03 decembrie, 2016

TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA


Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.

30 noiembrie, 2016

La multi ani, Românie posibilă!


Societatea noastră pare avea un anumit tip de impersonalitate, o înstrăinare de ea însăși, o neparticipare la propriul destin. Avem un potențial pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem la suprafață. Totul este posibil, se poate întâmpla, poate fi gândit, dar societatea nu se mobilizează pentru ca această virtualitate să devină fapt. Astfel că putem vorbi despre o Românie absentă, o Românie probabilă. Ai senzația că românii se uită la propria viață ca la o piesă de teatru pe care ei înșiși o consideră proastă.
 
Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanța noastră socială este afectată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenței și intervenții pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent în care au fost aduse în spațiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituționale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluția democratica. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri. Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă țara va rămâne, dacă națiunea va rezista și statul nu va eșua în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici.
 
De 1 decembrie să ne hotarâm că trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv. Politically incorrect, această atitudine poate fi o cale de început. Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.
 
Dar, de cele mai multe ori, coborârea la oameni este un delict, este politically incorrect. Da, atitudinea politically incorrect poate fi o soluție, o primă etapă pentru resetarea sistemului.
România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivelul de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.
 
La multi ani, Românie posibilă!

31 octombrie, 2016

În căutarea dușmanului interior



Nu putem trăi fără dușmani. Această propoziție este aproape un truism. „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit”[i]. Dar când în jurul nostru vedem doar dușmani, pare destul de clar că este vorba despre o mare criză de identitate.
Inconștientul este marele dușman interior, ne spun psihologii. Dușmanul cel mai mare se află între cele două urechi din dotare, declară psihanaliștii. Este un dușman periculos, căci este sediul pasiunilor și este surd la educație, iar Lacan crede că putem să ajungem totuși până acolo încât să injectăm instincte, dar nu știm dacă putem face asta și cu idei.
Dar dacă ignorăm sfera vieții private, dușmanul apare într-o multitudine de ipostaze, dușmanul devine deja o instituție. Cred că mai important este ceea ce aș putea numi Instituția dușmanului comun. Carl Schmitt [ii], este unul dintre cei mai subtili teoreticieni, dușmanul comun fiind un element important pentru constituirea statului însuși.
Politica poate fi văzută prin intermediul unui raport dintre prieteni și dușmani (Carl Schmitt și Julien Freund). „Nu există politică reală decât acolo unde există un inamic real sau virtual”, notează Julien Freund, chiar imaginar am putea completa noi, iar statul ar fi, conform autorului, acea unitate politică ce a reușit performanța să împingă dușmanul interior în exterior. Sigur, plasarea dușmanului interior în afară este actul fondator, pe urmă, de multe ori statele, în variantele lor violente sau ca posesoare ale atributului violenței legitime, cum  scrie Max Weber, descoperă dușmani și în interior pe care-i combat sau anihilează în campanii sau prin acțiuni de propagandă. Marile cruzimi ale fascismului sau comunismului s-au făcut în numele distrugerii unui dușman interior. Sigur, nerecunoașterea inamicului interior comportă un risc și mai mare decât recunoașterea lui, deoarece nu avem posibilitatea mobilizării și poate sa scadă sentimentul apartenenței colective. În schimb, când inamicul pierde bătălia, când pare jalnic, sau stă prost, este clar că învingătorul este și el într-o fragilă situație. Deci să dăm nume inamicului, pentru că abilitatea de identificare și portretizare a dușmanului este o condiție a coeziunii și menținerii identității grupurilor, deoarece pericolul unește mai puternic decât bunăstarea sau simpatia, cum scria și Canetti[iii].
Dușmanul comun a fost teoretizat în științele sociale de mulți dintre clasicii ei și are multe funcții sociale. Dușmanul comun este un fel de ecran alb, de fundal pe care se poate proiecta identitatea. El reprezintă, prin contrast, ceea ce grupul nostru respinge. Apoi are și o importantă funcție în stabilirea ordinii și stabilității, motiv pentru constituirea de reguli stricte, dar și pentru alocarea de resurse. În toate țările , atunci când se constituie bugetul pentru anul următor, abundă date despre pericolul extern sau despre delincvență, deoarece asta face parte din lobby-ul pentru un buget mai mare pentru armată sau poliție.
Cele mai multe studii sociologice recente arată că, în fond, comunitățile trăiesc într-o mare măsură ca în fortăreața Bastiani, descrisă în Romanul „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati [iv]. Soldații așteaptă cu speranță să vină dușmanul, să năvălească tătarii, deoarece sunt dezgustați de viața lor fără evenimente, așteaptă un destin eroic. Se uită mereu spre orizont și transformă fiecare închipuire într-o mare armată care vine spre fortul lor.
Într-un sondaj IRES [v], 92% dintre români se identifică cu fraza „sunt foarte puțini oameni în care am încredere cu adevărat”, 78% cred că „majoritatea oamenilor sunt invidioși”. De asemenea 75% dintre români cred ca majoritatea oamenilor sunt egoiști, tot atâția că oamenii sunt nefericiți și doar cei care seamănă cu mine se califică pentru a avea încredere în ei. Pe fondul unei uriaşe aşteptări negative, 65% spun că majoritatea oamenilor îi surprind negativ. Dar și distanta este necesară pentru profilarea dușmanului comun, cu cât cineva este mai departe, este un dușman mai ușor de gestionat imaginar, deci își merită locul. În același sondaj, românii îi pun în fruntea piramidei dușmanilor pe politicienii de la București (64%), urmează apoi politicienii locali (doar 39%), patronii (22%), procurorii (17%), judecătorii (17%), polițiștii (12%).
Dacă ne uităm cu atenție, dușmanul comun care sunt politicienii de la București, reprezintă și un „dușman comod”, el nu poate să ne combată direct. Niels Christie şi Kettil Bruun, în cartea lor „Duşmanul comod” („Den godefiende”[vi]), au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii „duşmanului ideal” cum ar fi: ușurința de a a-l culpabiliza și lipsa unor sprijinitori puternici; să poată fi cosmetizat ca pericol, să fie prezentat ca având un mare grad de pericol (arma irakiană ca a patra armată a lunii, vă amintiți?); să fie etern, dacă se poate, să nu fie posibilă victoria totală asupra lui („axa răului” este eternă).
În fine, în psihologia politică [vii] o să găsim o serie de caracteristici comune campaniilor electorale: tot ce este rău se trage de la el, este inutil să comunici cu dușmanul sau să-i acorzi chiar și o încredere limitată, nu trebuie să ne pierdem vremea cu căutarea unor diferențe individuale (toți sunt la fel!), nu merită nicio urmă de empatie, separarea de dușman trebuie să fie totală.
Statul devine încet, încet dușmanul nostru interior. Chiar dacă panseurile neoliberaliste au întărit această idee, ea nu este politică neapărat. Statul sau sistemul devine cel mai simplu țap ispășitor. După revoluție s-a argumentat că statul este prost gestionar, pentru că este vorba despre proprietatea tuturor și asta este, de fapt, a nimănui. Apoi am observat că statul nu ne ajută destul de mult, că nu ne construiește o „ţară ca afară”, că nu avem drumuri, sănătate bine îngrijită sau locuri de muncă. Statul devine un dușman important, mai ales când ești copleșit de sentimentul insecurității.
Uneori, mecanismul politic merge pe negarea inamicului? În cazul inamicului politic, negarea lui duce la permanentizarea războiului, cum spune Julien Freund[viii] sau la continuarea lui, prin metode care nu respectă regula jocului, Războiul fără de reguli creează condiții pentru o conflictualitate haotică și o violența fără reguli. Azi chiar a apărut un concept nou, acela de „război hibrid”.

