18 februarie, 2017

Minorități turbulente și majorități obtuze



În 23 decembrie, anul trecut, ziarul L´Humanité titra mare pe o pagină „România. Minoritățile la putere?”, iar ca subtitlu apărea mențiunea: „un președinte luteran ar putea desemna un prim-ministru musulman într-o țară cu 80% ortodocși”. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, poate și pentru că minoritățile nu complotează împotriva majorității, așa cum cred încă foarte mulți dintre noi. Dar societatea este o arenă în care se confruntă actorii sociali, cum le spunem noi, sociologii, uneori, oamenilor.
Sociologii și psihologii s-au ocupat în ultima vreme de minorități în toate felurile și cu multă bunăvoință. Au descoperit minoritățile active, adică acelea care reușesc să schimbe unele reguli sociale, chiar împotriva unor majorități care, teoretic, sunt mai puternice, dar care sunt mai tolerante în unele momente, astfel că acceptă să facă concesii.
Mișcările de protest social vin, de cele mai multe ori, din partea minorităților turbulente, cele care vor să schimbe regulile. Minoritățile pot să nu respecte stric regulile sociale, pentru că sunt defavorizate de principiu și majoritarii sunt mai toleranți. Sigur că toleranța nu se întinde peste tot, dar, cel puțin în ultimii ani, este destul de puternic apărată cu toate mijloacele de către comunitatea internațională prin tot fel de sancțiuni și condiționări.
Însă minoritățile merg pe un asalt asupra societății si, în multe situații, câștigă. Nassim Taleb, cunoscutul autor al teoriei lebedei negre, specialist în analiza riscului, demonstrează, prin exemple din viața cotidiană, că minoritățile câștigă prin intoleranță și dacă prelungim spre ultimele consecințe raționamentul, toleranța nelimitată a majorității va conduce cu necesitate la disoluția toleranței înseși. Într-un studiu de caz analizat de el, într-un mare oraș occidental pentru că o minoritate de vreo 10% nu mănâncă decât un anumit tip de carne, iar majoritatea mănâncă orice, aprovizionarea cu tipul de carne preferat de minoritari va face obiectul preocupării tuturor, astfel încât, per total, achizițiile din acest tip de carne ajung la 70% din piața totală.
Mai în glumă, mai în serios, un prieten îmi spune adesea: aș vrea să fiu minoritar. Este simplu de ce: ca majoritar nu am nicio scuză, nu mă pot plânge, nu pot fi victimă, nimeni nu mă mângâie pe creștet, nimeni nu mă protejează, competiția la admitere la facultate, inainte de 89 cand am fost colegi, la secția română era de 25 pe loc, la secția maghiară doar de trei pe un loc. În fine, îmi spune, am și alte argumente, dar nu vreau să mă critice cei care mânuiesc arma politically correct. Dar dacă vorbim despre politically correct, aceasta chiar este o armă cu care minoritățile au cucerit scena și au amuțit de multe ori gurile sparte ale majorității.
Minoritățile active, agitatoare, în cele mai multe cazuri, reușesc să învingă majoritatea tăcută. Grupurile care nu participă la bătălia și scandalul de invective din spațiul public, mai nou, acesta fiind înlocuit de spațiul virtual, nu există decât în rarele momente în care sunt obligate să se exprime. Uneori. această majoritate tăcută, pe care greșit o consideram moartă, se duce la vot și produce surprize sau răsturnări spectaculoase, cum a fost cazul mobilizării din turul doi în cazul alegerilor prezidențiale din 2014, de la noi. Când majoritatea tăcută se exprimă gestual sau faptic, aceasta poate produce unele răsturnări de situație, dar când trec alegerile, tot minoritățile revin în spațiul public și conduc conversațiile publice.
Majoritatea tăcută și leneșă este tot mai puțin la modă. Minoritățile active își construiesc mijloace speciale pentru a învinge în epoca post-adevar. Ele pot să folosească arma politically correct, după care să ascundă o serie de adevăruri.
Suntem în epoca post-factualității, pot spune ei, nu ne mai bateți la cap cu adevărurile voastre demodate. Poate ca acum încă nu e adevărat, dar ne putem aștepta ca, în viitor, lucrul acesta să se întâmple, deci să nu ne uităm la detaliile de moment. Minoritățile pot să folosească „adevăruri alternative”, nu contează că acestea se pot plasa între „fake news” și ciudatele „alternative facts”. Desigur, rezultatul este o confuzie generală și intenționată.
Minoritățile se pot autoidentifica în postura de cei mai buni dintre cei buni, români care au o conștiință superioară și o viziune despre viață care îi face să le fie milă de cei care încă trebuie să asculte de multe ori „Deșteaptă-te, române!” până să-și facă efectul.
La noi, sondajul IRES prezentat în acest număr din Sinteza arată că majoritățile se pot forma destul de ușor și datorită unei aplecări pronunțate a românilor spre comportament defensiv și conformism, așa cum arată și lucrările din ultima vreme realizate de profesorul Daniel David. Când vorbim despre interesul minorităților, 64% dintre români spun că minoritățile își urmăresc doar propriul interes, care nu se întâlnește cu cel colectiv, chiar dacă asta se afla în ușoară contradicție cu optimismul din răspunsul la întrebarea dacă oamenii simpli, bine organizați, ar putea influența semnificativ mersul lucrurilor: 84% cred că da, cifră care este influențată, probabil, de revoltele de stradă din această perioadă.
În timp ce 66% spun că ei cred că este bine ca în viață să încerci să fii cât mai asemănător cu ceilalți, 76% cred orbește în majoritatea ca judecată împărtășită de cei mai mulți (Dacă un lucru este acceptat de cea mai mare parte dintre oameni, este clar că este un lucru bun) și, poate mai relevant, 37% dintre români cred, radical, că toți membrii societății trebuie să se alinieze valorilor majoritare. În fine, aici procentul putea fi mai mare, dar, probabil, subiecții s-au prins că trebuie să fie mai deschiși fiind o prescripție atât de radical exprimată, însa găsim și raționamentul celor 43% care cred că grupurile mici pot influența majoritățile.
