22 iulie, 2014

Lăsaţi şcoala în pace!


Preliminarii la modernizarea şcolii noastre



 1. Într-o societate aflată în criză profundă, şcoala va fi în criză cu necesitate.


Şcoala, singură, nu poate suporta degringolada socială şi nici repara toate stricăciunile pe care le facem în fiecare zi. Criza societăţii afectează şcoala în cel mai înalt grad. Dar cel mai vizibil aspect al crizei, adevărat criteriu de diagnostic, este pierderea încrederii în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea şcolii din fruntea listei de priorităţi. Este o perioada tristă din viaţa unei societăţi, când politicienii consideră că nu sunt bani pentru şcoală sau îşi aduc aminte de această Instituţie doar în cele două ocazii de propagandă electorală, începutul şcolii şi festivităţile de încheiere a anului şcolar. De câţiva ani încoace, în ziua în care începe anul şcolar, Parlamentul ia pauză pentru ca deputaţii şi senatorii să poată merge să le ţină discursuri părinţilor şi profesorilor. Deci, să nu ne amăgim cu rezultatele de la olimpiade unde participă copiii dopaţi de părinţi sau profesori pasionaţi, să recunoaştem că lucrurile nu merg bine, că şcoala este în criză.

2. Un singur lucru trebuie să ghideze orice schimbare viitoare, orice strategie: necesitatea exigenţei. 


Recunoaştem sau nu, sistemul educaţional românesc este în derivă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii sunt demotivaţi şi ar trebui să primească salarii decente, dar nu drept un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanţa este necesar să fie măsurată şi pentru că nu poate şi nici nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi a privilegiilor, măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor este să sădească în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul. Sistemul educaţional trebuie scos din chingile prezentului şi orientat spre viitor. Un lucru însă este evident, chiar înainte de a discuta despre conţinutul modernizării şcolii: exigenţa este cea mai importantă condiţie! A creşte egalitatea de şanse nu înseamnă diplome sau titluri obţinute lejer, cumpărate sau generate de masificarea învăţământului. Dacă nu vom creşte exigenţa, şcoala se va prăbuşi sub greutatea multiplicării compromisurilor. Populismul ucide şcoala, educaţia şi scade posibilitatea structurării elitelor, dezechilibrează societatea şi ucide profesia de dascăl. Diplomele trebuie să fie aspiraţii, nu hârtii fără valoare.

3. Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. 


Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. Este singura investiţie sigură pentru viitorul unei naţiuni într-o lume tot mai nesigură. Amărâtele de 6 procente din PIB pe care le cer miniştrii şi pe care nu le pot obţine niciodată nu înseamnă nimic în raport cu ţări cu PIB imens, care ajung la investiţii în educaţie de peste 25%, mai ales în aceşti ani de criză, când investiţiile în viitor sunt riscante, iar plasamentele banilor tot mai vulnerabile. Sărăcia şcolii nu este generată de sărăcia societăţii sau a bugetului, ci de sărăcia de spirit. Nu trebuie să fii profesor ca să înţelegi importanţa şcolii, ajunge să ai un pic de minte, responsabilitate şi, eventual, dar nu obligatoriu, să ai copii. Primul conducător al ţării care va înţelege cu adevărat rolul şcolii şi care va scoate din discursul său de priorităţi imbecilităţile legate de: investiţii străine, lupta împotriva corupţiei şi alte ţinte false sau efecte secundare, dar va pune pe unul din primele locuri prioritatea educaţiei, acela va fi cel care pune cea mai serioasă frână derivei societăţii noastre. Dacă ne-am opri pentru câteva zile din absurda bătaie cu lături din politică şi, în locul ei, am discuta despre şcoală cu seriozitate făcând o înţelegere că nu ne atingem de şcoală ori de câte ori se schimbă guvernul şi convenim să lăsam şcoala pe mâna specialiştilor nu a politrucilor, atunci ar fi primul pas spre schimbarea majoră a societăţii româneşti.

4. Supravieţuitori ai reformelor nesfârşite, copiii şi dascălii lor sunt, azi, obosiţi şi sătui.

Programele pe termen scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate, aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu familiile lor, şi bucuria de a dărui îi ţine încă în clasă, chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frică de viaţă. Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvernului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi plătească talk-show-uri şi nici nu pot lăsa gunoiul neridicat pentru ca să ne convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilinţa şi deja, în fiecare an, câteva zeci de mii de oameni ies din sistem. În timp ce toate ţările investesc în educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România, politicienii cu resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul, cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru mulţi dintre ei, investiţie înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modalitate de a face demagogie electorală.

5. Nu mai reformaţi şcoala!


Şcoala aşteaptă cuminte schimbarea fiecărui ministru care vine să o reformeze. Nu are ce face, profesorii sunt prea săraci ca să mai aibă zvâcniri de orgoliu pentru a protesta. Au făcut-o de câteva ori, dar şi-au dat seama singuri că nu poţi pedepsi copiii pentru imbecilitatea managementului social. I-am cunoscut pe toţi miniştrii din ultimii 20 de ani, mulţi au avut idei inteligente, unii s-au aplecat serios asupra şcolii, dar, până la urmă, excesul de reformă a distrus şi orice efect bun. A rămas de la majoritatea dintre ei câte ceva, dar puţin ca efect global. De la prima modernizare de după Revoluţie, pusă în practică de ministrul Liviu Maior, care a stabilit liniile principale care rezistă şi azi, toate marile reforme s-au blocat undeva. Dar cel mai grav lucru este excesul de reformă şi schimbare. Şcoala trebuie lăsată să se odihnească puţin şi să se aşeze. Să n-o mai reformăm cu mânie proletară. Această Instituţie trebuie să se aşeze, să se privească pe sine după fiecare ciclu, iar dascălii să analizeze ce nu merge şi să facă ei înşişi schimbările. Să prindem pe timpul vieţii noastre sfârşitul reformei fără sfârşit! Schimbarea sistemului educaţional trebuie făcută, dar cu chibzuinţă, după multe analize, cu un dialog naţional şi după ce vom avea un proiect de societate. Fără asta, orice reformă este lipsită de sens şi consistenţă.

6. În mijlocul întregii construcţii a şcolii este copilul.


Trebuie să scoatem şcoala din rândul argumentelor electorale, demagogice sau nu. Fiecare ministru cu partidul în spate a venit să se bată în reforma şcolii cu partidul care tocmai a fost dat jos de la putere. Dar am uitat un lucru, şcoala este a copiilor. Este despre copii şi trebuie construită în jurul copiilor. Nu elevul este beneficiarul, elevul este un concept pedagogic. Elevul este în primul rând copil, adică om, nu o maşină de memorat formule sau teorii. În jurul copilului trebuie să fie construită şcoala, nu să o construim cu ochii închişi având ca proiect un elev care va deveni olimpic la matematică sau limbi străine. Şcoala trebuie construită pe măsura copiilor, nu o şcoală la care să se transforme copilul pentru a se adapta. Nu trebuie să malformăm umanitatea din sufletul lui pentru a crea roboţi.

