19 septembrie, 2014

Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 8 




Când în anul 2000, într-un studiu devenit celebru, Samuel Huntington vorbea despre singurătatea unei mari puteri într-o lume unipolară, personal, ca nespecialist în geopolitică, am crezut că este vorba despre o chestiune ideologică menită să dea avânt vreunei politici americane de înarmare sau ceva de genul acesta, ceva ideologic de genul scrierilor produse la Rand Corporation. ”Lonely Superpower” îmi părea un concept bun de adormit națiunile fraiere. Dar am greșit atunci, nu am anticipat, deşi mai erau câteva luni, dezastrul de la 11 septembrie şi nici la alte evoluţii. Cu atât mai puțin această trezire a URSULUI de la Răsărit. Huntington observa cu dreptate că SUA nu va fi ajutată de parteneri, cu excepţia Marii Britanii, să-și exercite hegemonia sau sa pună în practică armonioasa, utopica pax americana, aducătoare de armonie, fără conflict și confruntare.

Dansul Europei cu ale sale mari puteri secundare (Franţa, Germania) a fost și este un dans al lupilor. Le este frică de creşterea masculului alpha şi caută să-i limiteze teritoriul. Evident, cu eleganţă şi cu o viclenie pe care o cultură milenară le poate rafina excepţional. NATO este construcţie bună, îţi spune orice neamţ, furnizează bunuri publice, securitate sau încredere, dar nu are resurse de gaz. Supermega puterea, Marele Şerif al Ordinii Mondiale, are motive să simtă singurătatea. Sigur, o singurătate a înălțimilor.

Dar singurătatea Estului este şi mai mare. Ţările din Est, ”teritoriul dintre Germania şi Rusia”, cum spun unii tot mai des, au motive să simtă o şi mai grozavă singurătate. Nu le este greu să o conştientizeze pentru că este deja o singurătate istorică. O simt de câteva sute de ani şi poate au găsit chiar mecanisme de apărare ca să scape de paralizia fricii.
Istorica singurătate a acestor ţări i-a făcut să dezvolte mecanisme nevrotice de supravieţuire în deşertul lor fără orizont.

Se autolobotomizează făcând decupaje nepermise în memoria colectivă a popoarelor lor. De singurătate şi frică ţările din Est nu au curajul să vorbească, sau cel puţin nu cu voce tare, despre ”trădarea Occidentului”. Din cărţile lor de istorie lipsesc episoade importante, mai ales marile trădări de după al doilea război mondial. Chiar dacă a trecut mult timp autoritățile din ţările estice vorbesc foarte rar și în şoaptă despre Operaţiunea Keelhaul, despre ”coridorul polonez” (”coridorul polonez nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic” – Chamberlain). Nici Conferinţa de la München, nu este subiect politic, nici pactul Ribbentrop – Molotov, nici crimele de la Katin, nici trădările de la Ialta ale Europei şi Americii. 

O altă reacţie a fost slugărnicia și automutilarea. Ca să nu omoare speranţa şi visul fiecărei generaţii de a reuşi să meargă în lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, au acceptat că trebuie să-şi privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de exemplu, este prost gestionar) grec - falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednici să le ia telecomunicaţiile şi petrolul. Au crezut că aud o voce care le spune că democraţia este mai importantă decât economia şi zilnic îşi ucid capitalul propriu de dragul capitalului străin.
Au promovat modele aberante de leadership. Liderii lor au crezut că trebuie să devină puternici lideri regionali pentru ca să fie băgați în seamă de conducătorii mai mari sau mai mici ai domnului Superpower. Au întărit puterea centrală în detrimentul autonomiei comunităților, au făcut cadou resursele țării companiilor transnaționale și s-au ferit să ia decizii curajoase tot aşteptând să vadă dacă sunt sau nu pe placul Fratelui mai mare. Au încercat să mutileze democraţia și să călărească justiția în numele principiului că votul mulţimii este singura justificare pentru raţiunile politice, devenite raţiuni de stat. 
Au preferat să se prefacă pro-americani, dar la ospeţe sau când mass-media nu era acolo nu găseau destule cuvinte pentru a spune că dacă masele votează, nimeni nu are ce face de la Londra sau Washington.
Deja unele ţări din Est au obosit şi, de frică sau de singurătate, au început să negocieze cu Rusia. Mai discret sau mai puţin discret acest lucru se întâmplă. Au învăţat ceva din anul 1940 şi anii care au urmat, acum calcă peste principii, chiar peste voinţa popoarelor respective.
Deşi ar părea ca singurătățile seamănă, aceasta este doar o similitudine înşelătoare. Singurătatea Estului este una nevrotică, disfuncţională și disolutivă. Ea acţionează de sute de ani ca o facilă justificare pentru ticăloşie, trădare, dominare aberantă internă şi exploatarea pasiunilor joase ale mulțimilor. Plus iluzia că suferința noastră este originală de aceea putem construi și democrații originale sau constituții cârpite.
Ţările estice nu au descoperit încă un lucru simplu: antidotul la singurătatea lor istorică este construcţia unor state inteligente. În locul unor ideologii strategice de apărare agresive în vecinătate care să mascheze slăbiciunile interne, ar fi fost de preferat să se gândească din timp la stabilitatea sistemică internă care să permită țării să se conexeze la politicile Singuraticului Şerif Universal. Un stat inteligent nu trebuie să fie nici sclav, nici aplaudac al marilor puteri, ci este unul care își construieşte în interior o forță morală care îi dă forță internă și respect extern, respectă principii și nu se pleacă intereselor de moment chiar ale partenerilor, iar prin aceasta este previzibil și uşor de integrat într-un sistem de apărare. Un stat inteligent acumulează continuu resurse, nu funcţionează doar ca şi consumator, își planifică viitorul şi face modificări de strategie doar în funcţie de evoluţii și nu în funcție de interese minore sau alternanțe la guvernare.
Statul inteligent îi păstrează pe oameni vii, creativi, cu iniţiativă şi cu încredere în viitor şi nici liderii lor nu pot fi altfel.


Prin crâșmele Estului politicienii se îmbată şi bat cu pumnul în masă  declarându-şi independenţa faţă de tutoriatul Europei sau hegemoniei Americii și spre  dimineață cântă în limbi adecvate naţiunii: noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari ... Spre dimineață, ajung la birourile lor și caută cu disperare mesajele Unchiului Sam pentru a ști ce trebuie făcut în ziua care începe. Nu găsesc nimic, faxurile sunt goale, cutiile de mail sunt empty. Dacă s-ar trezi, şi-ar da seama de dezastru, de veacul de singurătate care nu se mai termină și care i-a transformat în păpuşi de cârpă. Americanii nu mai vin, cum nu au venit nici atunci când bunicii îi aşteptau aprinzând focuri pe dealuri. Americanii trec din când în când pe aici, dar se întâlnesc cu singurătatea unor păpuşi de cârpă care aşteaptă să le mişte cineva. Dar americanii ăştia sunt pretenţioși, nu ştiu istorie și nici geografie, nu sunt miloşi şi nici înţelegători, ei ar vrea să devină prieteni cu nişte oameni vii. 

