24 mai, 2016

CINE SUNT DUŞMANII ROMÂNIEI?



De Ziua Naţională a României, multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin într-o astfel de zi. Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective.

Naţiunea şi cetăţenia sunt asemenea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am rămas legaţi de aceşti munţi de piatră sau înşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul că sunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce au adus Isus şi alţi profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celălalt, solidaritatea şi sacrificiul pentru ca această minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective, ideea de duşman are un loc special, deoarece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi al faptului că am trecut peste greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nicio şmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nicio naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!), inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii noştri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel, chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii noştri ţigani, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul „barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolul şi aurul şi chiar ... ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită să se întoarcă. Pentru o parte dintre români duşmanii sunt „cei de la putere”, pentru ceilalţi „pesediştii” sau „peneliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, „ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlament, de-a lungul anilor, sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superficial doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facă în ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporă este vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar, de Ziua Naţională, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluiere adversarii şi aplaudaci pentru şefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armată şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune „la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresă greşită, deoarece platourile cu mâncare sunt, de Ziua Naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în suflet şi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţi şi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac să nu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără niciun sens, doar pentru că nu ştim să admirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să rămânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încă nu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească.
Un şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, căutarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciunii şi prefăcătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii noştri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.
Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridică nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată.
Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fără efort colectiv şi fără respectul regulilor şi al legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nicio naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul „în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care să ne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar de lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul „caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, după trei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România! Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 28, mai 2016.

14 mai, 2016

Vasile Dîncu: „Ambiguitatea legislativă convine centralismului de la București. Există măsuri care limitează autoritatea locală”




Am vorbit, astăzi, la Cluj, la Conferinţa Internaţională "EUROPEANISATION OF ADMINISTRATIVE LAW AND CODIFICATION OF ADMINISTRATIVE PROCEDURE" despre unul dintre cele mai importante proiecte ale Guvernului României: reforma administraţiei.  Conferinţa a fost organizată de Facultatea de Studii Politice, Administrative şi ale Comunicării - Center for Good Governance Studies Babes Bolyai University şi Școala Doctorală de drept din cadrul Facultăţii de Drept. Îl felicit pe profesorul Dragoş Dacian pentru iniţiativa de a organiza această conferinţă.

Câteva dintre ideile pe care le-am expus au fost sintetizate în articolul de mai jos publicat de Transilvania Reporter:

