04 martie, 2015


În seara asta, destul de târziu, m-a sunat un profesor pensionar din Târgoviște care mi-a pus o întrebare, ca și cum l-ar întreba pe fiul lui, plecat undeva prin America, dacă mai avem o șansă ca Romania să se facă bine. Nu am putut să dau un răspuns prea optimist, dar mi s-a făcut și rușine pentru pesimismul meu. Nu știam precis dacă omul acela care îmi citește articolele și cărțile vrea un răspuns sau o lumină de speranță. Cred că m-am bâlbâit îngrozitor căutând niște cuvinte normale, căutând vorbe simple pentru a înjgheba de doi lei speranță, o speranță care cred că  nu mă mai încălzește nici măcar în nopțile de reverie. După aproape o jumătate de oră de discuție ultima întrebare a dascălului pensionar a fost: totuși, ce credeți că le lipsește politicienilor de astăzi?

I-am spus ”totul” și apoi ne-am luat rămas bun. Dar am rămas cu telefonul la ureche încă multă vreme uimit de întrebare omului. Am făcut multe analize despre bolile politicii, despre lipsurile și trădările ei, dar nu m-am gândit prea des la politician ca personalitate, poate am analizat prea mult politicienii ca tipologie, ca grup sau ca hoardă, fără să mă gândesc prea mult la politicianul ca personalitate individuală.

Calități? M-am gândit de multe ori la moralitate, altădată la inteligență sau cultură, la empatia față de semeni, la milă și iubire pentru cei săraci.  Dar unde le găsim pe toate acestea, unde să le căutăm, cum să le cultivăm în cazul celor tineri, cum se validează?

Greu de știut, scriu tot mai rar, Domnule Profesor, pentru că tot mai mult cred că ar trebui inventat un alt limbaj pentru ca să ne înțelegem cu cei care vin după noi. Nu știu dacă acesta s-a inventat, nu știm dacă vom mai putea restabili încrederea între noi și răbdarea de a ne mai asculta unii pe alții.  Ce cred și sper este faptul că emoția poate transmite pentru tinerii mei studenți și foștii Dvs. elevi mai mult decât eseul pe care m-ați rugat să-l scriu. V-am promis, dar astăzi, când un prieten jurnalist m-a întrebat la un interviu dacă este valabil ce am scris mai demult, adică faptul că politicienii sunt morți de frică, mi-am adus aminte de un politician care a depășit frica și toate celelalte forme de slăbiciune.

Ascultați cântecul uitat al lui Valeriu Sterian și minunați-vă la faptul că versurile sunt scrise de un politician. La finalul clipului o să găsiți numele lui. Închipuiți-vă care politician de azi ar putea scrie sau trăi asta?

PS. Și un palid text al meu scris, cu emoție, acum 10 ani: 

13 februarie, 2015

Between Big Brother and Mad Max

“Everything we hear is an opinion, and not a fact. Everything we see is a perspective, and not the truth.”

(Marcus Aurelius)


I’ve waited until the anger of the ones that became “Charlie” boiled down, in the sight of the shock produced by the absurd death of the comic journalists and the contagious public reaction, which was a mimetic reflex. It’s been a few weeks since the political ritual took place in Paris, where marching leaders were constantly looking at upper-floor windows from where someone could be shooting. In the meantime, timidly, the new current of the skeptics came to life “Je ne suis pas Charlie”, the society was no longer in a trance and the debate was about to start. Although the debate wasn’t taken too far, we could still come to understand among propagandistic statements that for Europe, a continent that failed as an identity, as a cultural, constitutional project and even as a market, the event grounded on unity in front a common enemy, which is terrorism, gave a breathing time, a mouthful of oxygen. But the problem still remains and refers to lucidity and rationality and is related to the construction of the collective sense and is to take into consideration a common project.

It was difficult to launch a realistic debate on the limits of liberty or group security because the assassination of some journalists in the city of lights is a fact that blocks with cruelty and relevance any means of searching for the truth. For sure, in the face of death and of the absurd and barbaric killing of the journalists, we cannot find justifications. We must reflect, although we cannot justify or explain the extreme violence gesture. We cannot find excuses for the killers, for anything that is absurd cannot be explained or substantiated, still, reflection is necessary because the pain, experienced individually or collectively, must be followed by lucid reflection or by corrections regarding the existent normative and institutional structure because we very well know that social order doesn’t occur spontaneously.

The need to invent the enemy

“It’s important to have an enemy not only to be able to define our identity, but also to find an obstacle that can help us evaluate our system of values and display the value by facing the enemy. That is why, when the enemy doesn’t exist, one has to invent it”, states Umberto Eco in Inventing the Enemy (Polirom, 2013, p. 10). Knowing the enemy is the essential element of identity and a cohesion principle. Pascal Bruckner, in Democratic Melancholia. How to live without enemies?, observed that democracies are dependent upon enemies, “we deeply mourn  the disappearance of a sole enemy which was replaced by a multitude of threats, because the scarier they become, the harder it is to identify them” [p. 5], an enemy that disappeared together with the fall of the Berlin Wall, suggests the French philosopher quoting Grigori Arbatov, the Director of the Institute of USA and Canada of the Russian Academy of Sciences (ISKRAN) that supposedly told some American journalists: “We are about to harm you, that is to deprive you of an enemy” (quote from Andre Fontaine in Le Monde, May 27 1988). The demonstration is edifying and the West succeeded in constantly following this path, whether unconsciously or pragmatically, in politics, intellectual culture or in the public space. “An enemy, notes Pascal Bruckner, is a provision for the future, the way a group ensures its cohesion and establishes its opponent; and the best way to reform itself, is by continuously correcting the angular image offered by others. In the end it is the lasting certitude, by crossing the hostility of the others which, paradoxically, enriches our well-being, by contesting us. When not certain of the love ensured by friends, one can rest quietly on the hate of the enemies” (p. 44).

