24 octombrie, 2018

În România post-adevărului




Când Ralph Keyes, în 2004, prin The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in
Contemporary Life, lansa un semnal moral legat de „noul jurnalism”, caracterizat printr-o spumoasă subiectivitate şi prin construcţia de falsuri menite să spună istorii emoţionante, pentru România nu era nimic nou. Atât jurnaliştii, cât şi bruma de analişti mai vechi zâmbeau condescendent, spunându-şi în barbă: uite cum americanii descoperă viaţa! Doar că noua realitate descrisă părea că vine dintr-o realitate care tocmai se născuse, adică din zona realităţii virtuale, din teritoriile internetului, acolo unde aparenţa poate fi uşor luată drept esenţă, superficialitatea ca dătătoare de sens şi emoţia momentană drept fapt obiectiv. După un singur deceniu, cuvântul primea drept de cetăţenie, devenind prin Oxford Dictionary cuvântul anului, nou, dar relevant pentru o practică socială.

Sociologii au început tot mai mult să vorbească despre o schimbare majoră a sensibilităţii publicului presei care se muta de la căutarea adevărului, oricât de incomod ar fi, la căutarea de poveşti cu relevanţă personală, mustind de emoţii şi evenimente dintr-o altă ordine a lucrurilor. Adevărurile despre politică aduceau mai degrabă veşti proaste, demotivau, distrugeau încrederea în instituţiile fundamentale, în schimb noul storytelling nu putea decât să ţină loc de subiectele dulcege ale fabricii de vise hollywoodiene, al căror gust a fost educat prin experimentarea timp de decenii a ceea ce primea eticheta, falsă de multe ori, true story. Oamenii sunt tot mai centraţi pe căutarea ştirilor din proximitate, iar Eul personal este cel mai apropiat teritoriu. Nu Adevărul (cu A mare), CI ADEVĂRUL MEU MĂ PASIONEAZĂ, ADEVĂRUL CREAT DIN MICI EMOŢII PERSONALE. Unii au numit asta narcisism, alţii o pierdere sau o căutare inconştientă a ruperii contactului cu o realitate care nu le mai convine, care este tot mai greu de suportat. Dacă şi până atunci faptul divers căuta să se apropie de concreteţea vieţii, acum în analize apar statisticile şi cifrele barometrelor, care vorbesc despre ce se poate întâmpla, abstractizând, dar ilustrând cu analize care tindeau să dea sentimentul lectorului că participă la facerea viitorului, chiar dacă, de multe ori, nu înţelegea despre ce se spune, aceste analize îi programau mai ales pentru a asimila limbajul proiectelor cu care vor veni apoi politicienii în campaniile electorale.
Presa ajunge să conteze mai mult pe credulitatea publicului şi mai puţin pe raţionalitatea lui, integrat în marile proiecte de devenire socială, unde utopiile politicii folosesc din ce în ce mai mult teoria complotului şi diferitele ei variante, mai ales după 11 septembrie 2001, când un şoc terorist începea să alimenteze şi să genereze repolarizarea lumii în cadrul unui nou război „sfânt” sau al unei noi cruciade a Binelui împotriva Răului. Chiar dacă şi înainte de asta circulau în online, în presă sau în opinia publică legende urbane, zvonuri sau teorii ale complotului ele nu erau luate în serios sau aduse la lumină de către media serioase decât ca şi curiozităţi. Cu toate că minciuna este veche în campaniile electorale şi în media, ştirile false sau poveştile inventate sunt dintotdeauna imposibil de eliminat, odată cu alegerea lui Trump, împotriva mediei mainstream sau a Brexit, apar semnele unei realităţi care pare construită în mare măsură prin canalele reţelelor sociale. Chiar dacă explicaţia acestor succese nu este chiar aşa de simplă, nici impactul acestor mesaje de tip fake news nu poate fi neglijat. Nu falsul sau minciuna a fost elementul de noutate, ci viteza şi difuziunea masivă, urmate de viralizarea informaţiei false şi, în ultima instanţă, impactul masiv pe care îl presupunem. În fond, posibilitatea de a ţinti mai bine categoriile de public şi transmiterea unei informaţii „natural” – provenite din libertatea de expresie a netului, deci având aparenţa că nu este produsă de instituţii pe care în mod normal le consideram ca având programe de manipulare a spiritelor, de persuasiune, mai ales în momentele în care se iau decizii importante, la referendumuri sau alegeri.
Media pierde monopolul
Marea problemă care a zguduit opinia publică în ultimii ani prin încercările de filtrare a fake news-urilor sau de blocare a reţelelor sociale nu este cutremurarea că se deformează adevărul sau că ideea de adevăr a devenit insignifiantă social, ci faptul că marile grupuri de media sau chiar complexul mediatico-politic a pierdut monopolul construcţiei opiniei, pentru că deja controlul marilor canale de distribuţie nu mai înseamnă mare lucru, atât timp cât reţelele sociale pot întinde o plasă mult mai deasă şi mai fină şi pot scurtcircuita un monopol care se credea că va fi etern.
Bătălia dintre Trump şi CNN a fost cel mai crâncen război pe care l-a pierdut media în faţa reţelelor sociale.
România în comunism. Post-adevărul minciunii instituţionalizate
Minciuna instituţionalizată - forma absolută a erei post-adevăr - a fost vreme de câteva decenii o adevărată cotidianitate pentru români. Nimeni nu se miră acum, nimeni nu se isterizează, lucrul trece aproape neobservat pentru că pentru români aceste vremuri doar revin, poate părea o realitate nouă doar pentru cei tineri. Multe dintre mecanismele de adaptare le-au dobândit înainte de revoluţie, altele în perioada unei tranziţii care nu se mai sfârşeşte. Scria Orwell: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii şi de a le accepta pe amândouă. (…) Să rosteşti minciuni deliberate crezând cu sinceritate în ele, să uiţi orice fapt ce se poate dovedi neconvenabil. (…) Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o completă veridicitate în clipa când spui minciuni cu grijă ticluite, să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, ştiind că ele sunt contradictorii şi să crezi în amândouă”.