7. Trebuie recuperată şi reconstruită demnitatea unei profesii, a profesiei de dascăl.


Nu există mai mare investiţie de responsabilitate decât să dai copiii pe mâna unor oameni care trebuie să-i pregătească pentru viitor. Înseamnă, de fapt, a da viitorul unei ţări pe mâna profesorilor. Nu este o problemă de bani, dar un salariu de mizerie este prima barieră pentru a practica o profesie cu demnitate. Stiţi ce ne spun profesorii la sutele interviuri pe care le-am făcut despre problemele lor? Că nu au bani de haine şi că le este ruşine să meargă la şcoală prost îmbrăcaţi. Apoi, că nu au bani de cărţi şi resimt asta ca pe un handicap. Cum să devină modele nişte oameni ruşinaţi şi intimidaţi de condiţia lor socială?
Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi. Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina. Unii dintre ei mi-au părut atunci adevăraţi zei şi mă chinui şi azi să mă apropii de performanţa lor. Dascălii mei m-au împovărat atunci cu sentimentul că trebuie să-i apăr pe cei slabi, pentru că vin dintre ei, că trebuie să fac orice ca ei să poată trece graniţa spre o viaţă mai bună. De aceea, nu renunţ niciodată la vocaţia de profesor, de aceea am acceptat să fac politică. Tot aici profesorii mi-au transmis, fără să-mi spună, că intelectualul trebuie în fiecare zi să facă lumină şi, dacă se poate, să salveze un om de la necunoaştere şi prostie, să-l treacă, cu sau fără voia lui, graniţa spre poieniţa de lumină a cunoaşterii sau credinţei. Din contră, în zilele noastre, tot mai des, dascălul devine inamicul public numărul unu. Din cauza unor cazuri singulare, profesorii sunt terfeliţi săptămâni întregi pe toate televiziunile flămânde de audienţă şi senzaţional lugubru pentru vreo învăţătoare şpăgară sau pentru vreun profesor care a făcut vreo prostie. Şi dascălii trebuie să se schimbe, dar ei înţeleg asta, trebuie s-o facă odată cu fiecare generaţie.

8. Comitetele agresive de părinţi nu sunt asociaţii de proprietari! 


Părinţii nu pot spune cum trebuie să arate şcoala. Ei pot participa la acest parteneriat, pot fi parteneri de încredere. Doar atât! Ei au partea lor de educaţie, cea de acasă. Acolo trebuie să nu lase copiii singuri. S-au obişnuit să dea vina pe educatori sau pe stat, am ajuns să avem un impuls social aproape firesc de a se da vina spontan pe şcoală sau politicieni pentru insuccesele educaţionale, dar, din păcate, acest reproş este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condiţiilor concrete în care se desfăşoară actul de educare a tinerilor noştri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie şi pe părinţii care sunt vinovaţi semnificativ, nu doar pentru că lasă totul în grija şcolii, dar mai ales pentru că mulţi îi cresc pe copii în dispreţul educaţiei sau civilizaţiei. Am găsit pe reţelele virtuale zeci de filmuleţe în care părinţii şi-au filmat propriii copii înjurând, fumând sau mimând mişcări sexuale. Dezgustător, terifiant! Tristeţea de a vedea cum sunt maltrataţi aceşti copii se transformă în revoltă şi nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educaţiei, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile profesoarei de matematică sau chimie sau de la orele candidului profesor de română sau filosofie, ajunge acasă unde este preluat de părinţi inconştienţi, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care s-au maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială şi culturală au rămas în nedezvoltare. Aceşti copii nu vor avea nicio şansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect şi vulgar!

9. Elevul nu este egalul nostru.


Să ne ferim si de populismul politicilor cu iz liberalist, care consideră că elevul este egalul nostru şi poate stabili singur o serie de lucruri pe care şi le doreşte. El doreşte să fie adult, iar reuşita şcolară nu poate fi disociată de dezvoltarea personală. Şcoala este un loc de transmitere, un loc al comunicării şi medierii, iar aici, cum scrie Regis Debray, transmiterea nu se poate face fără o minimă „identificare imaginară”. A respecta elevul nu înseamnă a-l pune în relaţie doar cu sine însuşi, a-l lăsa sa se izoleze de adulţi, a-l condamna la autocultivare. Mulţi elevi se simt singuri la şcoală arată studiile sociologice şi noi trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă acolo, ce trebuie făcut.

10. În fine, lăsaţi copiii în pace! Să-i ajutăm să scape de hiper-parentalitate.


Să-i protejăm de obsesia mamelor care vor să-i facă superperformanţi pentru a-şi împlini toate obsesiile şi a se răzbuna pentru propriile ratări. Nu-i putem scăpa pe copii de toate riscurile, dezvoltarea umană normală înseamnă a gusta din excese, a stinge tentaţii, a depăşi stupizenii, greşeli, înfrângeri. De multe ori, îi împingem pe copii spre lucrurile pe care ni le dorim noi, dar ei nu şi le doresc. Eşti un părinte foarte bun dacă copilul tău e fericit fără să ştie de ce şi nici tu nu cauţi să-i explici. Am citit, la un moment dat, o metaforă pentru educaţie scrisă de un jurnalist american ce mi-a rămas în gând. Spunea că trebui să gândim copilăria ca un pachet cu seminţe de flori de câmp neetichetat. Seminţele trebuie puse în pământ, să le dăm apă şi să le expunem la soare. Vor înflori apoi în nişte culori frumoase şi surprinzătoare, iar noi, grădinarii, trebuie să tratăm asta cu răbdare şi să le acordăm sprijin. Obsesia superprotecţiei va putea să nască cel mult generaţii de asistaţi pe care va trebui să le asistăm pe tot parcursul vieţii.
După ce vom înţelege aceste lucruri, vom putea să mergem apoi la curriculă sau la organizarea pe cicluri, la supraîncărcarea elevului, la aplicarea cunoştinţelor versus memorare, la cultivarea creativităţii sau vocaţiei. Vom putea organiza un dialog naţional şi consensul de a nu reface ceea ce încă nici măcar nu a putut da roade pentru a vedea efectul. Vom putea scoate şcoala din domeniul propagandei politice şi s-o lăsam pe mâna profesorilor.

***
Şi pentru că trebuie să începem de undeva, să facem ceea ce spunea o distinsă doamnă profesor, într-un viral de internet: pentru educaţie şi multe altele, să cerem iertare copiilor noştri!