Păienjeniș, ambiguitate și stagnare sunt doar câteva dintre cuvintele cu care vicepremierul și Ministrul Dezvoltării Regionale Vasile Dîncu a caracterizat actul administrativ românesc și munca la noul Cod Administrativ, un proiect început încă de acum opt ani.  Dîncu a explicat la Cluj că starea de fapt din administrația românească este convenabilă pentru autoritățile centrale de la București, dar că această situație s-ar putea schimba până la finalul lui 2016, în luna septembrie, când ministerul pe care îl conduce își propune finalizarea unei prime forme a Codului ce își propune simplificarea legislației în privința incompatibilităților sau a parteneriatului public-privat.
Vicepremierul Vasile Dîncu a explicat sâmbătă, la Cluj, că noul Cod Administrativ ar putea fi finalizat în luna septembrie a acestui an, dar că procesul este îngreunat de faptul că „autoritatea locală este un concept străin pentru București” iar ambiguitatea din actuala legislație convine autorităților centrale, urmând ca modificările să aibă în vedere, printre alte puncte, simplificarea legislației în ce privește incompatibilitatea primarilor și legislația aferentă parteneriatului public-privat. Vasile Dîncu a explicat în cadrul unei conferințe care a avut la la Cluj că noul Cod Administrativ este finalizat în proporție de 50%.
„Am realizat deja un memorandum pentru finalizarea codului administrativ. Avem un obiectiv ambițios și pentru că avem foarte puțin timp, programul e să finalizăm Codul administrativ până la finalul lunii septembrie a acestui an. Asta înseamnă să lucrăm fără vacanță și să avem în septembrie un draft care să poată fi dezbătut public. Codul administrativ va încerca să unifice cele 18 legi care guvernează administrația și să rezulte un document coerent care să facă ordine în administrație. Am lucrat 50% din acest document și avem șapte capitole în noul Cod Administrativ. Sper ca împreună cu societatea civilă să facem acest cod administrativ cât mai rațional […] Lucrul la Codul Administrativ a început în 2008 și doar anul acesta am reușit să trec tezele prealabile ale Codului. A fost un proces care mai degrabă a stagnat decât a avut continuitate. Am constatat că ambiguitatea legislativă convine centralismului de la București. Există o serie de măsuri care limitează autoritatea locală. Ni se impune să controlăm autoritatea locală, chiar dacă acest lucru nu este constituțional și cred că ideea de autoritate locală este un concept străin pentru administrația de la București”, a declarat vicepremierul Vasile Dîncu.
Dîncu a explicat că în mandatul său încearcă să vină în sprijinul administrațiilor locale, care, în opinia sa, nu se bucură de același sprijin și de aceleași resurse manageriale pe care le are administrația centrală. Acesta a mai spus că actuala legislație a administrației are multe prevederi contradictorii și interpretabile, lucru semnalat în special de primarii din teritoriu.
„Eu am încercat să fiu un ministru al provinciei și al administrației locale. Pentru administrația centrală sunt mulți manageri. De multe ori, când insist cu regionalizarea, mi se spune că oamenii din teritoriu nu sunt pregătiți. Nu este adevărat. La ministerul meu, cei mai buni specialiști sunt din țară și cei pe care mă bazez nu provin din administrația centrală, ci din cea locală [...] Primarii tot timpul se plâng de modul de constatare a stării de incompatibilitate și de răspunderea juridică a celor care lucrează în administrația publică. Codul administrativ ar trebui să dezvolte un cadru juridic unitar, aplicabil tuturor categoriilor de autorități publice și mai ales a celor nereglementate de constituție. În luna martie am adoptat legile prealabile ale codului administrativ. Se lucrează de vreo cinci ani și tot timpul au fost blocate în câte o instituție. Unul dintre principalele motive ține de lipsa de încredere în instituții publice. Instituțiile care se ocupă de anticorupție spunea că dacă aceste teze ajung în parlament, parlamentarii își vor face imunități și vor distruge principiile anticorupției. Nu poți amâna la infinit codificarea din lipsă de încredere în instituții”, este de părere Vasile Dîncu.
Unul dintre domeniile care ar urma să fie simplificate de noul Cod Administrativ este cel al incompatibilității, catalogat de vicepremier ca fiind un „păienjeniș”. Vicepremierul crede că este mai dezirabil un cod administrativ care să aibă în vedere în primul rând prevenția erorilor, nu doar pedepsirea celor care încalcă o legislație pe care Vasile Dîncu o consideră inaccesibilă celor care nu au o pregătire temeinică în domeniu.
„O mare problemă ține de regimul incompatibilității, unde chiar dacă avem multă legislație, aceasta este foarte ambiguă. Am identificat peste 275 de de acte acte legislative care privesc această problemă. Sunt peste 900 de pagini. Este un teanc foarte mare de hârtii și le-am printat pentru a avea cu toții o percepție asupra a ceea ce trebuie să facem. Pentru un primar este imposibil să se descurce în acest păienjeniș. Politicienii au promis legislație simplă, specialiștii la fel, dar asta nu s-a reușit. Administrația centrală este văzută ca un polițist care stă după curbă și așteaptă greșeala doar pentru a da pedepse. Aici trebuie să acționăm pentru prevenție, nu doar pentru a avea mii de viceprimari suspendați. Un capitol important va fi legat de incompatibilități. Trebuie un regim dur și strict, dar foarte clar și simplu. ANI avea acum câțiva ani un proiect de avertizor pentru integritate și cred că a fost lăsat undeva deoparte, încercându-se altceva. Vom lucra cu Ministerul Justiției și alte organizații non-guvernamentale pentru a simplifica acest capitol”, a mai spus Vasile Dîncu.
Dîncu a mai precizat că una dintre reformele aduse de noul Cod Administrativ va avea în vedere simplificarea procedurilor pentru realizarea parteneriatului public-privat.
„De asemenea, statul nu își poate folosi proprietatea pentru că nu este reglementată. Primrii sunt speriați de ambiguitate conceptului de concesiune și asta îi împiedică să folosească resursele pe care le au. Parteneriatul public-privat, chiar dacă este legiferat, nu merge pentru că avem legislație ambiguă”, crede Vasile Dîncu.
Vicepremierul Vasile Dîncu a participat, sâmbătă, la Cluj-Napoca, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai la Conferința Internațională „Europenizarea dreptului adminstrativ și codificarea procedurii administrative”.