Propaganda caută să şteargă memoria culturală, să instituie o nouă realitate, dar reuşeşte doar parţial. Oamenii însă trăiesc o realitate contradictorie şi se adaptează chiar dacă ne aflăm într-o situaţie nevrotică. Văd realitatea şi, în acelaşi timp, propaganda le serveşte alte date. Se conectează la sursele de informaţii care există (cum este Europa Liberă) sau la povestirile celor plecaţi şi îşi dau seama că trăiesc în mistificare şi minciună. Dezvoltă reţele de supravieţuire şi dublul discurs: statul se face că ne plăteşte, noi ne facem (prefacem) că muncim; munca înnobilează omul, dar noi nu avem nevoie de nobili. Transformă limbajul pentru a servi acestui dublu înţeles: primesc nume de fraţii Petreuş nişte pui greu de mâncat, aranjaţi câte doi în pungi, botează adidaşi copitele de porc; cafeaua cu năut a primit denumirea de „nechezol”.
Dubla gândire distruge moral, transformă realitatea în stereotipuri, în scheme cognitive uşor de digerat, dar pentru a nu trebui să spună mereu altceva decât ceea ce gândesc, oamenii adnotează limba de lemn, o transformă. Codarea permite ca umorul să existe: Ceauşescu devine „Nea Nicu”, Elena Ceauşescu devine „Tanti Leana”, securiştii devin „băieţii cu ochi albaştri”.
În cel mai dur comunism din Europa, avem un post-adevăr avant la lettre, unde faptele sunt mistificate şi emoţia devine codificatorul unui limbaj care corespunde emoţiei publice. Comuniştii au încercat controlul lumii prin limbaj, cum spune Ludwig Wittgenstein - frontierele limbii sunt frontierele lumii mele, iar noua limbă inventată de partid trebuie să corespundă noului spirit pentru a domina, supune, pentru a crea senzaţii şi emoţii. Dar oamenii reacţionează şi inventează un limbaj paralel limbii de lemn, cum spunea un profesor din acea perioadă, oamenii inventează limba de cauciuc, flexibilă, greu de stăpânit, înşelătoare.
Aşa cum scrie Françoise Thom, prin limba de lemn se simulează procedeul de a înţelege şi, prin opoziţii puternice, se încearcă izolarea persoanei de lumea reală prin intermediul limbii abstracte şi goale, omul devenind o creatură a ideologiei, uşor de introdus în masa amorfă a mulţimilor adulatoare. Dar reacţia oamenilor la limba de lemn a fost diversă şi marcată de mecanisme adaptative interesante. Am menţionat codificarea şi deturnarea prin formule umoristice şi parodice, François Thom analizează şi ceea ce numeşte naşterea unei „conştiinţe lirice” - adică naşterea neîncrederii şi a scepticismului faţă de limbaj. Consecinţa acestei neîncrederi este izolarea: omul se îndepărtează de această realitate, chiar dacă nu este capabil să formuleze o gândire critică, omul trăieşte o disociere a personalităţii şi o înstrăinare profundă. Cred că este radicală această analiză, demonstraţia noastră anterioară, ca trăitor al experienţei sociale, arată că limba de lemn a fost deturnată şi reconfiscată.
De aceea nu pot împărtăşi nici ideea unei „conştiinţe vâscoase”, adică transformarea individului necomunicant într-un aderent absent la sistem, un fel de individ fără reacţie în afara acceptării regimului ca reacţie automată de tip reflex.
Românii în tranziţie. Infantilizarea represivă
După ce au făcut o revoluţie televizată, în care, am putea spune, au dovedit curaj şi chiar maturitate, românii s-au trezit imediat că sunt trimişi la grădiniţa democraţiei. Trebuie să învăţaţi democraţia, să învăţaţi libertatea, faptul că aţi reuşit să vă sacrificaţi ca să doborâţi comunismul nu mai înseamnă nimic în noua lume. Trebuie să schimbaţi tot ceea ce ştiţi, să vă dezintoxicaţi, aţi trăit o falsă conştiinţă, aţi învăţat o istorie falsă şi este nevoie de o mare resetare a spiritelor. Degeaba au încercat unii să protesteze timid că nu au crezut în comunism, că au simulat, ca prefăcători. A FOST PRINCIPALA FORMĂ DE ADAPTARE, nimeni nu i-a crezut. Cum scrie un autor lucid al postcomunismului Boris Buden: infantilizarea represivă a societăţilor care se eliberează de comunism este principala caracteristică a situaţiei postcomuniste. Invenţia conceptului de tranziţie sau a cel de postcomunism, ori falsul concept de „transitologie” (Transitology) reprezintă mostre ale unui cinism al marilor puteri care, în cel mai bun caz, nu fusese fundamentat decât prin studii retroactive, în niciun caz ca şi reţete de dezvoltare. Pentru a ajunge la democraţie, aceste societăţi trebuie să urmeze o reţetă pe care poate doar instaurarea comunismului o exersase la începutul sovietizării. Dar atunci a existat o reţetă a trecerii de la un sistem la altul, prin construcţia socială a unor realităţi după un proiect confuz: crearea mentalităţii democratice şi tolerante, crearea pieţei libere şi a concurenţei, trecerea proprietăţii de stat în mâinile unor privaţi care trebuie să devină capitalişti peste noapte, refacerea instituţiilor fundamentale cu ideea că, dacă se vor realiza aceste lucruri, democraţia va triumfa. Oamenii aceştia obosiţi de dictatura comunistă erau aruncaţi în mijlocul unei iluzii după o schemă de darwinism politic şi social, în care evoluţia poate fi însă controlată. Societatea civilă solidă, consolidată, protectoarea omului împotriva statului şi a exceselor sale trebuia să fie semnul că s-a reuşit perfect construcţia democraţiei. Până atunci, românii sunt privaţi de condiţia de subiect al istoriei, urmând să fie puşi sub influenţa unor tutori care să controleze acest proces.