22 august, 2014

Acum 5 ani, într-un august electoral

(document pentru nostalgici sau pentru cei care cred în regularități)


Acum câteva zile m-am întrebat ce se întâmpla în urmă cu 5 ani, în august. 
Deși am sondat continuu opinia publică, aproape am uitat care erau temele de dezbatere din opinia publică în vara acelui an electoral. Spontan, mi-am adus aminte puține lucruri. Memoria socială este scurtă și uitarea este facultatea cea mai importantă a memoriei. Oare cum era în urmă cu 5 ani, în august, ce teme erau, cum și ce se vorbea în politică, ce motive de ceartă erau? 
Am apelat la baza de date IRES cu sondaje și am descoperit mai multe studii de opinie făcute în acea perioadă. M-au șocat câteva asemănări. Candidatul principal, liderul de atunci,  și-a declarat candidatura mult mai târziu decât se spune că și-o va lansa anul acesta Victor Ponta (și nimeni nu striga, în gura mare, numindu-l fricos). Percepția de învingător era similară cu cea de acum și nimeni nu se dădea de ceasul morții să inventeze altceva. Direcția în care merge țara arăta mai rău decât acum, dar tot dezastru se putea numi. Președintele critica Guvernul în care mai erau și pesediști, iar pentru echipa lui Geoană marea dilema era dacă să iasă ori să rămână la guvernare. Până la urmă PSD a ieșit, este adevărat că mai târziu decât au facut-o liberalii din USL, în 2014. Pe-atunci nu era Monica Macovei, dar își anunțase candidatura Radu Duda. Încă din mai 2009 se înscrisese în cursă Nati Meir, la lansarea căruia Monica Columbeanu a lansat celebra frază: Republica este spațiu public și o vom da uitării în forma sa de funcționare, complet eronată, de până acum, și o vom înlocui cu o societate de-adevăratelea, condusă de Nati Meir, pe care, cu siguranță ni-l vom aminti mereu și-l vom vota". Din nefericire, în vara respectivă, sondajele nu îl puteau prinde pe Meir în tabloul principal deoarece era nevotat cu toate că filosofa cu Columbeanca despre Res publica.
Și deosebiri sunt destule față de situația de atunci.  PSD se lupta atunci cap la cap cu PDL, iar liberalii erau la locul lor. Politicienii avea cote de încredere mai solide decât cele de acum, cu toate că eram în plină criza și puțini cetățeni mai credeau că politicienii ar putea scoate țara din criză. Oamenii intuiau corect cine va ajunge în turul al doilea. În anticiparea bătăliei de la televizor, Traian Băsescu era considerat favorit, dar în realitate nu s-a întâmplat chiar așa. Ce-i drept, au fost doar două dezbateri complete, cea de la Cluj a fost doar o încălzire cu doi candidați. În fine, localitățile cu primari PSD, PDL și PNL reproduceau structura puterii existente la nivel local, chiar dacă 21% dintre respondenți nici măcar nu cunoșteau apartenența politică a primarului.
În septembrie 2009, deja lucrurile s-au accelerat radical și au apărut modificări mari. Dar despre asta, ÎN EPISODUL URMĂTOR … dacă îmi va mai rămâne nostalgia și cheful.








18 august, 2014

Arma culturală – nucleul unui soft power românesc

Editorial pentru numărul 7 din SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, număr care nu ar fi fost posibil fără contribuția Mariei Rus Bojan, critic de artă și curator independent, membru în comitetul de selecție pentru Rusia și Estul Europei al Tate Modern, Londra


Obsesia discuției despre brandul de națiune
În România există o stranie sensibilitate, un fel de traumă colectivă, poate printre puținele sentimente colective care ne unesc: frustrarea pentru o imagine defavorabilă a României în afară și nevoia unei strategii inteligente de brand de națiune. Este un subiect care dezleagă frenetic energii discursiv-intelectuale deosebite. De cele mai multe ori, cei care care vorbesc confundă brandul de țară cu brandul turistic, dar asta nu este chiar cea mai mare inconsistență. Toți cei care intră în discuție se referă la ceva miraculos, la o găselniță care să proiecteze dintr-o dată România între marile atracții pentru ca aici să vină milioane de turiști și noi doar să stam în diverse locuri și să-i taxăm. Marea problemă este că nimeni nu încearcă să fie realist și nici măcar nu se realizează un efort de grup, ci ne găsim mereu într-o întreprindere de polemică și răfuială între găști. Ultimul mare scandal a fost generat de brandul vegetal produs de Elena Udrea și echipa. Ne aducem aminte sloganul „România, mereu surprinzătoare”, am râs cu poftă cu toții și am făcut bancuri memorabile. A venit apoi România - Fabulospirit, o încercare interesantă a MAE de a vinde România, realizată de un specialist român, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai țările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos care nu a surprins pe nimeni ceea ce a făcut să fie abandonat, deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău.
Din mai multe motive, nu a ieșit nimic din aceste polemici naționale. Noi așteptăm minuni peste noapte, un adevărat miracol comunicațional, o iluminare a lumii în ceea ce privește România. În timp ce politica făcea totul pentru ca România să piardă din credibilitate, credeam că o construcție comunicațională poate minți pe toată lumea. Nu a ieșit mare lucru și pentru că nu ne-am gândit serios să facem un proiect integrat, fără luptă între ministere, fără competiție absurdă între diferiți actori implicați.
Dar problema construcției unui puternic brand de țară este aceea a căutării unui loc gol în mintea lumii, un loc pe care să-l ocupi. Sigur că aici contează și creativitatea, dar mai există o modalitate care îți oferă ocazii și oportunități, acela de a fi prezent la momente importante, să participi intens la civilizația și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea țării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poți fi acolo decât dacă ești alături de contemporani. Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generații politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Suntem membri NATO și UE, suntem în interiorul, nu înafara cercului, participăm la decizii, chiar dacă ratăm cele mai importante momente, uneori din prostie, alteori din lipsa de specialiști, dar, de cele mai multe ori, din dezbinare politică sau orgolii prostești.  

