18 mai, 2015

O Românie invizibilă



Construirea dușmanilor societății este o sarcină politică sută la sută. Unul dintre părinții sociologiei, Emil Durkheim, observa acum mai bine de un secol că atunci când o societate suferă, ea resimte nevoia de a găsi pe cineva căruia să-i impute răul, cineva pe care să se răzbune pentru această decepție. Studiile de antropologie culturală au analizat sute de momente din toate etapele istoriei în care violența contra dușmanului fundează unitatea de grup, coeziunea și dă un sens comun vieții și luptei comune. În ultimi ani trăim în culturi ale alertei și fricii. Campaniile electorale aduc în fața marile pericole, combatanții căutând cât mai expresiv să primească voturi din specularea fricilor celor mai diverse: frica de emigranți, frica de vecini, frica de pandemii sau chiar de invizibilele găuri din ozonul de deasupra noastră. Mass-media vine să dea sentimentul de actualitate și de proximitate pentru multiple pericole într-o lume pe care oamenii o percep ca tot mai periculoasă, plina de pericole și capcane.
Politica românească, refăcută și orientată mereu cu fața spre trecut din 1990 până astăzi a construit  mereu dușmani care să justifice dominația și perpetuarea la putere a unor indivizi sau echipe, găști sau familii.



Dușmanul, fictiv sau real, are avantajul prezenței. Națiunile puternice își inventează dușmani puternici, cu o mare forță de distrugere și cu istețimi nebănuite, eventual integrați într-un complot extraordinar. Dușmanul este vizibil, devine un actor important al vieții chiar prin umbrele sale. Există chiar o voluptate în prezentarea dușmanului în viața cotidiană. Când națiunile prezintă mereu dușmanul duc de fapt un război în care se remarcă oameni, se nasc eroi, se dau medalii sau decorații. Dușmanul nu doarme! De câte ori am auzit asta și auzim chiar și acum, când vorbim despre dușmanul care este stafia comunismului care cică mai umblă prin Europa. 
Dar în timp ce inventăm dușmani puternici și perfizi, societatea ascunde lucruri importante, bagă sub preș multe lucruri, fardează răni pentru ca să nu se vadă pansamente urâte pe fața patriei. Multe lucruri devin invizibile sau sunt invizibilizate.

Termenul de invizibilitate socială a apărut în științele sociale puțin după anul 1960 și îl datorăm lui Edward Clifford (1) care, studiind dezvoltarea psihologică a copilului, a constatat că uneori indivizii ocupă un loc în spațiul social, dar prezența lui este neremarcată, adică individul nu devine actor, nu contează ca participant la viața socială. Fenomenul a fost tratat ca izolare social, iar mai târziu, în 1982, într-o carte a lui Yves Barel (2), ca marginalitate socială, în care vorbea despre invizibilitatea socială a clasei muncitoare. Când au apărut în scenă marile grupuri de imigranți, invizibilitatea socială a primit sensuri noi: discriminare, exploatare, excludere socială, inegalitate pentru că sociologii au început să trateze problema ca și non-recunoaștere, ca lipsă de identitate recunoscută de ceilalți, ca lipsă de status social. Cu timpul și alte teme au ajuns să fie preferate în studiile de sociologia muncii, a devianței, antropologie sau sociologie organizațională: invizibilitatea femeilor, a inegalităților de tot felul sau violența domestică. Uneori simțim mode mediatice, mai degrabă, puse de victimologie generalizată, dar nu durează mult și nu au efecte pe termen lung. Pe termen lung vedem că părți importante din societate devin invizibile, grupuri întregi de oameni nu participă la viața publică. Practic, avem o Românie ascunsă de care ne este rușine, conștient sau dintr-un mecanism de apărare inconștient, nu o arătăm sau îi contestăm dreptul la cuvânt. Pentru că marea problemă a celor invizibili este că nu au conștiința identității sociale sau își construiesc o identitate rănită, o identitate fără față. Cel invizibil observă că societatea întoarce capul când trece pe lângă el și dezvoltă diferite mecanisme de compensare, se simte ca ”omul fără însușiri”, ca să folosim sintagma lui Musil. De fapt, socialul, în general, pierde tot mai mult din vizibilitatea lui publică, pe măsură ce ”societatea spectacolului” ține loc de dezbatere publică serioasă. Chiar și campaniile electorale au eliminat temele sociale din dezbatere, totul se joacă pe scandalul mișcării liderilor, pe cancanizare și pe starizarea nimicului. Politica de Facebook creează impresia proximității față de liderii politici și altceva nu mai contează, doar un narcisism al spectatorului care simte că joacă si el un rol alături de cei mari, trăiesc emoții comune, descărcări de câteva secunde de adrenalină, apoi fiecare revine la ale lui.

Această Românie invizibilă se dezvoltă tot mai mult pe măsură ce avem un spectacol tot mai facil, care nu mai solicită analiza pentru a fi înțeles, nici mecanisme cognitive complicate. Spectacolul se suprapune ca o pânză colorată, ca o carpetă cu ”Răpirea din serai”, peste o Românie fără față, cu oameni condamnați să devină invizibili, pe care politicienii i-ar dori doar la vot, dar nu și la spectacolele în care fac baia de mulțime.

Țiganii sunt actorii tăcuți ai unei drame de invizibilitate. Reapar doar când poate media să exploateze scandalurile legate de opulență sau inedit, dar sutele de cartiere fără apă, lumină electrică sau fără canalizare nu le vedem decât atunci când le găsesc televiziunile străine, iar atunci protestăm chiar pe cale diplomatică. Ani de zile profesorul Cătălin Zamfir (3) și echipa sa de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) au scris cărți, au făcut cercetări pe acesta temă, au propus programe si proiecte, acum această temă este ascunsă parcă sub covor, mai mult decât altădată.

Sărăcia reprezintă o mare interioară a României pe care au navigat, neștiuți, doar sociologii. Cu ani în urmă, un volum, ”Sărac lipit, caut altă viață”, coordonat de Manuela Stănculescu și Ionica Berevoiescu (4), încerca, printr-un titlu nespecific aridității studiate a unei cărți de sociologie, dar atât de inspirat, să atragă atenția asupra unei realități șocante, cartografiind sărăcia teritorială și descoperind strategiile de supraviețuire în zonele sărace sau munca invizibilă a săracilor. Acum, la 25 de ani de la înființare, Institutul de Cercetare a Calității Vieții a lansat o sinteză a luptei asistenților sociali,  care vorbește despre cei 25 de ani de cercetări și proiecte pentru fondarea unui sistem modern de asistență socială, sub coordonarea echipei condusă de Elena Zamfir (5). În peste 500 de pagini găsim o comoară de idei și proiecte, dar și cimitirul speranțelor pentru specialiștii care au încercat să convingă lumea că banii pentru social înseamnă o investiție, nu un cost.