08 mai, 2016

Lucrurile pe care nu vrem să le vedem pot ucide



De peste două decenii echipele de cercetare pe care le-am condus pînă anul trecut  pun la dispoziţie opiniei publice date despre viaţa noastră, despre instituţii, despre societate și altele. Obsesia mea a fost dintotdeauna ca aceste date să îi sprijine pe cei care se află la diferite etaje ale administraţiei sau ale managementului social pentru ca ei să înţeleagă ce se întâmplă și a căuta soluţii. Sondajele de opinie se bazează pe percepţii şi reprezentări, nu sunt intrumente infailibile, dar pot oferi date pe care le putem aprofunda prin alte metode. De cele mai multe ori, ele pot fi nişte semnale de alarmă despre modul în care sunt tratate anumite chestiuni sociale.

În ultimii 7 ani, IRES, institutul pe ce l-am condus până anul trecut, s-a centrat pe chestionarea populaţiei cu privire la calitatea serviciilor publice oferite cetăţenilor: administraţie, sănătate, educaţie ş.a. Speranţa noastră era legată de faptul că oferind un feed-back echipelor care conduc Guvernul României, aceste echipe vor putea să-și dirijeze mai bine eforturile spre oferirea unor servicii mai bune oamenilor. Studiile din ultimii ani, în cadrul unui proiect pe care l-am numit  ”Agenda publică”, au fost realizate din fondurile proprii ale Institutului şi, în multe cazuri, au avut o bună mediatizare, generând sute sau mii de articole sau menţiuni. În foarte puţine cazuri însă, s-a întâmplat să fim sunaţi de vreun responsabil dintr-un minister pentru a ne cere detalii sau analize suplimentare. Ca să fiu sincer, uneori s-a mai întâmplat şi asta, dar cazurile sunt foarte rare. De cele mai multe ori, faptul că un sfert, o treime sau chiar jumătate din populaţia studiată de noi era nemulţumită de starea lucrurilor dintr-un domeniu nu a sensibilizat vreun demnitar sau vreun înalt funcţionar public şi nici echipele lor. Aceste date au rămas ca o mică suferință a echipelor noastre de cercetare, dar noi am ramas consecvenți, am continuat să publicăm datele sau să scriem despre ele în numere speciale ale revistei SINTEZA ori în alte locuri.

Astăzi, deputatul Laszlo Atilla, medic de profesie, şi unul dintre cei mai atenţi cititori pentru sondajele şi studiile noastre, mi-a adus aminte de un studiu IRES de acum șase ani. Cred că am proiectat acest studiu cu ajutorul şi la sugestia Domniei sale şi l-am repetat după câteva luni pentru a vedea stabilitatea percepției.  În acest studiu de percepţie asupra sistemului de sănătate din România, peste 25% dintre beneficiarii actului medical se plângeau de curăţenia din spitale şi peste o treime (35%) erau nemulţumiţi de igiena din spitale. Ţin minte că televiziunile şi ziarele au acordat spaţii largi rezultatelor, hotnews.ro a publicat in extenso rezultatele, cum face de obicei, dar nimic nu s-a mişcat în sistemul medical. Ori poate s-a mişcat și nu ştim noi.