Cultura ca nucleu de soft power
Joseph Nye, inventatorul conceptului de soft power, prevestea că arma letală a secolui XXI va fi cultura. Cred că pe măsură ce globalizarea produce tot mai multe efecte unificatoare, șansa de a da lumii produse culturale care ies din serie este o șansă tot mai importantă pentru țările care au avut șansa, sau neșansa, unor experiențe sau chiar experimente istorice care au produs un mod specific de locuire a lumii, de actualizare a unor valori universale sau de inventare a unor practici culturale specifice.
De multe ori, facem greșeala să ne gândim la soft power ca și la războiul nevăzut al forței de atracție și respingere dintre țări, dar competiția de influență în general, după modelului culturilor cu valențe hegemonice și atunci ne descurajăm considerând că ne lipsește ceva din Hard power (economia, armata etc.) pentru constituirea sintezei într-un smart power care să avantajeze România în competiția globală. E adevărat , SUA au făcut din ”pop culture” o invadare a culturii și vieții cotidiene din întreaga lume, iar China a construit forța de influență prin asistarea săracilor din lume, prin cultura de milenii, confucianism, arte marțiale sau bucătărie și aceste doua modele sunt imposibil de imitate, par descurajante. Dar acestea sunt țari care nu pot fi imitate pentru că și ambițiile lor sunt diferite de ale noastre. Exista însă, în ultimii ani, exemplele unor țări mici care au reușit salturi uriașe în acumularea de soft power: Norvegia, Korea de Sud, Qatar și altele.
 Dacă Nye a teoretizat pornind de la cazul Americii și nevoii de expansiune, astăzi tot mai mulți analiști de geostrategie spun că marea condiție de atractivitate a unei țări pe care insistă strategul american, cea a existenței într-o societate a unui sistem de valori universale, în timp ce culturile parohiale au mai puține șanse de a construi un soft power eficient, devine vulnerabilă, fiind necesare și alte condiții pentru asta. Una dintre ele este cea a susținerii ideației de către instituții, organisme sociale sau economice, forțe sociale puternice. Dacă Nye vorbește despre forța unui set de imagini legate de apologia individialismului sau hedonismului societății consumului de masă, asociate cu democrația neoliberală și libertatea, în ultimii ani a apărut prin intermediul confucianismului cel mai puternic soft power oponent acestui model, dar care a reușit o destul de puternică penetrare în lume. Această imagologie și sistem ideatic care se opune societății de consum aduc, prin intermediul confucianismului, valori diferite: subordonarea individualului, respectul datoriei ca și cale spre umanitate, promovarea austerității și respingerea opulenței, a ascetismului și moralității contra universalismului principiului plăcerii promovat de societatea de consum.

Cred ca este posibilă și a treia cale între aceste doua variante de soft power ale unor actori mondiali importanți, un soft power care valorifică cultura și moduri de viață specifice, moduri concrete de actualizare a valorilor universale. Cred că Nye are dreptate când vorbește despre societățile cu valori universaliste, dar nu are dreptate când consideră că societățile caracterizate de culturi parohiale nu pot produce sau trăi consonant cu valorile universale. Studiile despre cultura politică parohială (locală sau provincială) sunt destul de vechi deja și astăzi nu se mai susține atât de evident ideea existenței unor comunități  care nu conștientizează importanța problemelor de interes național și mondial și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Chiar dacă și azi există aspecte de parohialism, comunicarea și globalizarea au schimbat cred mult chiar și ethosul politic din societățile aflate în diferite faze de dezvoltare și evoluție în raport cu democrațiile neoliberale luate ca reper-standard. Cred că societățile parohiale sunt traversate de fluxuri de valori universale, cred că particularul trăirilor se va întâlni mereu cu universalul, indiferent cât de închisă sau tradiționalistă pare sau este  o societate.
România, campioana ratării ocaziilor, sper că va reuși să valorifice în viitor această șansă de a folosi cultura pentru acumularea unui soft power de care avem nevoie pentru a obține mai mare influență și forță, într-o lume și într-o regiune a bulversărilor și mișcărilor de tectonică politică și geostrategică.

Romanian way of life?
În mod firesc ne întrebăm în ce măsură putem oferi lumii un complex de imagini și idei care să ne facă atrăgători sau măcar demni de respect, iar răspunsul este, în opinia mea, categoric afirmativ.
Tradiția noastră culturală, participarea României la nașterea unor fundamente ale culturii contemporane este un argument sănătos, puternic, cu condiția de a promova cu curaj această poziție. Despre Brâncuși, puțin știu că este român, ca și despre Eugen Ionesco, Cioran, Mircea Eliade sau Tritan Tzara, Marcel Iancu. Dar nu cred că frustrarea asta a noastră poate oferi mai mult decât un fundal de credibilitate pentru a folosi cultura contemporană ca sursă de soft power.
Avem aici câteva handicapuri în cei 25 de ani de rătăcire în căutarea lânei de aur a democrației. În primul rând, cultura este pentru politicienii români o anexă de câteva fraze la sfârșitul proiectului electoral sau programului politic. Politicienii și diplomații cred că scena folosește doar pentru a se urca ei în campanie, iar casele de cultură doar pentru a face conferințe județene sau municipale de partid. Atât stânga, dar și dreapta, atâta cât pot ele fi diferențiate, adică mai mult prin etichetă, au cultivat în jurul lor producători sau manageri culturali, unii veritabili, dar care s-au folosit de sinecurile oferite prea mult pentru a se răfui cu competiția sau pentru a promova doar interese de gașcă. Atât Fundația Culturală Română, creată și condusă de Augustin Buzura, cât și Institutul Cultural Român, au avut proiecte interesante, dar au fost, fiecare la rândul ei, decapitate politic. O instituție ca ICR, de exemplu, trebuie să dezvolte filiale în cât mai multe capitale cu putință, evident nu și la Târgu Jiu.
Tot mai mult, strategii soft powerului cultural spun că tipul acesta de instituții trebuie scoase din ambasade, desfăcute de legătura prea strânsă cu ministerele de externe și legate de zonele de piață ale culturii contemporane, ele trebuie administrate de oameni cu experiență în domeniul managementului artistic sau creației și conectate la agenții de impresariat, canale de difuzare media, curatori, zone de distribuție pe internet.
Există o tendință în țările cu regimuri paternaliste sau autoritariste de a ostraciza curentele culturale sau artiștii care nu prezintă o imagine frumoasă a țării. Japonia este un exemplu foarte bun de pierdere masivă de soft power din cauza cerinței ca arta să înfrumusețeze realitatea.
Cultura românească are nevoie de sprijin puternic din partea societății, dar mai mult are nevoie de libertate. Orice formă de libertate, înafară de cunoscuta libertate de a muri de foame, cum se întâmplă de multe ori în relația dintre politică și artiști. Libertatea și-o pot câștiga singuri artiștii, dar pentru ca să putem obține un adevărat soft power este vorba despre un efort comun, îndelungat, susținut de societate, dar mai ales de către statul român.