Epilog
În prag de campanie electorală ascultând rumoarea publică și marile discursuri putem să fim chiar îngrijorați și să ieșim din gândirea de cutie.
Cred că sunt națiuni și popoare fericite, națiunile care au dușmani puternici și bine definiți, mai ales dușmani istorici. Americanii sau rușii sunt națiuni care au tot timpul dușmani tari ca ei . Francezii și-au găsit și ei un dușman recent în noul jihadism.
Dar noi, românii, noi o națiune mai mică, ce ne facem? La noi, și ungurii s-au blegit, doar în campanii electorale mai cer autonomii sau alte chestii. Chiar am ajuns atât de săraci și de slabi în istorie, încât nici măcar un dușman ca lumea nu ne-a mai rămas? Scumpa noastră tărișoară se află într-o situație grea. Da, statul nostru nu mai produce dușmani pentru ca a devenit el dușmanul nostru.
Pe de altă parte trebuie să fim vigilenți și să căutăm dușmanul interior mai bine. Sigur ne este adormită vigilența. Pentru că dușmanul interior este mereu ascuns. Când totul pare clar, să nu vă lăsați înșelați. Sigur se află ceva în spatele acestei cortine. Pare un om de treabă, nu se poate, căutați că sigur are o mască. Dacă vedeți un intelectual rezonabil, ar trebui să fiți cu atât mai atenți. Sunt mari șanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru voi, nu-i credeți, în spatele lor se pot afla interese străine. Care sunt semnele că dușmanul este pe aproape?
Este clar că trebuie să pornim de la faptul că dușmanul interior trebuie să fie bine camuflat. Poate că are în spate o mare coaliție sau este organizatorul unui complot. Apoi el va ataca totdeauna din interior. Ne va ataca drepturile și prosperitatea. Se va insera să ne distrugă coeziunea și solidaritatea. Dar, putem fi siguri, dușmanul interior ne va ataca libertatea noastră și a concetățenilor pentru care s-au jertfit atâția înaintași.
Ce metode am putea folosi azi pentru a scăpa de marele dușman politic interior? Azi auzim tot mai mult că ar trebui să trecem la un fel de democrație directă. Marea problemă este că cetățenii nu au putere reală. Sa facem politică fără politicieni, cu oameni de bună-credință, nu cu politicieni și partide. Iar alegerile devin tot mai demodate. Ce ar fi dacă am interzice toate partidele care au participat la alegeri în ultimii 26 de ani? Poate că ar putea să se afirme altele și am avea și un nume frumos: REFRESHING DEMOCRACY. Uitați democrația cu politica ei, ne-a blocat viitorul, sunt milioane de oameni care au migrat spre alte țări. Dar dușmanii din interior au rămas și, din cauza lor și a corupției pustiitoare, țara noastră nu mai are niciun pic de vlagă. Da, am putea folosi blogurile oamenilor de bine ca surse de idei și pentru a se transmite adevăratele ordine și proiectele viitorului. În fond, putem face un referendum în fiecare săptămâna pentru lucrurile cele mai importante. Putem vota cu like-uri și democrația ar fi mult revigorată. Să trăiască democrația directă, doar ea ne mai poate salva!