Editorial pentru SINTEZA # 6, Revistă de cultură şi gândire strategică

18 iulie, 2014

Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania


În drumul spre Belo Horizonte și, mai ales, în zilele care au precedat partida despre care scriu, îmi revenea obsesiv în  minte o imagine pe care o descria marele Ioan Chirilă, după o finală pe care Brazilia o pierduse acasă, cu Uruguay, în 1950. Spunea Ioan Chirilă că mii de chitare au fost sparte și pluteau pe râu. O imagine puternică pentru sufletul unui copil îndrăgostit de fotbal. Crescând, am înțeles că este doar o metaforă frumoasă, o deturnare semiotică a ideii de victorie refuzată, dar nu credeam niciodată că o să văd suferința unui popor în forma ei cea mai pură.

Am ajuns pe aeroport când se amesteca ziua cu noaptea, iar orizontul era înroșit de răsăritul soarelui. Văzusem pe un site de meteo că ziua de 8 iulie urma să fie singura zi fără niciun nor dintr-o serie de două săptămâni. Orașul minerilor părea să aibă norocul unei zile istorice. Și chiar a fost, doar că nu în sensul în care se așteptau brazilienii. Orașul era invadat de brazilieni din toată țara, sute de oameni îmbrăcați în tricoul galben rătăceau prin oraș, năuci, în căutarea unui bilet norocos. Aveam două bilete în plus și le-am oferit gratis unui cuplu de vreo 40 de ani, nebuni după fotbal, veniți din Sao Paulo. Când le-am spus că le ofer cele două bilete, Leandro era să îngenuncheze la picioarele mele, noroc că m-am prins la timp. Era un om care trăia pentru fotbal, dar soția sa era mult mai pasionată decât el. Orașul cu peste două milioane și jumătate de oameni era îmbrăcat în tricoul național, de la vânzătoare, la șoferii de taxi. La plecare, într-o lungă discuție, un șofer brazilian mi-a spus că poporul acesta are parte doar de tristeți și de o singură bucurie, fotbalul. Cu trei sau patru ore înainte de începerea meciului, puhoaie galbene de suporteri se revărsau spre Stadio Mineirao, dansând după un cântec din care nu am înțeles decât că este o polemică cu Maradona sau pur și simplu legănându-se după o muzică interioară. De fapt, vedeam cum bucuria se revărsa pe străzi, dar nu bucuria victoriei, ci bucuria pentru fotbal. La începutul meciului, când s-a intonat imnul, toți brazilienii au început să cânte cu mâna la inimă, iar unii dintre spectatori aveau ochii umezi de lacrimi.

Ce s-a întâmplat în cele 90 de minute ale jocului nu mai are decât relevanță istorică. Brazilienii au luat șapte goluri într-o bătălie total inegală. Păreau o echipă de divizie secundă jucând cu naționala Germaniei. Nu am văzut chitare sparte, poate că nici în 1950 nu erau, dar am văzut un stadion prăbușit. Meciul se terminase și oamenii continuau să rămână pe locurile lor. Nu le venea să creadă că acest lucru s-a putut întâmpla. Parcă așteptau să se trezească dintr-un vis urât, parcă așteptau să audă de la crainicul stadionului că a fost doar o glumă, iar Meciul, Marele Meci, va începe peste câteva minute. Întreg carnavalul pregătit se ruinase. Măștile cu Neymar pe care le purtau mii de oameni zăceau aruncate peste tot, iar machiajele în culorile Braziliei erau brăzdate de albiile lacrimilor. Au avut totuși puterea să-i aplaude pe nemți, dar parcă nu mai aveau energie să pornească spre casă. Au început să se urnească din loc doar după vreun sfert de oră, după ce toată lumea mergea deja spre vestiare.

Fiul meu mi-a adus aminte imediat de o alta dramă colectivă la care participasem, la Munchen, după ce bavarezii pierduseră finala Champions League. Am primit acolo o lecție despre înfrângere și cum se trăiește ea. Fără să te minți, fără să-i minți pe ceilalți. Nemții plecau cu capul plecat spre casă, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu i-au aplaudat la final pe învinși, așa cum facem noi. Nu spuneau că nu au avut noroc. Pur și simplu, pentru ei important era ca la înfrângere să bei cupa amară până la capăt, să cunoști gustul amar și să faci totul apoi pentru a nu mai pierde.

Aici, la Belo Horizonte, dezastrul era atât de mare încât oamenii au rămas uluiți. Au început să se dezmorțească abia după ce au ieșit de pe stadion. Atunci au început să disece acest dezastru petrecut în timpul vieții lor. Ca orice latini, înjurau tot ce se putea înjura, de la politicieni, la antrenori sau fotbaliști. Niște mercenari sunt toți, ei nu iubesc Brazilia!

Am discutat îndelung cu fiul meu la întoarcerea de la stadion despre acest meci bun de povestit nepoților, cum l-a catalogat el. Într-adevăr, nu am asistat doar la un dezastru pentru artiștii cei mai mari ai fotbalului, ci la o lecție bună și pentru noi, românii.

Talentul este o resursă, nu o garanție a biruinței. Nu ajunge talentul pentru a reuși în istorie. Este nevoie de multă muncă și organizare, de strategie și planificare. Nemții nu au fost acolo un tanc care a trecut cu șenilele peste marii artiști brazilieni. Nu, nici vorbă, au fost mai tehnici, mai spectaculoși, mai organizați și nu au fost siguri de victorie. Au fost mai creativi și au jucat cu plăcere, nu s-au năpustit spre poartă ca orbeții. Ca și în parabola biblică cu talanții care ne-au fost dat să-i înmulțim, la fel se întâmplă și cu resursele unei țări, ele trebuie dublate de muncă. Brazilienii, ca și noi, românii, trăiesc într-o exaltare a talentului, nu a muncii. Vor spectacol, eroi, nu cred în organizare și nici în muncă. Ei cred în minuni, ba chiar în minuni care vor veni cu necesitate, fără efort, fără sacrificii.

Șmecheriile și populismele ucid orice rezultat. O alta lecție este cea legată de organizare și concentrarea pe problemă fără șmecherii și căutarea de golănii  politice sau populism. Brazilienii au avut cerința de la FIFA să construiască 8 stadioane, dar au construit 12, cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari. Pe multe dintre ele nu se va mai juca după acest campionat decât foarte rar, deoarece au fost făcute în zone ”politice”, fără acoperire fotbalistică. Au construit, cu corupția de rigoare, un stadion de 900 de milioane de dolari și au făcut și alte cheltuieli fără rost. Brazilia trebuie să câștige pentru ca politicienii să dea oamenilor o gură de oxigen, în timp ce nu au drumuri, nu au asistență socială și le lipsesc multe echipamente publice necesare ca aerul: școli, spitale, așezăminte sociale. Nemții au vizitat niște hoteluri și nu le-a plăcut nimic, apoi s-au hotărât să cumpere un teren unde au făcut 14 vile. Nu au venit aici să se distreze, nu au făcut excursii cu nevestele și soacrele fotbaliștilor, au venit aici pentru a câștiga și punct. Jucătorii stăteau împreună, erau o familie. Mai ales în finală s-a văzut asta, în meciurile grele au reușit să câștige prin efortul de grup. Politicul nu are dreptul să se insereze acolo unde nu îi este locul, cea mai mică intervenție poate denatura lucrurile. Când vrei să câștigi un titlu mondial la fotbal este bine să nu te concentrezi mai mult pe comunicare sau politică.