Vroiam prin acest studiu să convingem clasa politică să impună prin lege necesitatea evaluării serviciilor de sănătate de către beneficiari, iar aceste evaluări să fie luate în considerare în calcularea calificativului pe care îl primesc spitalele, secțiile sau personalul acestora. Cred că nu am reușit atunci, bănuiesc că nici până astăzi nu s-a codificat prin lege acest lucru. De acord cu necesitatea evaluării serviciilor medicale şi de către bolnavi s-a declarat 52% din populaţie, o proporţie care niciunde în lume nu ar fi fost ignorată de către lumea celor care conduc societatea. Tot în acel studiu de percepţie, doar 3% dintre cei chestionați erau foarte mulţumiţi de raportul dintre banii plătiţi pentru asigurarea servicii medicale şi calitatea furnizată bolnavilor, iar 67% erau nemultumiți.  Iată două mostre din studiul de acum 6 ani: 





Şi aici despre igiena din spitale :




Nu ştiu ce rezultate am avea acum, dar nu cred că sunt radical diferite. S-ar putea să fie o percepție chiar mai rea. Dar atunci când este vorba despre lucrurile importante ale vieții noastre, am senzația că întoarcem capul, sunt lucruri pe care nu vrem să le vedem. Iar lucrurile pe care nu vrem să le vedem pot ucide!


Mai jos găsiţi studiul IRES din 2010 și analiza realizată, la acel moment, pe baza rezultatelor studiului. 