PS. Epilogul este o un pamflet, o (auto)ironie. Deci a se consuma cu grijă, poate chiar a se lua în serios, dar cu precauțiuni.


Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 33, octombrie 2016.


Referinţe:



[i]Eco, Umberto, Cum ne construim duşmanul, Iaşi, Polirom, 2013, p. 10
[ii]http://www.liberation.fr/debats/2016/08/03/carl-schmitt-le-penseur-de-l-ennemi_1470100
[iii] Canetti, Elias, Masele şi puterea, Bucureşti, Nemira, 1960/2008, 672 p
[v]IRES , studiul ”Cum se rapoartează românii la duşmani”, realizat în perioada 5-7 octombrie 2016, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat, reprezentativ la nivel național, de 950 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,2%
[vi]https://www.facebook.com/dorian.furtuna
[vii]Pick, T.M., Imaginile duşmanului,Dilema, 1994, II, nr. 65. 8-14 aprilie
[viii] Freund, Julien , L’Essence du politique, Sirey, 1965, Dalloz, 2003, 870 p.

17 octombrie, 2016

O EXPLICATIE



(Pentru ca să nu răspund toată ziua la o întrebare fără referenți reali)

Așa-zisa mea disponibilitate de a continua într-un viitor guvern sau de a deveni Premier, după alegerile din decembrie, este doar o interpretare jurnalistică. Nu am spus că îmi doresc, că vizez, vânez funcția de Prim Ministru, că accept sau că aștept să fiu numit.  De fapt, le-am spus jurnaliștilor de la Bloomberg că nu am niciun proiect în acest sens și nici nu sunt parte a vreunui proiect politic, în acest moment. Când am vorbit despre condițiile unei posibile participări,  după alegeri, la proiectul de guvernare a țării, intenția mea a fost aceea de a pune în evidență câteva priorități pe care trebuie să le aibă cel care va fi desemnat la conducerea viitorului guvern, în comparatie cu actualele condiții de funcționare ale  executivului, dar am dorit să punctez și câteva dificultăți pentru o politică menită să genereze rezultate pe termen lung.

Am explicat, în interviul menționat, că nu am, în acest moment, un proiect politic și am avansat și rațiunile pentru care nu voi fi angrenat în competiția electorală. Le reiau în cele ce urmează:

În primul rând, pentru că, după experiența  din actualul mandat, constat că, în România, nu există un minim consens politic pentru o viitoare guvernare care să depășească războiul politic cotidian care dă ritm vieții politice de 26 de ani. Am acceptat să fac parte din actualul Cabinet cu intenția de a construi câteva proiecte în care să fie implicați și actori independenți, căutând echilibrul, negocierea și susținerea pentru câteva teme pe care le-am considerat importante pentru societatea românească. 
Am constat însă că, dincolo de intențiile inițiale, consensul politic dispare repede și, așa cum se vede,  presiunea de afiliere politică a independenților sau a societății civile ori controlul unor politici face puțin probabilă o perspectivă de consens viitor.

În al doilea rând, pentru ca să accepți sau să vizezi funcția de Prim Ministru trebuie să îți propună cineva. Nu am primit această propunere din partea niciunui partid. Fiecare formațiune de pe scena politică își poate alege strategia în funcție de resursele pe care le are. Însă resursele importante sunt oamenii și proiectele și nu îmi pare moral să căutăm să inventăm candidați la funcția de premier pentru un partid sau pentru altul. În plus, am spus-o din prima zi în actualul cabinet că, la finalul acestui mandat, va trebui să lăsăm scaunele goale, iar alegerile care vor veni vor decide cine le va ocupa pe viitor. Eu îmi voi respecta cuvântul dat.

