă mai este un lucru: Traian Băsescu face ce poate cu materialul pe care îl are la dispoziție. Cred că se gândește la un parteneriat cu cineva pe care să-l lase ca urmaș și continuator al programului său, dar nu este plin de bărbați politici pe toate drumurile
 
 
Razvan Gheorghe
 
 

30 martie, 2014

GEORGE CRISTIAN MAIOR despre STATUL INTELIGENT



V. DÂNCU: Începem cu câteva lucruri generale despre România, situaţia României,Vreau sa incepem cu un comentariu despre locul României în lumea postamericană, în expresia lui Fareed Zakaria. Ce trebuie făcut pentru o poziţie mai bună a României în lumea postamericană?
G. MAIOR: În general, nu întotdeauna sunt de acord cu conceptele de postamericanism precum cel al lui FareedZakaria, pentru că nu cred că a existat de fapt în trecut un univers internaţional pur american sau pur unipolar, aşa cum se referea în cartea sa marele analist american, cred că întotdeauna lumea internaţională s-a bazat pe un soi de multipolaritate, care s-a manifestat în diverse feluri, de la opţiuni politice diferite sau elemente de geopolitică diferite, putere diferenţiată, diseminată în sistemul internaţional. Nimeni, nici măcar Imperiul Roman nu cred că a dominat total universul social şi politic pe care-l cunoaştem. Asta este părerea mea. Că a existat şi există o dominanţă a Americii, este adevărat. De aceea cred că, revenind la întrebarea dumneavoastră, România trebuie să se fortifice cât mai mult din punct de vedere intern pentru a se putea exprima mai vizibil şi mai în concordanţă cu un set de interese naţionale bine definite în plan extern. Fortificarea internă sau întărirea internă presupune un stat puternic, cu instituţii solide, funcţionale, dar şi o societate omogenă cu o economie modernă şi, nu în cele din urmă, un plus de cunoaştere pentru stat şi societate în general, cunoaşterea fiind o monedă extraordinar de puternică pentru orice stat în lumea postmodernă, haideţi să-i spunem, ca să-l parafrazăm pe Zakaria.


V. DÂNCU: Care este rolul SRI în managementul strategic al unei comunităţi naţionale ca a noastră, cum ajungem de la informaţie la decizie bună?
G. MAIOR: Este foarte dificilă întrebarea. Rolul SRI este legat de colectarea de informaţie, de procesarea ei şi de transformarea ei în cunoaştere pentru stat, pentru ca statul să fie capabil să înţeleagă provocările la care este supus, iar decidenţii evident să ia deciziile cele mai adecvate pentru interesele naţionale ale României şi ale cetăţenilor ei. Cu cât rafinăm mai mult metodologiile de colectare şi de procesare de informaţie, cu cât analizăm mai bine această informaţie, cu atât producem cunoaștere de calitate pentru stat. Aici este rolul esențial al SRI. Nu este doar al SRI acest rol şi adesea se uită, din păcate, acest lucru, el revine şi altor instituţii, toate lucrează cu informaţie (toate lucrează cu cunoaştere), cunoașterea adusă de SRI în schimb are valenţa specială că este legată intrinsec de securitatea naţională a statului, de capacitatea lui de a se apăra şi de a fi, în cele din urmă, ofensiv în sensul bun, în lumea externă.


SRI este un nod de rețea

 
V. DÂNCU: Poate fi SRI un integrator, un centru unde se adună toate aceste reţele de cunoaştere?
G. MAIOR: Este clar un nod de reţea, ca să folosim terminologii specifice sociologiei contemporane, lucrează cu informaţii din diverse domenii, de la cel strategic, la cel economic, la cel cultural, la cel societal, evident, din acest punct de vedere este un integrator. Pe de altă parte, consumatorii de informaţii, de cunoaştere cărora li se adresează SRI sunt diverşi, de la ministere diverse, cu diverse competenţe, economice, sociale etc., am menţionat, până la autorităţi locale, până la factorul politic suprem în stat, Parlamentul, Preşedintele şi vă daţi seama că, din acest punct de vedere, tabloul construit, desenat de SRI din punct de vedere al informaţiei şi cunoaşterii este extrem de diversificat şi complex.

V. DÂNCU: Şi dacă la celălalt capăt al firului statul este surd şi orb şi nu înţelege?
G. MAIOR: Aceasta este cea mai cumplită situaţie în care se poate găsi un stat şi care are repercusiuni asupra societăţii şi cetăţeanului, individului în general, un stat orb şi surd este un stat inept, amorf, care nu evoluează şi care în general nu îşi îndeplineşte menirea. Statul trebuie să fie nu doar perceptiv, trebuie să fie chiar un colaborator în înţelegerea cunoaşterii şi informaţiei, vedeţi că fac distincţie între înţelegere şi cunoaştere, şi, la rândul său, să aibă o contribuţie activă în procesarea şi analiza sa şi, pe deasupra, are şi marea responsabilitate de a lua deciziile cele mai bune bazate pe această cunoaştere. Acesta este un stat puternic astăzi, în lumea secolului XXI, un stat capabil într-adevăr să-şi realizeze menirea, care se raportează doar la condiţia cetăţeanului, cetăţean care trebuie să fie mai prosper şi mai în siguranţă, cele două noţiuni fundamentale, prosperitate, siguranţă, bineînţeles şi libertate, în democraţiile contemporane.