Și totuși, cum se poate ajunge la proteste sociale care devin știre mondială într-o societate cum este cea descrisă de studiile psiho-sociologice? Simplu: majoritățile pot fi majorități obtuze, mai ales atunci când sunt conduse de elite slabe, care nu înțeleg că logica majoritară este doar principiu fondator dar nu și unic, adică discreționar, principiu de funcționare sau mecanism de management social.
Majoritatea obtuză se poate așeza la putere disprețuind tot ce nu intră în sfera sa de interes imediat, mai ales disprețuind sensibilitățile colective.
Majoritățile obtuze pot disprețui dialogul, comunicarea și continuă lupta surdă din timpul care era destinat luptei pentru putere. Când elita majorității caută să domnească și să sugrume, să preseze și să nu se uite la feedbackul social, atunci se formează minorități disperate, care pot erupe în societate, cu sau chiar fără ajutorul unor organizații de interese legitime sau ilegitime. În aceste cazuri, majoritățile obtuze se pot deșira încet, deoarece se pierde pe drum puterea numărului.
Elita majorităților, când există, deoarece putem avea și majorități fără cap, trebuie să treacă mai multe probe complicate. Prima este să oprească gloata câștigătoare să ia întreaga societate ca pradă de război și să devasteze arealul social. A doua este clarviziunea de a înțelege că o victorie în alegeri nu crește nivelul de inteligență și înțelepciunea celor care o compun, iar ceilalți, învinșii – să spunem, nu devin dintr-o dată mai prosti și mai inerți. Când reprezentanții majorității uită de responsabilitatea lor socială și vor să-și servească doar propria armată, pericolul de a pierde repede majoritatea este foarte mare, deoarece dincolo de modul în care definim minoritatea și majoritatea, unii față de alții, sau ambele în reper cantitativ, ori ca distanță față de un centru de putere, altceva este mai important, ceva de care majoritățile uită, este vorba de CRITERIUL fundamental: criteriul civilizației și respectul contractului social. OMUL trebuie respectat indiferent de țarcurile în care, momentan, se află, în cel al majorității sau în cel al minorității. Orice cetățean trebuie să se bucure de respect egal, fie că este din Nord sau din Sud, de la sat sau de la Oraș, dintr-o comunitate care ne place sau nu ne place. Dacă respecți criteriul acesta, ca o condiție minimă, atunci te poți enerva pe minoritățile agitatoare, turbulente, cum vrei să le etichetezi ideologic sau propagandistic, dar poți fi sigur că, dacă respecți această condiție minimă, atunci toate aceste minorități vor ajunge să te respecte și să te recunoască, chiar dacă se vor lupta în continuare pentru drepturile și interesele lor. Și încă ceva, o regulă de etică politică, numai în barbaria trecutului indepărtat, învingătorul lua totul.
În fine, elita majoritară, când ea există, trebuie să mai treacă o probă de inteligență, o probă de istețime mai degrabă, nici măcar una de cultură: înțelegerea că orice majoritate este perisabilă și tot mai fragilă, într-o lume tot mai fragmentată în care acolo sus, la guvernare, de exemplu, se stă, în medie, doar o jumătate de mandat, în ultimii 10 ani. Altfel spus, în orice majoritate, există zeci de grupuri minoritare care se activează doar în situații disperate. Să listam câteva dintre aceste minorități latente, tăcute, dar nu inexistente.
Există o minoritate a celor care cred în pace socială și sunt sătui de războaiele politice, culturale sau personale ale elitelor. Este o minoritate care se supune, dar nu e compusă doar din savanți și stoici, ci și din oameni neinstruiți, nu e doar la oraș sau doar printre tineri.
Cu siguranță, există și o minoritate a oamenilor care respectă interesul colectiv, uneori au curajul să-l numească interes național, chiar dacă o fac delimitându-se de uzaje politice concrete. Sunt, poate, oameni care nu se consideră excepționali, nu vor decorații pentru că rămân în țară, dar sunt furnicile care realizează PIB-ul și bugetul. Ar vrea și ei să vadă că banii se duc acolo unde trebuie, dar decența nu îi face să meargă în stradă, însă disperarea poate să-i scoată și să-i adauge minorităților mai vocale.
Există probabil și minorități care iubesc natura și minorități care iubesc oamenii sau civilizația mai mult decât îngustul interes personal. Nu toți se leagă cu lanțuri de porțile instituțiilor, nu toți sunt dispuși să stea în frigul de februarie prin piețe, dar dacă sunt aduși la disperare, o vor face mai devreme sau mai târziu.
Sunt minorități, nu doar etnice, chiar formate din români get-beget, care ar dori ca localitatea sau județul lor să poată să se administreze mai bine, să nu fie necesar să meargă la București pentru aprobarea oricărui fleac. Se simt umiliți și s-au săturat, dar înțeleg situația geopolitică și nevoia unei coeziuni naționale mai strânse; și ei dau câteodată cu căciula de pământ cu ciudă, dar strâng din dinți și merg mai departe. Poate și-au pierdut speranța pentru acum, poate nu mai cred că vor fi ascultați, dar nu se poate să nu spere că într-o zi vor deveni cetățeni egal respectați.
Este adevărat că spațiul social este și un spațiu de confruntare între majorități și minorități. Majoritățile inteligente, care practică toleranța și respectul minorității, cele care știu să împartă puterea nu pierd niciodată războiul. Majoritățile obtuze nu au cum să câștige, își creează dușmani imediat, se detonează fără să vrea.