Statul nu poate produce conținuturi culturale de impact, ar trebui mai bine să se ocupe de conservarea patrimoniului, dar el trebuie să creeze cadrul pentru ca industriile culturale și creative să se poată dezvolta, să poată aduce fonduri europene și să poată accesa banii din credite bancare sau alte surse. Conform unui comunicat al unei asociații de profil de la noi, IMM-urile din sectorul cultural și creativ din întreaga Europă au un acces limitat la finanțare, iar în perioada 2014 – 2020 până la 13.4 miliarde de euro riscă să nu fie investiți de către bănci în companii cu un plan solid de dezvoltare, chiar dacă pentru economia europeană reprezintă 4.4% din PIB-ul Uniunii.
Sute de artiști plastici români sunt astăzi în galeriile cele mai importante din lume și criticii vorbesc despre ei ca venind cu un mesaj proaspăt, nealterat. Acest număr special din Sinteza dedicat artei contemporane, aduce o relevantă hartă și câteva indicații, chiar minimale, despre forța unui soft power artistic spontan, dar care nu își poate face efectul atâta timp cât nu are în spate forța unitară care o poate da un stat care susține arta și politici culturale discrete, dar unificatoare.
Dincolo de potențialul pe care îl poate avansa direct statul prin buget, cum este cazul Festivalului Enescu, practica ne arată că acolo unde cultura este descentralizată sau lăsată pe mâna unor manageri privați pricepuți, lucrurile avansează cu o viteză neașteptată, succesul Festivalului de Teatru de la Sibiu sau al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj arată că putem aduce în țară mii de oameni importanți din afară care se pot convinge prin trăire că România este eternă și fascinantă.
Literatura noastră de azi și industria cărții, părăsite complet de politicile culturale făcute pe genunchi, pot furniza în lume imaginea unei țări care a avut și are o experiență ce merită o privire pentru unicitatea și autenticitatea trăirii. Sunt scriitori români traduși, în acest moment, în străinătate, despre care nu se vorbește aproape deloc în România: Ați auzit de Filip Florian, Florin Lăzărescu, Petru Cimpoieșu, Alexandru Ecovoiu? Aceștia și mulți alții ca ei sunt autori traduși în mai multe țari, chiar dacă nu sunt la fel de cunoscuți ca și Herta Muller, Norman Manea, Mircea Cartărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameșteanu. Dacă am promova mai insistent cel putin doi poeți uriași ai României de azi: Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, ne-am da seama că poezia noastră poate cuceri lumea și că handicapul unei limbi minore, de slabă circulație, este doar o explicație facilă.

Filmele lui Călin Netzer, Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu iau premii internaționale care ne ajută să aflăm că acești tineri trăiesc și creează în România.
Într-un secol douăzeci și unu care va fi secolul imaginii, ei vorbesc și valorifică  pe piaţa artistică mondială singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa şi disperarea de a fi român, disperarea de a merge contra istoriei şi pe lângă civilizaţie. Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi în morală de tranziţie. Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc, pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti. Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate. Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe aceşti copii teribili ai camerei de filmat este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceauşist despre primul film al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care a doua zi redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşește să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde.
În ultimii trei ani, discotecile din toată lumea sunt invadate de piese românești house și dance. Inna, Antonia, Alexandra Stan, Morandi, Radio Killer sau Eduard Maya sunt câteva dintre numele devenite celebre în Europa şi în Statele Unite. AFP scria, în 2011, că “succesul acestor tineri artişti români vine ca un balsam pentru inima conaţionalilor lor într-o ţară afectată de o gravă criză economică şi a cărei percepţie în străinătate este adesea limitată la “mici, cenuşiu şi corupţie” ”. Chiar dacă suportă multe critici de la esteții pretențioși, genurile house şi dance au succes în toată Europa.

Acesta este un romanian way of life care care ne unește cu ceilalți, în contextul unor valori universale. Chiar dacă, după criteriile lui Verba sau Joseph Nye, suntem încă o societate cu o cultură parohială, putem spune că am trăit și trăim toate dramele umanității și avem ce spune lumii despre viața noastră.

Avem forța trăirii în sigurătate și izolare, am cunoscut trădarea vestului și abandonarea, am căutat forme de supraviețuire și conservare a umanității din noi. Am salvat valori universale într-o istorie care ne calcă în picioare din cincizeci în cincizeci de ani.

În secolul trecut, George Enescu spunea că ”Mişcarea noastră artistică se află într-un contrast disproporţionat de mare cu restul vieţii noastre sociale. Dacă administraţia şi politica românească ar fi atins nivelul vieţii noastre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni”. Evident, astăzi nu s-a schimbat nimic radical.
Poate că aceasta a fost o șansă, dar în marea înfruntare a războaielor cognitive viitoare, a nu miza pe forța artei și culturii, ca armă importantă și resursă de soft power, poate însemna un eșec garantat în proiectul de societate, indiferent care va fi acesta și când va veni el.


28 iulie, 2014

Marea unificare a dreptei


(carențele de strategie într-o analiză și o mirare în zece trepte)



Evidența necesității unei drepte unite.

Când apare o schimbare în maşinăria partidismului românesc, în mod normal trebuie să o salutăm cu bunăvoință și să o credităm cu bune intenții deoarece sistemul nostru de reprezentare a cetățenilor suferă de multe, de foarte multe boli. Numai dacă ne uităm la încrederea în partide, undeva în jur de 10%, şi tot avem motive să sperăm că se poate schimba ceva când cineva are curajul să încerce ceva nou.

Din nemişcare, din stagnare şi respectarea unei nefericite tradiții sunt sigur că nu se va naște noua politică, post-politica la care visez câteodată. În plus, pe o scenă politică dezechilibrată cum este cea de acum, o formaţiune puternică de dreapta, cu un mesaj clar, ar mai reduce din ceața născută din alianţele stânga-dreapta, din schimbările ideologice de peste noapte sau chiar din migraţia politică ce a cuprins nu doar indivizi, dar chiar și partide întregi. Anii în care am făcut politică sau am fost în Guvernul României m-au convins că o stânga necenzurată, probabil că este valabil si pentru dreapta, devine un pericol pentru ea însăși, ba câteodată și pentru societate. La del si dreapta, a dovedit că uneori o poate lua razna pornind de la sentimental de misionariat si avand o opoziție slabă de stânga.

Acum dreapta avea nevoie să facă ceva, ideea de unire a dreptei este o necesitate în condițiile în care își dorește să ajungă la putere, ori când ne referim la partide nu avem ce să comentam, este ca și proverbul copilăriei cu ”vrei calule ovăz?”. Poate nu este chiar o necesitate istorică, așa cum am citit prin interviurile cu unii optimiști, dar era o necesitate pragmatică. O dreaptă fragmentată, măcinată de conflicte, cu mai multi candidați ar fi dat un ajutor gratuit lui Victor Ponta.

În plus, cred că s-a așteptat prea mult, trebuia de cel puțin un an să avem o formă de coagulare a dreptei. Acest lucru ar fi pus presiune pe Victor Ponta, ar fi devenit candidat mai repede, oamenii ar fi putut să facă cunoștință cu noul proiect al dreptei. Dar unificare e una și această fuziune prin absorbţie este altceva, ca metodă cred că raspunde doar unor imperative tactice, dar are grave carențe de strategie.

Voi schiţa în cele ce urmează câteva observații privind carențele strategice, fără nicio altă intenție decât cea a dezbaterii. Am o părere bună despre cei doi mari actori ai unificării, Vasile Blaga şi Klaus Iohannis, şi nu vreau să înfierez, caut însă să produc câteva observații din afară care schițează posibile efecte, tendințe și chiar pericole pentru dreapta unită.  Filosofic, nu este o critică, poate mai mult o mirare în mai multe trepte.