V. DÂNCU: Ar putea să fie statul şi comanditar direct, să ceară statul informatii legate de nevoi specifice?
G. MAIOR: Când vorbeam de rolul activ al statului, ne aşteptăm chiar la o acţiune mai intensivă de a solicita permanent informația, de a interacţiona permanent pentru captarea de informaţie, captarea de cunoaştere, captarea de analiză, trebuie să fie proactiv din acest punct de vedere, altfel repet, devine imobil, static şi în cele din urmă slab.

V. DÂNCU: De ce politicienii şi strategii, din domeniul politic mai ales, folosesc de câteva mii de ani metafora navei care trebuie condusă în furtună: Mândră corabia, meşter cârmaciul?De la Ceauşescu, Cicero, Machiavelli, Traian Băsescu folosește foarte des metafora navei.
G. MAIOR: Aşa este, a folosit-o Cicero, cum spuneaţi, au folosit-o englezii, chiar consilieri ai Reginei Elisabeta I în documente oficiale foloseau aceeaşi metaforă, Bismarck a folosit-o, lideri contemporani, cum aţi menţionat, şi Sarkozy, mi se pare, dacă nu mă înşel, a folosit-o. Cred că ea captează cel mai bine menirea şi misiunea leadership-ului, a conducerii strategice a statului, ideea de a naviga adesea prin ape tulburi, de a păstra nava în siguranţă şi, dacă se poate, cum spunea un clasic pe care l-am menţionat, Bismarck, de a o ancora într-un port liniştit. Este cred o metaforă extrem de sugestivă pentru ceea ce ar trebui să însemne conducerea statului, mai ales astăzi când apele sunt adesea tumultoase, când furtunile, vedeţi, reprezintă mai degrabă regula decât excepţia. Din acest punct de vedere, aş asemui menirea unui serviciu de informaţii cu un sistem de navigaţie şi observare performant al navei, pe care dacă cei ce conduc nava îl ignoră, pierd din eficienţa conducerii, cred eu, şi pot produce catastrofe.

V. DÂNCU: Să nu fie aici accentul pus pe furtună, că mereu sunt furtuni, oare incertitudinea despre care scrieţi şi despre care o să vorbim mai încolo nu este foarte potrivită tocmai în sensul acesta al drumului pe mare care nu este nici trasat direct, unde conducătorul trebuie să aleagă drumul de foarte multe ori, câteodată fără instrumente, câteodată în ceaţă?
G. MAIOR: Aşa e, uneori marea este lină, calmă, măiestria se arată în schimb în faţa pericolului, putem merge pe pilot automat cu instrumente moderne, dar o furtună are nevoie ca un om, nişte oameni, conducători şi echipaje, să o domine şi să ducă nava, repet, spre zone calme, spre zone liniştite, aşa cum vrem toţi. Secolul XXI, din punct de vedere al relaţiilor sociale, al relaţiilor internaţionale, al frământărilor cu care se confruntă, este un secol agitat, a început agitat, să ne aducem aminte de evenimentele din 11 septembrie 2001, neprevăzute şi care n-au fost prognozate, să ne aducem aminte de revoluţiile din lumea arabă, o lume până nu de mult considerată închistată în dogme religioase vechi, dar iată care, şi datorită mijloacelor moderne de comunicare, a înţeles în străfundurile sale nevoia de schimbare, iată chiar în aceste zile evenimente tulburi la graniţele estice ale României, iată criza economică, iarăşi un fenomen mondial, global, care nu a fost anticipat chiar de mari oameni de ştiinţă, economişti, ca să nu mai vorbim de instituţii puternice de cunoaştere şi care a produs atâta tensiune şi de ordin economic şi de ordin social în rândul societăţilor contemporane. Iată elemente care arată că acest secol este într-adevăr frământat, că marea nu este deloc calmă.

V. DÂNCU: Am putea reformula ideea lui Malraux legată de secolul XXI, că secolul XXI va fi periculos sau nu va fi deloc?
G. MAIOR: Eu cred că viitorul va conţine întotdeauna pericole şi problema cea mai gravă, după părerea mea, este că multe din aceste pericole nu sunt anticipate, nici măcar nu pot fi imaginate uneori, vedeţi discuţiile despre încălzirea globală, despre mediu, despre fenomene naturale produse de însăşi evoluţia fantastică a tehnologiei, care potenţează dezastrele, ca să vorbim în modul cel mai obiectiv referitor la natură, dar dacă vorbim de societate, de complexitatea sa actuală, de economie, de geopolitică, în sensul contemporan? Eu cred că ne vom confrunta cu multe pericole, cu multe provocări, sarcina noastră fundamentală este de a le preveni, de a le diminua, de a le controla şi aici cred că şi serviciile sau mai ales serviciile de informaţii au un rol fundamental.

V. DÂNCU: Demonstraţi în multe studii pe care le-aţi publicat că geografia este încă importantă sau că geografia revine şi se răzbună pe cei care nu înţeleg rolul ei. În cazul Românei, cum funcţionează geografia?
G. MAIOR: În cazul României, istoric vorbind, geografia a funcţionat mai mult negativ, din păcate, şi ştim acest lucru. Nu vreau să mă imersez aici în istoria recentă sau modernă a României sau chiar mai veche, ţară care a fost prinsă, sau entitate statală prinsă la confluenţa atâtor imperii, atâtor interese divergente date până la urmă şi de geografie sau în principal de geografie. Adesea, la nivelul narativului, la nivelul discursului public, am încercat (şi să ne aducem aminte de admiterea noastră în NATO) să potenţăm elementul geografic ca un atu pentru România: România, graniţă între Est, Vest, Nord, Sud, Orient şi Occident, România la frontiera Europei. Acest narativ nu cred că a fost întotdeauna cel mai productiv, pentru că în cele din urmă forţa internă a evoluţiei României a determinat procesele de integrare în aceste sisteme la care am visat mult, Uniunea Europeană şi NATO, dar geografia frontierei care ne defineşte şi astăzi identitatea strategică, frontiera Uniunii Europene, vedeţi noul discurs, frontiera NATO, ne creează evident anumite avantaje, un stat frontieră este un stat cu misiuni mai multe de protecţie, până la urmă de expunere către lumi diverse, care poate fi pozitivă în sensul dezvoltării societăţii şi a economiei, dar în acelaşi timp şi negativă prin faptul că trebuie să oferim un baraj aici, în această zonă geografică, la fenomenele negative, la elementele negative care pot pătrunde în lumea noastră, în lumea în care trăim. Iată un fel de determinare a locului geografiei în România secolului XXI.