19 aprilie, 2016

Cu regalitatea nu-ţi poţi face selfie


În 2011, când l-am văzut pe Regele Mihai vorbind în faţa Parlamentului României, la aniversarea Majestăţii Sale, am înţeles ce căuta regalitatea pe lume. Unii au aşteptat atunci un discurs fulminant, în care Regele să răzbune deceniile de pribegie şi umilinţele suferite chiar după Revoluţie. Dar Majestatea Sa nu avea niciun război personal, pentru că niciodată, am înţeles atunci, regii nu se reprezintă pe ei înşişi. Faţă de alţi lideri, cum spunea un eseist englez, regii nu sunt aleşi de popor, deci nu se remarcă prin ambiţie sau prin voinţă de putere, nu au obsesia de a domina, nu se luptă pentru câştigarea simpatiei. Regii reprezintă, ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Cred că republicanii inteligenţi au înţeles că nu trebuie să se sperie, regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora. Regalitatea nu intră în luptă cu nimeni din societate, deci ea este cea mai potrivită instituție a tuturor. Regele nu vrea puterea, pentru că o are.
Am fost de câteva ori oaspete al Familiei Regale a României şi de fiecare dată am simţit că intru în altă lume. Eu, republican convins, crescut în lumea simplă a satului năsăudeam, simţeam că regăsesc lumea fără de falsuri a copilăriei şi armonia cu natura. Nimic nu era strident, vorbeam despre atacurile la adresa familiei regale şi nimeni nu se impacienta, exista o înţelegere superioară a suferinţei, o mare înţelegere a prostiei sau vulgarităţii. Familia Regelui nu percepea să dea drepturi la replică sau să răspundă aberaţiilor prin care oamenii erau manipulaţi. Nimic revendicativ sau revanşard, nimeni nu era etichetat ca vinovat pentru surghiunul de decenii sau pentru mojicia postcomunistă. Am regăsit la Familia Regală o asumare a tragicului şi o conştientizare a istoriei dincolo de ceea ce este omenesc. O etică a suferinţei trăite cu seninătate şi candoare şi o superioară înţelegere pentru cei care considerau regalitatea ca pericol şi o transformau în țintă. În plus, o încredere foarte mare în revelație, în trezirea conştiinţei poporului nostru. Dar oamenii au fost transformaţi într-o turmă, abrutizaţi constant, au ieşit din comunism traumatizaţi şi sunt uşor de manipulat, încercam eu timid să curm această naivitate. Ce faceţi dacă românii nu se vor trezi niciodată, dacă nu vor înţelege nimic din istoria care le-a fost ascunsă şi falsificată timp de decenii. Mereu răspunsul pe care îl primeam de la oricare dintre membrii Familiei Regale era dezarmant de simplu: noi trebuie să facem tot ce putem pentru România, deoarece aceasta este misiunea noastră.
         Am înţeles atunci că regalitatea nu face o tranzacţie cu poporul şi ţara, nu dă credinţă contra iubire, că familia regală există şi spune prin chiar existenţa ei o poveste despre ființa de lumină a ceea ce are mai bun un popor. Se spune că, atunci când Regele Mihai, copil fiind, a fost înştiinţat de guvernantă că a murit bunicul Ferdinand şi că este deja rege ar fi întrebat: mă vor lăsa să mă joc ca şi până acum, nu-i așa?
Regalitatea spune o poveste despre ţară, ţine poporul în jurul unei poveşti frumoase sau tragice. Ultima poveste pe care o spune familia şi Regele Mihai este o poveste tristă, povestea exilului şi a părăsirii familiei lui de către marile familii ale regilor europeni, răvăşite şi ele sau dezorientate de cel mai mare război al lumii. De aceea, în Parlament, când s-a adresat românilor, regele mi-a părut ca un copac singur, într-o câmpie pustiită de furtună, dar singurul rămas în picioare.
Am scris, emoționat, în noaptea care a urmat, în jurnalul meu că l-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit nou care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc, ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. În cei 90 de ani de viață, ştia deja multe despre noi, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă, mi-am adus aminte de niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste șase decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.
         Aristotel spunea că monarhia este cea mai bună formă de guvernare dacă o comparăm cu formele celelalte, aristocraţia şi democraţia. Dacă aristocraţia poartă în sine pericolul oligarhiei şi democraţia pe cel al demagogiei, monarhia poate degenera uneori în tiranie, dar rămâne cea mai acceptabilă. Dacă astăzi monarhiile nu mai pot degenera în tiranii, democraţiile, deşi la modă, sunt bolnave de demagogie.
Am înţeles cu timpul ca antonimul la monarhie nu este republica, ci barbaria, vulgaritatea, forţa distrugătoare a vulgului dezlănţuit, indiferent în ce concepte politologice sau sociologice îmbrăcăm demagogiile de masă. Pe de altă parte, regalitatea nu este legată doar de trecut, ea este doar firul de aur care leagă trecutul de prezent şi cărarea subţire prin ceaţa unui viitor care pare tot mai nesigur pentru oamenii care, amăgiţi mereu de demagogi, nu mai ştiu în ce să creadă şi nici dacă există viitor. Mă uit în sondajele de opinie şi văd cum românii parcă înţeleg tot mai bine ce este Casa Regală. Nu sunt sigur, ştiu că mulţimile sunt instabile, sunt emoţionale şi uşor de deturnat, dar când sondajul IRES arată că 61% spun că au încredere foarte multă şi multă în Casa Regală este un semn că regalitatea s-a întors acasă. Când oamenii spun că regalitatea le trezeşte un sentiment de respect şi de încredere, înţelegem că suntem în faţa instituţiei care a urcat încet pe primul loc în clasamentul instituţiilor.
Alături de familie, Casa Regală redevine încet semnul că România se întoarce acasă. Nu sunt sigur că poporul sondat de noi, cel care acum vreo 15 ani, acorda Casei Regale, în sondaje, încredere doar în proporţie de vreo 15%, nu-și va schimba în anumite perioade preferinţele. Cu siguranţă, cei care spun azi că au încredere nu ar vota pentru monarhie ca formă de guvernământ, decât într-o proporţie mai redusă, dar un lucru devine clar: regalitatea este o instituţie de o mare putere şi influenţă.
Puterea noii regalități se naşte poate din disperarea oamenilor de a căuta ceva dincolo de ură, de dezbinare sau de războaiele zilnice. Se naşte din oboseala fiinţelor noastre de a fi căutat mereu o soluţie în afara fiinţei noastre, din pribegia căutării obsedate, oarbe, neghidate de valori şi credinţă.
Azi, familia regală nu ne cere nimic, ea arată lucruri pe care le-am uitat, dar mai ales ne arată normalitatea. Agitaţi şi nervoşi, dezamăgiţi de tot şi de toate, scârbiţi că zeii noştri de carton cad rând pe rând în noroi, oamenii se opresc şi descoperă cu uimire că a răsărit un luminiş, o poieniţă de normalitate. La început te gândeşti că este doar o regie, o fata morgana, ca şi celelalte care te-au mai păcălit în sfertul de secol de democraţie. Apoi vezi că oamenii aceia nu îţi cer nimic, nici voturi, nici impozite şi nici măcar laude. Ei pur şi simplu reiterează un timp al armoniei şi îţi spun că trebuie să trăieşti conform fiinţei tale profunde, credinţei şi etosului poporului tău. Ei nu te mustră şi îţi răspund cu un surâs înţelegător dacă îi huidui democratic şi republican.