Disperarea ca motivaţie a fuziunii

Mulţi au spus că această fuziune s-a făcut din disperare, nu era o altă soluție și nici nu mai era timp. Poate motivul principal al disperării a fost legat de faptul  că Ponta defila singur şi asta se întâmpla undeva între 45 si 50 la sută procente de intenție de vot. E adevărat că era destul de târziu, dar existau şi alte soluții.  Mereu se poate face ceva, iar partidele aflate la putere, indiferent cât de puternice sunt la un moment dat, sunt vulnerabile la discursul alternativă, la dezastre, în general trebuie să și administreze în timp ce candidează, iar în Romania oamenii sunt total nemulţumiţi de sistemul politic şi de administraţia centrală. Ponta nu își anunțase candidatura, deci nu defila singur ca și prezidențiabil. Chiar dacă ar fi motivată disperarea, ea nu te împinge inevitabil să şi gândeşti simplist planificarea acţiunilor politice.  Nu subscriu la motivaţia disperării și pentru că, de două luni aproape, avem mai degrabă un continuu festivism al acestei fuziuni. Un festivism prezent la cei implicaţi, dar şi la majoritatea ideologilor sau analiștilor cu sensibilitate sau orientare de dreapta. Cu o singura excepţie, profesorul universitar Ioan Stanomir, o minte lucidă și o constiință, un intelectual realist al României, care le spune mereu liderilor dreptei să se concentreze pe program, pe proiect şi pe electorat, să termine cu festivismele. Nu cred că ei îl aud pe distinsul professor de stiințe politice, dar măcar nu putem spune că nu sunt voci autorizate care au tras și trag semnale de alarmă.



Dar frica?

Cred mai degrabă că această fuziune s-a făcut din frică. Liberalii şi-au sacrificat liderul pentru că o privire superficială în sondaje le-a arătat că este cineva, ce-i drept exterior puterii centrale, lucru nesesizat de ei, care are încredere şi intenţie de vot mai mari decât cele de care beneficiază Crin Antonescu. Da, asta așa era, dar dacă ar fi întrebat un sociolog cu experiență, acesta le-ar fi spus că aceste holograme care stau pe margine, atunci când sunt aduse în arenă, de regulă se descurcă greu sau li se pierde vraja. Iohannis avea în prima săptămâna de lansare o intenţie de vot de peste 50%, dar acum este undeva între 25 -30% în doar două-trei luni, în care nici măcar nu a fost candidat. Pe liberali i-a îngrozit scurta opoziție şi au făcut o trecere un pic prea bruscă în tabăra cealaltă. O trecere bruscă de la USL la mariajul cu PDL le trunchiază mult posibilitățile de discurs și i-a obligat la o poziţie anti-băsesciană radicală cu consecințe pe care le vom discuta mai încolo şi care ar putea să fie o  frână în obţinerea victoriei.

Pedeliștii lui Vasile Blaga au acceptat să dispară, experimentând din nou politica de camuflare, din două frici: frica  de Traian Băsescu, cea care i-ar putea încăleca din nou și frica de posteritatea lui Traian Băsescu, o posteritate pe care o văd doar prin prisma balastului de imagine.  Vom reveni la aceste frici, dar în acest moment aș vrea să reliefez aici faptul că această emoționalitate i-a impins spre o gândire eminamente cantitativistă, iluzia aritmeticii politice după care unirea a două partide şi un partiduleț, ajunge pentru a crea un candidat care câştigă alegerile, nu este un bun fundament de decizie importantă. Dar această aritmetică politică nu a funcţionat niciodată la noi, la prezidenţiale candidatul este esenţial, mai ales în turul doi, când se face diferenţa. Alegerile din 2009 ar fi trebuit să fie o lecţie pentru toată lumea.


Amputarea unor centre de atracţie electorală

Un candidat care acum are între 26% şi 33% intenţie de vot este un candidat cu şanse, dar are de adunat mult electorat terțiar şi ar trebui să fie unul potrivit pentru poziția de challenger , mai ales că media ultimelor sondaje la Ponta este de 46%, deci destul de aproape de finiș. Asta nu înseamnă că Iohannis nu are șanse, dar înseamnă că trebuie să te gândeşti la o strategie care să nu distrugă centrele de interes politic, cele care pot aduna electorat divers şi pot aduna voturi pentru turul al doilea. Adică nu ar fi trebuit să sacrifice un brand cunoscut, PDL, care are aproape o forţă egală cu cel a PNL. Dincolo de mândria liberală, argumentată istoric, cele două partide au avut la ultimele alegeri scoruri apropiate, undeva în jur de 15%, înghiţirea unuia de către celălalt nu era ca în situaţia în care un piton înghite un şoarece.  PDL a mai încercat politica de camuflare atunci când a facut ARD şi a descoperit că electoratul nu mai fuge imediat spre noua siglă. Cred că aici s-a greşit prin faptul că s-a anulat un centru de polarizare politică semnificativ, care s-ar putea să nu se mute automat spre noua formulă, mai ales că numele rămâne PNL.  Fuziunea nu era necesară, ar putea să producă chiar o amputare pentru electoratul de dreapta. Fără îndoială că este nevoie de un candidat puternic al dreptei şi de o dreaptă unită, dar acest lucru se putea obţine printr-o formulă foarte simplă, prin alianţe electorale, prin negocieri politice, prin elaborarea unui mesaj comun foarte bine articulat sau o platformă unificatoare care să atragă cât mai multe segmente ale societăţii, cu o echipă foarte bine structurată în jurul candidatului comun. Aceaste formule se folosesc de sute de ani, de când există democraţia. În loc, ei au preferat comasarea, care poate genera şi multe crize, mai ales la nivel local. Sigur, vor spune unii, comasarea trebuie terminată peste doi ani, dar nu este așa. Cred că acum este mare nevoie de o forţă de dreapta cu mare capacitate de mobilizare, deoarece dacă stânga câștigă prezidențialele, cred că peste doi ani, are prima șansă să facă o coaliție care să câștige parlamentarele.  USL şi-a păstrat neatinse centrele de mobilizare cât a funcționat, a rezistat tentației de a construi un brand nou, distrugând componentele intrate în coaliţie și a putut aduna mai bine voturi prin patru partide.  Cred că este o greşeală eliminarea unui partid important, PDL, partid care a câştigat Preşedinţia României, a câştigat marile oraşe, inclusiv Bucureştiul. Dispare un brand important, care polariza energii emoţionale importante. Ei puteau să-şi ducă singuri războiul cu Traian Băsescu până la capăt, pentru că despre asta e vorba în cazul PDL, de o fugă de Traian Băsescu în PNL. În loc să multiplice punctele de atracţie electorală, ei le-au redus. Dacă ar candida, Monica Macovei ar face ravagii, fără ca asta să însemne că obligatoriu ar intra în turul doi, dar ea s-ar plia perfect pe nucleul dur al electoratului PDL şi ar fragmenta serios voturile dreptei. Nu am facut încă un sondaj pe această temă, dar dacă un candidat ca Monica Macovei ar aduna vreo 7%, dreapta ar avea probleme de … aritmetică.