Whether it was anti-Semitism, or the Maghrebian immigrants, or Muslims or the gypsy, they all turned out to be interesting benchmarks for projecting the collective identity in relation with the internal or external enemy that pollutes the civilization and its values. The mass media participates to this spectacle in which the enemy is reinvented, strengthening the stereotypes and giving facile explanations to complex and profound social phenomena: unemployment, inequalities, economic crisis, violence in society and the general social competition.

Are we not capable to live without enemies?

Europe is the owner of a more tolerant form of narcissism and exceptionalism, especially France during the past few years, and consequently delivers a performance on intolerance which becomes more aggressive by the day. Several French anthropologists and sociologists have spoken lately about the way France shifted from Arabophobia, which characterized the National Front to Islamophobia, as a cultural and intellectual current. Emanuel Todd explained how Islamophobia seized the upper classes and was hard to control and it resulted in cultural turbulence, an effect of a religious void, of the difficulty to live without God. The opinion polls show an increase regarding the adversity towards Islam in France. An IFOP poll from 2012, run by Le Figaro, shows that 43% of the French believe that the Isalm is a threat to France, 63% oppose the construction of mosques, 67% believe the Muslims don’t want to be integrated into the French society. A 2013 Harris Interactive poll shares the information according to which 73% of the French have a bad opinion about Muslims.

Islamophobia is still a western pathology, criminogenic or not, but one of the pathologies of the public spirit. The beheadings and the cruelties of the jihadists or of the IRI create a wonderful box of resonance for such forms of emotionality, together with indignation, rejection, abomination, which are all politically capitalized.

The clash of civilizations? No, it is rather the clash of liberties

Many western specialists in Islam tell us to see the killing of the Charlie Hebdo journalists as a horrible murder, respectively not as a sign of the clash between civilizations, but rather as a social fact, as stated by Durkheim. It has become a political event not because of the proportion of the murder, but because it transforms an intellectual debate into a quasi-existential debate: can we live with Muslims in Europe or in the world. To speak about the clash between civilizations is exaggerated from several standpoints. First, beyond the jihadist terrorism, the massacre in France is an “internal” French business, the authors being French citizens.

Security versus Liberty

There have been discussions regarding the opposition between security and liberty or on the need to give up freedom to some extent in order to gain more security. The theme has been present for a while and was considered an either/or type of dilemma. Nothing can be more wrong or false. I believe that this dilemma is the result of the schematic approach regarding the two terms. First, liberty should not be confused with absolute freedom of expression or with absolute liberty of action, or the result of free will, which seeks the limits or the extremes. At the same time, security does not make reference solely to cutting the degree of liberty, security means the feeling of safety and the plenary assertion conditions in the society and the possibility to foresee the future development and trust in reciprocity or the respect for collectively shared values. The game between liberty and security is not a game with a null sum. As stated by Spinoza, the security is the main function of any society and any state. Spinoza also said that the function of the state is to free the individual from terror, fear, so that he can exert his natural right to exist and act, the purpose of the state being freedom. We can conclude: liberty is a desideratum, a purpose, and security is a means of achieving it.

A choice between liberty and security?

YouGov ran an internet survey between the 8th and the 9th of January 2015, showing that the French believe that freedom of expression must be defended regardless of the price (89%), but, at the same time, 51% declared that they agreed with applying restrictions to individual liberties (and 36% were against). In another survey, 89% of the French accepted the restriction of liberty on internet for the jihadists (in a context in which it is hard to differentiate among ideas of the Muslims in general, and over 60% of the French recognized that they don’t know much about this religion).

Benjamin Franklin stated in a well-known phrase that “people that agree to sacrifice a bit of their freedom for a bit of security don’t deserve any of the two and will end up losing both”. The interpretation is still complicated, beyond its aphoristic force.

Today we confuse freedom with freedom of expression and security with control measures of the citizen. Do not follow the lead of the politicians. This is not the case of a civilization being attacked by another civilization. We address here another matter, the gap of contemporary civilization: the enclavisation of the Western Muslim culture and the support offered to authoritarian leaders by the West, because the West is been wanting to use the resources offered by the Arab world during the past decades. Are we to sacrifice the state in order to increase individual freedom?

The different types of events and the cinematic way in which they are presented lead to exaggerations by reducing things to social apocalyptical representations of great expressivity. The Orwellian image of Big Brother is already a strong cultural stereotype, a representation that exaggerates the control of the individual and the manipulation of conscience. Still, it is a rather beautiful Science Fiction story that was ideologically and politically employed during the cold war, and, in general, in the fight with communism. But let’s see the other extreme, another dystopia, less capitalized by propaganda and ideology: the Mad Max film by George Miller. In Miller’s movie there is a world of violence and lack of order, in which any trace of humanity disappears. In the dystopian society placed in desert framework rules no longer function, the nations rebel, and the gangs of delinquents make the rules. By representing violence, the author suggests the destruction of civilization. The gangs of bikers induce a feeling of violence which sets the rhythm of life, sets the pulse, and cyclically returns. The urban-rural distinction is a kind of distinction between peace and violence, but slowly, the rural is invaded by violence and the very utopia of the withdrawal from the world, of the search for a secluded place, without violence, disappears. Max, the main character, experiences a change from heroism to insanity, ending in murder, which reveals the change of the human being and the complete destruction of all the moral reflexes or of the idea of order, in general.