Vedeta este pentru televiziune, la fotbal echipa câștigă. Brazilienii au făcut o sărbătoare din celebrarea lui Neymar. Nu am văzut niciodată așa ceva, figura tânărului jucător era pe toate gardurile, la toate televiziunile, în toate reclamele. Ca și cum fotbalul ar fi fost o luptă în care echipele se aliniază față în față și apoi fiecare scoate un jucător în fața care se lupta cu reprezentantul echipei adverse. Nimeni nu se preocupa de echipă, toată lumea aștepta totul de la Zeul cu figură de copil. Era parcă totul pregătit ca la final, pe Maracana, să ridice bulgarele de aur în sus, ținând-o de mână pe grăsana Dilma, președintele Braziliei, îmbrăcată în rochie verde, spre un nou mandat numai bun de câștigat în toamnă. S-a întâmplat invers, Angela Merkel, îmbrăcată în roșu teuton, a pozat stângace, în mijlocul unei echipe de băieți zdraveni din Germania. Într-un sport de echipă, subiectul este echipa, individualitățile pot aduce doar plusuri, dar nu pot suplini forța organizării legăturii dintre cei 11 jucători aflați pe teren.

 Fără nostalgii și nomenclaturisme. După marele eșec, antrenorul echipei Braziliei a fost arogant, de parcă era Pițurcă al nostru. Jucătorii plângeau ca niște copii, iar antrenorul lor arăta o lipsă de demnitate ieșită din comun. A spune că nu demisionează, că va hotărî Federația. Un antrenor bătrân care a făcut o echipă fără nicio strategie. O generație care nu mai înțelege în ce fel s-a schimbat fotbalul.  Un fel de nostalgici ai fotbalului care mai cred că numele unor jucători fac treabă în locul lor și care nu acceptă că lumea s-a schimbat și ei au rămas în urma ei. "Scolari şi întregul său staff tehnic merită respectul nostru şi gratitudinea noastră", a precizat Marinto, șeful Federației braziliene, citat în media. Absolut halucinant! Dacă Brazilia nu înțelege să-i măture cu totul, absolut pe toți, Brazilia va rămâne în fotbal ceea ce suntem noi în handbalul masculin, adică niște găini plouate. Nemții nu au senatori de drept în fotbal, ei nu-l pun pe Uli Hoeneß, Beckenbauer au pe alte glorii trecute, antrenori la națională, doar pentru asta. Ei aduc specialiști, caută soluții noi și se pregătesc pentru viitor. Antrenorul lor este șeful acestui proiect, face doar asta și face asta cel mai bine. Nu stă pe la televiziuni și nici nu ascultă de jurnaliști când face lotul. Am văzut rezervele Germaniei (inclusiv Goetze) încălzindu-se, la doar câțiva metri de mine. Parcă era o echipă de liceeni plini de coșuri. Era acolo o viitoare campioană mondială, peste 4 sau 8 ani.


Cea mai mare înfrângere este să nu înțelegi ce s-a întâmplat. Președintele Braziliei, candidat în toamnă la un nou mandat,  a declarat: ”Ţara noastră se poate considera drept victorioasă în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Sunt sigură că a fost una dintre cele mai frumoase ediţii din istorie. Am avut Cupa Cupelor”. ”Am pierdut trofeul, dar Brazilia a câştigat Cupa, un eveniment pe pe care întreaga lume l-a admirat", a mai declarat un ministru. M-am cutremurat când am văzut evenimentul la televizor. Îmi venea să le strig: Imbecililor, ați ucis un mit, ați dărâmat chiar templul Zeului Fotbal și voi vă bucurați de un milion de turiști și de faptul că nu a fost nicio pană de curent pe durata Mondialului! Ce stupizi, ce tristă politică, ce criminali care au ucis singura bucurie a unui popor care nu le cerea prea mult.


Mi-a părut rău că brazilienii au avut această mare dezamăgire națională, un adevărat cutremur național. Nu-mi ies nici acum din minte strigătele disperate ale femeilor și fețele disperate ale bărbaților care invocau cerul. Am lăsat însă intenționat să treacă mai multe zile pentru a nu scrie la cald acest text. Aveam speranța că această țară frumoasă și veselă, care uită de sărăcie dansând samba și jucând fotbal, va înțelege această lecție pe care le-au dat-o nemții. Aș fi vrut să văd că iese ceva din acest dezastru și speram să pot încheia optimist rândurile mele, să pot scrie că văd zorii unei noi mentalități pentru Brazilia. Din păcate, nu cred că prietenii noștri au înțeles ceva. Finalmente, antrenorul și-a dat demisia, dar totul a rămas așa. Staff-ul s-a felicitat și cred că și-au dat premii și prime. Unii s-au plâns de lipsa lui Neymar care, se iluzionează ei, ar fi schimbat soarta acelui meci. I-am spus unui prieten brazilian să mulțumească cerului că pe noul lor zeu al fotbalului Dumnezeu l-a salvat de la o umilință monumentală, care poate l-ar fi marcat pentru toată viața. Fiul meu, la cei 13 ani ai săi, mi-a spus la finalul partidei: acum înțeleg de ce se spune că fotbalul e un joc în care 22 de jucători aleargă după minge și întotdeauna câștigă nemții. Este așa pentru că ei sunt singurii care iau fotbalul în serios, ei nu se joacă, ei joacă, muncesc, suferă și câștigă. Părăsind această țara mă gândesc la România mea și la marile ei eșecuri, asemănătoare cu cele ale gazdelor noastre din îndepărtata Americă de Sud. Înainte de a pleca de aici, îi scriu unui prieten iubitor de fotbal și îngrijorat de țara noastră o singură propoziție la întrebarea lui despre ce s-a întâmplat la Belo Horizonte: Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania.










01 iulie, 2014

INTERVIU revue REGARD, no 64


Vasile Dâncu est le fondateur de l’IRES, l’Institut roumain pour l’évaluation et la stratégie. Sénateur du Parti social démocrate (PSD), il était en charge il y a quelques années de l’image du gouvernement. C’est en tant que sociologue qu’il analyse ici la place de la police au sein de la société roumaine.