Ignorarea proiectului de dreapta în beneficiul discuției despre un candidat care îl poate bate pe Ponta

Am auzit o singură idee de program în săptămânile care au trecut, iar când am căutat pe site la PNL am găsit un program care începea cu o frază bombastică, nerealistă și nu prea credibilă despre motivaţia acestui gest. Scria acolo: ”2014 este primul an după aproape un sfert de secol când există contextul, premisele şi voinţa reală de a aşeza scena politică românească pe aliniamente ideologice şi de a avea o competiţie autentică între stânga şi dreapta”. Momentul 1996 sau 2004, poate chiar și 2009 au fost momente în care stânga și dreapta s-au confruntat, în care dreapta a fost în alianţe sau coaliții și chiar a câștigat. Sigur, nu discutăm acum despre program, programele structurate rămân mereu în sertare, uitate de toată lumea, dar în cazul Iohannis era nevoie de a merge în avangardă cu un program de transformare a României, primarul Sibiului neavând experienţa administraţiei centrale și nici un discurs prea bogat, de fapt , Klaus Iohannis nu prea are discurs. Va fi greu de convins o ţară întreagă că omul Iohannis va face din fiecare cătun un Sibiu. E drept că politicienii noştri fug de ideologii, dar uită că ideologiile sunt table de valori, nu sunt doar sisteme de propagandă. Era nevoie de câteva idei puternice pentru a motiva urgența, necesitatea unirii dreptei. Pentru cel puţin 60% dintre alegători nu funcționează motivația că trebuie oprit Ponta, trebuie oprit PSD, trebuie blocată stânga. Aceasta ţine pentru militanți, politruci şi eventual funcţionarii puși în funcții de PNL si PDL.


Candidatul-Challenger are nevoie de câteva lucruri în plus faţă de candidatul care conduce în cursa electorală

Lipsa unui proiect al dreptei unite comunicat masiv care să-i dea argumente candidatului este, de fapt, necesitatea cea mai importantă în cazul cadidatului urmăritor. O campanile de challenger este fundamental diferită de o campanie pentru candidatul major. Acesta trebuie să fie mult mai agresiv, să comunice mai mult, să vină cu alternative.  Challengerul trebuie să aibă un anumit profil, iar dacă are rezonanță în cât mai multe locuri, este mai bine decât să stea în fruntea unei armate-monolit. El trebuie să câştige spaţii noi de aspiraţii şi idealuri ale populației, in schimb candidatul de pe primul loc merge de regulă simplificând discursul, reducând contactele sau arătând ceea ce a făcut, într-o retorică pragmatică.


Ca şi challenger, Iohannis este limitat şi de alte greşeli de strategie

Prima greşeală este cea cu aducerea particulei ”creştin” din creştin –liberalismul adus ca inovație.  În opinia mea este o greşeală deoarece  aduce în lumină o vulnerabilitate a candidatului, faptul că nu este ortodox. Explicaţia dată de Vasile Blaga, interesantă, despre faptul că este eticheta generală pentru că suntem creştini, nu ține. Ea este valabilă doar acolo unde creştinii se confruntă cu musulmanii sau alte religii. În Europa particula creştin trimite la creştin-democraţie, partide de dreapta, iar creştinismul din politică se asociază cu catolicismul sau bisericile protestante sau cele neoprotestante. În acest caz, orice echipă de campanie va avea Victor Ponta nu va scăpa momentul și va aduce Biserica Ortodoxă la luptă politică, o luptă (inegală) între o stângă ortodoxă şi o dreaptă creştin democrată.  Challengerul Iohannis în loc sa pună întrebări esenţiale lui Ponta, va trebui sa se justifice, să dea asigurări Bisericii Ortodoxe că nu va tăia niciunul dintre drepturi sau privilegii, că nu o va deranja ca biserică națională. 

Dacă se făcea o analiză atentă nu s-ar mai fi adăugat o vulnerabilitate unui candidat care este minoritar etnic și această vulnerabilitate va fi speculată masiv în campanie, chiar dacă nu va avea un efect distrugător, ea poate măcina un candidat. Cu atat mai mult cu cât este vorba despre un candidat care a facut deja o gafă destul de mare spunând că unirea cu Republica Moldovei ne-ar costa prea mult.


Comasarea unește si balastul, nu doar partea bună

Un alt defect al acestei comasări  va fi multiplicarea balastului dreptei, cele două partide vor pune laolaltă şi proprii oameni din puşcării. Spre exemplu, la Cluj vom avea o uniune PNL-PDL extrem de puternică la Gherla, cu foşti conducători ai municipiului Cluj-Napoca şi ai judeţului. Împărţirea acestui balast al penalilor între două partide ar fi diluat cumva efectul, dar, adunat laolaltă, va avea un alt impact comunicațional, iar acesta va fi un punct negru în campanie. Challegerul nu ar fi răspuns în campanie de toţi cei care se află prin procese şi puscării,  ar fi trecut mai uşor peste subiect dacă îi avea doar pe peneliştii corupţi aşa însă se adaugă și pedeliştii. Sigur, în campania electoral, challengerul va spune că trebuie să oprim corupţia pesedistă, dar i se va răspunde cu un lung şir de puscăriași de dreapta, toţi proveniți din partidul pe care-l conduce. Destul de greu de argumentat şi de a fi ofensiv, radical, din postura de challenger.


Soluţii din sondajele de opinie: a lăsa electroni liberi în dreapta

Politicienii nu ar trebui să caute soluţii în sondaje, ci să folosească sondaje pentru a verifica soluţii, pentru a compara sau anticipa. Sondajele de opinie  sunt vulnerabile pentru că se bazează pe întrebări, iar o întrebare prost pusă primeşte un răspuns prost, nefolositor. Sondajele sunt fotografii ale momentului, prind foarte greu dinamicile politice care, de multe ori, sunt surprinzătoare. Policienii nu cred cu adevărat în sondaje, ei vor să le folosească mai ales pentru a arăta nişte muşchi pe care, de cele mai multe ori, nu-i au. La noi, de multe ori lipsa de curaj sau de gândire se ascunde după sondaje. Vom face sondaje şi vom vedea. Să aşteptăm sondajele!

Uitându-se în sondaje probabil, liderii celor două partide au eliminat o parte a dreptei, adică pe Traian Băsescu și pe băsiști.  E adevărat că Preşedintele Traian Băsescu nu ar mai câştiga alegerile dacă ar candida, dar este o parte a dreptei, a articulat un discurs și a exagerat chiar cu măsuri de dreapta. Asta i-a creat un public care acum este undeva în jur de o cincime din electorat. Nu este mult, dar poate fi activată măcar o parte din el, iar dreapta are nevoie de tot electoratul ei şi de ceva în plus.  Stânga nu poate decât să fie fericită de acest lucru, deoarece o ajută chiar şi simplul proces de marginalizare a acestui electorat. Uneori, în sondaje, politicienii trebuie să se uite şi la tendinţele minore, la procentele teoretic nesemnificative. Acestea nu înflăcărează imaginația, dar  sunt esenţiale în anumite momente electorale, iar Adrian Năstase şi Mircea Geoană pot depune mărturie pentru asta. Dacă lucrurile ar ramâne aşa, deşi e puţin probabil, atunci candidatul dreptei ar trebui să adune în turul doi undeva în jur de 20 de procente în plus și nu va fi ușor.


Iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta

Politicienii români aflaţi la ananghie sunt prizonierii unor soluţii utopice și iluzii, impresii şi speranţe deșarte, aspirații rupte de realitate și dorințe fără suport. Una dintre acestea este iluzia că electoratul aşteaptă o mare coaliție de dreapta care să spulbere regimul de stânga al lui Victor Ponta. Cei care cred asta să se uite în sondajele în care nostalgia după comunism trece de 50% sau Ceauşescu ar fi votat de aproape 40% din respondenţi, ori este primul în clasamentul preşedinților Romaniei.  Ca unul care măsor zilnic, care fac peste 2 milioane de interviuri pe an, pot să spun cu sinceritate: electoratul nu mai aşteaptă mare lucru de la politicieni. Electoratul a fost dezamăgit de toate partidele şi de toate coaliţiile sau soluţiile. Doar vreo treime din electorat are cultură politică sau pasiuni de dreapta sau de stânga, ceilalţi nu votează cum visează politicienii. Uneori, îşi vând votul, altădată votează cum le spune popa sau primarul, nu merg la vot sau votează în ciuda unora sau a altora. Sondajele elimină non-răspunsuri, răspunsuri aiurea, sociologii prezintă statistici de regulă doar pentru cei care răspund, sau pentru cei care se raliază unor scenarii prefabricate.

De multe ori electoratul spune că vrea politicieni cinstiţi, dar votează pe unii corupţi pe principiul răului mai mic sau pentru că sunt corupții din regiunea sau localitatea lor. Mă emoționează politicienii care cred că trebuie să ai doar un candidat cu ceva încredere, iar victoria în turul doi este asigurată pentru dreapta.  Unii spun deja că electoratul s-a săturat de vorbe şi vrea un candidat care vorbeşte puțin, un neamț, un occidental. În lecturile mele nătânge despre Japonia medievală sau filosofia samurailor, un asemenea candidat poate ar avea succes. Ar primi numele de ”Samuraiul care tace” sau mai simplu ”Cel care tace”și ar fi respectat pentru abilitățile de a mânui spada și a caligrafia versuri despre floarea de cireș. Dar în România un challenger trebuie să adune multe tipuri de electorat prin vorbe, proiecte, vise promisiuni, dansuri la televizor, chermeze pe la Ziua Recoltei sau alte forme de prosteală colectivă și maimuțăreală publică. Uneori electoratul minte, nu se ţine de promisiuni, se entuziasmează de moment şi apoi acţionează altfel. Dar dacă ai sociologi pe lângă tine, cauți să-i întrebi continuu, despre tot felul de lucruri, nu doar despre vot și atunci poate ai o șansă să scapi de unele iluzii.


Deocamdată, Ponta a câştigat o bătălie fără să facă nimic. Nu este bătălia decisivă, vor fi multe până în toamnă.  Putea să fie mai elegant cu alianța nouă realizată împotriva lui, nu să le spună mișei și trădători. Sunt nişte parteneri politici care cred că au luat o măsură fundamentală, că au dat o mare bătălie și că sunt mari câștigători. Putea și Victor Ponta să le mulţumească , chiar și cu un pic de ironie.  Pe scurt, sunt nişte oameni care i-au dat o mână de ajutor, mai ales dacă vor rămâne cu iluzia că în comasarea celor trei partide stă cheia succesului.

Pentru cei care visează la o bătălie curată, adevărată,  între dreapta și stânga, una cu programe, nu cu înjurături şi trimiteri la puşcărie, cu respectarea celuilalt şi recunoaşterea legitimității adversarului în spațiul politic, încă nu cred că a venit timpul. Chiar dacă nimic nu e jucat, corabia dreptei se chinuie să acosteze la portul politicii. Să vedem cum se va mişca atunci când va trebui să întindă pânzele și să iasă în larg pentru a da bătălia decisivă.

26 iulie, 2014

DIN RAIUL JURNALISMULUI


În aceste zile România a aflat, șocată, că meseria de jurnalist este cea mai râvnită profesie la noi, iar competiția la facultățile de gen a fost foarte mare, vreo nouă indivizi pe un loc. Ca unul care am luptat acum două decenii pentru introducerea învățământului jurnalistic din România ar trebui să fiu fericit. Da, sunt! Dar dacă mă gândesc că modelul de jurnalist este Mircea Badea, atunci este clar că undeva ceva s-a defectat la mașinăria aspirațională a tinerilor absolvenți de liceu. Poate este un semn că societatea noastră se vulgarizează din ce în ce mai mult sau poate că oamenii nu înțeleg nimic din criza valorilor și nici din criza profesiei de jurnalist din acești ani.
Astăzi am primit o scrisoare emoționantă de la o fostă studentă de la jurnalism, acum plecată departe de acest rai al jurnalismului care a devenit Romania, și care, printre altele, mi-a semnalat un interesant articol scris de Cătălin Striblea (http://adevarul.ro/news/societate/mesaj-bun-venit-candidatilor-jurnalism-1_53cfbe060d133766a8adc3c6/index.html.). Mi-a adus aminte de un discurs pe care l-am spus, în 1999, la ultima întâlnire cu generația lor și pe care l-am publicat în ”Țara telespectatorilor fericiți”.
Deși am mai publicat acest text, azi l-am recitit și am sentimentul că nu s-a schimbat mare lucru în 15 ani. Acum un deceniu și jumătate încă puteam să vedem zilnic tresăriri ale conștiinței (de om) ale unor truditori ai agendei publice. Se simțea încă de atunci presiunea socială sau politică asupra profesiei, însă acum s-au schimbat multe.
Felicitări celor care au fost admiși la jurnalism! Nu vreau să-i demoralizez, pot să se raporteze la acest text ca și la un text istoric. Da, așa era înainte, înainte cu vreo 15 ani. Așa vedea lumea un profesor de la jurnalism din acea vreme. Un dascăl de la jurnalism care nu crede nici acum că România este raiul jurnalismului. 
CE NU ESTE PROFESIA DE JURNALIST

De ce trebuie să facă jurnaliştii şcoală? Pentru a amâna patru ani întâlnirea cu viaţa cea adevărată şi dură a jurnalistului. 


Fiecare profesie are miturile ei, dar parcă cea de jurnalist are cele mai multe. Voi încerca să vă vorbesc despre o mică parte dintre ele. Încerc să fiu sincer cu voi, aşa cum am fost şi în cei patru ani în care am avut bucuria de a vă întâlni. Câteodată, cred şi eu că viaţa e mai frumoasă decât în realitate, dar astăzi este o zi serioasă. De multe ori ne hrănim cu mierea iluziei doar pentru a putea trece mai uşor peste zilele ploioase şi mohorâte în care eşti singur şi telefonul nu sună. Astăzi însă e o zi importantă pentru voi şi se cuvine să privim totul cu realism.

Jurnalismul nu este o instituţie socială necenzurată, cenzura nu dispare odată cu apariţia democraţiei.