Must we choose between these two apocalyptical scripts, between Big Brother and Mad Max? I’m sure that some might rush with an answer, choosing one of these two options. But we can overcome this dilemma, its solution being the acceptance that there is a need for a rational way of thinking in the future, because fear is the worst adviser, and emotion is a poison that clouds our mind and sends us on false paths. After all, the absolute security is unimaginable as well as freedom without limits, and the price of excess needs to be paid.

The solution: a reconstruction of the community

Zygmunt Bauman, in his work Community. Seeking Safety in an Insecure World (Antet, 2001), is in search of a solution to the mentioned dilemma and writes “…security without freedom means slavery, and freedom without security means being lost and abandoned. These circumstances give philosophers headaches that have no treatment. Moreover, they dwell with a conflict generator, because the security sacrificed in the name of freedom tends to become the security of others, and freedom sacrificed in the name of security tends to become the freedom of others” (p. 16). Even if the sociologist doesn’t believe that we can have security and freedom at the same time, the cited work outlines a solution: together try to come up with an inventory of future risks and reconstruct communities according to new demographic compositions or new frameworks and challenges.

People that live today in urban agglomerations are faced with risks that cannot be managed because nobody wants to help them understand these risks. The ethnic communities, especially the ones that migrated to other mother societies, as well as several underprivileged or poor categories, live in an atomized way with a feeling of rejection. During the electoral campaigns they also experience the intolerance of others. This is how the silent war starts and from time to time it ignites violence. There is a lack of solidarity and common control of the worries, as well as of the possibility to gain a collective structure in front of threats and anguish. Community translates into collective responsibility, support for the ones that are in difficulty, finding a place for everyone in the collective structure. We shouldn’t have to chose between Big Brother and the insane world of the individuals and of the decomposed society portrayed in Mad Max, but we owe our world the effort to reason, a new project of the society in a world in crisis, in which everybody is trying to avoid saying the one thing that is more and more obvious: the inequalities, the discrimination and the social polarization are the true risks of a prospective civilization.

We cannot defend ourselves with walls, the disease is within our society, although we invent enemies and we entertain the phobia of a foreign invasion. Security becomes a means serving the achievement of freedom, but it is also a project more complicated than the defense in front of the absurdity of terrorist violence, it is a project that needs to restore the tissue of collective solidarity for the final purpose which is gaining freedom for as many people as possible. For now, freedom is just the attribute of the very few, and the war that started is not a war of the civilizations, but a crisis generated by the collapse of the communities and of the need to co-opt everyone in the project that envisions building new solidarities.

Între Big Brother şi Mad Max

„Tot ceea ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, şi nu adevărul.”

 (Marcus Aurelius)

Am aşteptat să treacă furia fierbinte a celor care au devenit „Charlie” în urma cutremurării în faţa absurdului morţii jurnaliştilor caricaturişti şi contagiunii publice, reflexului mimetic. Au trecut câteva săptămâni după ritualul politic de la Paris, în care şefii de stat au defilat cu ochii la ferestrele de la etajele superioare de unde se putea trage şi a apărut apoi, timid, curentul scepticilor, „Je ne suis pas Charlie”, astfel societatea a ieşit din transă şi a început dezbaterea. Nu a fost dusă până prea departe, totuşi, măcar ne-am putut da seama, printre comunicatele propagandistice, că pentru o Europă care a eşuat ca proiect identitar, cultural, constituţional şi chiar ca piaţă, acest eveniment de unitate contra unui duşman comun, terorismul, mai dă un răgaz, o gură de oxigen. Dar problema rămâne şi este una despre luciditate şi raţionalitate, este legată de construcția sensului colectiv şi de găsirea unui proiect comun.
A fost greu de lansat o discuţie realistă despre limitele libertăţii sau securitatea de grup, deoarece asasinarea unor jurnalişti în Oraşul Luminilor este un fapt care blochează, prin cruzime şi relevanță, orice formă de căutare a adevărului. Cu siguranţă, în fața morţii şi absurdului barbariei uciderii unor jurnalişti nu putem găsi justificări. Dar trebuie să reflectăm, chiar dacă nu se pot aduce explicaţii sau justificări pentru gestul violenţei extreme. Nu le putem căuta scuze ucigașilor sau violenţei, căci absurdul nu are explicație sau temei, dar reflecția rămâne necesară, deoarece o mare durere, resimţită colectiv sau individual, trebuie urmată de reflecție lucidă și poate chiar de aducerea unor corecţii la construcțiile normative sau instituționale existente, deoarece ştim foarte bine, ordine socială nu se naște spontan.

Nevoia  de a ne construi duşmanul
A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit“, scria Umberto Eco în lucrarea Cum ne construim duşmanul (Polirom, 2013, p. 10). Cunoaşterea duşmanului ne oferă elementul esenţial de identitate şi mai ales un principiu de coeziune. Pascal Bruckner, în Melancolia democraţiei. Cum să trăim fără duşmani? observa că democraţiile sunt dependente de duşmani, „purtăm temeinic, încă şi mereu, doliul urmând dispariţiei unui duşman unic, înlocuit printr-o multitudine de ameninţări, cu atât mai înfricoşătoare, cu cât sunt mai greu de identificat”[p. 5], duşman dispărut odată cu căderea Zidului Berlinului, sugerează filosoful francez citându-l pe Grigori Arbatov, directorul Institutului pentru Studii Nord-Americane ale Academiei Sovietice de Ştiinţe care se pare că le-a spus unor jurnaliști  americani: „Suntem pe cale să vă facem un mare rău, suntem pe cale să vă lipsim de un duşman” (citat de Andre Fontaine în Le Monde, 27 mai 1988). Demonstrația este edificatoare și Occidentul a reuşit să meargă constant pe acest drum, inconştient sau pragmatic, în politică sau în cultura intelectuală şi spațiul public. „Un duşman, notează Pascal Bruckner, este o provizie pentru viitor, o modalitate a unui grup de a-şi asigura coeziunea, de a se stabili ca opozant; şi cea mai bună modalitate de a se reforma, corectând neîncetat imaginea stângace pe care i-o oferă celălalt. Este, în sfârşit, certitudinea de a dura, traversând ostilitatea celuilalt care, paradoxal, ne sporeşte starea de bine, negându-ne. Dacă nu eşti niciodată sigur de iubirea prietenilor, te poţi odihni liniştit pe ura duşmanilor”(p. 44).
Altădată antisemitismul, apoi imigranţii magrebieni, apoi musulmanii şi acum rromii au constituit repere interesante pentru a proiecta identitatea colectivă în raport cu duşmanul intern sau cel extern care poluează civilizaţia şi valorile. Mass media a participat continuu la acest spectacol al construcției duşmanului, întărind stereotipuri și dând explicaţii facile unor fenomene sociale mult mai complexe şi mai profunde: şomajul, inegalitățile, crizele economice, violența din societate sau competiția socială generală.