V. DÂNCU: Poate fi România, ca stat frontieră, şi un amplificator de tendinţă dinspre o lume spre alta?
G. MAIOR: Da, deci aici depinde de creativitatea noastră, de forţa noastră intelectuală de a proiecta aspecte, dimensiuni economice, culturale, politice pozitive către alte zone în afara acestei frontiere şi de a bloca evenimente negative care ne-ar afecta şi pe noi, repet, şi pe aliaţii noştri. Nici măcar Marea Neagră, care odată era văzută, iarăşi în imaginarul popular, în narativul nostru, chiar în sintagme cheie spuse de mari oameni politici ai României, drept cel mai bun vecin al României, nu cred că este, de fapt, cel mai bun vecin al României, este într-adevăr o zonă de mari interferenţe, care prezintă şi oportunităţile pe care le-am menţionat, dar şi multe pericole şi vedeţi chiar astăzi ce se întâmplă cu această mare deloc calmă, ca să revenim la vechea metaforă.

Viziunea contează, nu vorbele!

V. DÂNCU: Aţi scris în mai multe locuri că, din punct de vedere strategic, viziunea contează, nu vorbele. Cum stăm în acest moment la viziune, dacă vorbim despre România şi în general despre politica românească?
G. MAIOR: Viziunea contează pentru că şi istoria şi geografia despre care menţionaţi, dar şi o anumită mentalitate de a noastră, ne-a făcut să ne adaptăm punctual unor circumstanţe mai mult şi să nu gândim strategic pe termen lung în conformitate cu o planificare riguroasă a ceea ce reprezintă interesele noastre naţionale. Astăzi, când beneficiem de, să spun, siguranţa şi psihologică chiar, oferită de Uniunea Europeană, de NATO, ne-am putea gândi, dincolo de aspectele acestea colective, la ce ar însemna o proiecţie pe termen lung în legătură cu interesele noastre naţionale. Eu mă feresc să folosesc termenul de interes naţional fără a-l defini cumva, mulţi îl folosesc şi în politica românească şi chiar în analiză sau în dezbatere ca pe un fel de lucru fix, imuabil, absolut, dar care ce definiţie are? Interesul nostru naţional este legat de, repet, prosperitate economică, dezvoltare socială, dezvoltare culturală, siguranţă,de a ne impune în lumea  contemporană prin diverse atuuri, de a avea capacitate de reacţie, de diplomaţie activă, fiecare segment putând fi definit foarte clar operaţional, nu e cazul aici să intru în amănunte, ori din acest punct de vedere avem nevoie de o hartă a evoluţiei noastre politico-strategice, ca să folosesc o altă metaforă, care să precizeze clar aceste trasee din toate punctele de vedere, din definiţia aceasta a intereselor naţionale, vedeţi, folosesc pluralul pentru că este mai important, şi care trebuie să ne traseze coordonatele, direcţiile de acţiune, drumurile de urmărit politice. Cred că ar trebui să fim capabili să o realizăm, la nivel de stat, de colaborarea statului cu elitele, cu intelectualitatea, cineva să extragă, să coordoneze în primul rând un asemenea proces şi să realizeze o asemenea hartă şi pentru noi.


V. DÂNCU: Foarte interesant conceptul de hartă a intereselor naţionale. Asta înseamnă că nu există un singur interes pe care-l definim la un moment dat, înseamnă şi evoluţia, o hartă în dinamica ei.
G. MAIOR: Exact. În lumea postmodernă, în lumea contemporană a secolului XXI, desigur, putem lucra interese pe care le considerăm imuabile, câteva sunt vechi, sunt ancestrale, nici măcar nu trebuie să le dezbatem foarte mult analitic, de exemplu integritatea, suveranitatea statului, dar sunt şi interese care-şi schimbă compoziţia în evoluţie cu lumea, cu evoluţia economiei, cu evoluţia societăţii, interese economice, interese culturale, interese geopolitice în mişcarea aceasta de forţe din lumea contemporană şi veşnic trebuie să ne gândim şi la noi definiţii ale lor, la adaptabilitatea lor, la schimbări. Poate că astăzi avem interesul, de exemplu, de a ne conecta energetic pe nişte rute, vorbim de dimensiunea economică, din Asia Centrală, dar poate în viitor vom avea interesul de a dezvolta în interior acea capacitate de a ne asigura independenţa energetică şi de a exporta mai departe pe alte direcţii, deci vedeţi câte nuanţe există chiar la un domeniu strategic fundamental – securitatea energetică – şi trebuie dezbătute, din punctul de vedere al costurilor, al beneficiilor, a însăşi dinamicii extraordinare a lumii contemporane.