Deocamdată, viitorul  nu sună bine!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 37, februarie 2016.

23 decembrie, 2016

MOŞ CRĂCIUN – cum rezistă povestea?



Moş Crăciun este o minune şi o credinţă care nu pot fi ucise de raţionalism şi secularizarea contemporană. În aceste zile de decembrie, 49% dintr-un eşantion naţional[i] de români adulţi spun, cu toată seriozitatea, că Moş Crăciun există şi 44% recunosc că i-au scris, cel puţin o dată în viaţă, o scrisoare personajului legendar, probabil atunci când erau copii. Dar şi la vârsta adultă, maturii acceptă să se supună unui experiment imaginar şi fac liste cu darurile pe care le-ar cere moşului, dacă ar fi să scrie o scrisoare. În vârful listei se află sănătatea şi banii, cu cele mai mari frecvente, dar şi alte lucruri, cum ar fi politicieni iubitori de popor.
Ne întrebăm de ce cred copiii în Moş Crăciun?
Este, de fapt, o credinţă infantilă, dar care joacă pe deplin virtuţile unui model bazat pe raţionalitate subiectivă. Este o reprezentare socială, despre care Jodelet propune să admitem că „este o formă de cunoştinţe, social dezvoltată şi partajată, cu un obiectiv contribuind la construirea unei realităţi comune pentru un ansamblu social”[ii].
Părinţii sunt investiţi în mod natural cu o mare credibilitate, cea care clasează, într-o primă etapă, credinţa în existenţa lui Moş Crăciun în grupul de Credinţe pe care Sperber (1996, p. 127) le numeşte reflexive şi despre care el spune: „Conţinutul lor, din cauza caracterului lor relativ nedeterminat, nu poate fi justificat prin date sau prin argumente. Dar asta nu face aceste convingeri iraţionale. Aceste credinţe sunt raţional acceptate dacă există un motiv bun să aibă încredere în sursa lor (de exemplu, părinte, profesor sau om de ştiinţă)[iii].
Dincolo de prestigiul părinţilor, este vorba despre o credinţă temporar nefalsificabilă. Apoi este o credinţă bazată pe „dovezi”, scrisori, daruri, reprezentări, lumini, toate oferind consistenţă unui mit care poate rămâne abstract şi contribuie pentru a genera o magie, o atmosferă care să conducă la acceptarea de către copii a scenariului de Crăciun. În fine, o credinţă uneori utilitaristă, copii nu au un mare şoc când descoperă contrariul, deoarece cadourile continuă să vină de la părinţi. Acest ultim motiv, mai mult utilitarist decât argumentativ, cântăreşte greutatea sa atunci când vine vorba de abandonul credinţei în existenţa personajului, Dar nu doar conţinutul comercial face să reziste povestea, Moş Crăciun este, în primul rând, expresia unui statut diferenţial între copiii mici pe de o parte, adolescenţi şi adulţi pe de altă parte. În acest sens, se referă la un set extins de credinţe şi practici pe care antropologii le-au studiat în majoritatea societăţilor, şi anume ritualurile de trecere şi iniţiere.
Vedem că credinţa în Moş Crăciun nu este doar o farsă plăcută provocată de adulţi copiilor; că este, într-o foarte mare măsură, rezultatul unei tranzacţii scumpe dintre cele două generaţii.
Cornelius Castoriadis[iv] vorbeşte despre aceste tipuri de personaje sau sărbători ca iluzii necesare, care permit societăţilor să creeze un spaţiu comun de referinţă pentru a ghida acţiuni şi comportamente, deoarece universul social nu este doar un răspuns la nevoi biologice, ci şi o organizare de semnificaţii. Chiar şi imaginarul de consum creează, după sociologul francez, „unificarea lumii”.
În fine există o largă discuţie în psihologie dacă este bine să-i obişnuim pe copii cu această minciună, sau trebuie să-i creştem cu ideea de raţionalitate. Cei mai mulţi psihanalişti sunt de acord cu faptul că povestea lui Moş Crăciun este una dintre poveştile care-i ajută pe copii să crească. A nu crede în Moş Crăciun ar fi echivalent cu a nu crede că dorinţele pot deveni realitate sau că este nevoie să-ti doreşti ceva ca să se întâmple.