Revoluţia a fost furată, aşa cum se plângeau românii foarte repede, dar nu de cei care supravieţuiseră din trecut, ci de cei au apărut foarte repede să le reseteze memoria, să-i transforme în copiii vulnerabili ai noii lumi. Ei, care scăpaseră de marşul cel lung al trecerii spre comunism (fără halte sau zone de repaus), intrau acum într-o altă trecere, într-un alt marş – cel al construcţiei societăţii democratice şi mersul spre capitalism. Se inventează boli pentru cei care nu reuşesc să se uite doar înainte şi întorc capul spre viaţa din urmă (nostalgie, criptocomunism), se dau examene continuu, se inventează teste de verificare. După aproape trei decenii, România încă este verificată cu privire la realitatea din justiţie (MCV), în aceste zile premierul României primeşte un extemporal cu 18 întrebări de la Comisia Europeană, rezultate dintr-o dezbatere politică şi politicianistă şi o pregătire a noii competiţii între stânga şi dreapta.
Se deschide o nouă epocă a post-adevărului, o nouă epocă de dedublare, de dublă gândire şi de dublu discurs. După ce au suferit teroarea de a trece prin filtrele impuse de comunişti în construcţia „omului nou”, foarte scurt după revoluţie, nevoia de om nou revine, doar că acum trebuia totul început de la un zero al copilăriei. Depersonalizat şi fără identitate, omul nou al tranziţiei începe să rătăcească, să migreze spre alte spaţii geografice în căutarea, mai rapidă, a democraţiei reale şi a teritoriului ei paradisiac.
În post-adevărul recent
Astăzi îşi face tot mai mult loc o idee care, sugerată în urmă cu 50 de ani, putea părea un nonsens, ideea că generalizarea instrucţiei şi penetrarea societăţii de către canale multiple de informaţie poate să nu reprezinte un progres pentru cultură. Oamenii caută tot mai mult explicaţii simple pentru complexitatea lumii, ideile scurte şi formulele emoţionale, şocante, pot ţine mult mai bine loc de cunoaştere decât ceea ce produce ştiinţa, educaţia sau cunoaşterea savantă. Adevărul, emoţia, opinia sunt practici care bulversează raportul nostru cu faptele.
Astăzi nu mai este nevoie de mari centre de propagandă pentru a difuza masiv minciuni sau mesaje de propagandă, reţelele sociale pot face perfect acest lucru. Mai important este că procesul se realizează prin „conversaţie”,
printr-un schimb cu oameni asemănători care devin un fel de instanţe credibile, procesul fiind facilitat de filtrele care ne afişează acest gen de informaţii. Nu doar reţelele sociale, dar şi media îşi măsoară rezultatele în funcţie de virilitate, de difuziune masivă, ori este clar că virilitatea este facilitată de lucrurile spectaculoase, surprizele, marile contradicţii, acestea pot deveni mime. Când numărul de clicuri determină inclusiv bugetul publicitar, atunci este evident că nimeni nu mai urmăreşte principii deontologice stricte sau măcar o verificare minimă a informaţiilor care circulă.
O nouă formă de populism, un populism al informaţiei, îşi face loc. Cu toate că intrăm într-o epocă a difuziei masive de date, aceste date au mai degrabă rolul de a atinge zone ale afectivităţii şi emoţiilor populaţiei. Fie că este vorba de bursă sau de analize politice, sondarea sentimentelor sau a emoţiilor devine mai importantă decât căutarea determinării mecanismelor raţionale de achiziţie sau de vot. Astfel, dacă televiziunea a adus marea difuziune a mesajelor, internetul în noua eră are ca efect major polarizarea, simplificarea excesivă care duce la polarizare şi reacţie puternică, cognitivă sau comportamentală. Intrăm în epoca pasiunii, unde adevărul are maximum statutul unei opinii printre multe alte variante enunţabile în spaţiul public.
Amplificatorul de confuzie
Algoritmul Facebook (news feed ranking algorithm) selecţionează pentru noi din miliardele de mesaje, fiind un adevărat amplificator de confuzie. Chiar dacă este opac, acest algoritm privilegiază importanţa naşterii unei comunităţi, mesajele şi postările prietenilor. Prin Facebook se exploatează o serie de vulnerabilităţi ale sistemului nostru cognitiv şi emoţional: nevoia de confirmare, tendinţa de asociere, frica de izolare sau de singurătate, dar şi dorinţele evazioniste. Cum demonstrează în ultimii ani un sociolog specializat în sociologia credinţelor colective (Fabrice Clément) este tot mai evident că au loc modificări esenţiale în ceea ce priveşte raţionalitatea implicată, astfel încât putem spune că azi nu mai trăim într-o eră a cartezianismului, ci mai degrabă într-una a credulităţii generalizate.
Indiferenţa faţă de fapte în post-adevăr se prelungeşte în confuzie între raţiune şi emoţie, ajungând la un cerc vicios al democraţiei. Dacă Adevărul era „instituţia invizibilă” cea mai importantă a democraţiei, când opinia devine criteriu, este foarte simplu de argumentat aproape orice şi înfloresc teoriile conspiraţiei. Teoriile conspiraţiei sau ale complotului folosesc cele mai simple mecanisme de argumentare, deoarece presupun că există cineva care, în spatele realităţii vizibile, unelteşte sau acţionează împotriva ordinii, stabilităţii raporturilor, interesului colectiv, în ultima instanţă.