Țăranii au dispărut astăzi de pe scena publică, a devenit o înjurătură de trafic ipostaza de rezident în rural. Localnicii satelor ajung să fie vizitați de reporteri doar în campanile electorale sau de procurori ca să-i întrebe cu cine au votat sau dacă au votat la referendumuri. Dar ce mai știm noi despre viața locuitorului din comunitățile rurale, înafara faptului că au plecat mulți în Italia, Spania sau Irlanda? Dacă nu ar salva supraviețuitorii avioanelor căzute în munți poate că nici nu am auzi de ei.

Despre muncitorii din întreprinderile capitaliste de azi nu auzim nimic pentru că niște guverne recente au ucis contractele colective de muncă, iar sindicatele au doar o prezență de formă, pe la showurile televizate. Milioanele de migranți internaționali nu ne interesează decât atunci când devin forță de manevră electorală. Diaspora nu este o forță de asalt electoral, ci este compusă din milioane de români dispersați peste tot în lume care exersează strategii de supraviețuire care nu interesează pe nimeni. Ne interesează doar faptul că trimit bani acasă și că salvează o parte importantă din lipsa de eficiență a societății noastre în ceea ce privește balanța comercială externă sau că devin o importantă divizie pentru schimbarea politică. Sunt acolo destine și tragedii, mutații identitare și fenomene de aculturație care nici măcar nu ne interesează, dar în tot acest timp Profesorul Dumitru Sandu, lucrează cu echipe de tineri cercetători pe acest subiect (6).

Intelectualii cuminți ai țării, cei care nu fac parte din divizia intelectualilor publici, valabilă în orice regim, sunt vizibili doar la  nivel local, ei nu câștigă niciodată demnitatea de a se exprima prin mijloace cu difuziune națională. Vin cu religiozitate la lansările noastre de carte sau la conferințele din țară și pleacă de multe ori dezamăgiți de idolii forului (7). Sunt mai informați și mai dedicați societății decât multe vedete intelectuale, dar nu au cum să găsească locuri în care să se exprime și să conteze, adică au tot o problemă de vizibilitate.

Tinerii nu apar pe scena publică decât rar și în ipostaze organizaționale sau evenimente convenționale. Este un fel de a încerca să arătăm că încă nu a plecat toată populația tânără din România.


Cine mai rămâne? Aproape nimeni, aproape nimic. România nu are o față reală, un portret viu, posibil de identificat în teren. Citesc o carte apărută în 1913, ”O Românie plină de viață” (8), despre o Românie pe care o descoperea un francez la începutul secolului XX. România respectivă nu mai este de regăsit în spațiul comunicării publice. Poate există, dar nu dă dovezi de viață, cum spun cei din antiterorism. O Românie invizibilă este o patrie ascunsă, nerecunoscută, ca o fiică vitregă a realității. Românii invizibili au avut până acum un singur purtător de cuvânt: sociologul și, câteodată, jurnalistul. Dacă sociologii tineri de azi vor uita că sunt purtătorii de cuvânt al acestei lumii, ea va muri asfixiată, iar dacă politicienii se vor feri de rapoartele și studiile sociologilor, atunci avem siguranța că vom avea două Românii. Una mică și vulgară, gureșă și manelizată, locuind în televizor și alta muribundă, tăcută și invizibilă ocupând indecent și ilegitim, nu-i așa, 99% din teritoriul fostei Românii.


Referințe:

(1) Clifford, Edward, ”Social visibility” in Children development, n°34, 1963, http://www.jstor.org/pss/1126773
(2) Barel, Yves, La marginalité sociale, Presse Universitaire de France, Paris, 1982
(3) Zamfir, Elena & Zamfir, Cătălin, (eds), Țiganii între ignorare și îngrijorare, Ed. Alternative, București, 1993
(4) Berevoescu, Ionica; Stănculescu, Manuela S. (2004), Sărac lipit, caut altă viaţă, Nemira, Bucuresti (2004)
(5) Zamfir, Elena; Stănescu, Simona Maria; Apinte, Daniel (eds), Asistența socială din România după 25 de ani: Răspuns la problemele tranziției, Școala Ardeleană, Cluj Napoca , 2015
(6) Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migratiei românești, Polirom, Iași, 2010
(7) Matei, S. A., Idolii forului: O declarație de independență intelectuală [A declaration of intellectual independence. An introduction to “Idols of the Forum.”] Foreign Policy (Romanian edition), 2010, June, 12
(8) Lobbe, Paul, O Romanie plină de viață, Institutul European, Iași, 2008

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 16. 

07 mai, 2015

ROMÂNIA ÎNFRICOȘATĂ

(Percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri)