Crăciunul este o sărbătoare despre faptul de a dărui. Într-una dintre cele mai citate cărţi din istoria sociologiei[v], Marcel Mauss vorbeşte despre darul din societăţile arhaice, care are, în primul rând, semnificaţia de a întări comunitatea, de a crea reciprocitate, de a strânge reţeaua de relaţii, a întări ţesutul social şi coeziunea. Darurile constituindu-se în valori, la fel ca acestea au rolul de a menţine ordinea, solidaritatea şi pacea comunitară prin implicaţiile mentale pe care le au asupra oamenilor, influenţându-le atitudinile. Crăciunul devine o instituţie socială care face, prin atmosfera creată, ca oamenii să creadă că miracolul este posibil. E adevărat, în apropierea Crăciunului sunt cele mai multe tentative de sinucidere, deoarece este o perioadă în care oamenii caută cu insistenţă întărirea unor legături sociale, simţim nevoia unui suport afectiv. Crăciunul devine un loc simbolic de refacere a legăturilor de suport afectiv, unde darurile sunt un vehicul catalizator. Sigur, putem vorbi în sociologie despre funcţionalismul lui Parsons sau de teoria schimbului social (Blau) ori darul ca schimb simbolic în care este „uitată” structural reciprocitatea aşteptată (Bordieu)[vi] dar, pentru nevoile acestui articol, ne vom limita la rolul sărbătorii de a întări reţele sociale de solidaritate.
Succesul social al donatorilor. De câteva decenii, sociologii şi psihologii caută să înţeleagă o serie de determinante sociale ale succesului şi schimbului social şi au descoperit existenţa a două tipuri de oameni: donatorii (givers) şi profitorii (takers)[vii]. Profitorii vor mereu să obţină ceva în plus, să rămână cu un profit din ceea ce dau, sunt în general oameni competitivi, îşi urmăresc continuu propriile interese, sunt atenţi să folosească toate ocaziile în care pot câştiga, sunt centraţi pe ei înşişi. Donatorii sunt preocupaţi mai mult de nevoile celorlalţi, sunt generoşi, împart cu ceilalţi bunuri sau relaţii. Donatorii sunt mai rari, insă chiar şi profitorii pot fi donatori în familie sau în cercul cel mai apropiat de prieteni.
O anchetă mondială făcută în 12 ţări de psihologul Shalom Schwartz[viii] a demonstrat că, în majoritatea ţărilor, oamenii preţuiesc mai mult valori ca dărnicia, ajutorarea altora, compasiunea sau dreptatea socială faţă de valorile profitorilor: bani, putere, reuşită. În plus, tot mai multe lucrări contemporane arată că a avea comportament de donator este una dintre cele mai importante mecanisme de succes, deşi uneori îi invidiem pe profitori şi putem crede ca ei deţin cheia succesului. Românii declară că donează pentru scopuri caritabile într-o proporţie foarte mare, disproporţionat cu realitatea. Dar dorinţa de solidaritate şi cea de a dărui ar trebui organizate social. În studiul IRES invocat, 95% dintre români declarau că fac cadouri de Crăciun, ei fiind cu mult mai mulţi decât cei care cunosc cu adevărat semnificaţia religioasă (84%).
Nevoia de sărbătoare. Dacă trecem peste motivaţia religioasă, destul de importantă, dar pe care nu o analizăm în cuprinsul acestui text, nevoia universală a oamenilor de sărbătoare este, credem, o explicaţie foarte bună pentru care Moş Crăciun are încă drept de cetăţenie în societatea noastră. Nevoia de a sărbători este o nevoie universală. Nimeni nu poate sărbători singur, sărbătoare înseamnă reunire, înseamnă reconstrucţia prin diverse ritualuri şi rituri a unui loc comun, care poate să fie civil sau religios, sacru sau profan. Sărbătoarea creează discontinuitate, este o ruptură pentru cotidianitatea plată sau stresantă, legată de muncă sau alte activităţi. Pe de altă parte, sărbătoarea permite contrastul dintre zilele lucrătoare, normale şi zilele în care controlul social este mai slab, şi deci mai apropiat de liberul arbitru. Multe dintre sărbători alimentează o nostalgie a trecutului sau a rădăcinilor, ceea ce poate produce plăcerea unei regresii imaginare şi a unei întăriri identitare. De sărbătorile religioase importante, cum sunt Paştele sau Crăciunul, oamenii, inclusiv cei din diaspora romanească, se întorc acasă pentru a reface legăturile cu familia şi comunitatea părăsită. Sărbătorile înseamnă ritualuri, iar ritualurile sunt comportamente sociale codificate. Oricât ar fi de desacratlizate sau mercantilizate, sărbătorile sunt, cum spune Mircea Eliade, adevărate rupturi, spărturi în spaţiu, definind opoziţii dintre sacru şi profan.
Sărbătorile pot reînvia în faţa noastră practici ale unui timp armonios al societăţii, un timp al tradiţiei, în care oamenii nu era răstigniţi între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradiţional se oferea naturii şi universului cu totalitatea fiinţei lui , omul modern desacralizează şi elimină transcendenta, se luptă cu trecutul, intră în opoziţie cu propria lui esenţă, pentru că nu mai este în stare să înţeleagă propriul lui interior, populat cu conţinuturi mitice, fantastic, plin de simboluri şi semne.
Deci, Moş Crăciun există nu doar pentru că îl întâlnim la mall!
Crăciun Fericit!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 35, decembrie 2016.