Teoria statului paralel, sau deep state, la republicanii americani, dincolo de o serie de dovezi care pot susţine aspecte de paralelisme ale puterii, are o mare putere explicativă şi mobilizatoare, pornind de la componentele noului mod de argumentare prin informaţii fragmentate şi masiv distribuite pe reţelele de socializare. Teoria complotului umple un gol informativ, dar are şi o altă funcţie, aceea de agregator politic. Bătălia nu este aici cognitivă sau epistemologică, ea ţine mai mult de nevoia de reconstrucţie a instituţiilor democraţiei. Una dintre explicaţii este următoarea: nu opiniile ne divizează, ci interesele în democraţie. Adică nu este necesar să aducem opiniile la un numitor comun despre societate sau politică pentru ca apoi să construim insule de consens, deoarece interesele pot fi aduse la puncte de echilibru, prin politici echitabile şi egalitare.
Această dispută de opinii ascunde de fapt marea divizare şi o tot mai mare ruptură dintre clase sociale sau categorii profesionale. Un ideal democratic revizuit ar fi să ajungem la puncte de vedere comune asupra cunoaşterii, dar aici este vorba despre raporturi de dominare, despre excludere socială şi mari, insuportabile chiar, inegalităţi.
Internetul a bulversat modalitatea în care se construiesc opiniile şi credinţele dar, în această nouă realitate, problema post-adevărului nu este una de comunicare, ci este mai ales una politică, deoarece intrăm într-o eră a nonsensului. O luptă importantă este cea cu conspiraţionismul, deoarece conspiraţioniştii se servesc de ambiguitate şi, implicit, fac aluzii sau trimitere la situaţii neclare prin analogie sau false analogii şi, prin aceasta, bulversează nu doar cogniţia, ci creează pasiuni şi angajamente pentru ţinte false.
Cum se poate generaliza informaţia falsă din cadrul teoriei conspiraţiei sau complotului? Simplu: informaţia circulă pe reţele în interiorul unor grupuri care îşi dau like reciproc, devenind astfel grupuri de consens, nu neapărat prin analiza informaţiilor, ci doar prin partajarea unor identităţi care se prezintă ca asemănătoare şi din raţiunea de a mări cât mai mult grupul celor care dau like.
Oamenii nu mai citesc ziare nici în varianta electronică, primind mai ales articolele forwardate de prieteni, astfel că asistăm la un fel de uberizare a informaţiilor, iar fake news-urile au rolul de a flata şi întări prejudecăţile politice.
Care sunt efectele cele mai importante pentru instituţiile democraţiei noastre?
Migraţia politică şi ataşamentul nu mai există, trădătorii devin eroi, iar migraţia se mută şi la electorat, peste 60% dintre electorii români au schimbat în 10 ani partidul preferat cu adversarul său. Pe de altă parte, odată aleşi, oamenii uită orice legătură cu electoratul, din frica de a nu participa la combinaţia câştigătoare politicienii participă la o puternică dezideologizare şi la îmbrăţişarea unui populism conjunctural.
Partidul unic din perioada comunistă a fost înlocuit cu alternativa unică, un principiu la fel de simplist: capitalismul de tip occidental ca singură formulă, piaţa ca templu sacru al noii teologii. Individul are senzaţia de luciditate, de superconştienţă – generată de bombardamentul informaţional care nu înseamnă nimic, trăim o revoluţie culturală permanentă.
În societate, figura avocatului e mai importantă decât cea a judecătorului… Deci nu căutarea adevărului, a dreptăţii, ci căutarea viciilor de formă sau de procedură care să ducă la Victoria celui care are bani să plătească. Deci libertatea este posibilitatea de a face tot ceea ce nu este interzis de lege…
Liberalismul moral este să nu faci judecăţi asupra celor care acţionează împotriva unor reguli care au devenit fundamentele vieţii sociale, în numele respectului vieţii private.
Orwell devine din ce în ce mai actual: „Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de autohipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului”.
Cuvintele care reprezintă anumite lucruri sunt înlocuite cu imagini, certitudinea se desprinde de fapte, devine doar un pur fapt subiectiv, nu se raportează la observaţie, ci face apel la afect care devine obiectiv printr-o operaţie de cuantificare sau prin alte forme de aglutinare.
Cultura oximoronică - asocierea unor termeni contradictorii într-o singură formulă - câştigă tot mai mult teren şi nu doar în campanii electorale: discriminare pozitivă, creştere negativă, dezvoltare durabilă, schimbare în continuitate.
Lupta pentru drepturi sociale a fost abandonată şi înlocuită cu lupta pentru drepturile minorităţilor de toate felurile. Aceste drepturi sunt individualizate, sunt mai ieftine, se referă doar la legiferarea posibilităţii de a depăşi norme vechi. Subiectul terifiant al armelor chimice ale lui Saddam sau cel al bombardamentului asupra civililor din Siria a arătat cum se poate rupe legătura cu realitatea, cu adevărul corespondent. Prima grijă a comunicatorului este să obţină adeziunea la mesajul emoţional, să ne introducă în acest spectacol, apoi nici nu mai contează demonstraţia adevărului cu care vin ceilalţi. Nu mai căutăm dovezi, decât poate confirmări ale grozăviilor descrise de propaganda de război; propaganda încearcă să ne convingă prin mecanismul „luptei dintre Bine şi Rău”, o simplificare absolută.
Enunţarea unui lucru şi contrariul său produce în fond o dezintegrare a conştiinţei, o rupere a raţiunii axiologice şi cognitive, în acelaşi timp. Cu ajutorul bărcii emoţionale în care punem realul, ne putem îndepărta de lucruri. Alegem emoţia, este a noastră, respingem oricare dintre faptele care i se opun.