Atunci când sociologii abordează problema riscurilor și a amenințărilor, România apare ca o țară devastată de frici și de percepția unor pericole care pândesc individul, comunitățile sau chiar țara în totalitatea ei, la tot pasul. Universul social al românului pare populat de nesiguranță și incertitudini, de spaime și viitoare pericole care îl determină la acțiuni sau reprezentări fataliste sau pesimiste cu privire la viitor. În mod evident, când studiem opiniile și atitudinile față de riscuri, noi, sociologii, nu măsurăm o realitate obiectivă,ci o reverberație subiectivă a unei imagini a pericolelor din societate.
Cu multe dintre riscuri, omul obișnuit nu are un contact direct, deci ajunge sa le perceapă prin intermediul mass-media. Mass-media amplifică incidența unor riscuri și ajută de cele mai multe ori la nașterea sentimentului unor amenințări viitoare, pericole virtuale sau amenințări colective. Unele riscuri sunt atenuate printr-un optimism exagerat al gândirii cotidiene, altele sunt supraestimate datorită unor accente intens mediatizate sau chiar prin incidența unor campanii de marketing sau promovare a unor produse sau servicii. Uneori media este acuzată că produce anumite angoase colective, alteori este acuzată că ignoră programatic mediatizarea unor riscuri sau a unor politici de protecție în fața riscurilor. Dar mass media nu este singură atunci când se produce imaginea unor riscuri sau sentimentele legate de acestea. Guvernele și administrațiile ar trebui să lucreze la strategii pentru integrarea riscului in gândirea cotidiană, ar trebui sa ajute populația să se obișnuiască cu riscurile și să trăiască cu acestea. Uneori, în campaniile electorale, politicienii exagerează riscurile sau incidența lor și caută să obțină voturi din înfricoșarea electoratului pe teme precum poluarea, dezastrele economice, pericolele migrației internaționale și multe altele. Evident, cetățeanul este cel care analizează, conștient sau nu, caută mereu confirmări din viața reală pentru ceea ce vede, ascultă sau citește.
Chiar dacă studiile științifice nu arată întotdeauna o legătura clară între percepția unor riscuri și comportamentul de autoprotecție, ne pare evidentă necesitatea de a monitoriza percepția riscurilor la nivelul întregii societăți, pentru a putea articula un management societal care să ia în calcul elementele care formează încrederea în instituții și capitalul social, comportamentele prosociale sau formele de solidaritate colectivă. Sunt zeci de riscuri care ar merita campanii de prevenție și strategii de informare publică, dincolo de obsendantulși redundantul anunț de la televiziunile noastre despre excesul de „sare, zahăr și grăsimi”. 
Studiile sociologice din ultimii ani demonstrează că o serie de campanii de promovare au avut efecte majore asupra percepției unor riscuri, dar și asupra schimbării unor comportamente și adoptării unor comportamente de autoprotecție, în cazul unor riscuri de tipul: abuz de substanțe toxice, comportamente sexuale de risc, programe de prevenție a cancerului sau altor boli, violență și altele. Eficacitatea acestor proiecte depinde de dozajul și realismul lor, tonalitatea afectivă și emoțională, targetarea precisă și adaptarea mesajelor la populațiile cu risc crescut, folosirea canalelor adecvate, dar și de altele.
Dincolo de toate acestea, riscurile și expresia lor subiectivă trebuie să fie cunoscute și cercetate mereu, deoarece agendele publice schimbă des ierarhiile. IRES prin programele sale caută să aducă în fața opiniei publice și guvernanților imaginile care explică sau determină multe comportamente sociale.
Ceea ce observăm noi, sociologii, este că în România crește percepția iminenței unor riscuri și, alături de aceasta, se dezvoltă o situație de incertitudine care face să crească neîncrederea în societate și o neliniște legată de securitatea individuală sau posibilitatea controlului propriului destin. Românii dezvoltă comportamente adaptative care,în multe situații, prelungesc iluzii sociale sau,în altele, accentuează pierderi masive de capital uman, cum ar fi cea de a căuta siguranța în alte societăți, prin migrație internațională.Riscuri precum nesiguranța locului de muncă sau cel legat de șomaj sunt cele cu care ne-am obișnuit în ultimele decenii, dar la ele se adaugă mai nou terorismul, riscurile alimentare, poluarea,  accidentele nucleare. Românii sunt tot mai speriați de traficul și consumul de droguri sau de riscul unui război in zonă. Până și riscul de dictatură are o incidență de 39% într-un moment politic și ideologic în care suntem convinși că democrația a învins definitiv, la orașe și sate. România este văzută de români ca o țară nesigură, cu cetățeni speriați, care pe termen scurt se confruntă cu riscul unui război, iar pe termen lung și mediu cu riscul unei crize economice cronicizate.

PROBLEME CU CARE SE CONFRUNTĂ ROMÂNIA

                În viziunea persoanelor intervievate pe parcursul studiului ”Percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri”, derulat în aprilie 2015, principalele probleme cu care se confruntă România în momentul de față sunt corupția, menționată de 30% dintre acestea, dar și sărăcia, menționată de 28%. Aceste probleme sunt urmate de starea precară a economiei – 8%, de rata șomajului – 7% și de starea sistemului de pensii – 6%. Alte probleme menționate de către proporții mai reduse ale respondenților au fost criza guvernamentală, starea transporturilor sau a infrastructurii de transport, starea agriculturii, lipsa locurilor de muncă, dar și consumul și traficul de droguri sau prețul carburanților.
                Cei mai mulți dintre intervievați menționează că o problemă care îi preocupă este degradarea mediului înconjurător – 70%. 65%, în același timp, sunt preocupați de problema sărăciei și a excluziunii sociale, 64% de nesiguranță, câte 63% de riscurile alimentare și accidentele rutiere, 57% de șomaj, 56% de schimbările climatice, iar 51% de riscurile chimice. Problemele care îi preocupă pe mai puțin de jumătate dintre respondenți sunt: toxicomaniile – 48%, terorismul – 47%, riscurile nucleare – 46%, consecințele globalizării și SIDA – câte 45%.
                Femeile declară că le preocupă problema șomajului în proporție ușor mai ridicată decât bărbații, la fel persoanele cu studii medii comparativ cu cele fără studii/ care au absolvit maxim gimnaziul, dar și  cu cele cu studii superioare. Mai mult, respondenții din Moldova sunt cei mai îngrijorați în acest sens, iar cei din Transilvania și Banat cei mai puțin îngrijorați.
                Femeile sunt preocupate de problema nesiguranței în proporție semnificativ mai ridicată decât bărbații, la fel persoanele trecute de 35 de ani comparativ cu cele mai tinere.
                Terorismul este o altă problemă care le preocupă pe femei în proporție mai ridicată decât pe bărbați; cu cât înaintează în vârstă, cu atât persoanele intervievate sunt preocupate în proporție mai ridicată de acest lucru, de la 37% în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani la 58% în rândul persoanelor de peste 65 de ani. Cu cât sunt mai educați, cu atât intervievații sunt mai puțin preocupați de problema terorismului, însă, persoanele cu studii superioare fiind cele preocupate în cea mai scăzută măsură – 31%. Respondenții din Transilvania și Banat sunt românii cel mai puțin preocupați de problema terorismului – 41%, iar cei mai preocupați sunt cei din Moldova – 53%.
                Femeile sunt mai preocupate decât bărbații și când vine vorba despre degradarea mediului înconjurător sau de schimbări climatice. În același timp, le preocupă în proporție mai mare problema privind SIDA, care îi preocupă în cea mai redusă proporție pe respondenții cu studii superioare.
                Alte subiecte despre care femeile declară în proporție mai ridicată cum că le preocupă le reprezintă consecințele globalizării, toxicomaniile, riscurile nucleare (preocuparea față de acesta crescând o dată cu vârsta și cu scăderea nivelului de educație).
                De accidentele rutiere sunt mai puțin preocupați bărbații, dar și respondenții cu studii superioare. La fel când vine vorba despre riscuri chimice sau alimentare.