În al treilea rând, faptul că am un proiect personal și profesional după alegeri nu trebuie argumentat.
Dar ceea ce cred că este cu adevărat important este faptul că, în acest moment,  nu particip la un proiect politic. Dacă mi-aș propune să particip la vreun proiect politic aș fi anunțat acest obiectiv  deschis și cinstit, apoi aș fi părăsit actualul  guvern. Am spus și repet: Nu candidez și nici nu doresc să fac politică sub nici vreo formă de camuflare. Nu sunt iepurele nimănui și nu cred că ”un alt mod de a face politică”, sintagmă pe care o auzim tot mai des vehiculată în spațiul public, înseamnă să te ocupi doar de denigrarea adversarilor în timp ce tu nu încerci măcar să propui un minim proiect politic.

Cred că politica se face prin proiecte veritabile, curajoase, vizionare, sacrificând pentru aceasta emoțiile personale sau impulsurile demagogice. Mai cred că politica noastră ar trebui, pentru ultimii ani înainte de centenar, să fie facută de un guvern puternic, susținut de o majoritate parlamentară, cu câteva teme minime de consens transpartinic. Orice alte încercări nu vor putea aduce nimic bun pentru România. Nu cred că, în viitor, centrarea pe proiecte de cosmetizarea a relației cu cetățeanul  sau ritualuri de proximitate și comunicare va face bine României și această practică deja consacrată mă determină să nu îmi doresc a participa la vreo construcție care nu este bazată pe un proiect solid și pe o echipă de oameni politici cu experiență, dar și cu personalitate puternică. Am spus-o înca de la instalarea în actuala funcție guvernamentală: cred că politica trebuie facută de politicieni, iar partidele politice sunt actori colectivi care trebuie să promoveze și să susțină echipele guvernamentale.

Cred că este crucial pentru viitorii nu este căutarea unor lideri providențiali, ci ar trebui sa ne centrăm pe câteva programe de modernizare. Acestea ar trebui să devină subiectele de comunicare, nu calitățile sau noncalitățile unor lideri.  Sper ca majoritatea care se va crea după alegeri va avea ca fundament voința și inteligența de a dezvolta un proiect de modernizare a Constituției României, un program de dezvoltare economică și consolidarea unui model social pentru România, cât mai aproape de modelul social european, un model care să asigure șanse egale și justiție socială reală. Va trebui asumat curajul de a duce descentralizarea până la capăt, de a realiza o dezbatere corectă despre regionalizare și poate chiar consultarea cetățenilor printr-un referendum cu privire la această temă. Sunt sigur că România rurală are nevoie de o viziune politică privind viitorul ei, așa cum și capitalul românesc are nevoie de de stimulente și siguranță.  Dacă aceste lucruri, minimale, cred eu, se vor regăsi în proiectul unui viitor guvern, atunci sunt sigur că România va recâștiga încrederea cetățenilor, va deveni atractivă pentru cetățenii ei și se va putea stopa tendința de migrație care golește România de inteligență și energie.

Sigur, înțeleg dorința analiștilor, comentatorilor sau pe cea a jurnaliștilor de a anticipa sau chiar de a stimula o competiție politică reală, chiar și acolo unde aceasta nu există în realitate. Înțeleg că este greu să comentezi zi de zi viața politică, când în realitate se întâmpla prea puține lucruri semnificative. Dar testarea unor variante ipotetice, fără suport în realități, nu va face politica mai interesantă sau mai aplicată. După alegeri, întrebările privind participarea unuia sau a altuia la echipele politice vor putea primi un răspuns bazat pe realități și vor înceta a fi doar speculații. La acel moment, fiecare dintre noi vom putea mult mai bine să vorbim despre proiectele noastre de viitor. Acum este doar obositor să raspundem la întrebări privind configurații ipotetice.

În fine, am răspuns de sute de ori la întrebarea privind o posibilă continuare a activității la guvernare și am răspuns de fiecare dată că nu am vreun proiect în acest sens și dintr-un alt motiv:  nu cred că este democratic sau constituțional să particip, nici chiar ipotetic, la echipe manufacturate înainte de alegeri sau în afara democrației. Respect democrația și partidele politice, asa cum sunt ele. Dincolo de participarea partidelor la competiția electorală, nu cred că există democrație. Cred că partidul care va câștiga alegerile și va reuși să facă o majoritate parlamentară, are dreptul constituțional de a propune premierul. In aceste condiții, cum aș putea eu să particip la acreditarea ca normalitate a discuțiilor despre viitoare guverne construite netransparent sau prezentate doar cu rolul de a produce dezorientare în electoratul partidelor?