Într-o halucinantă reconstrucţie post-adevăr a lumii, România nu este total surprinsă. A mai trăit aceste vremuri asemănătoare, de la realismul socialist la infantilizarea din tranziţie sau împleticirile în post-tranziţia de azi. Poate doar o generaţie mai tânără se poate simţi dezorientată sau, din contră, mai liberă să-şi construiască adevăruri emoţionale şi iluzii colective.

P.S.: Acest număr Sinteza are ca temă manipularea prin publicitate. În epoca post-adevăr publicitatea pare parcă tot mai inocentă, cu toate încercările ei de a crea dorinţe sau de a umple existenţa noastră cu obiecte emoţionale. Un fel de fetiţă cu chibrituri din povestea tristă a lui Hans Christian Andersen.


15 octombrie, 2018

DRUM BUN, IUBITE DASCAL!

Profesorul meu, Achim Mihu, cred că și-a luat teancurile de carti si a plecat de la noi. A imbogatit sociologia romaneasca cu formatia sa de economist, dar și cu o solidă inspiratie filosofică.
A avut mereu tentatia Sintezei și obsesia reconstructiei spirituale a culturii noastre pornind de valorile ei eterne. Un mare antropolog și un dascăl uriaș, un om care ne indemna sa plecam in lume pentru ca asa vom intelege, la intoarcere, mult mai bine, sufletul romanesc, cel pe care nu avem cum sa-l masuram sociometric.
 Am parcurs o lunga si fascinantă călătorie alături de Domnia Sa prin labirintul simbolurilor si discursurilor sociale ca doctorand. Ne-a ferit, în cele mai grele vremuri, de servituți ideologice și a riscat, de dragul nostru si al profesiei, nesocotind regulile programei universitare în perioada comunistă. Nu m-a certat niciodată pentru pornirile mele lirice si mi l-a predat pe Lucian Blaga, pornind de la poezie spre filosofie.
A lasat o dâră de lumină in sufletele noastre și ne-a intarit in credința că avem misiunea de a duce sociologia pe drumul prefigurat de marele Dimitrie Gusti: sociologia militans.
Avea un suflet de copil și niciodata nu obosea să ne ademenească spre lectura si hermeneutică culturala, dar in același timp, imi spunea că lumea oamenilor simpli si mai ales cea a satului etern este mai plina de intelesuri decat orice bibliotecă academică. 
De la tine, blandule dascal, am invatat că: 
Tâlcul florilor nu-i rodul,
Tâlcul morţii nu e glodul.
Tâlcul flăcării nu-i fumul,
Tâlcul vetrei nu e scrumul.
Tâlcul frunzei nu e umbra,
Tâlcul toamnelor nu-i bruma,
Dar al drumului e dorul,
Tâlcul zărilor e norul,
Ducăuşul, călătorul.
O sa ne fie dor de Dumneata! Dumnezeu sa te protejeze, daca se poate, in biblioteca lui cerească!
 