V. DÂNCU: Harta intereselor naţionale vizează şi indicatorii, să spunem de coeziune socială, indicatori care ţin de structuralitatea societăţii, sau ne referim doar la interesele mari ale României, care în general sunt privite în politica externă?
G. MAIOR: Absolut, societatea este esenţa până la urmă a intereselor naţionale, o societate coezivă care se poate dezvolta, care poate prospera, care poate naşte noi dimensiuni de cunoaştere pentru cetăţenii României e o societate activă, o societate evolutivă şi vedeţi foarte bine frământări legate de societăţile contemporane, chiar în interiorul lor, grupuri diverse, cu interese divergente, cum le armonizăm, cum le punem în congruenţă, cum totuşi le lăsăm să se diferenţieze la nivel de identitate, chestiuni foarte complicate aparent, dar care dau măsura forţei unei naţiuni, până la urmă.

Pericolele pe care încă nu ni le putem imagina

V. DÂNCU: În era conectivităţii globale, războaiele între state sau între state şi alte forme de agregare sunt realităţi cotidiene. Ce războaie duce România în exterior?
G. MAIOR: Războaie, metaforic vorbind. Războiul clasic teritorial, militar, cred că reprezintă – şi acesta este marele progres generat de evoluţia noastră în organizaţiile menţionate, NATO, UE –că nu mai suntem ameninţaţi militar, în schimb suntem obligaţi să contribuim militar la stabilizarea unor situaţii în zone depărtate. De exemplu, cine şi-ar fi imaginat vreodată în gândirea strategică a anilor ‘30 din România, să spunem, că vom fi vreodată capabili să trimitem trupe în Afganistan sau în Irak? Vedeţi, lumea contemporană ne-a dus spre asemenea decizii, aceasta în sens politico-militar. Dar cea mai importantă competiţie este legată de resurse, şi nu mă refer doar la zona economică, mă refer şi la capacitatea unui stat de a atrage resurse, aş spune de cunoaştere, pentru sine, pe care să le folosească în interesul cetăţenilor ei. Deci, dincolo de economie, şi competiţia astăzi este cognitivă adesea şi acest lucru are la bază informaţia ca sursă autonomă de putere. Totdeauna am spus că informaţia reprezintă putere, dar reprezenta în istorie putere prin capacitatea decidenţilor de a o folosi. Acum, în sine reprezintă o cantitate de putere.

V. DÂNCU: Şi înainte să foloseşti informaţia trebuia să ai un potenţial care să te ajute să faci asta, acum informaţia în sine reprezintă acel potenţial.
G. MAIOR: Da, şi vedeţi ce masă imensă de informaţie, care trebuie, repet,  transformată în cunoaştere, în înţelegere şi apoi pusă în practică. Ea este miza mare.

V. DÂNCU: E o şansă pentru statele mici asta?
G. MAIOR: E o şansă imensă pentru statele mici. A fi mic nu înseamnă a nu putea fi mai inteligent decât alţii. Trebuie să învăţăm acest lucru.

V. DÂNCU: Noi demografic, jurnalistic, chiar analiştii definesc statele mari prin dimensiunea populaţiei, prin teritoriu sau prin PIB.
G. MAIOR: Da, sunt dimensiunile clasice, materiale. Acestea, legate de puterea soft, de informaţie, de cunoaştere, sunt noi dimensiuni ale puterii şi cred că devin din ce în ce mai definitorii. Un stat mic care foloseşte inteligent informaţia captează mai multe şi procesează, creează informaţie, e un stat mai puternic chiar decât state cu demografie mai importantă, cu economie mai importantă, cu geografie mai blândă.

V. DÂNCU: Putem vorbi despre state inteligente, deci?
G. MAIOR: Da, şi este o noţiune cu care se operează nu doar la nivel teoretic, în domeniul ştiinţelor sociale, ci şi în această diplomaţie nouă a lumii contemporane, diplomaţie bazată şi pe informaţii, şi pe cunoaştere.

V. DÂNCU: Putem vorbi şi de războaie pe care România trebuie să le ducă în interior?
G. MAIOR: Întotdeauna noi am dus războaie în interior, războaie politice vedem cu toţii, războaie cu noi înşine, războaie culturale. Într-un fel, e bine să nu fim amorfi, să avem dezbatere, să avem confruntare în sens pozitiv, competiţie. În acelaşi timp, e bine să ştim să creăm echilibrele din această confruntare, echilibrele esenţiale la nivel societal, la nivel economic, la nivel cultural. Adesea uităm acest lucru şi ne costă multă energie scursă în războaie false, inutile, care ar putea fi dirijate spre alte scopuri, despre care deja vorbeam.

V. DÂNCU: Se pierde energia comunităţii naţionale în confruntarea politică?
G. MAIOR: Repet, confruntarea politică este bună pentru societate, generează noi idei, noi acţiuni, noi programe. Dar, dusă la extremă, la absurd, iroseşte multă energie, din păcate.



Războiul cognitiv


V. DÂNCU: Cum facem distincţia dintre stat şi societate? Dacă mergem pe această distincţie dintre stat şi societate, statul ce ar trebui să apere, proprietatea privată sau proprietatea publică?
G. MAIOR: Statul ar trebui, cred astăzi, să fie capabil să ofere condiţiile cele mai clare pentru dezvoltarea proprietăţii private a economiei de piaţă, a competiţiei care să genereze mai multă bunăstare pentru cetăţeni. Statul trebuie să fie pe multe arii mai restrâns, mai invizibil, dacă vreţi. Pe de altă parte, trebuie să fie, repet, mai deştept, mai eficient, mai capabil să împingă societatea înainte ca slujitor al societăţii mai puternic. Societatea este factorul determinant în evoluţia naţiunii, iar statul, slujitorul naţiunii şi al societăţii.