Forţa blândă a regalităţii poate fi colosală dacă vom înţelege că trebuie s-o folosim în interesul naţiunii. Ca aerul pe care, deşi nu îl vedem, are o forţă grozavă de presiune asupra noastră, vorba lui Emile Durkheim, Casa Regală câştigă o putere care poate opri depresia socială şi dezastrul încrederii. Monarhia de aer poate ajuta în aceste timpuri de rătăcire statul şi republica să se ridice din noroiul fiecărei zile şi să-și recâştige cetăţenii. Nu, singură nu poate face asta, ci doar cu ajutorul nostru, iar noi trebuie doar să credem din nou că putem avea un destin împreună, ghidaţi de valori, prin solidaritate şi prin muncă. Monarhia de aer este o instituţie puternică, dar trebuie să-i căutăm forţa înlăuntrul nostru. Monarhia de aer nu ameninţă pe nimeni, nu are aroganţa de a guverna. Poate nu întotdeauna fiinţa de carne a celor care o reprezintă va fi pe placul nostru, dar finalmente trebuie să înţelegem că întruparea are doar mică importanţă, regalitatea este un ritual al permanenței, o compoziţie eterică a identității. Trebuie să crezi în valori pentru ca să devină prezență, să se întrupeze. În orice caz, cu regalitatea nu-ţi poți face selfie!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 27, aprilie 2016.


17 martie, 2016

Republica ideilor singure



La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existenţă, dar şi unul de cunoaştere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul şi Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noţiuni de metafizică, poţi observa experienţial că existenţa noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peşterii în care suntem prizonieri. Cum să nu adormi liniştit când Platon tocmai ţi-a spus că sufletul nostru aparţine lumii ideilor şi că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoţească doar pentru o existenţă trecătoare?

M-am despărtit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper (1) și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor. Marele epistemolog (2) gândea trei straturi ale existenţei, organizate sub forma a trei lumi: W1 - lumea obiectelor, W2 - lumea stărilor psihice şi W3 - lumea ideilor, a conţinuturilor obiective de gândire. În lumea a treia drept de cetăţenie au ideile, teoriile, conceptele, creaţiile artistice, valorile, lumea aceasta este eternă, autonomă şi independentă faţă de celelalte lumi, iar realitatea ei este argumentată prin faptul că poate acţiona asupra celorlalte lumi, ceea ce invers nu este posibil.   
Mi-a plăcut mult această teorie, chiar dacă era abundent criticată în filosofia acelor vremi, mai ales pentru că vorbea despre forţa lumii ideilor de a se regenera, de a se reproduce şi a duce mai departe existenţa. În căminul UBB (3) de la „Avram Iancu”, apropiat de Cimitirul Central, am pierdut multe nopţi discutând despre autogenerarea obiectelor din lumea ideilor sau despre rolul mai mic sau mai mare al sistemului şi despre controlul asupra gânditorului: este controlat sau nu de sistem?

Au trecut anii peste mine și mi-am reamintit de Karl Popper când am citit un eseu seducător al lui Horia-Roman Patapievici (4), republicat apoi într-o lucrare independentă, în care, întrebându-se asupra lipsei de ecou a filosofiei lui Mihai Şora, conchide că noi, românii, suntem apăsaţi de un fel de hegemonie a culturii generale, care exclude o piaţă a ideilor mai specializate, toate acestea conducând la o ecranare a comunicării dintre noi, blocaj care împiedică formularea unui bine comun, determinând deci inexistenţa unei realităţi comune construite. Am fost mâhnit și eu de mai multe ori de inexistenţa unei dezbateri de idei, a polemicii la obiect, constatasem lipsa unei instituţii a dialogului specializat şi a admiraţiei, dar nu avusesem niciodată curajul de a ajunge la argumentul ontologic al tânărului Patapievici - realitatea culturală nu există - sau la cel mai radical al lui Ioan Petru Culianu, reluat de Patapievici - cultura română contemporană nu există!