Regard : Quelle est l’image de la police aujourd’hui ?
Vasile Dâncu : Longtemps, elle s’est résumée à celle d’une police politique. Au sortir de 1989, la police était associée à la Securitate, une institution tortionnaire. Elle était considérée comme un instrument répressif et communiste. Cela a duré longtemps. A partir de 2000, on a assisté à une refonte progressive de cette image, ainsi que de celle du ministère de l’Intérieur. En 2001, si seuls 19% des gens avaient une vision positive de la police roumaine, ce pourcentage passera à 49% en 2004. L’élément clé fut sa transformation en une institution civile. Processus diffile car il s’agissait de changer un système entièrement militarisé. Il a aussi fallu convaincre la police de communiquer davantage et de se rapprocher des citoyens.
A quel moment exactement cette démilitarisation a-t-elle eu lieu ?
Le passage à une institution civile s’est fait en 2002. C’était l’une des conditions de l’OTAN et de l’UE auxquels il a fallu se plier. Il y a eu des programmes, on a littéralement dû inventer la police de proximité. Le ministère de l’Intérieur s’est aussi rapproché d’autres institutions comme les pompiers et les gendarmes, ce qui a été très bénéfique pour l’image de la police. Mais augmenter le capital confiance ne s’est pas fait du jour au lendemain. En 2006-2007, celui-ci s’est de nouveau érodé à cause de l’image négative de certains ministres de l’Intérieur.
Il y a eu aussi les grèves de 2008 et 2009, notamment liées à des revendications salariales et au paiement des heures supplémentaires. Les policiers ont manifesté devant le palais Cotroceni et ont jeté leurs uniformes et leurs casques tout en insultant le président et le gouvernement, cela leur a fait perdre beaucoup de crédit. La police s’est comportée comme un citoyen rebelle, et les Roumains n’ont pas compris que ceux qui étaient censés défendre l’ordre public était en train de participer à des actions contre ce même ordre. Mais c’était nécessaire, il fallait par ailleurs plus de transparence au sein de l’institution, et plus de solidarité entre les policiers. Il y a toujours des fluctuations en fonction de certains types de crise, mais aujourd’hui près de 40% des Roumains disent avoir confiance voire très confiance en la police.
Quel retournement de situation…
Effectivement. Et à la question « Qui appeler en cas d’injustice ? », c’est la police qui arrive désormais en première position. On peut même dire que l’on assiste à un trop plein de confiance dans des situations où finalement ce n’est pas à elle d’intervenir. Dans la plupart des pays européens, d’autres institutions civiles permettent de régler toute sorte de litiges. Alors qu’en Roumanie, seul 1% des gens ferait appel à une ONG, par exemple. A l’étranger, ce chiffre est largement supérieur car les associations émanant de la société civile sont beaucoup plus imbriquées dans la vie des gens, et sont perçues comme des institutions avec un certain pouvoir. Il n’y a pas que la police…

« Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption »
L’image de la police est-elle dépendante de l’image du politique ?
En partie, oui. Cette dépendance se retrouve dans l’influence qu’ont par exemple sur elle les changements de ministres de l’Intérieur. Il y a toujours la tentation de croire que le ministre de l’Intérieur politise l’action de la police. Et puis la police est de manière générale dépendante de la fluctuation des indicateurs de confiance envers les instances de gouvernance. Les gens perçoivent l’Etat de manière globale, comme un fournisseur de services. On dit aussi que le parti qui a le ministère de l’Intérieur au moment des élections dispose d’un avantage. Les administrations sont des mastodontes, les gens qui y travaillent ont de la famille, des amis. Ceux en poste veulent bien sûr conserver leur travail. Cependant, la police reste une entité clairement définie aux yeux des citoyens, et donc avec un certain destin propre. Elle est présente partout, jusque dans le plus petit des cantons. Et dispose désormais de suffisament de mécanismes d’autorégulation, d’autant que les mandats des ministres de l’Intérieur sont plus courts, ils exercent beaucoup moins d’influence qu’avant.
Ceci étant, la police ne reste-t-elle pas trop centralisée ?
Il existe un certain centralisme, bien entendu. Ce n’est pas comme aux Etats-Unis où les citoyens choisissent les chefs de la police au niveau local. Ici, ils sont nommés par la centrale de Bucarest, et les chefs changent souvent au niveau départemental ; mais à mon sens, c’est le propre de toute institution. Et puis les mandats trop longs usent la réputation et l’autorité.
Qu’est-ce qui définit la police actuellement ?
Elle se professionalise et gagne en termes d’esprit de corps, et ce de façon chaque fois plus indépendante des changements politiques qui affecte le haut de la pyramide. Car elle intègre aussi en son sein de plus en plus de jeunes spécialistes issus de la société civile, des sociologues, des psychologues, des économistes… Cela diversifie l’institution et accroît son professionalisme. C’est palpable.
Vous décrivez la police et son évolution en des termes plutôt élogieux. Mais que dites-vous de la corruption qui l’a gangrénée pendant des années ? Et qu’en est-il aujourd’hui ?
Comprenez-moi bien, nous savons tous qu’il y a eu pas mal d’affaires de corruption tout au long de ces vingt-cinq dernières annés, je pense par exemple aux histoires des villas des chefs de la police, au début des années 2000. Il y a aussi eu le scandale des permis de conduire accordés sur pots-de-vin. Mais cela n’a pas vraiment affecté l’image de l’institution en tant que telle, car pour les gens, la corruption policière concerne d’abord les petits pots-de-vin et la police routière. Et ces dernières années, tout cela s’est beaucoup amélioré, on a éliminé le rapport direct avec l’argent. Les agents de la circulation doivent notamment émettre des factures. Comme le montrent nos études, la police est désormais considérée parmi les institutions les plus propres lorsque l’on fait référence à la corruption. Les Roumains la perçoivent plus intègre que d’autres entités publiques, de manière générale. Le chef de la police au niveau local n’est pas considéré comme potentiellement la première personne capable de commettre un abus dans le cadre de sa fonction. Cela vient aussi du fait qu’aujourd’hui la police communique très bien sur le terrain.
Une communication primordiale…
Oui. Les porte-paroles de la police sont en général de bons communiquants. Il y a de même beaucoup plus de patrouilles au niveau local ainsi que des actions comme « străzi liniştite » (rues calmes, ndlr) où les policiers interviennent auprès des personnes âgées et des jeunes afin d’élaborer les meilleurs itinéraires de circulation en ville. Par rapport à d’autres institutions qui ont été moins ouvertes, plus inertes, la police a réussi sa mue. Son intégration dans la communauté est réelle. Par comparaison, les mairies et les préfectures n’organisent pas de journées portes ouvertes.
Ce fut là une démarche spontanée ?
Il y a bien sûr eu des modèles. Nos policiers ont beaucoup travaillé avec les polices allemande et française notamment. Selon moi, ils ont même pris plus vite goût à la liberté que beaucoup de Roumains.