Urez mult succes in campania electorală începută mai devreme tuturor celor care sunt competitori reali, indiferent de ideologie sau partid politic!

04 octombrie, 2016

Proiectul de fericire naţională şi bâlciul deşertăciunilor

(Despre ideologizarea fericirii)




Ideea de fericire nu este nouă, Epicur spunea chiar că filosofia este o activitate care, prin discurs şi argumentare, este menită să aducă fericirea în viaţa omului. Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puţin o formă de cunoaştere şi mai mult o modalitate de construcţie de sine.
Dacă fericirea privită din perspectiva individului trimite la stare, emoţie sau sentiment, recuperarea socială a sensului fericirii este mai complicată. Odată cu ideologiile neoliberale, unde sensul producţiei şi economiei de bunuri este utilitatea, iar utilitatea îşi află măsura în sensul măsurii în care creează satisfacţie sau plăcerea consumării, apare ideea că produsul şi consumul deţin un prag minim, care, odată atins, diminuează nivelul plăcerii. Ce trebuie făcut pentru a multiplica plăcerea sau a intra într-o spirală ascendentă este diversificarea continuă a produselor şi oferirea lor în cantităţi cât mai mari. Consecinţa firească: putem măsura fericirea prin nivelul PIB, deoarece cu cât acesta va creşte, cu atât poate creşte satisfacţia cumpărând mai multe bunuri sau consumând mai mult.
În epoca postmodernă, consumerismul aduce un nou tip de hedonism, dar şi o bulversare profundă a mentalităţilor în care se pierde oarecum sensul fericirii. Astăzi, în epoca pe care Lipovetsky[i] o numeşte „hiperconsumism[ii]”, oamenii nu mai cumpără produse sau servicii pornind de la utilitatea lor, ci mai ales referindu-se la criteriul social oferit, iar acest act face parte dintr-un scenariu-reţetă de viaţă fericită, model social sau un stil de viaţă, parte din reţeta pentru reuşită şi succes. La toate acestea se adaugă un nou tip de narcisism şi filosofiile reconstrucţiei de sine, remodelarea corpului sau prelungirea vieţii. În „civilizaţia dorinţei” mergem tot timpul doar pe calea permanentei stimulări a cererii şi a multiplicării infinite a nevoilor. Se schimbă rapid, cum spune sociologul francez, stilurile de viaţă şi ne invadează o serie de fenomene extreme: hedonismul heterostimulat, militantismele politice cuplate cu noi forme de populism, în timp ce confortul înlocuieşte vechile pasiuni naţionaliste. Creditul de consum stimulează dorinţele pentru un trai tot mai bun, pentru lux sau vacanţe, iar noi asistăm la expansiunea unei pieţe a sufletului şi a transformării sale, a echilibrului şi a stimei de sine, simultan cu proliferarea farmaciilor fericirii, iar conceptul de suferinţă s-a golit de orice sens sau poate chiar a devenit un non-sens, într-un paradis al tuturor posibilităţilor, într-o lume fără clase, unde clasa de mijloc devine motorul societăţii şi unde toţi se prefac că nu există o bază a piramidei sociale, partea cea mai solidă, acolo unde sărăcia şi deprivarea sunt prezente.
Din când în când, organisme internaţionale, devenite instituţii de decor, cum este OMS[iii], spun timid că, în 2020, sinuciderea va fi a doua cauză a mortalităţii la tinerii de sub 25 de ani, devenind o problemă socială gravă. Dar unde putem regăsi cauzele acestei fenomen? În falimentul marilor proiecte de transformare socială şi politică sau în slaba conectare a individului la valorile colective? Pe de altă parte, tot mai mulţi se întreabă: totuşi, banii nu aduc fericirea? John Stuart Mill făcea distincţie între fericire şi satisfacerea dorinţelor, dar lucrul acesta aproape s-a uitat.
După al doilea război mondial, creşterea economică în ţările europene, America de Nord sau Japonia a reuşit să multiplice de câteva ori PIB-ul pe cap de locuitor. Dar cu toate acestea, măsurarea satisfacţiei faţă de viaţă, un fel de indicator global, nu se corela cu acest criteriu. Sociologii care au încercat să analizeze sondaje din mai multe ţări au putut observa că nu există corelaţie între venitul pe cap de locuitor şi rezultatele anchetei privind satisfacţia vieţii. Inglehart (1988[iv]) sau Veenhoven (1991[v]) demonstrează chiar că uneori vom găsi corelaţii pozitive, dar vom găsi şi multe cazuri în care ţări sărace au un grad de satisfacţie mult mai mare decât ţările cele mai dezvoltate din lume.
În ultima perioadă, tot mai des este utilizat indicatorul produsului intern brut ca măsură a progresului, precum şi a creşterii economice, în general ca un garant al bunăstării. Chiar şi în România, în ultimii ani, creşterea economică anuală a fost undeva la trei la sută şi, în acelaşi timp, indicatorii sărăciei creşteau cu acelaşi scor. Pe bună dreptate cred, mulţi activişti sociali sau chiar politicieni spun că PIB-ul şi creşterea lui nu se interesează şi de creşterea nivelului de trai sau de ameliorarea stării de sănătate sau de creşterea calităţii educaţiei. Inventat în 1934, PIB-ul, ca indicator, începe să fie tot mai mult înlocuit de indicii de sărăcie, de indicele dezvoltării umane, de indici ai sănătăţii sociale sau de cei de bunăstare economică. Dacă PIB are legătură cu evaluarea unei activităţi de piaţă, legată de producţia de mărfuri, de eficienţa acesteia, tot mai mulţi cercetători propun să ne uităm nu la creşterea PIB-ului, ci, mai degrabă, la creşterea bunăstării populaţiei. Sigur, se poate contesta modelul american, care corelează creşterea cu progresul, dar trebuie să punem în loc un nou echilibru centrat pe exigenţele dezvoltării umane şi sociale şi chiar pe cele ale dezvoltării umane în general. Este adevărat, PIB-ul poate creşte prin creşterea producţiei, iar aceasta poate secătui resurse naturale neregenerabile sau poate crea grave dezechilibre de mediu, cum este poluarea sau încălzirea globală.
Se cuvine însă să observăm un lucru de factură metodologică: cele două noţiuni nu sunt comparabile sută la sută, PIB-ul având posibilitatea de creştere infinită, la modul teoretic, pe când pentru satisfacţia vieţii scala este limitată.