Referinţe biblografice




[i] Studiul „Crăciunul la români” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în perioada 27-28 noiembrie 2016. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 900 de subiecţi cu vârsta de peste 18 ani, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marja de eroare ±3,3%.

[ii] Bronner, Gérald, Contribution á une thérie de l’abandon des croyances: le fin de pére Noël, Presses Universitaires de France | Cahiers internationaux de sociologie 2004/1 - n° 116, p. 120, apud. Jodelet D., Représentations sociales: un domaine en expansion, in Les représentations sociales (sous la dir. de D. Jodelet), Paris, PUF, 1989, p. 36
[iii] Ibidem, Sperber D., 1996, La contagion des idées, Paris, Odile Jacob, p. 127
[iv] Castoriadis, Cornelius, 1975, L'institution imaginaire de la société, Paris, Seuil.
[v] Mauss, Marcel, 1997, Eseu despre dar; trad. din limba franceză de Silvia Lupescu, Polirom, Iasi, p. 228
[vi] Un studiu interesant în limba romană: Voicu, B., 1997, Darul: funcţii, structură, comportamente, în Revista de cercetari sociale, pp. 110-132, nr. 2
[vii] Grant, Adam, 2013, A da și a lua, trad. Dan Crăciun, Publica, București
[viii] Schwartz, Shalom H., 2012, "An Overview of the Schwartz Theory of Basic Values". Online Readings in Psychology and Culture si Schwartz, Shalom H. (1992). "Universals in the Content and Structure of Values: Theoretical Advances and Empirical Tests in 20 Countries." Advances in Experimental Psychology: 1–65.

10 decembrie, 2016

DE CE SĂ MERGEM LA VOT?



(Cateva gânduri din noua mea carte Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă)

Politica noastră trebuie resetată total. Trebuie să trecem brusc și fără prea multe pregătiri la o nouă etapă. România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare.
Resetarea sistemului înseamnă, în primul rând, restaurarea sensului colectiv, a căutării unui interes comun. Se poate să avem interese diferite, vieți diferite, speranțe și coșmaruri diferite și diversitatea să fie, de fapt, o mare bogăție. Dar, în primul rând, resetarea trebuie să stabilească faptul că punem în centrul activității politice omul. Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalți, la cei de lângă noi, la cei învinși de viață sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor și regulilor, a regulamentelor, instrucțiunilor sau ordinelor care nu fac destul pentru sănătatea oamenilor, tot ce înseamnă protecția civilă, protecția minții lor prin educație, protecția identității sau modul în care cresc.

Societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Formula este simplă și nu doar la prima vedere. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale.

Dacă vom considera că oamenii trebuie puși înaintea profitului sau altor ținte de carton, atunci vom ști ce trebuie făcut în campanii electorale, dar mai ales în afara lor. Ne vom da seama că a face politică nu înseamnă doar putere pentru omul-politician, ci mai ales a reda puterea oamenilor. O resetare înseamnă să nu-i mai amăgim pe oameni cu pomeni în schimbul voturilor, ci să le deschidem mintea sau să-i ajutăm să se pregătească pentru a rezista mai bine competiției dintre ei sau competiției noastre cu alte state. A reseta înseamnă reguli stricte, adică să nu-i lăsăm a se sinucide pe șosele, să moară absurd în spitale, chiar să-i oprim pe oameni să facă tâmpenii cu libertatea lor.

Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțează de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei. Ele nu înțeleg de ce pleacă doctorii din România, de ce ei nu sunt patrioți și nu au o vocație a sacrificiului aproape sinucigașă; nu au studiat vreodată clientelismele și nepotismele din spitale, corupția și autismul șefilor, umilirea zilnică și cerințele tot mai nervoase ale pacienților. Guvernele se gândesc la investiții străine sau la creșterea PIB sau la cea a eficienței unor sectoare, dar nu se gândesc la țăranii care nu pot să pună sămânța la timp sau care nu au bani să se racordeze la conducta de apă pe care Guvernul le-a adus-o la poartă.
Trebuie să cerem prin votul nostru parlamentului si viitorului guvern să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. Echilibrele economice trebuie urmărite, chiar și nivelul de deficit stabilit de Comisia Europeană, dar nu în momentul când mor oameni pentru că sunt prea departe de spital și nu avem salvări pentru ei și nici atunci când sute de mii de copii nu pot urma liceul sau când medicii pleacă din țară cu miile.