Propos recueillis par Benjamin Ribout.
Photo : Mihai Barbu

27 iunie, 2014

SCANDALUL BERCEA MONDIAL MODIFICĂ PERCEPŢIA RELAŢIILOR INTERETNICE (sondaj IRES pentru DIGI24)


Ultimele scandaluri legate de clanul Bercea Mondial şi promovarea lor pe televiziuni deteriorează percepţia relaţiilor interetnice din România. Astfel, indicatorii care măsoară percepţia despre discriminare s-au modificat drastic faţă de anul trecut, iar acceptabilitatea romilor a scăzut în ultimele zile. Creşte astfel nivelul de intoleranţă faţă de romi, dar și acceptarea unor proiecte de discriminare pozitivă sau a politicilor de asistență socială. Sunt principalele concluzii ale unui studiu realizat de Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES cu privire la raportarea românilor la minoritatea romilor, dar şi la delicvenţa clanurilor infracţionale existente în România.



PERCEPŢII CU PRIVIRE LA FENOMENUL DE DISCRIMINARE FAŢĂ DE ROMI

                În general, românii cred că discriminarea romilor în România are un nivel moderat. Dacă 43% dintre participanţii la studiul IRES cred că romii sunt mult şi foarte mult discriminaţi,  55%  susţin că nivelul discriminării este unul mai degrabă redus. Tendinţa cu privire la nivelul discriminării este în scădere faţă de 2013, când IRES a efectuat un studiu cu privire la fenomenul discriminării pentru Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD).
Respondenţii apreciază că discriminarea cu privire la romi se manifestă mai pregnant în spitale (44%) şi locuri publice (43%), urmate de şcoală (37%) sau locul de muncă (31%). În toate aceste domenii,  compasiunea si interpretarea unei situații de discriminare  a scăzut față de studiul realizat de IRES pentru CNCD în 2013, scădere generată de impactul mediatizării scandalului Bercea Mondial. Acest scandal intens mediatizat deteriorează percepţia privind discriminarea romilor, aproape jumătate dintre cei care considerau, în 2013, că romii sunt discriminaţi în Romania şi-au schimbat această părere, o scădere drastică asociată cu creşterea intoleranţei faţă de această etnie. 


 PERCEPŢIA ASUPRA CLANURILOR MAFIOTE SAU DE CRIMĂ ORGANIZATĂ ŞI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA POPULAŢIEI

                În contextul mediatizării frecvente a unor evenimente în centrul cărora se află grupări de crimă organizată sau aşa-numitele clanuri mafiote, Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES a investigat raportarea românilor la aceste grupări şi impactul acţiunii acestora asupra oamenilor.
                Aproximativ o cincime dintre români spun că în localitatea în care locuiesc există clanuri mafiote/de crimă organizată (23%) sau grupări de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia (26%). 
De existenţa clanurilor mafiote/de crimă organizată în localitatea lor ştiu cu precădere:  bărbaţii, tinerii între 18 şi 35 de ani, cei cu studii superioare, respondenţii rezidenţi în mediul urban, din regiunea de Sud a ţării.
Cu privire la existenţa grupărilor de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia, respondenţii bărbaţi, între 18 şi 35 de ani, cu studii superioare, din mediul urban şi din regiunea de Sud a ţării sunt cei care susţin cu cea mai mare intensitate că în localităţile în care locuiesc există astfel de grupări.

În aceiaşi parametri cantitativi se situează şi evaluarea problemelor create de aceste grupări în comunitatea din care provin respondenţii, 24% dintre cei chestionaţi spun că în localitatea lor au existat probleme din cauza acţiunilor unei astfel de grupări. Problemele din localitate provocate de astfel de grupări sunt sesizate în mai mare măsură de bărbaţi, tineri între 19 şi 35 de ani, respondenţi cu studii superioare, din mediul urban şi care locuiesc în regiunea de Sud a ţării.
                Reacţia autorităţilor este evaluată mai degrabă pozitiv în ceea ce privesc măsurile pe care acestea le-au luat pentru rezolvarea problemelor create de astfel de grupări: 56% dintre respondenţi spun că autorităţile iau măsuri în acest sens. Percepţia gradului de implicare a autorităţilor este mai ridicată la femei, la respondenţi peste 35 de ani, cu studii elementare şi medii, din mediul rural şi cu rezidenţa în Transilvania+Banat.
Însă eficienţa măsurilor devine problematică, doar 38% dintre participanţii la studiu spun că autorităţile îşi fac treaba pentru a soluţiona aceste probleme.  Favorabilitatea cu privire la reacţia autorităţilor în cazuri de acest gen este mai ridicată în rândul respondenţilor bărbaţi, cu studii mediii, din Transilvania+Banat şi din mediul urban.

Studiul arată că există o tendinţă de distanţare socială a celor intervievaţi pe măsură ce ei sunt puşi în situaţia de a recunoaşte interacţiunea directă cu aceste grupări. Doar 5% dintre cei intervievaţi recunosc că au interacţionat cu astfel de grupări. Interacţiunea este mai ridicată în rândul bărbaţilor, a tinerilor a celor cu studii superioare, din mediul urban şi din localităţi din regiunea Moldovei.
Doar 1 din 10 respondenţi spun că au avut personal de suferit din cauza acţiunilor unor astfel de grupări. În această categorie, se regăsesc mai mult bărbaţii şi respondenţii cu rezidenţe în Sudul ţării şi în Moldova.

SENTIMENTUL DE TEAMĂ ŞI INSECURITATE

  În acelaşi timp, sentimentul de frică provocat de existenţa acestor tipuri de grupări este ridicat, 60% dintre români declară acest sentiment, adică 6 din  10 participanţi la studiu spun că se tem de astfel de grupări.  Sentimentul de frică este mai acut în rândul femeilor, în rândul respondenţilor cu studii medii şi elementare şi cu rezidenţa în regiunea de Sud a ţării şi a Moldovei. Persoanele în vârstă sunt cele mai afectate de acest sentiment în timp ce romanii cu studii superioare gestionează cel mai bine acest sentiment de insecuritate. În Transilvania şi Banat, percepţia insecurității generate de criminalitatea romilor este cu 10% mai mică decât în celelalte regiuni.


Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.221 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,9%
Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)
Perioada anchetei: 26 iunie 2014


Beneficiar: DIGI24 HD

Raportul de cercetare integral poate fi consultat aici.

16 iunie, 2014

Despre linişte şi schimbare în toamna politică



Am căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundență de candidați. Întrebarea care m-a obsedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilității, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES ”Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu. La întrebarea propriu-zisă 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atât se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un ”Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”.  Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84%  aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.
După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovăială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.
 E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor. Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influența economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreeze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, iar chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la 2 sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.
O vreme am crezut că pentru a schimba societatea este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun ca ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competență în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?
Nu aș vrea să dau răspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer sa mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populația României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniți cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini.  Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere.  Cei  mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul sa asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider. La o altă întrebare oamenii spun ca mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să caute răspuns cererii de schimbare.  