România - fericirea ca stare de fapt
În clasamentele mondiale ale fericirii, românii sunt undeva la mijlocul clasamentului. În sondaje, găsim o medie a notelor undeva spre 6 (şase), evaluare autoestimată pe o scală de la 1 la 10. Nu voi deschide aici lunga dezbatere privind posibilitatea exactă de a măsura fericirea. Este prea lungă şi nici măcar nu este prea interesantă, iar dusă la parametri sociologici devine şi prea tehnică. Dar este clar că putem observa câteva paradoxuri care apar când încercăm să determinăm dimensiunile modelului social de fericire. Avem, în primul rând, o serie de parametri negativi ai percepţiei mersului cotidian al lucrurilor: peste două treimi din populaţia de la noi apreciază că ţara merge într-o direcţie greşită, tot atâţia nu au încredere în instituţiile noastre, aproape jumătate dintre români cred că lucrurile nu vor merge bine la anul şi nici în următorii ani, dar totuşi există un optimism al nefericiţilor.
De unde vine această energie a visului, a speranţei, este foarte greu de măsurat, putem poate mai mult să deducem logic. Există câţiva parametri şi câteva constante care se văd şi la noi ca şi condiţii: o stare de sănătate pozitivă, relaţii bune cu cei din jur, mai ales cu familia şi o stare materială bună. Momentele de referinţă ca stări de fericire şi exaltare pe care oamenii şi le aduc aminte sunt momente petrecute în familie, naşterea copiilor, participarea la evenimente cu potenţial afectiv (nunţi, botezuri, absolviri sau aniversări). Comparaţia furnizează, de asemenea, fericire sau nefericire, majoritatea românilor[vi] considerându-se mai nefericiţi decât politicienii, preoţii, bancherii, avocaţii, medicii, poliţiştii, actorii, scriitorii. Singurele categorii pe care media populaţiei le crede inferioare ca nivel de fericire sunt ţăranii şi şomerii (apar şi dascălii, dar sunt în marja de eroare, oarecum egali cu media românilor). Ne credem mai fericiţi decât moldovenii, nord-coreenii sau ruşii, dar mai nefericiţi decât maghiarii, francezii, polonezii, cehii, englezii, germanii, americanii sau suedezii. În general, doar 22% dintre români se consideră mai fericiţi decât europenii, 60% dintre ei se cred mai nefericiţi. Apare şi o comunitate de egali în partajarea sentimentului de fericire, românii considerându-se egali în fericire cu prietenii, părinţii, partenerul de viaţă, colegii de muncă şi vecinii. Starea de fericire nu funcţionează uniform pe tot parcursul vieţii, ea atinge un maxim undeva după 45 de ani şi, probabil, este generată de sentimentul de stabilitate sau certitudine.
Per total, fericirea românilor are o dimensiune paradoxală: se bazează pe o credinţă magică în viitor, lucru greu de dedus din datele realităţii percepute.