ÎNCREDERE ÎN ACȚIUNILE DE PROTECȚIE ALE AUTORITĂȚILOR

                Respondenții tind să aibă încredere în proporție de 51% în autoritățile române în ceea ce privește acțiunile lor de protecție a cetățenilor în domeniul accidentelor rutiere, iar o proporție similară își declară încrederea în acțiunile de protecție ale statului în domeniul terorismului – 50%.
                Niveluri relativ ridicate de încredere în acțiunile de protecție ale autorităților române se mai înregistrează în cazul transportului materialelor periculoase – 48%, al războiului – 48%, centralelor nucleare – 46%, al accidentelor forestiere – 46%, dar și a accidentelor aviatice – 45%. Mai puțini respondenți au, însă, încredere în acțiunile de protecție ale autorităților când vine vorba despre fumatul în rândul tinerilor – 28%, alcoolism – 30%, droguri – 32%, organisme modificate genetic – 32% și poluare atmosferică – 32%. În general, cu cât sunt mai în vârstă, respectiv mai puțin educați, cu atât respondenții tind să aibă încredere în acțiunile autorităților în proporție mai ridicată. De asemenea, respondenții din mediul rural tind să aibă încredere în proporții mai ridicate când vine vorba despre acestea.


RISCURI DE ACTUALITATE PENTRU ROMÂNIA

Riscurile pe care respondenții le consideră de actualitate pentru România în proporțiile cele mai ridicate sunt cele privind traficul de droguri – 76%, traficul de ființe umane – 70% sau cel de pierdere a unor valori artistice de patrimoniu – 66%.  Acestea sunt urmate de poluarea masivă a mediului – 65%, dar și de riscul unei agresiuni militare din partea unei mari puteri. Riscuri considerate de actualitate pentru România în proporții mai reduse sunt: falimentul Băncii Naționale a României – 32%, cel de explozie nucleară – 37%, cel de dictatură –39% sau de pandemie – 45%.
                Respondenții cu studii superioare consideră în proporție semnificativ mai ridicată cum că riscul de a izbucni un război în zonă este de actualitate pentru România comparativ cu cei fără studii/studii gimnaziale sau cu cei cu studii medii. La fel atunci când vine vorba despre riscul de pierdere a unor valori artistice și de patrimoniu. Distribuirea se inversează, însă, când vine vorba despre riscul producerii unei explozii nucleare. În general, tinerii (cu excepția cazului în care este vorba despre riscul de dictatură), femeile, respectiv persoanele fără studii sau care au absolvit cel mult un nivel mediu de educație tind să considere în proporție mai ridicată drept de actualitate majoritatea riscurilor. Acest lucru este valabil frecvent și în cazul respondenților din Moldova, mai puțin când vine vorba despre riscuri care țin de poluarea mediului, când se află pe ultimul loc.
                În viziunea a 63% dintre participanții la studiu, evenimentele politice recente au influențat relațiile României cu statele europene.  Persoanele între 18 și 35 de ani sunt de această părere în proporție ușor mai ridicată decât cele trecute de această vârstă, la fel persoanele cu studii superioare.
                Cei mai mulți dintre respondenții care văd o influență a evenimentelor politice recente asupra relațiilor României cu statele europene consideră că aceasta este una negativă – 50%, în timp ce o proporție comparabilă consideră că această influență este mai degrabă pozitivă – 47%.
                Cel mai puternic argument împotriva utilizării energiei nucleare în mentalul colectiv rămâne accidentul de la Cernobîl – 38%, acesta fiind urmat de vulnerabilitatea instalațiilor nucleare – 23%, de deșeurile nucleare – 13% și de lipsa transparenței în domeniul energiei nucleare – 10%. 5% dintre respondenți consideră că există alte argumente care sunt mai puternice în acest sens, iar 10% nu știu ce argument ar fi cel mai puternic.

DREPT CÂT DE SIGURĂ ESTE VĂZUTĂ ROMÂNIA?

                Întrebați în ce măsură văd România drept sigură din perspectiva securității indivizilor, cei mai mulți dintre respondenți se plasează la mijlocul unei scale de la 1 la 10, unde 1 înseamnă „total nesigură”, iar 10 înseamnă „foarte sigură”. Media obținută în cazul acestui item este de 5,45.
                Când vine vorba, însă, despre siguranța locului de muncă, cele mai multe dintre răspunsuri se concentrează către baza scalei, astfel obținându-se o medie de 3,88.
                Nici în ceea ce privește realizarea unui trai decent lucrurile nu stau cu mult mai bine, din nou obținându-se o medie redusă a siguranței: 4,1.
                Lucrurile sunt văzute într-o lumină mai pozitivă, însă, când vine vorba despre libertatea cuvântului – o medie de 6,68 a siguranței, respectiv când vine vorba despre dreptul de a alege – o medie de 7,55.
               