V. DÂNCU: Putem spune că statul, în acest moment, înţelege destul de bine această dialectică între proprietate privată şi proprietate publică, pentru că a existat, la un moment dat, hai să spunem, ca un fel de competiţie. Adică se plasează corect în apărarea proprietăţii private, de exemplu, statul?
G. MAIOR: Nu întotdeauna înţelege şi noi am avut o tranziţie poate mai lungă decât trebuia şi am rămas confortabili cu ideea de tranziţie pentru a ne justifica anumite insuccese, fie economice, fie politice: Da, suntem în zona postcomunistă a tranziţiei. Eu cred că şi la nivel intelectual şi conceptual trebuie să terminăm odată şi să spunem: Suntem un stat puternic, membru UE, membru NATO, la confluenţa unor zone interesante, capabil să înţeleagă contemporaneitatea, şi să nu ne mai definim prin idei de postcomunism, tot felul de „post”, „post”, „post” sau tranziţie perpetuă.


 V. DÂNCU: Tranziţia era un fel de justificare a neputinţelor şi a greşelilor făcute.
G. MAIOR: Da, exact asta am şi spus.Statul ar trebui să devină mai responsabil, să-ţi asume destinul.

V. DÂNCU: Pentru asta, care ar fi elementele cele mai importante ale evoluţiei viitoare a statului? Acest stat ideal, să spun, această cetate ideală a unui stat responsabil care îşi asumă, ce ar trebui să facă? Trei lucruri, trei calităţi ale statului?
G. MAIOR: Să fie mai puţin vizibil, să fie mai inteligent, aşa cum am spus, să fie mai puternic în capacitatea de a opera programe, proiecte pentru cetăţean.


Defectul cel mare al politicii: presiunea pe instituții

V. DÂNCU: Care este vulnerabilitatea cea mai importantă pe care o aduc politicul şi dinamica lui pentru societatea naţională, dacă se poate vorbi de asta? Am vorbit despre rolul important al confruntării politice, al efervescenţei politice, până la urmă, al luptei politice, chiar al războiului politic. Dincolo de asta, putem vorbi în acest moment de o vulnerabilitate pe care o aduce politica statului şi societăţii?
G. MAIOR: Ea se referă, cred, la presiunea pe care o poate produce pe instituţii – şi nu mă refer doar la instituţii publice, ci şi la instituţii ale societăţii contemporane, chiar din sfera privată, universităţi, economie, privat. Este păcat, ele trebuie să aibă un cadru liber de manifestare, de creştere, de potenţare a forţei, de expresie, de asertare a identităţii şi nu să fie într-un fel supuse acestei presiuni, în veşnică antagonie cu statul, în veşnică spaimă legată de intruziunea statului, de omnipotenţa sa, omniprezenţa sa în zone care ar trebui să fie, repet, libere în sensul cel mai larg.

V. DÂNCU: E o presiune operaţională, am putea spune, sau o presiune ideologică? Politicul are ideologii în România, face presiuni ideologice sau face presiuni, mai degrabă, să le spunem funcţionale, operaţionale?
G. MAIOR: Dacă ar fi mai bine demarcate ideologiile, ar fi mai simplu, fiindcă ştii să le evaluezi, le ştii direcţia de manifestare, de evoluţie, gândirea care stă la baza lor. Vedeţi, poate şi asta e un handicap, că nu prea delimităm în sens clasic ideologii astăzi, în politica românească. Pe de altă parte, e vorba, repet, şi de o luptă inutilă a politicului cu zone pe care ar trebui să le protejeze, de fapt, care sunt subiectul eficienţei politicului, nu subiectul asimilării de către politic.


V. DÂNCU: Aţi scris, şi o să citez aici un titlu: Noua geopolitică. Petrol şi politică în secolul XXI, un studiu. Putem reformula astăzi partea de final a titlului:Petrol, gaze de şist şi politică în secolul XXI?
G. MAIOR: Şi gazele de şist fac parte din resursele strategice cu care un stat îşi poate asigura, înainte de toate, independenţa energetică, dar şi creşterea forţei economice. Trebuie să ne gândim că, fără a ne adapta la nou, evident, cu gestionarea clară a riscurilor impuse de noile tehnologii, cu înţelegerea lor bună, cu un management serios al acestor situaţii, fără a ne adapta la nou, ce vom face în 50 – 60 de ani de acum încolo? Cine se gândeşte pe un asemenea termen, când resursele clasice se vor epuiza, nu sunt nelimitate? Or, statele care au curajul de a inova, de a se adapta, vor fi statele mai puternice atunci şi e păcat să avem atunci o discuţie în sens retroactiv şi să vedem ce lipsiţi de inteligenţă am fost că nu am dat o şansă, măcar, unor asemenea oportunităţi, şi aici nu mă refer doar la gaze de şist, sunt multe alte lucruri la care ne putem gândi în acest fel.

V. DÂNCU: Cum am putea să înţelegem situaţia ciudată în care cei mai mari ecologişti, la noi, sunt nişte ţărani săraci, aproape analfabeţi, din cea mai săracă zonă a României? Sunt, mai degrabă, o victimă a unei neînţelegeri, ca să spunem aşa, sau a unei manipulări? Societatea noastră nu şi-a putut dezvolta până acum mecanismele societăţii civile care să gestioneze această problemă a riscurilor în mod conştient?
G. MAIOR: Eu cred că, în primul rând, aceşti oameni nu au nicio vină, în al doilea rând e bine să avem o zonă ecologistă, e bine ca acest discurs să existe, dar să fie, totuşi, fundamentat şi ştiinţific, şi ideologic mai bine, şi acţional.