Vi se spune că democraţia asigură libertatea de expresie, că libertatea de expresie şi conştiinţă a fost cel mai important bun pe care l-am câştigat în 1989. Poate ceilaţi, dar nu voi, jurnaliştii. Jurnalistul este cel mai expus cenzurii. Și cel mai vulnerabil.

Veți primi diplome de bună purtare de la preşedinţi, primari sau prim miniştri, ca în cazul ultimei mineriade. Nimeni nu vă va considera eroi atunci când o să vă faceţi meseria cum trebuie. Cei mulţi nu pot acorda diplome pentru fapte de normalitate jurnalistică. Diplomele se primesc mai mult pentru diverse ticăloşii.

La început o să vă loviţi de cenzură, o să vă revoltaţi, o să vă plângeţi, poate vă veţi da şi demisia, dar cu timpul cenzura va fi înlocuită de autocenzură. Tot mai mult o să vă convingeţi că nu se poate face nimic şi totuşi mai bine e în presă, cu un salariu măricel decât la şaibă sau în profesor, într-un sat fără autobuz.

În televiziunile unde veţi lucra se trage cu tunul, în numele unor valori democratice. Vor muri colegi ai vostri şi se vor cere scuze pentru că a fost o eroare. 

 Jurnalistica nu este o instituţie a dreptăţii sociale.

Aţi pornit poate ca nişte apostoli ai dreptăţii. Ati visat poate să eradicaţi nefericirea din lume. Să fiţi nişte răzvrătiţi ai binelui şi libertăţii.  Nu cred că se va întâmpla asta. Va trebui să fiţi soldaţi ai unor averi care s-au născut peste noapte, veţi scrie lucruri pe care nu le credeţi şi apoi veţi putea dormi liniştiţi. O să participaţi la un şantaj pe care presa îl aplică oamenilor de afaceri şi politicienilor. O să aveţi liste de subiecte tabu. La început, când veţi merge pe la părinţi, vă va fi puţin ruşine, mai ales când mama vă va întreba despre cum o duceţi cu fericirea.  Apoi veţi fi tot mai ocupaţi, tot mai rar o să vă vizitaţi părinţii sau vechii profesori, totul va intra în normal. N-o să vă mai întrebaţi dacă sunteţi fericiţi.

Scoala v-a oferit un avantaj totuşi, noi, profesorii, am fost primii care v-am dezamăgit. Noi am fost primii care v-am demostrat că viaţa este ca o cutie de bomboane. Nu ştii ce vei descoperi dincolo de argintul ambalajului.

 Jurnalistica nu este o profesie respectată.

O să vedeţi cum vă vor cocoloşi oamenii politici. Cum oamenii de afaceri vă vor invita la o cină privată. Partidele vor inventa meciuri de fotbal pentru ca să poată a vă da o masă. Să nu credeţi că vă vor considera egalii lor. Niciodată n-o să vă respecte, cel mult o să le fie frică de voi. Pentru că jurnaliştii pot apărea pe mai multe căi, nu doar prin şcoală, profesia va fi diluată de tot felul de slugoi netalentaţi dar care vor strica tot ce încercaţi voi să construiţi. Respectabilitatea poate veni din partea celor amărâţi, a celor pe care de multe ori îi veţi dispreţui prin scrisul vostru. Ei, cei fără de putere s-ar putea să vă respecte. Dar asta, cu singuranţă, n-o să vă încălzească foarte mult. 

Jurnalismul nu rezolvă marile probleme ale societăţii.

Jurnalismul este important, în primul rând,  pentru noi, cei care suntem direct sau indirect legaţi de asta. Pentru societate e o profesie importantă dar, sunt atâtea cazuri, societatea supravieţuieşte şi acolo unde nu există libertate de expresie.  

Să nu credeţi că totul se poate rezolva prin faptul că aţi spus adevărul. O să scrieţi adevărul, o să vă riscaţi poate prieteniile şi liniştea şi veţi vedea că nu se întâmplă nimic. Şi ce dacă, vă vor răspunde unii, ce dacă aţi scris despre atâtea nelegiuiri. Ticăloşii sunt liberi în virtutea unei logici diferite, logică pe care democraţia n-o exclude. N-o să vedeţi finalitatea demersului vostru, nu se va produce nici un cutremur chiar dacă aţi spus un adevăr cutremurător.

Atunci s-ar putea să vă treacă cheful de comunicare. Să nu mai credeţi că este substanţa democraţiei. Comunicarea crează punţi, ne apropie mult, ne ajută să nu mai fim singuri. Câteodată îţi vine să nu mai comunici cu nimeni. Să fugi de lume, să pleci departe, să nu poţi articula nimic, să nu mai poţi arăta cu degetul. Nu merită să fii homo semnificans  pentru că semnificaţiile sunt date de-as dura pe povîrnişurile abrupte ale istoriei.   Ceilalţi se joacă periculos cu simbolurile comune. Cel mai tare o să vă doară când simbolurile pe le împărtăşim cu toţii sunt date de mâncare porcilor. Diamantele, porcii şi o lume care aplaudă şi râgîie dizgraţios pe marginile ţarcului, mâncând seminţe de floare şi bostan (sărate şi prăjite). 

Să nu credeţi că sunteţi singuri. Întotdeauna va mai fi cineva căruia i se intoarce stomacul pe dos la acest spectacol. Chiar dacă poezia sau jurnalismul nu pot face lumea mai bună, întotdeauna mai este cineva care gândeşte ca tine. Şi merită să fii jurnalist dacă ai măcar un singur cititor. 

 Nu este o instituţie a dialogului polifonic. Este una a consensului, un instrument de consens artificial.

N-o să îmbogăţiţi lumea cu încă o viziune, cu un punct de vedere. Nu veţi fi un instrument al democraţiei pe care o visează naivii. Cu multe păreri despre acelaşi lucru, cu o selecţie a viziunii celei juste prin dezbatere socială. Voi ştiţi că acest lucru nu este posibil, voi stiţi că, până la urmă, valorile sunt produse de cei puţini.  Ce este însă mai grav este că vor veni momente în care părerea voastră simplă se va lovi de toate celelalte.

Vor veni momente când n-o să mai înţelegeţi nimic, când o să-i vedeţi pe toţi cei din proximitatea voastră că susţin altceva decât voi. Vă veţi întreba dacă v-aţi pierdut simţul realităţii, dacă nu cumva aţi înnebunit. De abia atunci să ştiţi că aveţi dreptate, ceilalţi cred aceleaşi lucruri ca şi voi dar n-au curajul s-o spună, simulează sau, cum spun ei la o bere, mănâncă o pâine. Renunţaţi la o aşa pâine. Oricum pâinea îngraşă.

Şi ce dacă v-am spus toate astea? Vorba poetului meu, devenit măscărici, nu vă acriţi, doar fiţi atenţi cum treceţi strada, să nu vă calce maşina Salvării!

Vă doresc să trăiţi într-o altă lume decât a noastră. Să fiţi iubiţi!

Vasile Dancu

(DISCURS FESTIV – MAI 1999)