INCIDENȚA PERCEPUTĂ A ANUMITOR RISCURI PENTRU ROMÂNIA

                Cei mai mulți dintre intervievați sunt de părere că incidența riscului de intrare în incapacitate de plată este mică – 38%, în timp ce 15% consideră că acest risc nu există. 21% consideră că există șanse moderate ca România să se confrunte cu această problemă, iar 23% apreciază incidența sa potențială drept mare. Tinerii între 18 și 35 de ani sunt mai pesimiști din acest punct de vedere, comparativ cu persoanele trecute de 35 de ani.
                Proporțiile sunt similare când vine vorba despre riscul ca moneda națională să se devalorizeze – 37% cred că sunt șanse mici, 12% că nu există acest risc, 21% că probabilitatea ca acest lucru să se întâmple nu este nici mare, nici mică, iar un sfert cred că există șanse mari ca România să se confrunte cu această problemă. Femeile și respondenții sub 35 de ani sunt mai pesimiști când vine vorba despre aprecierea riscului de devalorizare a monedei naționale.
                Și posibilitatea apariției unor tulburări sociale violente în societatea românească este văzută drept probabilă în mare măsură de aproximativ 25%  dintre respondenți, în timp ce 20% cred că nu este nici probabil, nici improbabil ca acest lucru să se întâmple, 33% că șansele sunt mici, iar 16% cum că acest risc nu există. Cu cât sunt mai în vârstă, cu atât respondenții apreciază drept mare probabilitatea ca România să se confrunte cu această problemă în proporție mai redusă.
                Riscul de apariție a unei dictaturi politice este văzut drept mare de către 21% dintre respondenți, în timp ce 32% îl văd drept mic, iar 30% consideră că acesta nu există. Riscul pierderii unei părți din teritoriul național este văzut drept inexistent de către 4 din 10 respondenți, în timp ce aproximativ 2 din 10 cred că este o mare probabilitate ca acest lucru să se întâmple, 3 din 10 că este o probabilitate mică, iar 1 din 10 că probabilitatea nu este nici mică, nici mare.
                Riscul de pierdere a identității naționale nu există, în viziunea a 44% dintre intervievați, 17% considerând, însă, că există șanse mari ca acest lucru să se întâmple, 8% că probabilitatea ca acest lucru să se întâmple nu este nici mică, nici mare, iar 28% că este mai degrabă mică. Respondenții din Transilvania și Banat apreciază drept ridicate șansele ca această problemă să apară în România în cea mai scăzută proporție, în timp ce aceia din Moldova o fac în cea mai ridicată proporție.
                Incidența riscului ca forța de muncă din România să migreze în alte țări, însă, este văzută drept mare de către 7 din 10 respondenți, în timp ce 1 din 10 consideră că nu este nici mare, nici mică, 14% că este mică, iar 5% că nu există. Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenții văd incidența acestui risc drept mare în proporție mai ridicată.
                Când vine vorba despre riscul migrației clandestine spre România a unor cetățeni din alte țări, 9% dintre respondenți consideră că acest risc nu există, în timp ce 44% consideră că probabilitatea ca acest lucru să se întâmple este mică. 17% cred că nu este nici mică, nici mare, iar 27% că este mare.
                Incidența traficului de droguri în România este văzută drept mare de către 55% dintre persoanele intervievate. 12% consideră că nu este nici mică, nici mare, 19% că este mică, iar 10% că nu există deloc. Persoanele mai în vârstă de 65 de ani tind să vadă incidența acestui risc drept mare în proporție mai redusă, la fel respondenții din Transilvania și Banat.
                Incidența traficului de persoane este văzută drept mare de către 47% dintre intervievați, în același timp 17% considerând că aceasta nu este nici mare, nici mică, 23% că este mică, iar 10% că nu există.
                Incidența riscului de contrabandă este văzută drept mare de către 61% dintre participanții la studiu, în timp ce 11% consideră că aceasta este moderată, 15% că este mică, iar 9% că nu există. Cu cât sunt mai tineri, cu atât respondenții cred că incidența acestui risc este mare în proporție mai ridicată.
                17% dintre respondenți consideră că nu există șanse ca România să se confrunte cu acte de terorism, în timp ce 26% consideră că ar fi șanse mari, 13% nici mari, nici mici, iar 38% mici. Femeile văd șanse mari ca acest lucru să se întâmple în proporție mai ridicată decât bărbații.
                Probabilitatea riscului ca România să se confrunte cu o pandemie este văzută drept mare de către 26% dintre respondenți, în timp ce 13% cred că aceasta nu este nici mare, nici mică, 36% că este mică, iar 19% că nu există acest risc. Și de această dată, femeile sunt mai pesimiste în aprecierea acestei probabilități.
               
RISCURI PE TERMEN SCURT, MEDIU ȘI LUNG

Riscul cu care consideră cei mai mulți dintre participanții la studiu că se confruntă România pe termen scurt este ce de război – 19%, acesta fiind urmat de criza economică – 7%, de creșterea ratei șomajului și a lipsei locurilor de muncă – 5%, precum și de sărăcie. Alte riscuri, menționate în proporții mai reduse, sunt cel al migrației forței de muncă în alte țări, cel de criză politică, de consum și trafic de droguri, de cutremur sau alte calamități naturale, corupție, înrăutățirea relațiilor externe, tulburări sociale, îmbolnăviri, terorism sau instabilitate a guvernului. 2% dintre participanți cred că România nu este expusă la nici un risc, pe termen scurt, iar 44% nu știu la ce riscuri este expusă țara noastră.
Când vine vorba despre riscuri pe termen mediu, respondenții sunt preocupați de aceleași teme: criză economică – 8%, război – 6%, creșterea șomajului și lipsa locurilor de muncă – 5% sau sărăcie – 3%. Mai sunt amintite migrația forței de muncă în alte țări, criza politică, consumul și traficul de droguri, pierderea identității naționale, îmbolnăviri, terorismul, deteriorarea mediului înconjurător/poluarea, dar și calamitățile naturale, înrăutățirea relațiilor externe, corupția sau tulburările sociale. 1% dintre participanți consideră că România nu este expusă vreunui risc, în timp ce mai bine de jumătate dintre respondenți nu știu cu ce riscuri se confruntă România pe termen mediu.
Percepția respondenților privind riscurile pe termen lung la care este expusă România se prezintă foarte similar celei privind riscurile pe termen mediu: câte 8% cred că principalul risc este de criză economică, respectiv cel de război, 4% creșterea ratei șomajului și lipsa locurilor de muncă, iar 3% sărăcia. În același timp, 56% nu știu ce răspuns să dea la această întrebare.


RISCURI CU CARE SE CONFRUNTĂ ROMÂNII

            Riscul la care se simt expuși personal cei mai mulți dintre intervievați în următorul an este cel de îmbolnăvire, pe care îl amintesc 13%. Următorul risc în ordinea frecvenței cu care este menționat este lipsa unui loc de muncă – 9%, apoi urmând incapacitatea de plată, lipsa banilor sau sărăcia, precum și pierderea locului de muncă – câte 8%. 4% dintre participanți cred că se confruntă cu riscul de izbucnire a unui război, câte 3% cu neprimirea pensiei sau cu criza economică, iar 2% cred că se pot confrunta cu calamități naturale. Alte riscuri, precum poluarea, nesiguranța sau scăderea veniturilor sunt menționate de câte 1% dintre respondenți. 8% dintre aceștia, în același timp, spun că nu se simt expuși vreunui risc, iar 32% nu știu la ce risc ar putea să fie expuși în următorul an.
                Aproximativ 2 din 10 români declară că se simt amenințați de ceva în momentul realizării acestei anchete. Dintre aceștia, cei mai mulți se simt amenințați de sărăcie sau de lipsa banilor – 25%, de îmbolnăvire sau probleme de sănătate – 19%, dar și de război sau acte de terorism – 11%. Alți 9% declară că se simt amenințați de pierderea locului de muncă, 5% de negăsirea unuia, alți 5% de criza economică, iar 4% de nesiguranța privind ziua de mâine. Alte mențiuni sunt nesiguranța, în general, nerespectarea legilor, degradarea mediului înconjurător, calamitățile naturale, corupția, starea politicii din România, infracționalitatea sau singurătatea.
                Cei mai mulți dintre respondenți sunt rezervați în modul în care văd viitorul, 46% crezând că acesta va fi la fel ca prezentul. În același timp, 27% cred că acesta va fi mai bun decât prezentul, iar 22% că va fi mai rău. Respondenții cu studii superioare sunt cei mai optimiști cu privire la viitor.
                Cea mai importantă instituție în apărarea securității naționale, în viziunea a 45% dintre respondenți, este Armata. Aceasta este urmată de SRI, menționat de 23% dintre participanții la anchetă, SIE – 8%, Poliție – 8%, Jandarmerie – 4%, Pompieri – 2% și Poliția Comunitară – 1%.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.519 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,5%
Perioada anchetei: 17-22 aprilie 2015