Când ne gândim că educația costă este clar că greșim, deoarece educația va crea oameni mai productivi, mai îndemânatici, mai autonomi în viitor, deci este cea mai bună investiție. Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere.
Avem nevioe de politicieni inteligenti, cu atitudine, dar și cu empatie. Acestea pot ajuta politicianul să nu accepte doar imagini mediate prin multe filtre, ci să caute dovezi și soluții concrete sau probleme concrete, dar empatizând să poată să și înțeleagă natura problemelor, cauza lor sau efectele asupra individului, dincolo de statistici. Când spunem că mortalitatea infantilă din România s-a redus, din 1990 până azi, de la 29 la mie la doar 9 la mie, putem să credem că vorbim despre un progres, însă dacă ești un politician empatic, îți dai seama totuși că este vorba de aproape 2000 de copii care mor în primul an după naștere. Închipuie-ți că sunt niște îngeri care aleargă peste un câmp de flori sau că este și copilul tău printre ei, și atunci o să te înfiori, n-o să poți dormi noaptea și te vei gândi că a salva viața fiecăruia dintre cei care pot fi salvați este mai important decât lupta pentru reducerea cu 2 procente a deficitului bugetar. Asta înseamnă să pui oamenii înaintea cifrelor.
Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, însă nu cu prezentări meșteșugite și power-pointuri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele. Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte.
Mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.

Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface că îl uită. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinătate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș. Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina.
Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca. Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății, efecte mari.
De la cine să așteptăm schimbarea? Se poate face resetarea aceasta? Cine o poate face? Cu siguranță, de unul singur nimeni nu poate face asta. Dar o pot face mai mulți, echipe, sau un grup din ce în ce mai mare de oameni care au curajul să spere și să iasă din inerție. După Colectiv, preferăm să ne încălzim la certitudinea că suntem neputincioși, bolnavi iremediabili, nemernici, că nu putem face nimic, în locul încercării de a curma toate acestea într-o zi. Dăm prioritate unei certitudini dureroase, în loc să încercăm să ieșim din acest destin, preferăm o ticăloșie de grup unei încercări de eliberare. Preferăm o securitate fără de speranță, unei insecurități care ne-ar da șanse la un alt viitor. Chiar dacă am vrea, nu putem demisiona din responsabilitățile pe care le avem față de România. Și nici nu trebuie să acceptăm populismul cinic al celor care simulează apropierea de popor și afișează simplitatea unei proximități jucate cu oamenii simpli.

Trebuie să învățăm să lucrăm împreună, ca indivizi ne simțim tot mai singuri în fața lumii. Individul singur simte că nu poate să înfrunte riscurile multiplicate și aici apare nevoia de asociere, de luptă comună. Dar pentru asta este necesară renunțarea la cinism și la sloganele care ne-au fost repetate până am ajuns să le confundăm cu propriile noastre gânduri. A schimba logica întregului sistem înseamnă că ar trebui să înceapă să ne pese cine ne conduce, dar și să ne gândim serios la nevoile noastre și cum pot fi ele transpuse în proiecte. Răul cel mare este nepăsarea față de ceilalți, față de destinul comun și așteptarea ca lucrurile să se întâmple fără de acțiune din partea noastră. Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărți și pe cei care îi învață pe copiii noștri. Ei sunt îngerii lumii noastre și, dacă își fac bine treaba, chiar ne pot salva. Nu vă mai înghesuiți la cursuri motivaționale și alte porcării menite să vă programeze mental! Mai multă motivație decât frica părinților pentru viitorul copiilor lor într-o țară care pare normală, dar nu este, unde se poate găsi? Nu trebuie așteptate alegerile pentru a ne gândi la schimbare, de regulă după alegeri nu se împlinește decât visul de moment, acela de a câștiga omul nostru împotriva omului lor. Generațiile care nu încearcă să schimbe ceva vor fi niște generații învinse, vor rămâne să aștepte să le cadă din cer cadouri în timp ce cântă triste „vrem o țară ca afară”. Există ceva ce rămâne chiar și după moartea speranței: indignarea și simțirea, încă ne doare drama de la Colectiv și dacă ne doare, înseamnă că suntem vii, iar dacă suntem vii, înseamnă că mai putem să ne luptăm. Cea mai mare tragedie este atunci când nu înțelegem nimic din dramele noastre.

Mai trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv.

Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

Avem nevoie de o nouă etică a responsabilităţii care ar trebui să fondeze noul contract social. Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.




03 decembrie, 2016

TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA


Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.

30 noiembrie, 2016

La multi ani, Românie posibilă!


Societatea noastră pare avea un anumit tip de impersonalitate, o înstrăinare de ea însăși, o neparticipare la propriul destin. Avem un potențial pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem la suprafață. Totul este posibil, se poate întâmpla, poate fi gândit, dar societatea nu se mobilizează pentru ca această virtualitate să devină fapt. Astfel că putem vorbi despre o Românie absentă, o Românie probabilă. Ai senzația că românii se uită la propria viață ca la o piesă de teatru pe care ei înșiși o consideră proastă.
 
Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanța noastră socială este afectată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenței și intervenții pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent în care au fost aduse în spațiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituționale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluția democratica. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri. Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă țara va rămâne, dacă națiunea va rezista și statul nu va eșua în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici.
 
De 1 decembrie să ne hotarâm că trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv. Politically incorrect, această atitudine poate fi o cale de început. Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.
 
Dar, de cele mai multe ori, coborârea la oameni este un delict, este politically incorrect. Da, atitudinea politically incorrect poate fi o soluție, o primă etapă pentru resetarea sistemului.
România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivelul de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.
 
La multi ani, Românie posibilă!