 

27 septembrie, 2018

10 iluzii politice pentru o vară fierbinte





În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai întâmplat. De regulă, se pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit, se făceau școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a celorlalţi membri imberbi și spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că nu au plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie și unii nu vroiau să fie departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au rămas, probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie a străzii care să măture guvernul și să schimbe regimul politic din România.

O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august, a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea răsturnare (nu revoluţie!) se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri și erau alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la putere cineva care să se sperie și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar, în acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început sute de mii de oameni în stradă, manifestaţiile însemnau deja un fel de normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita procesul lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora, chiar oameni de bună credinţă şi fără partizanate politice.

Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a întâmplat cu revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu revoluţia portocalie din Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la instaurarea democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică. Revoluţiile care schimbă o societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari orgolii personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din familia politică sau biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să se opună naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat salturi istorice fără să moară oameni sau să se dea foc oraşelor și instituţiilor.


Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din opoziţie, pentru că oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de credinţa că, dacă te concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici sau să explici. Faptele vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și iluzia faptelor care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că degeaba vorbești în politică, doar faptele creează voturi. Inutil să spunem că este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o guvernare are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă nu au primit de la guvern cât ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această iluzie pe care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este completată de o spaimă, tot iluzorie, a opoziţiei: dacă guvernanţii cresc salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică eternă din partea electoratului.

O altă iluzie este aceea că strada este singurul instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de scurtare a guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia nu durează mult, oricum este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la indignări morale, nu pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii de către politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă când politicieni, inteligenţi și talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă care s-au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu electoratul care stă în case și este apostrofat de către cei care mărșăluiesc revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un lucru important: construirea alternativei de către contraputeri, societate civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal, cultivarea străzii poate crea forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe cele aflate în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd controlul asupra acţiunii politice.

Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a văzut și din experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de faptul că au fost victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul de lucruri poate fi o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea societăţii. Când Justiţia este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă. Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la urmă, toţi politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în stat și instituţiile lui. Percepţia lipsei justiţiei sociale, dar și a înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi percepţii generalizate în România.

O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel oricât de jos, deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia eternei reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze aspiraţii politice și comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne de defectele lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au promovat-o. Politica de galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost îmbrăţișată de intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator. Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de luptă va reveni în politică și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.

Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi instrumentată politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc despre salvarea care nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas acasă. Să privim cu realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și umbre, asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi oameni care ne fac cinste în ţările unde lucrează, de la intelectuali, la simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să înfiinţăm un minister al diasporei cu buget serios, cu fonduri pentru păstrarea identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte de diaspora, mai ales în perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de voturi prin care această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în 2009 au fost la vot undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din diaspora, cei șase reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se norma de reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa diasporei și se întorc în ţară aduc aici o cultură modificată, se vede asta în satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a format, dacă tot vorbim despre compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să ne asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale spiritului trebuie lecuite. Diaspora este necesară în procesul de schimbare a României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat aducerea a doi președinţi de dreapta, dar asta nu a produs o schimbare decisivă a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea diasporei în naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și floricele verbale, ci cu măsuri active și mai multă toleranţă.

Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere este o dominantă a ultimelor decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom mătura adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona doar după interese în fiecare moment. Discursul despre sacralitatea democraţiei este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se văd clar vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens politic și este o luptă de uzură cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice. Nu contează cine este de vină, pentru investitori sau pentru analiștii militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea de vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi mai mari și orice fel de resurse cât mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.

Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte bugetul și are pâinea și cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al competiţiei. Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi trebuie să se uite în jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar putea să câștige din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau câștigurilor celor angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze și petrol în Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și alegerea din acel moment a dus la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că asta nu va influenţa politica internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și strategi deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de orgolii personale între paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem deja.
Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea războiului civil început acum aproape un deceniu. 

Una dintre ele este cea a guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru ani, nu vor fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl adoptă sau independent de oamenii pe care îi promovează în funcţii. În fine, aș mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la schimbarea lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră, este nevoie de un program sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să fie bani mai mulţi la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel, ca în comunism. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei care sunt în imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală este nevoie de curaj, de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.

Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă este cea după care distrugerea poveştii comune poate duce la schimbări politice mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent, numeşte „dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a fost inventată. Ele pot fi foarte utile, spune autorul lui Homo Deus, comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot coopera eficient, deoarece ei cred în povestea naţiunii române. Dar ultima găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit regulă, va demistifica, oamenii se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă. Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire morală, dar oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu povești despre trecut, ci povești despre cum este posibil viitorul lor şi al copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un cancer tăcut ţesutul de solidaritate al societăţii noastre

În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că religiile, guvernele, actele politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se întemeiază pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de aceste sentimente pentru a influenţa opinia este rolul real al oamenilor de stat”.

Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii de politicieni care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este generat astăzi de calitatea elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem „elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi politologii, deci elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru realizarea unor proiecte comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai grav este altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor colective, pentru că taberele se află într-un conflict nu doar ritualic, ci într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace, indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din spaţiul politic, nu doar să câștige puterea. 

Mai nou, retorica unei violenţe, chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și facă loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale unui adevărat război civil. Este politica separării absolute, a renunţării la dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai acceptăm diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci viitorul este compromis, ţara se împiedică în ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile politicienilor pot fi privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor dezastru politic și naţional.

17 iulie, 2018

Tendinţe sociale şi progresul discutabil





 De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viitoare ale societăţii. Pe de altă parte, percepţia despre tendinţe este un reflex al vechii atitudini triumfaliste din epoca capitalismului victorios care postula, în mod emergent, că totul este o evoluţie pozitivă şi că viitorul este egal cu progresul necontenit. Dacă punem o echipă de ilustratori să deseneze raportul legat de tendinţe, în majoritate vor desena săgeţi care urcă, trepte sau scări care se pierd în înaltul cerului. De fapt, tendinţele pot fi atât evoluţii, cât şi involuţii, pot fi şi căi pe orizontală, nu doar drum spre culmi.O altă confuzie este cea dintre trend, ca tendinţă de evoluţie socială, economică sau politică, şi trendy, adică activităţi, produse, mişcări aflate la modă. Trendy este ceea ce caută indivizii hipermoderni, cum le spun sociologii francezi, care vor schimbarea continuă, permanenţa fiind monotonă, constanţa comportamentului sau alegerii devenind o rutină prost evaluată social. Ciclurile de viaţă ale produselor devin tot mai scurte, iar schimbarea permanentă devine regula. Dacă în modă acest lucru este bun, iar pentru industrie aduce noutate sau dinamizează consumul, în viaţa socială, acest stil de viaţă este cel puţin disfuncţional. Este o evoluţie dictată doar de regula schimbării, nu una care să derive din acumularea de elemente ale unei cauzalităţi structurale care duce înainte civilizaţia sau cultura, bunăstarea sau modul de viaţă. Trendismul nu schimbă cu nimic mersul general al societăţii, dar nici nu putem decela tendinţe de profunzime care să indice progresul.Tendinţele sociale sunt cele care vorbesc despre viitor. Sau ar trebui să ne arate această imagine, deşi nu este simplu să vorbim despre asta în condiţiile în care a decela tendinţele în societate este o operaţiune tot mai dificilă.În primul rând este complicat pentru că trăim o epocă a unei mari regresii. O regresie generală, politică, socială, culturală, o tendinţă care este ascunsă de cea mai mare parte a lumii politice, chiar de ştiinţele politice şi sociale.
A vorbi despre marile tendinţe înseamnă a include şi dimensiunea acţiunii colective, a guvernanţei inteligente şi a construcţiei sociale conştiente. Ce a mai rămas azi?Tendinţele despre care vorbim în acest număr sunt mişcări şi evoluţii ale societăţii, economiei, culturii sau guvernanţei detectabile, prin studiul dinamicii orizontale. Importante pentru noi, dar ele nu spun mare lucru despre dinamica structurală, de fond, a societăţii noastre, unde vom putea vorbi mai degrabă de tendinţe regresive, nu despre progres.Aceste tendinţe regresive le vom lua în studiu, fără a a dezvolta prea mult, dar semnalându-le mai ales în logica argumentării ca pe un semnal de alarmă sau ca un realist adagio la tendinţele enumerate în acest număr, tendinţe care pot da impresia falsă a unui relativ progres.Crizele globalizării şi lipsa de soluţii locale. Pentru toate ţările, mai ales pentru cele ieşite din comunism, globalizarea a fost privită ca o formă de trecere spre adevăratul capitalism al modernizării, o integrare în marile fluxuri economice. De aceea, după căderea Zidului Berlinului, majoritatea acestor ţări şi-au