Utilizări sociale ale fericirii
Fericirea se instituţionalizează tot mai mult, politicieni sau nepoliticieni, marketeri sau simpli escroci, vor să folosească fericirea pe post de mascotă sau promisiune. ONU a stabilit o Zi Mondială a Fericirii, în data de 20 martie, şi oamenii se sinucid normal în acea zi împotriva prescripţiei de a fi fericiţi. Undeva în Franţa există un Observator Internaţional al Fericirii, iar în Buthan, în loc de Produs Intern Brut (PIB) se foloseşte indicatorul de Fericire Naţională Brută (FNB). Şi totuşi, în Raportul mondial al fericirii[vii], Buthanul este doar pe locul 84, în timp ce România este pe 71. Nu-i vorbă, moldovenii noştri de peste Prut sunt pe locul 55. Recent, o echipă de la un Institut pentru Fericire a adus în România cursuri de fericire, Happy U, după modelul celui mai frecventat curs de la Universitatea Harvard, iniţiat de Tal Ben-Shahar în 2004 şi la care erau aşteptaţi mii de studenţi.
Şi la noi s-a înfiinţat un Institut pentru Fericire care organizează deja conferinţe şi cursuri. Recent, la o conferinţă de acest gen la care au participat vreo 200 de tineri (evident s-au plătit 400 de lei de persoană!), s-au combinat psihologia pozitivă şi dezvoltarea personală cu o invitată de excepţie, Vanessa King[viii], autoare de cărţi şi seriale de televiziune, cea care a avansat 10 soluţii pentru o viaţă mai fericită, uşor de memorat sub acronimul GREAT DREAM! Nimic mai simplu, acronimul conţine formula ideală a fericirii uşor de obţinut prin celor zece paşi simpli: giving, relating, exercising, appreciating, trying out, direction, resilience, emotion, acceptance, meaning (n.r. – a dărui, a relaţiona, a face sport, a aprecia, a încerca lucruri noi, direcţie, rezistenţă, emoţie, acceptare, scop)[ix].
Foarte simplu, nu-i aşa? Trebuie doar să elimini din viaţă ceea ce te face trist, cum spune un cunoscut slogan motivaţional de pe Facebook. Sau să citam un gând dintr-o autoare de carte de la noi: „Îmi place să cred că zilele ar trebui să nu fie anonime. Ce-ar fi dacă la începutul unei zile i-am da o denumire: «ziua dorinţelor mari», «ziua pantofilor albaştri» sau, de ce nu, «12 ore de zbor». Sau ce-ar fi să aibă ziua de azi o culoare? Pentru mine, culoarea este roşu: vitalitate, dinamică, putere. Puterea cuvintelor este fără limită pentru că, la începutul zilei, dacă ne trasăm în minte cum ar putea fi acea zi, atunci suntem fără graniţe. [...] Fii creativ când dăruieşti fericire!”. Este un fragment din discursul unui specialist român, Anca Ghinea, creative adviser manager şi autoare a unei cărţi de succes. [x]
Cum motivaţia contează, este de ajuns „să alegi să fii fericit”, nu există nicio barieră socială şi nicio piedică. Am putea crede că elevul rom dintr-un ghetou sărac are şanse egale cu fiii noii burghezii, sau copilul din Munţii Apuseni care merge la şcoală câţiva kilometri pe jos, în fiecare dimineaţă, iar după masa pleacă să ducă oile la păscut, trebuie doar să se concentreze şi tot universal va conspira în favoarea visului său de a evada spre marele oraş, locul de unde vin turiştii care îi oferă uneori gumă de mestecat sau Coca Cola la cutie.