31 octombrie, 2016

În căutarea dușmanului interior



Nu putem trăi fără dușmani. Această propoziție este aproape un truism. „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit”[i]. Dar când în jurul nostru vedem doar dușmani, pare destul de clar că este vorba despre o mare criză de identitate.
Inconștientul este marele dușman interior, ne spun psihologii. Dușmanul cel mai mare se află între cele două urechi din dotare, declară psihanaliștii. Este un dușman periculos, căci este sediul pasiunilor și este surd la educație, iar Lacan crede că putem să ajungem totuși până acolo încât să injectăm instincte, dar nu știm dacă putem face asta și cu idei.
Dar dacă ignorăm sfera vieții private, dușmanul apare într-o multitudine de ipostaze, dușmanul devine deja o instituție. Cred că mai important este ceea ce aș putea numi Instituția dușmanului comun. Carl Schmitt [ii], este unul dintre cei mai subtili teoreticieni, dușmanul comun fiind un element important pentru constituirea statului însuși.
Politica poate fi văzută prin intermediul unui raport dintre prieteni și dușmani (Carl Schmitt și Julien Freund). „Nu există politică reală decât acolo unde există un inamic real sau virtual”, notează Julien Freund, chiar imaginar am putea completa noi, iar statul ar fi, conform autorului, acea unitate politică ce a reușit performanța să împingă dușmanul interior în exterior. Sigur, plasarea dușmanului interior în afară este actul fondator, pe urmă, de multe ori statele, în variantele lor violente sau ca posesoare ale atributului violenței legitime, cum  scrie Max Weber, descoperă dușmani și în interior pe care-i combat sau anihilează în campanii sau prin acțiuni de propagandă. Marile cruzimi ale fascismului sau comunismului s-au făcut în numele distrugerii unui dușman interior. Sigur, nerecunoașterea inamicului interior comportă un risc și mai mare decât recunoașterea lui, deoarece nu avem posibilitatea mobilizării și poate sa scadă sentimentul apartenenței colective. În schimb, când inamicul pierde bătălia, când pare jalnic, sau stă prost, este clar că învingătorul este și el într-o fragilă situație. Deci să dăm nume inamicului, pentru că abilitatea de identificare și portretizare a dușmanului este o condiție a coeziunii și menținerii identității grupurilor, deoarece pericolul unește mai puternic decât bunăstarea sau simpatia, cum scria și Canetti[iii].
Dușmanul comun a fost teoretizat în științele sociale de mulți dintre clasicii ei și are multe funcții sociale. Dușmanul comun este un fel de ecran alb, de fundal pe care se poate proiecta identitatea. El reprezintă, prin contrast, ceea ce grupul nostru respinge. Apoi are și o importantă funcție în stabilirea ordinii și stabilității, motiv pentru constituirea de reguli stricte, dar și pentru alocarea de resurse. În toate țările , atunci când se constituie bugetul pentru anul următor, abundă date despre pericolul extern sau despre delincvență, deoarece asta face parte din lobby-ul pentru un buget mai mare pentru armată sau poliție.
Cele mai multe studii sociologice recente arată că, în fond, comunitățile trăiesc într-o mare măsură ca în fortăreața Bastiani, descrisă în Romanul „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati [iv]. Soldații așteaptă cu speranță să vină dușmanul, să năvălească tătarii, deoarece sunt dezgustați de viața lor fără evenimente, așteaptă un destin eroic. Se uită mereu spre orizont și transformă fiecare închipuire într-o mare armată care vine spre fortul lor.
Într-un sondaj IRES [v], 92% dintre români se identifică cu fraza „sunt foarte puțini oameni în care am încredere cu adevărat”, 78% cred că „majoritatea oamenilor sunt invidioși”. De asemenea 75% dintre români cred ca majoritatea oamenilor sunt egoiști, tot atâția că oamenii sunt nefericiți și doar cei care seamănă cu mine se califică pentru a avea încredere în ei. Pe fondul unei uriaşe aşteptări negative, 65% spun că majoritatea oamenilor îi surprind negativ. Dar și distanta este necesară pentru profilarea dușmanului comun, cu cât cineva este mai departe, este un dușman mai ușor de gestionat imaginar, deci își merită locul. În același sondaj, românii îi pun în fruntea piramidei dușmanilor pe politicienii de la București (64%), urmează apoi politicienii locali (doar 39%), patronii (22%), procurorii (17%), judecătorii (17%), polițiștii (12%).
Dacă ne uităm cu atenție, dușmanul comun care sunt politicienii de la București, reprezintă și un „dușman comod”, el nu poate să ne combată direct. Niels Christie şi Kettil Bruun, în cartea lor „Duşmanul comod” („Den godefiende”[vi]), au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii „duşmanului ideal” cum ar fi: ușurința de a a-l culpabiliza și lipsa unor sprijinitori puternici; să poată fi cosmetizat ca pericol, să fie prezentat ca având un mare grad de pericol (arma irakiană ca a patra armată a lunii, vă amintiți?); să fie etern, dacă se poate, să nu fie posibilă victoria totală asupra lui („axa răului” este eternă).
În fine, în psihologia politică [vii] o să găsim o serie de caracteristici comune campaniilor electorale: tot ce este rău se trage de la el, este inutil să comunici cu dușmanul sau să-i acorzi chiar și o încredere limitată, nu trebuie să ne pierdem vremea cu căutarea unor diferențe individuale (toți sunt la fel!), nu merită nicio urmă de empatie, separarea de dușman trebuie să fie totală.
Statul devine încet, încet dușmanul nostru interior. Chiar dacă panseurile neoliberaliste au întărit această idee, ea nu este politică neapărat. Statul sau sistemul devine cel mai simplu țap ispășitor. După revoluție s-a argumentat că statul este prost gestionar, pentru că este vorba despre proprietatea tuturor și asta este, de fapt, a nimănui. Apoi am observat că statul nu ne ajută destul de mult, că nu ne construiește o „ţară ca afară”, că nu avem drumuri, sănătate bine îngrijită sau locuri de muncă. Statul devine un dușman important, mai ales când ești copleșit de sentimentul insecurității.
Uneori, mecanismul politic merge pe negarea inamicului? În cazul inamicului politic, negarea lui duce la permanentizarea războiului, cum spune Julien Freund[viii] sau la continuarea lui, prin metode care nu respectă regula jocului, Războiul fără de reguli creează condiții pentru o conflictualitate haotică și o violența fără reguli. Azi chiar a apărut un concept nou, acela de „război hibrid”.