Am ţinut şi eu, în tinereţe, la o universitate, o conferinţă despre cultura noastră ca o cultură de ecou, cultură a influenţei mediate, cultură narcisist-egoistă, cultură a solipsismelor şi solilocului. Drept să spun, nu îmi mai aduc aminte argumentele de atunci, ştiu doar că unul mi-a rămas ca obsesie: societatea şi cultura noastră sunt înfricoşate să construiască o oglindă în care să se uite din când în când. Fuga de oglindă și formarea unei memorii colective coerente prin dialog, dezbatere şi sortarea argumentelor mă urmărește încă, ori de câte ori mă uit transversal peste studiile sociologice de măsurare a opiniei publice pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

În volumul „O idee care ne suceşte minţile” (5) argumentul unei divizări a culturii europene, cu referire la memoria comunismului, este folosit pentru a explica existenţa unei cortine psihologice de fier, prin refuzul Vestului de a integra şi a înţelege memoria Estului.
Obiecţiile pot fi multe aici, dacă abordăm ideile prin metafora „pieţei”. Este vorba doar de o desincronizare între cerere şi ofertă, cele două nu se întâlnesc sau nu există una dintre ele? Să nu fie oferta bună, seducătoare? Nu cred asta, apar în fiecare an lucrări foarte bune în diferite domenii de activitate, în cel literar sau artistic. Atunci avem o problemă cu cererea, ea să fie de vină? Dar fiecare dintre noi facem parte din piaţă, chiar şi creatorii pot participa, nu doar cei care sunt doar consumatori. În piaţa ideilor, foarte puţini sunt doar consumatori pasivi, cei mai mulţi dintre consumatori au, de regulă, condiţii pentru a produce şi ei, pentru a da mai departe idei, a polemiza, critica sau a adula. De ce nu se întâmplă asta, de ce nu se naşte o efervescenţă care să valideze/invalideze idei, să creeze tendinţe, curente sau chiar şcoli de gândire?
Un prim răspuns am avut senzaţia că-l intuiesc recent, când am participat la deschiderea casei lui Nicolae Ceauşescu din cartierul bucureştean Primăverii. Am fost curios să văd feţele primilor 1.000 de vizitatori care s-au înscris, în doar câteva ore, pe internet. Au venit şi oameni foarte tineri şi oameni foarte în vârstă, ca două emisfere ale memoriei obiectivate a comunismului. Puţină pasiune se mai vedea în ochii şterși ai celor vârstnici, dar nu era nici respingere sau ură în privirea celorlalţi. Plana o linişte peste cei care stăteau la coadă, încât se auzeau mai tare ciorile care veneau să pună stăpânire pe cartier, dar mai ales o lipsă de dialog, un fel de evitare reciprocă. I-am întrebat pe tinerii care supravegheau exponatele din clădire dacă oamenii polemizau, dacă au auzit ceva semnificativ. Nimic. Totul se consuma în linişte, într-o izolare totală. Chiar soţii și soţiile comunicau mai mult prin gesturi, probabil cu semnificaţii îndelung exersate între ei. Cei care se apropiau de mine puneau întrebări cu voce joasă, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Am plecat spre casă cu o mare tristeţe şi supărat pe mine pentru că, de peste 20 de ani, încercam să justific în toate formele că orice comunicare este și o formă de catharsis. Privit în acea seară, eșantionul de vizitatori părea o bucată de Românie însingurată, unde cărările dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu Anania într-una din cuvântările lui.