Campania electorală şi proiectele fericirii politice
Acum, că se apropie campania electorală, se pregătesc proiecte de fericire naţională, care, evident, se subînţelege, vor aduce fericirea pe termen lung, chiar dacă nu se va vedea asta în buzunarele noastre. În câteva fraze magice, se va face o hartă a viitoarei fericiri a întregului popor. De fapt, asta era problema cea mare pentru care jumătate dintre români trăiesc doar cu strictul necesar şi 4 milioane dintre ei trăiesc umilinţele bejeniei: nu aveam un proiect de fericire naţională. Oare cum de nu s-a gândit nimeni până acum, era atât de simplu. Nimeni nu o să spună oamenilor că trebuie să renunţăm la multe dintre obiceiurile noastre, că trebuie să muncim mai mult, să acceptăm că trebuie să ne plătim taxele pentru a putea face mai mult pentru sănătate sau educaţie. Că trebuie să alegem oameni cu pregătire serioasă şi experienţă, nu veleitari care se dau asemănători lor. Nimeni nu le va spune adevărul despre patrie, românii vor fi trataţi ca nişte bebeluşi mari, mereu păcăliţi de tătucii pe care i-au votat cu naivitate şi cu bună credinţă. Adevărate victime inocente, electorii vor fi conduşi spre Facebook pentru a vedea cât de umani sunt oamenii care li se pregătesc. O să aflăm poate, în campanie, că cea mai mare sursă a nefericirii este corupţia sau că nefericirea vine din trecutul tenebros al comunismului sau din zona adversarilor politici. Sigur, nimeni nu va spune că şi sărăcia ucide, că si bolile ignorate de sistem ucid, dar şi lipsa de şcoală ucide şi nimeni nu va observa că o parte dintre cei care astăzi ne dau lecţii sunt nepoţii celor care au fost diplomaţii, securiştii sau spionii lui Nicolae Ceauşescu, tineri deja pregătiţi să ne spună în limbi străine cum se traduce cuvântul fericire în sistemele sociale unde nu se mânca salam cu soia, nici măcar la reprezentanţele diplomatice ale României. Evident, nimeni nu va vorbi despre faptul că nu este normal ca bogaţii şi săracii să plătească aceleaşi cote de impozite şi nici că munca ar trebui preţuită cel puţin la fel cum este capitalul. Nepregătiţi pentru marea fericire care li se pregăteşte de peste tot, bieţii români vor fi mustraţi că încă nu pot înţelege că totul s-a schimbat şi ca noua politichie coboară printre ei, este comunicativă, compasională, simplă şi prietenoasă. Vechii borfaşi vor veni cu haine noi şi instantaneu se vor solidariza în discurs cu fostele lor victime, arătându-şi nefericirile comune. În bâlciul fericirilor neamului se vor înghesui toţi vânzătorii de promisiuni vechi, dar si panglicarii de rit nou. Merită să fiţi fericiţi, dragi români, iar noi, dacă ne alegeţi, vom mări fericirea cu cel puţin 20%, chiar din prima lună după alegeri. Unii vor spune: vă aduceţi aminte ce fericiţi eraţi acum doi sau trei ani? Va trebui să fiţi atenţi cu baierele sufletelor voastre, să nu explodaţi de atâta fericire! Buimăciţi, românii vor cumpăra de la diferite tarabe, se vor scărpina în cap, se vor buluci acolo unde se joacă alba-neagra cu actori noi, alţii vor pleca deznădăjduiţi. Nimeni nu se va uita în cercetările sociologice care spun că lipsa de stabilitate şi incertitudinea privind viitorul copiilor este sursa cea mai mare de nefericire pentru români. Nu un bâlci cu fericire de staniol şi focuri bengale ar trebui oferite unui popor obosit să spere şi să fie optimist, ci promovarea unei elite veritabile, verificată şi respectată, care să ofere garanţia că societatea se normalizează şi îşi creează instituţii şi reflexe fireşti. Să nu ne distrugem elita intelectuală, economică sau pe cea tehnică este principalul proiect de fericire naţională, apoi putem să-i aşteptăm cu pâine şi sare pe investitorii străini.

Uneori, dacă i-am lăsa pe oameni să-şi caute singuri fericirea şi nu i-am introduce în proiecte colective, poate ar deveni mult mai fericiţi. Poate s-ar descoperi pe sine şi ar învăţa mai multe despre sacrificiu şi chiar suferinţa lor de secole ar putea câştiga sens. Proiectul naţional de fericire al românilor ar putea începe cu un an de tăcere, de reducere a gălăgiei cacofonice a proiectelor politice grandioase şi poate corpul social al naţiunii şi-ar auzi glasul mai mult, şi-ar simţi dorinţele şi ar asculta vocea noii elite, cea care nu poate răzbate acum din cauza războiului instituţiilor, serviciilor, fundaţiilor internaţionale, corporaţiilor sau grupurilor de interese. O elită formată din oameni cu vocaţie, veritabili, nu căutători de soldă grasă, mulţi dintre ei fiind poate în situaţia că acum nu bănuiesc că pot inspira, motiva sau conduce o ţară unde fericirea naţiunii se trafichează la bâlciul tuturor deşertăciunilor.

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 32, septembrie 2016.

 Referinţe bibliografice:





[i] Lipovetsky, Gilles; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007
[ii] Gilles Lipovetsky; Fericirea paradoxală: eseu asupra societăţii de hiperconsum , trad. de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 2007
[iii] OMS - Organizația Mondiala a Sănătății
[iv] Inglehardt, Ronaldt; The Renaissance of Political Culture, în The American Political Review, vol. 82, no. 4: 1203-1230
[v] Veenhoven, Ruut; "Is happiness relative?", în Social indicators research 24.1 (1991): 1-34
[vi] Studiul Cât de fericiți sunt românii” realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în perioada 25-26 august 2016
[vii] Helliwell, John F., Layard, Richard,  Sachs, Jeffrey eds. World Happiness Report 2015; New York: Sustainable Development Solutions Network, 2015
[ix] http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/fericire-_52629023c7b855ff5655fa3e/index.print
[x] Idem