V. DÂNCU: Chiar politic.
G. MAIOR: Politic, bineînţeles, nu e nicio problemă. Din păcate, acelaşi stat trebuie să înveţe oamenii despre aceste fenomene noi, despre aceste tehnologii noi, evoluţii noi, şi să le spună obiectiv şi avantajele, şi riscurile. Să nu se creadă că eu sunt neapărat un fan al gazelor de şist. Şi eu învăţ multe despre aceste lucruri şi organizaţia încearcă să definească riscurile asociate cu aceste noi tehnologii. Nu e un dat, dar pur şi simplu a închide ochii, a te face că ai asemenea resurse şi nu vrei nici măcar să înţelegi că există, este o mare greşeală. Numai învăţând putem extrage ce este bun şi util pentru societate în acest sens.

V. DÂNCU: Înţeleg aici o interesantă dialectică a rolului statului, statul ar trebui să-şi înveţe cetăţenii chiar să protesteze responsabil, adică statul trebuie să fie un agent al propriei schimbări.
G. MAIOR: Absolut. Eu cred că protestul este o formă legitimă de a atrage atenţia statului despre greşeli pe care le poate face sau pe care le poate face în perspectivă mai îndepărtată, obligă statul să se concentreze la anumite aspecte, să încerce să se schimbe permanent. Evident, lucrurile trebuie să stea într-un cadru legitim, legal, nu într-un sens haotic sau într-un sens politic dirijat în mod pervers de forţe pe care s-ar putea să nu le înţelegem foarte bine.

V. DÂNCU: Putem vorbi de o inhibiţie a statului, mai ales prin structurile lui guvernamentale, în a comunica cu societatea civilă?
G. MAIOR: Uneori, da. Şi e păcat, pentru că vedeţi câte canale de comunicare există astăzi, televiziuni peste televiziuni. Nu-şi asumă uneori această sarcină din motive poate de rating. Apoi, avem internetul, acest mijloc fantastic de comunicare. Deci, poate programe mai specializate, mai eficiente ar trebui să avem în vedere din această perspectivă.

Agenți ai schimbării și fermenți ai schimbării controlate


V. DÂNCU: Spuneaţi că noii soldaţi trebuie să fie experţi în ştiinţe sociale diverse, să fie agenţi ai schimbării şi fermenţi ai schimbării controlate. Este doar un vis al lui George Maior sau în România am început să avem deja regimente formate din soldaţii cei noi adaptaţi unor războaie ale minţii?
G. MAIOR: Eu cred că am evoluat extraordinar din acest punct de vedere. Am văzut cu ochii mei, de la soldaţii clasici, dislocaţi în acele zone despre care vorbeam, care trebuia să interacţioneze cu populaţiile locale, cu liderii acestora, să înţeleagă culturi diferite, să acţioneze cu o anumită prudenţă şi o înţelegere culturală a lor, deci noţiunea de soldat s-a schimbat. În sensul metaforic, da, şi ofiţerii de informaţii, şi cei care lucrează în asemenea structuri trebuie să aibă o calitate intelectuală mai specială, mai plurivalentă din punct de vedere al acestor domenii despre care vorbeaţi. Şi ofiţerul de informaţii este un diplomat. Nu este diplomat, dar este şi un diplomat, este şi un om de cultură, un analist, care trebuie să fie un analist bun. Deci e o dinamică nouă din punct de vedere al identităţii acestei profesii.

V. DÂNCU: Serviciul Român de Informaţii, în studiile legate de prestigiul instituţional, de brandul instituţiilor de securitate, se află undeva în vârf, cu o evoluţie pozitivă în ultimii ani. Face parte acest mesaj transmis în exterior, sau această percepţie a societăţii este urmare a unui proces intern de modernizare sau de schimbare radicală?
G. MAIOR: E un proces amplu, dur. N-a început sub cele mai fericite auspicii evoluţia Serviciului Român de Informaţii, moştenirea Securităţii, care a fost şi un sistem, organizaţii de informaţii, dar care a fost mâncată de ideologie foarte mult. De aici, pur şi simplu, lipsa analizei obiective, lipsa înţelegerii informaţiei şi a selectivităţii în transmiterea ei către decidenţi, transmitem ce ne place, ce nu supără, ce e concordant ideologic. Dincolo de aspectele de represiune sinistră pe care le cunoaştem, poliţia politică pe care mulţi nu o înţeleg astăzi şi o mai folosesc atunci când ne atacă. Poliţia politică reprezintă intruziunea în viaţa privată a unui om cu singurul scop de a extrage informaţie politică, de a-l intimida şi chiar a-l obliga la acţiune politică în favoarea ta, nu înseamnă ceea ce facem noi astăzi. Deci toate aceste bariere mentale de istorie a Serviciului au trebuit să fie trecute de Serviciul Român de Informaţii şi, din păcate, n-a fost uşor. S-au făcut mari greşeli în anii ‘90, pe care trebuie să ni le asumăm ca orice organizaţie serioasă. Apoi, procesul de reformă umană, de procese interne schimbate, de adaptare la exigenţele acestea ale lumii informaţiei, toate au presupus reforme, unele dureroase din punct de vedere intern, care au dus la rezultate bune. Cred că populaţia le-a înţeles, a văzut eficienţa lor, cel puţin în partea vizibilă a luptei împotriva corupţiei, dar şi în partea de relevanţă externă a Serviciului, acest Serviciu care se ridică la cele mai înalte standarde ale serviciilor clasice de informaţii. Nu vin directorii CIA sau MI 6 în România pentru a face politeţe sau o diplomaţie sterilă. Vin pentru că au interesul să vină, au ce lua de la noi, cum şi noi avem ce lua de la ei, în sens de informaţii, de schimb de informaţii, de acţiuni comune. Acest prestigiu cred că a ajutat ţara să stea legată prin fire nevăzute de mulţi cu mari puteri europene şi mondiale, legată în sens pozitiv, comunicare mai bună şi, până la urmă, un adaos pentru securitatea naţională, pentru prestigiul ţării, poziţia sa.