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călăreţ fără cap în această luptă este prima înțelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va răspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine?  Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii. 

          Editorial pentru Sinteza # 5. În curând la punctele de difuzare a presei. 


13 iunie, 2014

„Romania will not stand alone!”


Europa și America viselor noastre

 Mi-am dat seama că sunt cetățean al Europei dintr-o întâmplare. Treceam prin vama la Frankfurt și am auzit din fundal, un poliţist de frontieră, mi-a zis Bună ziua. Am ridicat ochii cu surpriză, gata să-i spun ceva în româneşte ca unui frate, credeam că este român sau vreun sas nostalgic, născut în Transilvania, dar nu, era un european de culoare sau, ca să folosesc o expresie ipocrită, americană, un fel de afro-european. De regulă, treceam cu ochii aplecați, ca o obişnuință a unui cetățean de categoria a doua, lucru care ne-a intrat în reflex. Nu te uita la vameş sau poliţist cu prea mare încredere în tine că te poate chestiona asupra unor lucruri pentru care n-ai hârtii, așa ne sfătuiau cei care mergeau mai des în anii nouăzeci. Scopul și durata vizitei, unde ai biletul de întoarcere, unde o să stai, câţi bani ai la tine, adresa unde vei dormi? Toate acestea le-am încercat chiar dacă eram tânăr profesor sau jurnalist când a trebuit să merg undeva în Europa. Era un joc al simulării firescului pe care-l jucai de câte ori trebuia să treci prin granița. Ce-i drept, de ceva vreme, de când România a obținut libera circulație era mai bine. Nu te mai lua vameşul sau poliţistul de frontieră în cămăruţa din spate ca să-ți  desfacă bagajul cu scârbă, unde își lua întotdeauna nişte mănuși albe cu care îţi căuta printre chiloți şi ciorapi, uneori cu o nedisimulată atitudine ostilă. Nu am înțeles niciodată ce căutau în bagajele noastre pentru că nu aveam nimic interesant de dus în lumea lor, poate doar ceva pălincă sau vreo slană pentru vreun nostalgic, ei aveau o lume plină de libertăți și lucruri, dar noi nu aveam nimic subversiv. Odată, un scriitor de la ardelean de la Paris m-a rugat să-i duc nişte mere, chiar viermănoase, doar să miroasă a toamnă și a frunze. Aproape un deceniu am fost destul de des selecţionat de către vameşi pentru control aleatoriu, probabil. Aveam o poză alb-negru destul de proastă pe paşaport, cu mustaţă mare, păream un membru PKK, mă gândesc, altfel nu înțeleg de ce gențile mele erau mereu desfăcute, iar eu controlat până la piele, o dată, la Berlin, chiar cu mâinile pe perete și cu picioarele depărtate.

De ce mi-o fi dat bună ziua în limba mea, a fost întrebarea care m-a frământat câteva ore în autobuzul spre Strasbourg? Are vreo prietenă româncă? Era şi el emigrant și a făcut la școala de poliţie exces de zel învățând cum se dă binețe în toate limbile din Uniune? Nu o să știu niciodată, dar când m-am uitat la el, mi-a zâmbit și ochii i s-au mărit încât i-am văzut albul din jurul pupilei și îmi pare și astăzi rău că nu m-am uitat la numele de pe ecuson. Poate că înțelegea bine uimirea mea și noi, est europenii, eram tot un fel de negri, mi-am spus eu cu obidă și amărăciune. În autocarul de Strasbourg m-am uitat la ceas, ca și pentru a marca un moment istoric. Am căutat data pe mobil pentru ca am simţit că este un moment important. Vroiam să îl însemn undeva, să fac un gest care să pună o bornă kilometrică în existenței mele, privită ca o scară rulantă, lungă ca şi cele de la Aeroportul din Frankfurt, care duce, invariabil, spre moarte. La început mi-a trecut prin cap să scriu o corespondență la unul din ziarele sau revistele cu care colaboram din când în când.

Mi-a trecut repede ideea deoarece ori de câte ori ajungeam undeva în străinătate nu mă săturam să privesc și să umblu ore întregi pe jos explorând. Aveam senzaţia că nimic nu se repetă și că intru într-un tunel al diferitului, o lume de care am fost despărţit pentru totdeauna, dincolo de cortina de fier şi pe care acum trebuie s-o parcurg repede până nu se închide din nou Europa cu vreun fermoar politic. Ca un copil de țăran care am umblat prin păduri și pajişti şi am citit sute de volume de literatura  tolănit în livadă sau chiar printre copacii din pădurile copilăriei, lumile pentru mine aveau întotdeauna lumină, culoare, dar mai ales miros. Memoria olfactivă nu avea înregistrat nimic pentru lumea de dincolo de graniţe în 1990. De fapt, Europa este pentru mine, chiar și astăzi după ce am călătorit de sute de ori, o lume care miroase a ingrediente de McDonald. Îmi pare rău, referința este americană, dar chiar și acum când scriu Europa mea nu are încă nici un miros numai al ei. 

În acel autocar de Strasbourg am simțit o căldură undeva în coșul pieptului când mi-am adus aminte de acel ”bună ziua” pronunțat stângaci, dar însoțit de un zâmbet. În autocar m-am ascuns undeva în spate și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece privind câmpurile care treceau ca într-un film, pe la geam. Era toamnă și am avut senzația că Alsacia seamănă mai mult decât altădată cu câmpurile de acasă. Parcă și copacii erau la fel și simfonia de culori făcea parte dintr-un continuu al spațiului european. Mi-am zis în gând: este o iluzie bazată pe sinestezie, situația de la graniță a inundat creierul cu niște markeri somatici, care asociază imagini din copilărie cu situaţia prezentă. Lipseau oamenii de pe câmpuri, maşinile recoltau totul, chiar şi strugurii cărora aproape le simţeam mirosul tămâios (gewurtztraminerul nostru de la Blaj poate fi mai bun decât al lor, gândeam eu în acel moment). Europa nu are ţărani, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, deşi nu înţeleg de ce mi-a venit, doar ştiam asta de la sociologia rurală. Asemănarea cu câmpul m-a făcut să mă gândesc la asta sau copilul din mine se mira? Am scos carneţelul pe care-l purtam mereu la mine și am scris pe o pagină nouă: Europa nu are țărani! Și ce dacă nu are țărani, m-am gândit instant, țăranii vor dispărea oricum, ți-a spus-o dragul tău profesor de sociologie cu două decenii în urmă. Bine, dar țăranii noștri cu cine se vor împrieteni dacă devenim și noi europeni? Vor fi țăranii noștri singuri în Europa, vor simţi sentimentul de singurătate cosmică despre care vorbeşte Cioran? Nu e nici o problemă, știam că ungurii și polonezii au țărani, mai sunt şi sârbii sau bulgarii, iar ai noştri vor avea cu cine sa bea o palincă la simpozioanele lor ţărăneşti pentru întărirea solidarității europene. Dar oamenii europeni există oare, am scris pe pagina galbenă a carneţelului meu, aşa dintr-un răsfăț poetic, un exercițiu de stil pe care-l fac cât pot de des. Peste câteva zile, la un simpozion cu tema identitară, am spus asta ritos, într-o franceză pe care am graseiat-o doct și toți au fost încântaţi de observația mea de mucalit ardelean. Era ca și cum ar fi vorbit ”mutu” satului și toți s-au mirat de marea filozofie care îi face să tacă atunci când alţii se bat în vorbe goale ca nişte baloane de săpun ce se sparg cu zgomot deasupra gargarei simpozioniste. Am fost un fel de mică vedetă, pipăit la cheful de după, într-un club, de două jurnaliste franțuzoaice specializate în teme europene,  bete ca nişte curci.