Epilog
În prag de campanie electorală ascultând rumoarea publică și marile discursuri putem să fim chiar îngrijorați și să ieșim din gândirea de cutie.
Cred că sunt națiuni și popoare fericite, națiunile care au dușmani puternici și bine definiți, mai ales dușmani istorici. Americanii sau rușii sunt națiuni care au tot timpul dușmani tari ca ei . Francezii și-au găsit și ei un dușman recent în noul jihadism.
Dar noi, românii, noi o națiune mai mică, ce ne facem? La noi, și ungurii s-au blegit, doar în campanii electorale mai cer autonomii sau alte chestii. Chiar am ajuns atât de săraci și de slabi în istorie, încât nici măcar un dușman ca lumea nu ne-a mai rămas? Scumpa noastră tărișoară se află într-o situație grea. Da, statul nostru nu mai produce dușmani pentru ca a devenit el dușmanul nostru.
Pe de altă parte trebuie să fim vigilenți și să căutăm dușmanul interior mai bine. Sigur ne este adormită vigilența. Pentru că dușmanul interior este mereu ascuns. Când totul pare clar, să nu vă lăsați înșelați. Sigur se află ceva în spatele acestei cortine. Pare un om de treabă, nu se poate, căutați că sigur are o mască. Dacă vedeți un intelectual rezonabil, ar trebui să fiți cu atât mai atenți. Sunt mari șanse să fie un plagiator ordinar. Dacă vin unii care spun că luptă pentru voi, nu-i credeți, în spatele lor se pot afla interese străine. Care sunt semnele că dușmanul este pe aproape?
Este clar că trebuie să pornim de la faptul că dușmanul interior trebuie să fie bine camuflat. Poate că are în spate o mare coaliție sau este organizatorul unui complot. Apoi el va ataca totdeauna din interior. Ne va ataca drepturile și prosperitatea. Se va insera să ne distrugă coeziunea și solidaritatea. Dar, putem fi siguri, dușmanul interior ne va ataca libertatea noastră și a concetățenilor pentru care s-au jertfit atâția înaintași.
Ce metode am putea folosi azi pentru a scăpa de marele dușman politic interior? Azi auzim tot mai mult că ar trebui să trecem la un fel de democrație directă. Marea problemă este că cetățenii nu au putere reală. Sa facem politică fără politicieni, cu oameni de bună-credință, nu cu politicieni și partide. Iar alegerile devin tot mai demodate. Ce ar fi dacă am interzice toate partidele care au participat la alegeri în ultimii 26 de ani? Poate că ar putea să se afirme altele și am avea și un nume frumos: REFRESHING DEMOCRACY. Uitați democrația cu politica ei, ne-a blocat viitorul, sunt milioane de oameni care au migrat spre alte țări. Dar dușmanii din interior au rămas și, din cauza lor și a corupției pustiitoare, țara noastră nu mai are niciun pic de vlagă. Da, am putea folosi blogurile oamenilor de bine ca surse de idei și pentru a se transmite adevăratele ordine și proiectele viitorului. În fond, putem face un referendum în fiecare săptămâna pentru lucrurile cele mai importante. Putem vota cu like-uri și democrația ar fi mult revigorată. Să trăiască democrația directă, doar ea ne mai poate salva!

PS. Epilogul este o un pamflet, o (auto)ironie. Deci a se consuma cu grijă, poate chiar a se lua în serios, dar cu precauțiuni.


Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 33, octombrie 2016.


Referinţe:



[i]Eco, Umberto, Cum ne construim duşmanul, Iaşi, Polirom, 2013, p. 10
[ii]http://www.liberation.fr/debats/2016/08/03/carl-schmitt-le-penseur-de-l-ennemi_1470100
[iii] Canetti, Elias, Masele şi puterea, Bucureşti, Nemira, 1960/2008, 672 p
[v]IRES , studiul ”Cum se rapoartează românii la duşmani”, realizat în perioada 5-7 octombrie 2016, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat, reprezentativ la nivel național, de 950 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,2%
[vi]https://www.facebook.com/dorian.furtuna
[vii]Pick, T.M., Imaginile duşmanului,Dilema, 1994, II, nr. 65. 8-14 aprilie
[viii] Freund, Julien , L’Essence du politique, Sirey, 1965, Dalloz, 2003, 870 p.