V. DÂNCU: În comunicarea publică auzim foarte frecvent, în comunicate de presă ale Poliţiei, ale Procuraturii, faptul că la reuşita unei acţiuni, de la găsirea cuiva care a fost răpit până la acte, să zicem, de corupţie mare, a participat şi SRI. Este o sursă de imagine pentru populaţie, populaţia cere ca SRI să se implice, pe de altă parte este o sursă de critică din partea societăţii politice. Cine are dreptate aici? Este oare prea intruziv Serviciul Român de Informaţii sau aşa trebuie să fie, să acţioneze în toate domeniile?
G. MAIOR: Trebuie să acţioneze acolo unde parametrii securităţii naţionale, înţeleasă în sens modern sau postmodern, cum doriţi, sunt afectaţi. Eu cred că o societate este mai slabă dacă corupţia nu este abordată, şi aici rolul Serviciului este foarte important. Poate vom depăşi această fază istorică cu valenţe pozitive pentru viitorul ţării. Lipsa corupţiei înseamnă un stat mai puternic şi înseamnă un cetăţean mai prosper. Eu cred că cetăţenii înţeleg mai bine acest lucru decât factorul politic, deşi şi factorul politic ar trebui să ne creadă când spunem că şi el beneficiază de pe urma acestei acţiuni a Serviciului. Mă refer strict la domeniul anticorupţie, că un politic mai puternic este un politic mai puţin corupt, care se poate într-adevăr manifesta mai liber, în forţă fără şantaj, în forţă cu programe, cu proiecte, şi poate negocia mai bine în plan extern, pentru stat, poate reprezenta statul mai bine. Nu sunt elemente ideale sau nu este o simplă retorică ceea ce spun, pentru că vedeţi, adesea, un politician corupt este imediat şantajabil şi incapabil să-şi creeze şi să-şi implementeze propriul program. Normal că politicul va suspecta întotdeauna serviciile care se ocupă şi de această zonă, şi din acest punct de vedere trebuie să rezistăm la presiuni, ne asumăm misiunea noastră.



V. DÂNCU: Ce înseamnă Clubul de la Berna pentru un serviciu de informaţii?
G. MAIOR: Este cea mai importantă organizare multilaterală a cooperării dintre serviciile din Uniunea Europeană pe un schimb permanent de informaţie, de cunoaştere, care ne ajută şi pe noi, ajută Uniunea Europeană, ajută aceste state. E ca şi cum participi la o înţelegere mai bună a unei lumi care este interdependentă şi este un grad extraordinar de selectivitate în ceea ce se abordează acolo, util societăţilor noastre.Nu toate ţările europene sunt membre, prin serviciile lor, în Clubul de la Berna iar România câştigă foarte mult prin asta.Sigur, pentru că astăzi, într-o lume interdependentă, o sursă de informaţie pentru naţiune, de cunoaştere, este cooperarea Serviciului nostru şi a altor colegi, cu alte servicii. Deci, primim informaţie. Să ajungi să primeşti informaţie este un lucru extraordinar pentru stat.

V. DÂNCU: Asta înseamnă că sunt şi reţele de schimb în materie de informaţie, dar sunt şi reţele de încredere.
G. MAIOR: Sigur. Schimbăm cel puţin 6000 de informaţii în asemenea formate anual.
 

V. DÂNCU: Dar sunt şi reţele de încredere, probabil, pentru că din cauza asta nu e toată lumea.
G. MAIOR: Sigur, meseria noastră se bazează în primul rând pe încredere. Când ai încălcat acest cod nescris, eşti eliminat din această lume a informaţiilor. Şi o poţi încălca transmiţând informaţia către inamic, scăpând informaţia de sub control sau minţind, ca s-o spun direct, în legătură cu informaţia pe care la rândul tău o transmiţi.