Care Europă?

Trecuseră deja peste 15 ani de când calătorisem în Germania, Franța, Italia, Austria, Elveţia, Grecia sau Spania, dar niciodată nu am gândit că sunt într-un alt spaţiu decât cel din zonele unde eram: făceam comparaţii între francezi şi nemți, austrieci sau italieni, între francezi sau  greci, dar niciodată nu am simţit spaţiul ca atare, chiar dacă mulţi ani am citit tot ce am găsit despre fricile Occidentului sau cultura lui.

În mintea mea, spaţiul occidental avea graniţe etnice destul de solide şi prima mea uimire a fost să nu găsesc graniţe. Cum putea să funcţioneze o ţară fără graniţe, mă gândeam când am trecut cu maşina din Germania în Franţa şi am găsit doar urma graniţei, ce ţară este aia fără frontieră? Dar în autocarul acela am început să caut rădăcini pentru condiţia mea de cetățean european. Trecuseră câţiva ani de când românii puteau să circule liber, dar nu gândisem identiar, nu aveam o conștiință a identității mele europene? Cum să mă gândesc la drepturile noastre de cetățeni europeni  când eu credeam în interiorul meu că ajunge să ne bucurăm că băieții astia din vest ne acceptă să călătorim pe la ei, să ne cumpărăm cărți și pentru asta îi acceptăm să ne mai certe din când în când pentru lipsa de democrație sau alte finețuri ale civilizației postmoderne. Uneori m-am simţit ruşinat văzând că unii conaţionali făceau tot felul de fărădelegi în aceste zone civilizate și aşteptam cu groază momentul în care o să ne închidă graniţele la loc.

Acum că mi s-a dat bună ziua cu respect, în limba mea, ceva poate s-a schimbat, a fost gândul cel mai șocant. Suntem cetățeni europeni, bun avem drepturi, dar și obligații. Înțeleg asta foarte bine, rațional, oficial și formal, dar care este Europa la care trebuie să ne raportăm? Aveam în minte multe imagini, sunete sau sentimente, toate amestecate. Am redeschis carneţelul meu şi am încercat să folosesc un test proiectiv, dintre cele învăţate la psihologie socială, un fel de top of mind, un fel de test semiometric, cum spunem azi. Europa? Sub cuvânt înșirați primele cuvinte sau imagini care vă vin in minte, cum li se spune subiecților cercetării. Am scris câteva pagini pline de cuvinte înşirate unul sub altul. Ca o carte de bucate, ca o reţetă de genul: Cu ce se mănâncă Europa? Care este Europa care ne cere, care ne pedepseşte, care ne ajută, ne dă drepturi, care ne respinge, care ne scapă de frica de ruși? Care este Europa care ne consideră cetăţeni? Am răsfoit acest carneţel în timp ce îmi aranjam biblioteca și biroul meu de lucru. Au trecut câţiva ani din momentul în care am descoperit că cetăţenia europeană există, dar am trecut prin multe stări contradictorii din ziua în care am pășit dincolo de Cortina de Fier abandonată.

Care Americă?

Acum președintele Obama a venit în Polonia si ne-a spus de peste gard cel mai frumos lucru posibil, un lucru pe care nici nu-mi vine să cred că era pe prompter:Romania will not stand alone!”. Nici nu mai știu acum cu cine să împărtășesc această bucurie. Fiul meu stă lângă mine și se uită la sloganul de pe ecran și, în condiția lui de fan al Liverpool, crede că aude imnul preferat: You'll never walk alone! Bunicul meu, cel care i-a așteptat un pic pe americani, nu mai mult de câteva luni, după cum se lăuda,  s-a dus cu mult înainte de a primi noi vize și libertatea de mișcare prin lume, dar nu și în America, evident. El umblase liber, cu moartea de mână, din Italia, în Danemarca, Polonia, Rusia și Bruxelles, în ambele războaie mondiale. Deci nu am cum să-i spun bunicului și nici să-l întreb cu rost: care Americă a venit să ne protejeze, să ne ajute să mergem prin istorie cu capul sus (scuze, asta este din imnul lui Liverpool)?

America din visele mele îl are președinte pe Kurt Vonnegut și vicepresedinte pe John Steinbeck, miniștri pe Faulkner, Sallinger, Norman Mailer, destrăbălatul de Tenneesse Williams se ocupă de minoritățile sexuale, Bruce Springsteen, poreclit chiar ”The Boss” este ministrul infrastructurii, iar Leonard Cohen este mare manager general la Chelsea Hotel. Acolo John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone sau Ken Kesey sunt șmecheri mari, cum le-ar spune prietenul meu, gunoierul de la Pata Rât.  

Încă nu știu care Europă ne-a făcut cetățeni, nu știu nici care Americă ne protejează. America mea nu m-a lăsat niciodată singur. În cinstea ei, America visurilor noastre, scriem această revista, Sinteza noastră de fiecare lună. De Europa ne despărțise o Cortină de Fier pe care uneori o mai simțim, pe lângă care nu reușim să ne furișăm câteodată. De America cea îndepărtată ne lega visul, ea nu ne-a respins niciodată. Citesc însemnările mele despre Europa cetățeniei noastre plăpânde și mă gândesc în fiecare seară la America cea reală, protectoare, la fratele nostru cel mare de peste Ocean.

Cât de departe o fi de America mea, povestită de țăranii năsăudeni întorși din fabricile de la Chicago sau repovestită de Hemingway sau Faulkner, de fratele nostru mai mare venit în haine militare, după șapte decenii, când românii care au aprins focuri pe dealuri au murit demult, albiți de așteptare ?