Chiar nu putem trăi fără duşmani?
Europa, proprietara unui narcisism şi a unui excepţionalism tot mai intolerant, dar mai ales Franţa în ultimii ani, furnizează un spectacol al intoleranţei tot mai agresiv. Mai mulţi sociologi sau antropologi francezi au vorbit, în ultima vreme, tot mai adesea, despre faptul că Franţa a trecut de la arabofobia ce caracteriza Frontul Naţional la o islamofobie, ca și curent cultural, intelectual. Emanuel Todd a explicat chiar că islamofobia a cuprins clasele superioare și este mai greu de combătut şi este efectul unei tulburări culturale, un efect al unui vid religios, a dificultății de a trăi fără Dumnezeu. Sondajele de opinie arată o crestere a adversității fată de islam în Franţa. Un sondaj IFOP din 2012, realizat pentru Le Figaro, arăta că 43% dintre francezi consideră islamul o ameninţare pentru Franţa, 63% se opun construcției de moschei, 67% cred că persoanele de religie musulmană nu vor să se integreze în societatea franceză. Un sondaj Harris Interactive din 2013 aduce informația că 73% dintre francezi au o părere proastă despre musulmani.
Islamofobia este totusi o patoloie occidentala, criminogenă sau nu, dar una dintre patologiile spiritului public. Iar decapitările şi cruzimile jihadiştilor sau celor de la IRI creează o minunată cutie de rezonanţă pentru aceste emoţionalități, creează indignare, respingere, oroare,  care vor fi tot mai capitalizate politic.

Ciocnirea civilizațiilor? Nu, mai degrabă o ciocnire a libertăților
Mulţi specialişti occidentali în islam ne îndeamnă să considerăm uciderea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo drept o crimă oribilă, dar nu ca un semn de ciocnire a civilizaţiilor, ca un fapt social cum ar spune Durkheim. A devenit eveniment politic nu prin proporţia crimei, ci pentru că transformă o dezbatere intelectuală într-una cvasi existenţială: putem trăi cu musulmani în Europa sau în lume. A vorbi despre o ciocnire a civilizațiilor este o o exagerare din mai multe unghiuri de vedere. În primul rând, dincolo de terorismul jihadist, cazul masacrului din Franța este o afacere „internă”, franceză, autorii fiind cetăţeni francezi.

Securitate versus Libertate
S-a discutat și încă se discută despre opoziția dintre securitate şi libertate sau despre necesitatea de a renunța la o parte de libertate pentru a câştiga mai multă securitate. A fost tema cea mai prezentă şi, uneori, a fost considerată ca un fel de dilemă de tipul sau/sau. Nimic mai greșit, nimic mai fals. Cred că aceasta dilemă a apărut din cauza abordării schematice a celor doi termeni. În primul rând, libertatea nu se confundă cu libertatea absolută de expresie și nici cu libertatea acţională absolută, rod al unui liber arbitru care caută limitele sau extremele. Nici securitatea nu se referă doar la eliminarea unor grade de libertate, securitatea înseamnă şi sentimentul de siguranță și condițiile afirmării plenare în societate şi posibilitatea de a prevedea dezvoltarea viitoare şi încrederea în reciprocitate sau respectul pentru valori împărtăşite colectiv. Jocul dintre libertate și securitate nu este un joc cu sumă nulă. Cum odinioară spunea Spinoza, securitatea este funcția principală a oricărei societăți și oricărui stat. Mai spunea Spinoza că funcţia statului este de a elibera individul de spaime, de frică, pentru ca el sa poată să-şi exercite dreptul natural de a exista şi de a acţiona, finalitatea statului fiind, în fond, libertatea. Putem astfel concluziona: libertatea este un deziderat, un scop, iar securitatea un mijloc pentru realizarea ei.