Studiul poate fi consultat integral aici:



Studiul Percepții privind securitatea națională și incidența unor riscuri” a fost realizat pentru Revista SINTEZA, numărul 16.
SINTEZA este singura revistă de cultură și gândire strategică din România. Editată de Asociația Română pentru Evaluare și Strategie – ARES, publicația are apariție lunară. Mai multe despre revista SINTEZA găsiți pe www.revistasinteza.ro

15 aprilie, 2015

Generația înfrântă a României

Am început să scriu despre generația X cu gândul la o sintagmă mai veche, din cultură, generația pierdută. ”Generația pierdută” este, în istoria culturii, eticheta pentru generația unor scriitori americani (Hemingway, Cummings, Fitzgerald, Dos Passos) care, după primul război mondial, observau că o serie de valori în care credeau, nu mai erau valabile, societatea schimbându-se radical. În acele timpuri capitalismul sălbatic își începea marșul triumfal: inegalitățile creșteau de la o zi la alta și indiferența față de condiția umană devenea tot mai vizibilă. Dar astăzi, în Europa, generația pierdută este pentru tot mai mulți sociologi sau jurnaliști generația tinerilor (generația Y, cei între 18 și 35) care este afectată de un șomaj ce devine cronic, în jur de 25% la nivel european.




Generația înfrântă

La revoluție (sau cum s-o mai numi acel eveniment politico-militar), cei din generația X aveau între 10 și 30 de ani. Printre ei au fost copiii revoluției, adică cei care au ieșit inconștienți în stradă, mânați parcă de un instinct istoric și de o emoție pe care nu cred că au înțeles-o nici după aceea. Generația X începea noul ciclu istoric cu un mare sacrificiu, era călcată în picioare armata regimului Ceaușescu, dar mai ales începea să nutrească visul schimbării rapide a României, o iluzie care nu a durat mult. Azi, românii generației X au între 35 și 55 de ani. Adică sunt populația activă a României, cei râvniți de toate companiile, țintele prioritare a publicității de orice fel. Deși sunt cei care contribuie cel mai mult la bugetul României și au nivelul cel mai mare de venit, generația X este generația care nu își poate valorifica la nivelul cel mai înalt potențialul prin deținerea de poziții în zona puterii politice sau în cea a proprietății economice și antreprenoriatului.

Câteva tușe ale unui profil generațional[i]

Se cred și ei o generație de sacrificiu și despre ei chiar putem spune că sunt. Nu sunt o generație pierdută pentru că susțin în acest moment societatea. Se plâng despre faptul că tranziția a fost cea mai mare povară pentru ei, că nu au locuri de muncă și de faptul că muncesc mult, iar sentimentul de nesiguranță este major. Au un nivel scăzut de trai și salarii pe care le consideră mai mici decât cele pe care le-ar merita. Jumătate dintre ei se simt câștigători față de părinții lor, dar jumătate se consideră învinși. Când este vorba de sentimentul fericirii se consideră mai nefericiți decât generația părinților. Atunci când se raportează la copiii lor se consideră mult inferiori, mai puțin fericiți și mai săraci. Doar două treimi dintre românii generației X au un loc de muncă stabil și jumătate dintre cei angajați au schimbat maxim două locuri de muncă. Sunt paralizați de frica de a nu fi dați afară și două treimi dintre ei se tem că își vor pierde locul de muncă. Nu au încredere în mobilitatea forței de muncă și acceptă locuri de muncă mai slab plătite, dar mai sigure, munca la stat fiind preferată în fața variantei private, siguranța locului de muncă fiind criteriul cel mai important. Generația X este generația legată de familie mai mult decât oricare generație, chiar dacă începe tot mai mult să fie afectată de divorțialitate. Aproape 40% dintre ei cred că revoluția le-a frânt destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei. Sunt patrioți și cred că tânăra generație nu mai crede în patrie și onoare în plus, sunt convinși că generația Y, generația copiilor lor, este  mai puțin responsabilă și că există conflict între generații. Sentimentul acestui clivaj dintre generații este o caracteristică importantă a climatului social din această perioadă. Un climat social plin de tensiune și conflicte, o atmosferă încărcată care descurajează eforturile spre un proiect politic social sau național indiferent cine încearcă să-l pună în operă. Doar un sfert din generația X are un politician preferat, 3 pătrimi fiind dezamăgiții lumii noastre politice. Jumătate dintre ei ți-au pierdut încrederea în România, dar cu toate acestea două treimi dintre ei sunt de părere că viitorul copiilor poate fi asigurat în România, nu în altă țară.
Este o generație care respectă încă un contract social considerat de cei tineri vetust, un contract care are munca și datoria față de societate ca axe principale, patru cincimi dintre bărbații acestei generații declarând că ar răspunde chemării la mobilizare în cazul unui conflict armat. Ei cred încă în progres și în faptul că România mai poate fi salvată. Au făcut multe experimente votând cu tot ce se putea vota pe scena politică, dar au fost dezamăgiți de fiecare dată.

Generația unor idealuri prea mari?