V. DÂNCU: Securitatea lui Ceauşescu era de încredere?A fost, a participat la retele de schimb sau şi-a pierdut, la un moment dat, statutul acesta?
G. MAIOR: În perioada de apogeu a lui Ceauşescu, când din punct de vedere extern România se implica puternic în Orientul Mijlociu, reuşea să deschidă o comunicare chiar cu blocul antagonic atunci, chiar cu Statele Unite, să ne aducem aminte de venirea lui Nixon în România, cu Kissinger purtând cravate de pionier pe aici, atunci Securitatea sau o parte a Securității a avut, fără îndoială, un rol important în această proiecţie, păcat că Ceauşescu în final nu a folosit această bună politică externă, eficientă i-aş spune, în sens intern. O politică externă fără să aibă un scop intern clar în ceea ce priveşte dezvoltarea naţiunii, prosperitatea sa, nu este o politică externă bună, deci din acest punct de vedere Securitatea a avut un rol interesant. În anii ‘80 însă, dominanta ideologică a făcut-o să deformeze realităţi care se petreceau în lumea contemporană şi să le interpreteze prin prisma ideologică şi să-l izoleze într-un fel pe Ceauşescu de aceste realităţi, ceea ce a însemnat un rol profund negativ pentru stat. Pe de altă parte, şi Ceauşescu s-a complăcut în acest joc, începea, şi acesta-i un sindrom al liderului care întotdeauna doreşte veşti bune, începea să creadă doar în necesitatea veştilor bune, lumea era timorată şi s-a blocat profesional, având un rol nefast din punct de vedere intern acest lucru.  Nu zic că nici Ceauşescu nu suspecta mult Securitatea ca pe o forţă pe care n-o putea întotdeauna înţelege foarte bine şi din această suspiciune, poate şi reciprocă pe anumite paliere, s-a generat dezastrul pentru regimul său, pentru noi un lucru bun că a plecat de la putere. Iată de ce serviciile de informaţii au obligaţia, într-o democraţie, să-şi păstreze neutralitatea şi independenţa, să nu vibreze la dorinţele, visele, himerele liderilor, obsesiile lor, să fie fruste, să fie cu sânge rece în a transmite în special veştile proaste, pentru că veştile bune ştiu mulţi să le transmită.


Pasionat de incertitudine și labirinturile ei

  

V. DÂNCU: De unde obsesia de a edita şi prefaţa toate acele biografii dintr-o serie pe care aţi numit-o Superpolitica?
 G. MAIOR: Eu cred că aducerea în atenţie a unui leadership strategic, a conducerii strategice a statului pe nişte criterii de eficienţă, ce înseamnă să conduci un stat din punct de vedere al eficienţei acestei conduceri, care este criteriul valoric, criteriul strategic, criteriul politic după care un lider poate fi numit om de stat, sunt întrebări la care trebuie să răspundem, să învăţăm din ele, pentru că ne vor ajuta şi pe noi din punct de vedere intern. Liderul care devine om de stat este acela care creează legitimităţi, duce înainte societatea, îi asigură stabilitatea, siguranţa în condiţii adverse, cu resurse mai puţine şi cu acţiune mai de anvergură. Încerc să aduc în atenţie o galerie de asemenea oameni la diverse momente istorice şi să vedem cum am putea să ne proiectăm imaginea liderului secolului XXI având aceste exemple istorice şi nu e vorba doar de leadership-ul politic propriu-zis şi de gândirea politică care fundamentează o acţiune politică, o strategie. De aceea l-am abordat şi pe Machiavelli, de altfel un politician naiv, total opus ideii de machiavelism, dar care a dezvoltat gândirea modernă a politicii, cu care mai operăm chiar şi astăzi, în postmodernism.

V. DÂNCU: Ce urmează, noi o să prezentăm întreaga serie, dar ce urmează?
G. MAIOR: Urmează, chiar am terminat, împreună cu nişte colegi, traducerea biografiei preşedintelui american Woodrow Wilson.Îl consider un conducător de excepţie prin ceea ce a făcut în planul politicii interne americane şi în planul relaţiilor internaţionale, revoluţionând practic politica externă, diplomaţia, prin ideile sale, prin forţa discursului, poate şi primul lider postmodern al lumii contemporane, prin capacitatea sa de a vedea dincolo de forţele de moment viitorul păcii şi securităţii internaţionale,mai ales că sunt 100 de ani de la acel mare război care l-a propulsat pe Wilson în marea arenă a politicii globale şi care i-a datorat o pace care s-a sfărâmat, din păcate, după un timp, pentru că cei care au pus-o în practică s-au îndepărtat de la acele idei, care au revenit.

V. DÂNCU: Sau lumea nu era încă pregătită.
G. MAIOR: Nu era pregătită, dar iată că a avut viziunea în legătură cu posibilitatea de a fi odată pregătită. Din păcate, vedeţi prin ce catastrofe am trecut. Astăzi, poate şi ideea de securitate colectivă, de NATO, de Uniune Europeană chiar, de relaţie transatlantică îşi extrage seva sau fundamentele conceptuale din acţiunea acestui om.

V. DÂNCU: Dacă am vorbi despre preferinţă, până la urmă şi o preferinţă subiectivă şi intelectuală, care sunt autorii preferaţi din domeniul ştiinţelor sociale, din domeniul literaturii, ce aţi putea spune că v-a format?
G. MAIOR: Întrebare vastă. În literatură mi-a plăcut mult literatura sud americană, Borges, Cortázar, Marquez, la un moment dat poezia modernistă a lui Eliot, L. Blaga, îmi plac poeţi contemporani precum Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, sunt romane, cărţi care m-au marcat în tinereţe. Din perspectiva ştiinţelor sociale, am pendulat întotdeauna între realişti, inauguraţi de Machiavelli, cum am zis, Clausewitz şi postmoderni, încercând să văd unde este legătura între realism şi postmodernism, între geografie şi elementul cognitiv, între lumea clasică, modernă şi cea postmodernă.

V. DÂNCU: Şi la ce scrieţi?
G. MAIOR: Aş dori să editez din nou Incertitudine, cred că este o carte, i-aş putea spune, paradoxal, într-o permanentă redefinire, evoluţie, sunt lucruri noi pe care le descopăr din acest punct de vedere, pornind de la această premisă a lumii, incertitudinea în care trăim astăzi şi obligaţia noastră de a reduce această incertitudine; ediţia a doua va cuprinde multe alte perspective la care am gândit. Din păcate, timpul nu-mi permite, dar voi face acest efort.
V. DÂNCU: Mulţumesc.


Interviul publicat în Revista SINTEZA, Revistă de cultură și gândire strategică, Numărul 3