Alegere între libertate şi securitate?
Un sondaj realizat pe internet, în 8-9 ianuarie 2015, de YouGov din Franţa, arăta că francezii cred că libertatea de expresie trebuie apărată cu orice preţ (89%), dar în acelaşi timp 51% se declarau de acord cu restricţii ale libertăţilor individuale (iar 36% erau împotrivă). În alt sondaj, 89% dintre francezi acceptau restrângerea libertăţii de expresie pe internet a jihadiştilor (în contextul în care este greu de diferenţiat de ideile musulmanilor în general, peste 60% dintre francezi recunoscând că nu se pricep la religia musulmană).
Benjamin Franklin spunea într-o frază celebră că „un popor care este de acord de sacrifice un pic de libertate pentru un pic de securitate nu merită nici una, nici alta şi va sfârşi prin a le pierde pe amândouă”. Interpretarea este însă complicată, dincolo de forţa aforistică.
Astăzi, cum spuneam, confundăm libertatea cu libertatea de expresie şi securitatea cu măsurile de control al cetăţeanului. Nu vă luaţi după politicieni. Nu civilizaţia a fost atacată de o altă civilizaţie. Este vorba de altceva, de o lacună a civilizaţiei contemporane: enclavizarea culturilor musulmane din Occident şi susţinerea unor lideri autoritari de către un Occident care a vrut să se folosească de resursele lumii arabe în ultimele decenii. Pentru a creşte libertatea individuală trebuie să sacrificam statul?
În funcție de evenimente și modalitatea cinematografică în care ne sunt prezentate de televiziuni exagerăm prin reducție la reprezentări sociale apocaliptice, de mare expresivitate. Imaginea orwelliană a lui Big Brother este deja un stereotip cultural foarte puternic, o reprezentare a lumii care exagerează controlul individului şi manipularea conştiinţelor. Totuşi, este mai degrabă o frumoasă poveste SF care a fost folosită ideologic și politic în războiul rece şi, în general, în lupta cu comunismul. Dar haideţi să vedem cealaltă extremă, o altă distopie, mai puţin valorificată propagandistic şi ideologic: filmul Mad Max de George Miller. În filmul lui Miller apare o lume a violenţelor şi lipsei ordinii, în care dispare orice urmă de umanitate. În societatea distopică plasată în cadre deşertice regulile nu mai funcţionează, naţiunile se revoltă, iar bandele de delincvenți fac regula. Prin reprezentarea violenţei, de fapt, autorul sugerează distrugerea civilizaţiei. Prin bandele de motociclişti se induce sentimentul unei violenţe care dă ritmul vieții, care pulsează, revine ciclic. Distincţia rural-urban este un fel de distincţie între pace şi violenţă, dar încet-încet, ruralul este invadat şi el de violenţă, aşa că dispare chiar utopia retragerii din lume, a căutării unui loc ferit, în afara violenţelor lumii. Max, personajul principal, are o evoluţie de la eroism la nebunie, la final, o crimă violentă pe care o comite arată căderea definitivă, transformarea omului şi distrugerea completă a tuturor reflexelor morale sau a ideii de ordine în general.
Trebuie să alegem între aceste două scenarii apocaliptice, între Big Brother şi Mad Max? Sunt sigur că unii ar putea să se grăbească cu un răspuns, alegând una dintre aceste două variante. Dar putem depăși această dilemă, soluția ei se află la îndemână, dacă acceptăm că este nevoie de gândirea raţională a viitorului, deoarece frica este cel mai prost sfătuitor, iar emoţia o otravă care ne întunecă mintea și ne trimite pe piste false. Până la urmă, securitatea absolută nu este imaginabilă şi nici libertatea fără limite, iar prețul exceselor trebuie plătit.

Soluţia: reconstrucţia comunității
Zygmunt Bauman în lucrarea Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură (Antet, 2001) caută o soluţie la dilema menţionată scriind „securitatea fără libertate înseamnă sclavie, iar libertatea fără securitate înseamnă să fii pierdut şi abandonat. Aceste circumstanţe dau filosofilor dureri de cap fără tratament cunoscut. În plus, fac din traiul împreună un generator de conflicte, pentru că securitatea sacrificată în numele libertăţii tinde să fie securitatea altora, iar libertatea sacrificată în numele securităţii tinde să fie libertatea altora” (p. 16). Chiar dacă, finalmente, sociologul crede că nu putem să le avem pe amândouă deodată, şi securitatea, şi libertatea, lucrarea citată creionează o soluţie: a căuta împreună să facem un inventar al riscurilor viitoare și să reconstruim comunitățile după noile compoziţii demografice sau noile cadre şi provocări.
Oamenii care trăiesc azi în marile aglomerări urbane sunt puși în fața unor riscuri pe care nu le pot gestiona şi pentru care nu-i ajută nimeni, în niciun fel, nici măcar să le înţeleagă. Comunitățile etnice, mai ales cele care au migrat în alte societăți-mamă, dar nu doar ele, ci tot mai multe categorii defavorizate sau sărace trăiesc atomizate şi cu sentimentul respingerii. Când vin campaniile electorale primesc şi dovada intoleranţei celorlalţi. Aşa începe un război tăcut, care izbucneşte din când în când în violenţă. Lipsesc solidaritatea şi un control comun al grijilor, o posibilitate de organizare colectivă în faţa ameninţărilor şi neliniştilor care vin. Comunitatea înseamnă răspunderea colectivă, sprijin pentru cei care au dificultăți, găsirea fiecăruia un loc în organizarea colectivă. Nu trebuie să alegem între Big Brother şi lumea nebună a controlului indivizilor şi societatea descompusă din Mad Max, dar suntem datori lumii noastre cu un efort de gândire, cu un nou proiect de societate într-o lume aflată în criză, în care toţi se codesc să spună un lucru tot mai evident: inegalitățile, discriminarea şi polarizarea socială sunt adevăratele riscuri ale devenirii civilizației.

Nu ne putem apăra cu ziduri, boala este în interiorul cetății noastre, degeaba inventăm tot felul de duşmani și întreţinem fobia invaziei străinilor. Securitatea este o un mijloc pentru scopul ultim al obţinerii libertăţii, dar este un proiect mult mai complicat decât apărarea în faţa absurdului violenţei teroriste, este un proiect care trebuie să refacă ţesutul de solidaritate colectivă pentru ţelul final al câştigării libertății pentru cât mai mulţi oameni. Deocamdată, libertatea este doar atributul celor puţini, iar războiul care a pornit nu este unul al civilizaţiilor, ci o criză generată de prăbuşirea comunităților şi nevoii de cooptare a tuturor în proiectul construcției noilor solidarităţi.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 13. 