La revoluție cei mai mulți din generația X erau la vârsta la care visul este mai tare ca realitatea. La prima scânteie nu s-au ascuns după părinții abrutizați de muncă și speriați de comunism, au ieșit în stradă. Dintre cei împușcați la revoluție, cei mai mulți aveau între 15 și 30 de ani. Au ieșit pe străzi în fața gloanțelor.Parca văd și acum un tânăr cu o pancartă pe care scria Copiii noștri vor fi liberi! Scria despre copiii lui, dar el însuși nu cred că avea mai mult de 20 de ani. Cei mai mulți dintre ei nu au indemnizații și nu se află pe lista celor aproape 20.000 de revoluționari amestecați cu impostori care primesc în fiecare lună, indemnizații prin legea 341, legea recunoștinței. Au crezut, în acel moment, că a venit vremea ca societatea să fie condusă de tineri, că se va renunța la comunism și că o să vină bunăstarea odată cu libertatea. Nu puteau ști atunci că societatea este modelată de instituții și acestea construiesc sau influențează habitusul mentalitar care va reforma spiritualitățile prin presiunile unor ideologii fabricate imediat. Generația care era atunci între 35 și 55 de ani căuta repede să elimine prima gardă a cadrelor socialiste și folosește primul an de după revoluție pentru a construi instituții și ideologiile care vor genera marile bătălii politice și ideologice ale primului deceniu. Foștii comuniști care urmau să înlocuiască generația lui Nicolae Ceaușescu se repliază repede și construiesc o nouă legitimitate pe disidența (falsă sau puțin consistentă) a lui Ion Iliescu sau Silviu Brucan. Noii emanați ai revoluției trasează elementele principale ale noilor lupte politice: mai ușor cu deschiderea față de Vest, deci nu ne vindem țara. Vom vedea că ea a fost vândută ca ideologie asumată mai târziu (investițiile străine ne salvează!). România Mare este o instituție de presă pe care Petre Roman, premierul, o înființează foarte repede, ca instrument de luptă împotriva tendințelor noului și pentru câțiva ani este foarte eficientă. Regalitatea este respinsă și apare imediat și respingerea diasporei pe principiul că ”nu a mâncat salam cu soia”.  Proprietatea privată și inițiativa sunt puse la index încât și astăzi avem aproape 90% dintre români care cred că orice investitor privat este corupt și hoț. Nici descentralizarea nu era bună deoarece se ar fi putut transforma în ruperea României, iar Ungaria abia aștepta să ne fure Transilvania. Trebuie unire în jurul elitei de la București, acceptarea centralismului, altfel spus continuitatea lui, în consecință, în mare, avem același centralism ca și acum 25 de ani.
Ultima bătălie a fost cea din Piața Universității. Acolo indivizii generației X au fost înfrânți definitiv. Au fost parazitați politic, iar pe de altă parte, niște  mass-medii obediente i-a prezentat ca și mari trădători ai nației. Au pierdut fără drept de apel aceasta bătălie inegală, deoarece nu aveau nici mijloace instituționale și nici lideri care să poată transmite un mesaj politic, iar punctul 8 de la Timișoara ar fi ucis generația tinerilor uteciști, utemiști sau comuniști care, în 1989 își așteptau rândul la puterea în forma ei roșie. Reprezentanții politici ai generației boomers au reușit o dublă victorie: au scăpat de presiunea internă pentru schimbare și au izolat România de Vest, câștigând timp pentru reconversia capitalului lor și pentru pregătirea unei schimbări care să nu-i elimine de la putere.
Societatea trăgea de timp pentru ca să se poată transforma vechiul capital politic și relațional în noul capital, economic sau politic din noua orânduire. În mai puțin de 10 ani cea mai mare parte a antreprenorilor sunt cei care au au avut funcții înainte și-au reconvertit capitalul după revoluție. De altfel, sociologul Dumitru Sandu[ii] explică toate mecanismele de conversie a capitalului. Prea tineri, cei din generația X nu aveau ce să convertească. Sigur, înafara celor care erau fiii sau nepoții generației nomenclaturiste din comunism.

Sindromul fugii și noua diasporă

După un deceniu când pare destul de evident că proiectul noii Românii, utopia din mințile tuturor, este ratat, generația X caută alte mecanisme de certitudine, alte  zone securitare prin migrație în Occident. Vor încerca mai târziu să convertească resursele de mobilitate (cunoașterea de limbi străine și lipsa dependent identitară de societate, subiectivă, prin excelență) în capital pentru reușita unei migrații masive în Europa și în lume. Soluția este una care, paradoxal, contrazice sloganul unei părți mai tinere a generației X, acela cu ”vreau o țară ca afară”. Până la urmă fuga este semnul părăsirii luptei, cea mai vizibilă manifestare a eșecului. Eșecurile primului deceniu de democrație produce acestei generații o frustrare la care găsește un răspuns prin locuirea unei iluzii.

O modernitate ciudată ca sinteza între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă

Individul generației X a intrat de la început într-un spațiu al manipulării și conflictului social multiplu în care termenului de tranziție i se asocia o luptă ideologică pentru re-legitimarea unei generații care avusese ghinionul să crească în perioada comunistă (uneori cu indivizi excepționali, asta este adevărat) și o persistență a presiunilor externe pentru schimbarea profundă a societății. A trebuit să asiste și să participe cu entuziasmul tinereții la nașterea unei ”modernități lichide”, cum scrie Zygmund Bauman[iii] unde se ”privatizeze ambiguitatea”, adică plonjează într-un spațiu social unde domnește incertitudinea, o ”societate a riscului”cum o numește  Ulrich Beck[iv].
Securitatea societală este amenințatã atunci când  societãțile percep o amenințare în termeni de identitate, amenințări ce pot fi receptate ca amenințãri la adresa schimbãrii identitãții grupului sau comunității  în termeni de omogenitate sau coeziune.  Manuel Castells[v] scrie că identitatea actorilor sociali este  procesul de construcție a sensului pe baza unui atribut cultural sau un set de atribute culturale, cãrora li se dã prioritate peste celelalte surse de sens. U. Beck în ”Societatea riscului” spune că riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a insecurității induse și introduse de procesul de modernizare. Individul generației X vede că distribuția socială a riscului este inegală, unii sunt expuși mai mult decât alții riscurilor, iar acest lucru schimbă natura politicii, riscurile devin subiecte politice naționale și internaționale, iar mobilizarea pentru situații de urgență este mai mult o instituționalizare a excepției în detrimentul regulei: supravegherea persoanelor, ascultarea convorbirilor, interceptare corespondenței, devin, din excepții, reguli.  Toate acestea induc o dezordine identitară. Oamenii trebuie să dea răspunsuri singuri, nu avem răspuns comun, comunitar și societal, trebuie să gestioneze riscuri care sunt peste puterile lor.
Cum spune Giddens[vi], individul se lovește și percepe o lipsă de putere în societate pe care o resimte în raport cu globalizarea, dar și în raport cu noile tendințe din societate - managementul experților, uneori nesigur și riscant, înlocuind vechile forme de legitimitate în managementul societății. Se lovește ca și toată societatea, de ”neîncrederea în metapovestire” (Lyotard)[vii], marea povestire își piere credibilitatea, indiferent ca vorbim despre emancipare sau alte forme de proiect.

Ar avea nevoie de ceea ce  Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care numește gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin[viii] conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunțăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. Dar la nivelul României din acea vreme, individul generației X nu are asemenea strategii cognitive și deliberative la îndemâna, este fascinat de un viitor care nu mai vine și speriat de un trecut care nu vrea să treacă.