Oamenii au pierdut abilitatea de a comunica, de a se expune. Nu simt nevoia să se valideze, să caute a se confrunta cu ceilalţi. Funcţionează, probabil ca efect al comunismului, mai multe circuite de dialog cu caracter consensual, reţele de prietenii, cutii de rezonanţă. Sunt lumi paralele şi cercuri de adulatori restrânse, locuri în care se practică un narcisism şi un fel de clandestinitate autoasumată sau reflexă. Dacă am lua terminologia lui Pierre Bourdieu, nu avem un circuit veritabil, egalitar de consum al ideilor, ci un habitus care distanţează oamenii, reproducând un model de dominare specific comunismului sau societăţilor de clasă. Fugar aș nota că nici perioada interbelică nu a avut timp să aducă pe scena socială o clasă de mijloc, o mică burghezie capabilă să producă efervescenţa legăturii dintre o elită producătoare de idei şi una consumatoare, capabilă să reacţioneze pentru a crea o instituţionalizare a pieţei.
Habitusul ca sistem de dispoziţii durabile, cum susţine Bourdieu, sumarizează experienţele trecute și funcţionează ca matrice şi filtru de percepţii, evaluări, dispoziţii acţionale, ducând la reproducerea vechiului sistem. Inexistenţa unei clase de mijloc şi existenţa unei elite culturale care nu este obişnuită să comunice pe o piaţă extinsă, lucruri moştenite din comunism, toate acestea pot oferi o explicaţie, cel puţin pentru perioada tranziţiei noastre.
Lipsa dialogului cultural şi a pieţei ideilor se poate însă explica şi prin slaba instituţionalizare. În România, parcă teoria formelor fără fond, a împrumuturilor, se verifică cel mai bine atunci când studiem instituţiile. Instituţiile create la noi sunt de cele mai multe ori forme mimetice, rareori umplute cu sens. Ne place să copiem tot ce prindem, dar facem foarte puţine eforturi de continuitate. Entuziasmul începutului este urmat întotdeauna de uitare și letargie.
Pe de altă parte, o cultură a supunerii şi violenţei comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolării și protestului mut, care ne fac poate să nu fim capabili să girăm „conflictele” de idei. Orice dezbatere se personalizează excesiv, răspunsurile devin emoţionale, problemele unei posibile polemici se tratează ca „fapte de viaţă şi de moarte”. Ne este frică de micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatică.

Să aibă oare vreun potenţial ideile toxice? Dar carieră ideile seducătoare? E greu de spus, aş crede mai degrabă că este aproape imposibil să plantezi o idee care să prindă rădăcini pe solul culturii noastre sau al spaţiului nostru civic sau să faci să crească şi să înflorească o idee nouă.
Întorcându-mă la liniştea vizitatorilor din reşedinţa familiei Ceauşescu şi la tăcerea lor mormântală, la muţenia şi izolarea lor, mă îndoiesc chiar de nostalgia după comunism pe care am măsurat-o, timp de peste 20 de ani, în sondajele pe care le-am proiectat. Acolo poate doar anonimatul sau tendinţa de a polemiza cu realitatea şi politica de azi creează o agregare de răspunsuri care pare a fi un punct de vedere sau o atitudine faţă de trecutul comunist. Ca să revin la distincţia pe care Andrei Pleșu o constata în lipsa de memorie culturală europeană cu referire la comunism, am senzaţia că românii sunt tentaţi să nu-și integreze solid nici propria lor memorie, atâta timp cât o ascund de ei înşişi, de semeni sau chiar de copiii lor. O zicere de pe vremea comunismului povestea despre un activist care îşi neagă propria atitudine cu o formula inspirată: „Am avut şi eu o idee, dar nu sunt de acord cu ea”.

Lăsate singure, ideile mor sau se îndepărtează de cel pe care l-au locuit, pierzându-se fără a mai putea să schimbe nimic din lumea noastră. România este locul unde ideile mor sau poate că România nu este o idee. Este, cred, mai degrabă o emoţie. 

Referinţe bibliografice

1. K.R. Popper, Logica cercetării, trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
2. Pentru cititorii tineri, epistemolog = cercetător al mecanismelor de cunoaştere
3. UBB – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca
4. Patapievici, H.R., De ce nu avem o piaţă a ideilor?, Bucureşti, 2014 (ed. a 2 - a)
5. Pleşu, A., Liiceanu, G., Patavievici, H.R., O idee care ne suceşte minţile, Bucureşti, Humanitas, 2014

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 26, martie 2016.

25 februarie, 2016

Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele




De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.
Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?
Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore
Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.
Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.
Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.
Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.
Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.
Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.
Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?
Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.
Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.
Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie
De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.
Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.
Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.
Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.
Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.
Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?
Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.
Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.
Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.
Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.


Referinţe:



[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007
[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010
[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011
[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013
[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015



Editorial pentru SINTEZArevista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.