22 ianuarie, 2015

TRIBURILE se lansează la Bistrița

Dragi prieteni,

Anunț cu bucurie prima lansare de carte din acest an. Este vorba de lansarea publică a volumului ”TRIBURILE. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook”.

Este o onoare să fiu alături de prietenii mei din Bistrița, sâmbătă, 24 ianuarie, începând cu ora 10.30, la Centrul German din Bistrița  -  ”Casa Argintarului”, Strada Dornei numărul 5.

Lansarea are loc cu ocazia inaugurării Centrului German din Bistrița.

Vă aștept cu drag pe toți cei care sunteți în zonă.

19 ianuarie, 2015

România peste 25 de ani

Dileme și ambiții pentru un scenariu noncatastrofic

Dacă îți imaginezi România peste 25 de ani, o poți face mai ales în lumina fanteziei pure; ca sociolog te simți stânjenit de inexistența unei reflecții strategice care să ordoneze cât de cât trecerea spre incertitudinile viitorului. Dacă pornim de la premisa că viitorul este o continuare a prezentului, atunci premisele sunt pentru o imagine de coșmar. Chiar dacă mergem pe un scenariu de minimă prelungire a trendurilor de azi, tot pe aproape ajungem, deci vom lăsa de o parte aceste căi.  Îmi doresc un scenariu pozitiv, o gândire de ruptură, pentru că dinamica este rapida, surprizele apar frecvent, toată Europa suferă de miopie strategică. Dar mai ales sunt român, îmi doresc un viitor bun pentru țara noastră și cred că niște scenarii strategice bine făcute pot ordona eforturile, pot uni națiunea, pot construi sinergii și proiecta un viitor care să rezulte din anticiparea pericolelor și folosirea oportunităților.
Trebuie să căutăm a ne închipui cum va fi lumea și cum ne vom integra în ea peste 25 de ani fără a ne amăgi că totul va fi bine și actualele grupuri în care ne-am integrat ne vor aduce lapte și miere. Dacă o țară ca Franța, în 2014, face o strategie pentru un deceniu și se întreabă, printre altele, dacă viitorul va fi cu UE sau fără UE, cred că este normal să ne punem și noi această problemă.

Și la alte întrebări suntem obligați să dăm răspunsuri, sunt lucruri de care nu ne putem ascunde, chiar dacă sunt dificile. 

În primul rând, ce instituții mai pot să fie piloni pentru apartenența comună, adică ce instituții pot crea identități și care pot întări legăturile dintre noi sau legătura dintre noi și România în condițiile în care 80 la sută dintre români declară că sunt mândri de apartenența lor, însă doar puțin peste 30% dintre ei au încredere în statul român?

În al doilea rând, vedem o mare polarizare a românilor și o serie de crevase care dinamitează solidaritatea colectivă, în ipostaza ei mecanică: populația din țară vs. diaspora, lucrătorii de la stat vs. cei de la privat, conflicte între religii, persoane active în muncă vs. asistaţi și aceasta este într-adevăr o sursă de diferențiere și chiar de creativitate care poate stimula dezvoltarea. Cu o singură condiție: să poată fi întărite unele reguli comune de supraviețuire, regulile comune de conviețuire. Când este polarizare mare și inegalitate puternică este nevoie să asigurăm egalitatea accesului la bunurile fundamentale. Când apar tensiuni sociale atunci antidotul este încrederea în instituții de bază ale societății, organizații și instituții  politice, juridice și de altă natură care pot defini interesul comun și mijloacele pentru respectarea lui. Cum vom face toate acestea, cum vom schimba practica politică, cea care face din aceste tensiuni un motor facil pentru alegeri și pentru asigurarea votului provenit din tensiuni sau campanii negative?

În al treilea rând, ce model social alegem? Nu este un preambul pentru a propune politici sociale aberante uneori, cum au făcut și stânga și dreapta în alegeri, în ultimii ani,  ci vorbim  despre politici sociale în sens larg: acces generalizat la educație de calitate, la sănătate, pensii, protecție pentru șomeri, eliminarea dezechilibrelor generaționale și multe altele. 

În fine, ce mecanisme de tip ”antifragilistic”, cum spune Nassim Taleb, se pot găsi pentru ca să putem spera că vom reuși să trecem peste riscurile viitoare, peste amenințările care vor veni și pe care nu le putem presupune sau poate nici măcar nu avem curajul să ni le inchipuim: o posibilă rupere a UE sau eliminarea unor țări care se află în coada plutonului și sunt tractate cu greu, război în zonă, retragerea NATO din zona de proximitate a Rusiei etc. Cum scrie Nassim Taleb: ”Este crucial să înţelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (şi complexe) care au supravieţuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu şi factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viaţa politică, educaţia, aproape totul, suprimând aleatoriul şi volatilitatea. Exact aşa cum o lună petrecută în pat (de preferinţă, cu o versiune neprescurtată a romanului ”Război şi pace” şi cu acces la toate cele optzeci şi şase de episoade din ”Clanul Soprano”) duce la atrofierea muşchilor, la fel şi sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă şi structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos şi cu născociri (pe care în această carte – n.a. Nassim Nicholas Taleb, Antifragile: Things That Gain From Disorder, 2012, Random House - le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor”.
Acestea ar însemna să gandim anticipând că vor fi rupturi sau ”lebede negre”, sa analizăm sistemele noastre sociale, economice și politice cu maximă luciditate, folosind testul de simetrie propus de autorul citat:  tot ceea ce obţine mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor şocuri) este antifragil; inversul este fragil. Astfel cred că am putea crea cel puțin un plan imunologic pentru o Românie care, astăzi, pare aflată într-o mare miopie strategică.