Dezorientat individul generației X caută formule de supraviețuire. Acceptă să lucreze fără să se revolte alături de o generație care își prelungește preponderența și timpul ca actori dominanți. Se adaptează și caută mijloace de salvare individuale. Uneori ajunge în guverne de sacrificiu sau pe post de tehnocrat, dar în cele mai multe cazuri, nu are destule poziții de forță pentru a determina schimbări decisive în  mersul social. 

Tranziția spre economia de piață și democrație

Între timp, procesul de transformare socială a primit nume, dar și unele abordări ideologice sau politice. Una dintre variantele strategice a fost privatizarea. Dezbaterile politice erau concentrate pe viteza privatizării și, mai apoi, asupra beneficiarilor: români sau străini. Era o generație care prefera o economie mixtă, stat plus privat, care a și pus asta în practică, la începutul anilor 90 și alta, autoetichetată ca liberală, care încerca scoaterea statului din economie cu totul. În paralel cu tranziția economică a avut loc și tranziția politică, prin construcția de instituții la nivel formal sau constituirea unor grupuri de dominație și influență la nivel informal.
Astăzi, când scriem aceste rânduri, este 2015 și tranziția economică și politică s-a încheiat, chiar dacă nimeni nu a decretat asta politic, chiar dacă nu s-au făcut serbări și nu s-au tăiat panglici. Capitalismul a învins definitiv pe plaiurile mioritice. Avem 70% capital privat în economie, dar bătălia pentru privatizare și restituirea proprietăților este încă în toi. O lucrare excelentă a unui tânăr sociolog român, Iulian Stănescu[ix], arată pe baza unei analize a primelor 130 de companii românești, cele mai importante, că 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român (dar pe lista FMI care luptă cu guvernele pentru privatizarea lor sau montarea de manageri străini privați înainte de a fi privatizate) şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Analiza invocată demonstrează că dominația capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul autohton a fost împins spre zonele marginale, zonele periferice, zone instabile și lovite frecvent de crize. Concluzia sociologului: economia României este mai puţin o economie naţională, ci una integrată economiei europene, în care capitalul străin, aproape în totalitate vest european, se află în centrul angrenajului economic, iar capitalul autohton la periferie.
Ce legătură are asta cu generația X? Una foarte importantă: Generația X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale, energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în economie generația X.

Unde au greșit?

Generația X este ultima generație de idealiști. Au crezut în libertate și au crezut în ideea frumoasă că libertatea se câștigă chiar prin sacrificiul vieții. Au câștigat războiul de stradă cu dictatura, dar au pierdut pacea. Erau prea tineri la Revoluție, iar când s-au maturizat, era prea târziu, generația care a preluat puterea în 1990  reușise să realizeze chiar și tranziția generațională cu rude, servitori, oameni din clanuri și grupuri de interese. Unii dintre cei din generația X au reușit să ajungă în structurile de putere de vârf, dar au fost controlați de cei din spate, o generație care se prelungea la putere prin ei. Am avut trei premieri, în ultima vreme, dar niciunul dintre ei nu a venit ca și exponent al generației lui, ci ca un instrument de continuitate al celor care l-a împins spre putere.  
Încă mai cred că viabilitatea unei societăți și a unui sistem politic se măsoară prin locul pe care generația adultă îl asigură tineretului în structura socială. Când tinerii și cei tocmai ieșiți din această vârstă sunt mai mult spectatori, atunci acea societate se condamnă singură la stagnare și regres.
Generația X s-a maturizat social în vremuri tulburi și principala ei limită este faptul că nu a articulat strategii de colaborare, ci mai ales strategii de competiție. Cei din generația X au încercat să se adapteze la noua societate fără a căuta solidaritatea de generație, ci mai mult prin competitivitate, individualism sau luptă pentru supraviețuire. Nu a vorbit niciodată despre ea înseși ca generație. Da, acesta este adevărul, destul de șocant, de trist. Nimeni nu a pronunțat cuvântul generație, nimeni nu a chemat la unire sau la definirea unui minim mesaj. Nimeni nu a ridicat un steag, nimeni nu a căutat să articuleze un mic program. Regula a fost mai degrabă lupta, distrugerea celorlalți, prieteni sau dușmani, colegi de partid sau adversari. Totul în numele unui interes mărunt și a unui egoism care va crește și care deja se vede ca cinism la generația următoare. Adică ce i-a lipsit generației X? Două lucruri: conștiința unei generații și niște lideri de generație care să fi răzbit singuri, prin competiție și solidaritate de generație, nu lideri numiți sau fabricați în laboratoare.

Înfrângere definitivă?

Nu știm, poate că va mai avea loc o luptă, deși a doua ocazie este rară în istorie. Cei mai maturi din generația X au deja 55 de ani, vârsta președintelui Iohannis, iar cei mai tineri 35 de ani. Conștiința unei generații se poate constitui prin lideri, dar nu vorbim doar despre cei din politică. România se află acum într-o mare fundătură istorică. Este sleită de puteri, dezamăgită și traversează un pustiu fără orizont. Se depopulează progresiv și parcă toată intelectualitatea a amorțit sau privește cu spaimă alunecarea spre a deveni un stat eșuat. Frica domnește și oamenii arată ce au mai urât înlăuntrul lor, reziduurile unor regimuri care au trecut cu buldozerul peste conștiințe. Este o șansă ca această generație să iasă și să propună o cale. Să-și asume chiar riscul eșecului, dar sa dea o luptă în condiții de maturitate completă. Dacă a pierdut bătălia în acea cruciadă a copiilor, acum ar putea câștiga și recupera măcar o parte a terenului pierdut. Până atunci, dacă va apărea acel moment, rămâne generația înfrântă a României. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.






[i] Studiul IRES - Generația X, realizat în 23-24 februarie 2015, pe un eşantion de 1.032 de subiecţi cu vârsta între 35 și 55 de ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,2%.
[ii] Dumitru Sandu, (1999), Spațiul social al tranziției, Polirom , Iași
[iii] Zygmund Bauman (2000), Liquid Modernity, Cambridge: Polity Press
[iv] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications
[v] Manuel Castells ( 2009), Communication Power. Oxford, New York: Oxford University Press
[vi] Anthony Giddens (2001), Consecințele modernității (traducere Sanda Berce), Editura Univers, Colecția ”Sinteze”, București, 
[vii] Jean-Francois Lyotard (1993), Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii (traducere și studiu introductiv Ciprian Mihali), Editura Babel, București
[viii] Edgar Morin, E. (2005), „Introduction à la pensée complexe”,  Editions du Seuil, Paris
[ix] Iulian Stănescu (2014), Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), Editura Pro Universitaria, București