Voi încerca să descriu câteva ambiţii (dacă nu condiții) pentru evitarea unui scenariu catastrofic, scenariu care ar fi previzibil pentru România, în actuala stare de lucruri. Un scenariu catastrofic ar arăta în 2040 o Românie precum: un teritoriu, mai mult decât un stat suveran, o populație, nu o națiune, o zonă furnizoare doar de mână de lucru, fără antreprenoriat autohton, resurse naționale înstrăinate total, stat eșuat, doar o piață pentru Europa și un teritoriu fără o politică externă independentă.

Pentru a putea gândi dincolo de aceste scenarii de tip catastrofic cred ca trebuie să stabilim o condiție preliminară: Acțiunea publică nu  își încheie misiunea sa  transformatoare, chiar dacă neoliberalismul simplist importat în România poate spune că statul trebuie să iasă din absolut toate combinațiile sociale. Acțiunea publică trebuie să implice continuitate dincolo de alternanțele politice care pot avea rezultate noncumulative sau pot chiar prejudicia mersul României spre niște ținte precise. Acțiunea publică trebuie să se sprijine pe expertiza unor specialiști care ar trebui să reducă sau să micșoreze invazia de sinecuriști care invadează statul și organismele sale după fiecare alegeri. Spolierea de resurse și corupția sunt vulnerabilități care pot fi mult atenuate dacă vom credita acțiunea publică cu misiunea de a ocupa și pilota cea mai mare parte a dezvoltării și atingerii unor ținte strategice. 
Acțiunea publică trebuie să asigure o protecție consistentă a intereselor naționale. La noi a prins din nefericire foarte bine o ideologie a opoziției între stat și întreprinderi sau chiar între stat și privat. Dar peste tot în lume, competitivitatea este principala armă strategică pentru statele naționale, statul+colectivitatea locală+întreprinderile reprezintă o triadă care face mereu strategii pentru ocuparea forței de muncă, modalități de folosire optimă a resurselor, pentru atingerea unor ținte de dezvoltare, realizarea de echilibre teritoriale etc. Din păcate, peste întreprinderile din țara noastră se revarsă controale care le paralizează activitatea cu anii, supra-reglementări năucitoare sau retroactivitate fiscală în cele mai dure situații. Uneori, antreprenorii români au senzația că statul vrea distrugerea oricărei economii naționale, ceea ce sigur nu poate fi adevărat. Ce-i drept, lipsa de cultură și viziune a unor responsabili ai statului poate genera ideea că mergem spre un federalism post-național în Europa, dar ar fi o crimă să deconstruim România pentru ca din cioburile ei să construim Europa în această zonă. Deocamdată putem decela o incapacitate a statului de asumare a unor poziții clare sau de a lua decizii eficiente pentru protejarea și stimularea antreprenorilor români.

Acţiunea publică necesită un stat inteligent inteligent și creativ, un stat care, respectând interesele naționale și principiile, nu se lasă confiscat de interese, indiferent de natura lor și purtătorii acestora, un stat care nu abandonează societatea și nici nu își arată forța și hotărârea numai față de  unii cetățeni, adică față de cei mai slabi, ci aplică față de toți aceleași principii și reguli, care stimulează competiția socială, dar caută să evite polarizările extreme între segmente sociale, redistribuie echitabil resurse și facilitează armonia și coeziunea socială. Caută să nu stimuleze fracturi în țesutul de solidaritate și reglează dezechilibrele atunci când malformațiile apar ca rezultat al competiției și dezechilibrului de resurse.

Cultivarea antreprenorului român este unul dintre pilonii unui scenariu pentru următoarele decenii. Acum există senzația și chiar discursul politic că doar capitalul străin ne poate salva, capital străin care are mereu întâietate atunci când se dau ajutoare de stat sau orice alte forme de sprijin guvernamental sau local. Astăzi, există o ambiguitate legislativă și o junglă legislativă care face ca tot mai mulți dintre marii antreprenori români sa bată drumurile la DNA, să înfunde pușcăria sau să plece cât văd cu ochii abandonându-și afacerile. Să fie oare toți antreprenorii noștri niște hoți? Sociologic, și chiar rațional, este greu de susținut o concluzie de acest fel. Marile companii românești care au mai rămas sunt asaltate de companiile străine pentru a fi preluate, dacă nu au putut fi deja îngenunchiate pe piață. E un fenomen firesc, de competiție pe  piața liberă, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să încurajăm și chiar să protejăm antreprenorul român? Nu mai putem face protecționism clasic, dar ne rămân multe mijloace prin care ar trebui să fim alături de românul care dă salarii și, uneori, este singurul furnizor de salarii într-un oraș de zece – douăzeci de mii de locuitori. Pun pariu că niciunul din guvernanții țării nu s-a întrebat în detaliu, nu a comandat studii pentru a vedea cine este el, antreprenorul român, la ce visează el, ce interese are. Poate ar fi descoperit un lucru emoționant: antreprenorul român se desprinde foarte repede de interesele personale imediate și apoi îl mână în luptă altceva; în acel altceva este și mândria de a face ceva românesc, de a ajuta comunitatea lui şi țara.  Știm, statul nu se implica direct în jocul economic, dar trebuie să fie un garant al echilibrului, nu doar în ceea ce priveşte competiția, gestionarea schimburilor și concurența, dar și în ceea ce privește dezvoltarea generală. Interesul financiar al statului este interes național, cu adevărat, nu trebuie să fie ocultat de nevoia de justiție și pedepsirea celor care fură. Dar, recuperarea pagubelor trebuie să fie un principiu urmărit serios concomitent, dacă se poate, sau urmat de pedepsirea dură, expresivă, exemplară a antreprenorilor care încalcă legea.

Problema identității noastre și a păstrării ei nu este o treabă pentru istorici sau sociologi, este un  adevărat principiu al supraviețuirii unei națiuni. Identitatea este sentimentul colectiv al individualității istorice, al sentimentului împărtășit că avem ceva doar al nostru, o contribuție originală la cultura și civilizația lumii, cu care ne putem mândri, dar nu doar atât. Identitatea nu rezistă dacă se plasează și se sprijină doar pe istorie, ea trebuie să valorifice și sentimentul că acum, adică în generația noastră, suntem creatori de valori inestimabile, că suntem de neînlocuit în lume, că suntem participanți activi la construcția actuală a lumii. Adică, lumea întreagă ar arăta altfel fără noi, o serie de lucruri importante pentru omenire ar lipsi. Este premisa cea mai importantă pentru mersul României prin viitorii 25 de ani. Acest viitor nu se rezolvă doar prin educație sau acțiune publică, ține de imaginea de dreptate, justiție și echitate, de încrederea în instituții, proiectarea unor personalități românești pe agenda publică a spectacolului lumii de azi. Ține și de promovarea culturii noastre în lume, educarea reciprocității este deosebit de importantă, dar și răspunsul continuu pe care ar trebui să-l dea mari personalități si instituții  ale prezentului la întrebări precum: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuși – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educație este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem și ce rezultate aşteptăm. O instituție cum este Academia Română poate fi implicată în proiectarea viitorului țării pentru rezervorul de excepționalitate pe care-l deține, dar și pentru că poate promova excelența românească în lume. Astăzi, un proiect excepțional al Preşedintelui Academiei de a furniza liniile unui proiect pentru dezvoltarea României în viitor trebuie sprijinit de Executiv, dar nu doar atât. Ar trebui să nască reflecții (concordante sau divergente) în toate mediile, de la cel politic, civic, economic sau universitar. În înțelegerea importanței pilonului identității trebuie să intre și o amplă reflecție privind înțelegerea și concilierea particularităților etnice sau regionale, pentru a încerca să integrăm aceste particularități în cetățenia civică. Este important acest lucru deoarece egoismul sau individualitatea au devenit valori care aduc progresul, evident, la nivel personal, dar condițiile colective , sociale sau naționale sunt cadre pentru raporturile dintre indivizi, dintre indivizi și stat sau indivizi și comunitatea de inserție.

Trebuie să ieșim dintr-un marasm intelectual, dintr-o mediocritate intelectuală care bulversează adânc societatea, neavând în prezent nici măcar o piață a schimbului de idei. Dar mai ales învățământul, educația suferă cumplit și se îndepărtează mult de standardele lumii civilizate. Instituțiile de cultură sau de educație care caută să promoveze o minimă excelență sunt strivite de populism sau demagogie politic, elita noastră s-a divizat în tabere de intelectuali publici care se atacă ignobil la televiziune. Dar mai ales, elita noastră încearcă doar dezbateri despre trecut și mai puțin despre viitor. Suntem parcă pe un Titanic, după ce s-a anunţat implacabilul sfârșit, ceea ce face ca să nu mai conteze viitorul, totul fiind o răfuială narcisistă fără sens care ajunge invariabil la obsesia moștenirii comunismului. Prin acțiune concertată între instituții de stat, societate civilă, antreprenori, oameni de cultură, elite intelectuale sau tehnice, ar trebui trecut la un proiect de reflecție îndreptat spre viitor cu privire la priorități, obiective strategice, modalități de acțiune. Nu putem proiecta România peste 25 de ani dacă fiecare ne facem propriul proiect sau dacă doar Guvernul face proiectul lui. Dacă oamenii de afaceri români nu sunt consultați, atunci totul este o poveste despre visele intelectualilor, dacă intelectualii nu participă, atunci planurile economice nu au profunzime și reflecție în cultura colectivă.

În fine, o importantă ambiție-condiție este generalizarea la nivelul conștiinţei politice a ideii că pierderea suveranității economice este punctul de la care totul se schimbă, deci trebuie trecut la un alt tip de demers strategic. Nu este vorba aici doar despre pierderea mijloacelor esențiale pentru articularea unor strategii ale intereselor colective, ci este mai degrabă o situație de ruptură în care toate reflexele gândirii politice sau strategiilor decizionale din trecut nu mai sunt valabile. În această situație, pe care unii o privesc fatalist cu ideea că aceasta este globalizarea și noi nu ne mai putem opune, suntem prea mici, trebuie făcute schimbări esențiale de gândire și strategii de supraviețuire fără niciun fel de ambiții majore. În această situație mai sunt puține lucruri de făcut, mai ales că deja avem tot mai mult senzația că suntem incapabili de a acționa colectiv și a gândi interesul comun. În această perspectivă, statul și acțiunea publică își pierd tot mai mult influența pentru că țara își pierde principala caracteristică ce ar defini-o ca subiect autonom al istoriei: stat cu cetățeni liberi, creativi și activi, cu capital social puternic. Un stat cu cetățeni deznădăjduiți, speriați de viitor, fără încredere în instituții și lideri  este un stat care slăbește în fiecare zi și care nu-și poate anticipa viitorul.

God bless Romania!

Editorial pentru SINTEZA, revistă de cultură şi gândire, numărul 12. 
Studiul IRES realizat pentru acest proiect poate fi vizualizat mai jos