încredinţat planificarea strategică Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi apoi Uniunii Europene. Acestea au venit cu soluţii globale la o serie de crize care aveau expresii locale. Unii vorbesc acum despre un sabotaj deliberat, dar indiferent care a fost intenţia, astăzi aceste economii sunt economii dependente, şi-au pierdut capacitatea de a produce, au privatizat tot ce se putea privatiza şi majoritatea privatizărilor au constituit eşecuri. Vedem şi în România că nu aveam instituţii sau o cultură care să poată duce la decizii sau strategii de rezistenţă la crizele aduse de globalism. Victoria lui Donald Trump în SUA şi o serie de fenomene de vot extremist din Europa au fost reacţii la criza neoliberalismului mondial. O reacţie mondială la capitalismul financiar şi neoliberalismul antistatal a dus azi la regimuri autoritare sau la tendinţe populist-autoritare chiar în ţări europene, exemplele Turciei, Ungariei sau Poloniei arătând foarte clar acest lucru. Astăzi, ţările din fostul lagăr socialist, cu democraţii fragile şi instituţii slabe, se află în situaţia de a căuta soluţii locale, imposibil de găsit, la efecte ale crizei generate de mondializare: fluxuri masive de refugiaţi, migraţia forţei lor de muncă, depopularea, exodul creierelor. Fragmentarea puterii în aceste state şi patrimonializarea funcţiilor publice creează în aceste state conflicte greu de conciliat între forţele politice adverse, un imposibil consens minimal pentru stabilirea de priorităţi pe termen mediu sau lung.Apariţia ideologiei statului paralel este o consecinţă a acestui conflict politic intern creat, resimţit ca sentiment al pierderii suveranităţii naţionale, dar şi ca un efect al acţiunii organismelor internaţionale sau al unor superputeri. Astfel, statul paralel („deep state”, în expresia lui Donald Trump) este reprezentat de puterea „celorlalţi” sau de puterea care lipseşte fiecăruia pentru a putea conduce singur, dar şi în ideea că lipseşte o anumită resursă pentru a se reface capacitatea de decizie şi suveranitate naţională. Cu siguranţă, atât politicienii, cât şi jurnaliştii implicaţi în această luptă a statelor paralele, uită că au cedat independenţa şi suveranitatea, de bunăvoie, când au acceptat mecanismele globalizării, când au semnat pentru integrarea în UE, în NATO sau când au preluat necritic toate teoriile globalizării care, se spunea, aduce o lume mai bună, dar nu ia nimic. Acum, orice discurs despre viitorul României devine dificil de susţinut fără a folosi mijloacele retorice pentru desfiinţarea „celuilalt” stat.Civilizaţia lejerităţii şi a plăcerii. A vorbi despre viitor şi tendinţele grele a devenit o intenţie care nu se mai susţine intelectual, deci nu mai este preocuparea cea mai importantă a instituţiilor de reflecţie. Gilles Lipovetsky1  argumentează intrarea într-o civilizaţie a lejerităţii, o cultură polimorfă a utopiilor light. Societatea este gândită din perspectiva idealului lejerităţii, unde marile revoluţii politice sunt înlocuite de nanorevoluţii aflate sub semnul distracţiei, divertismentului şi vieţii frivole. Şomajul, singurătatea, bolile incurabile, sărăcia sau destrămarea familiei nu mai apar ca probleme grave, ci strategiile de dezvoltare personală, dietele «împrumutate» de la vedete, căutarea perfecţionării spirituale a individului, individualizarea tuturor drepturilor devin direcţii ale sensului colectiv propagate prin cultură şi comerţ, prin cultura hedonistă care trimite la seducţie şi marginalizarea traficului. Toate subiectele tragice sunt transformate în show de divertisment în emisiunile de televiziune, unde dramele individuale sunt „rezolvate” prin apel la donaţii sau sponsori. Marea audienţă a acestor emoţii vinde excelent publicitate şi produce mari profituri.Noua dictatură – conformism şi apatie. În 1932, Aldous Huxley scria în „Minunata lume nouă” că „dictatura perfectă va fi dictatura care va avea aparenţa democraţiei, o închisoare fără ziduri, de unde deţinuţii nu s-ar gândi să evadeze, un sclavagism unde, graţie consumului şi divertismentului, sclavii îşi vor iubi propria servitute2”. Scrisă cu mult înainte de lucrarea lui Orwell, „1984”, care apare abia în 1948, „Minunata lume nouă” este o lucrare fundamentală şi o anticipare pentru ceea ce se întâmplă azi. Când cea mai mare parte a informării şi culturii vine de pe internet, omul masă, conectat secundă de secundă la sursă, nu are timp de reflecţie şi nici profunzime în gândire. Trăim zi de zi această schimbare majoră, dar ideea de schimbare sperie, este asociată fricilor, este o nelinişte indusă zi de zi. Nu gândim pe termen lung, chiar politicienii se feresc de proiecte de viitor care să depăşească un mandat de patru sau cinci ani. S-a schimbat ceva în viziunea generală despre om, iar ştiinţele sociale se chinuiesc să vorbească doar despre prezent. Marketingul domină ştiinţele economice care sunt tot mai contestate pentru că nu reuşesc să prevadă crizele. Când marketingul caută doar să lărgească pieţele sau să înţeleagă cât mai bine pasiunile şi pulsiunile consumatorului, cine să vorbească despre declin sau regresie socială? Publicul este bulversat de bombardamentul de informaţie (Information overload) într-o perioadă în care atenţia pentru un mesaj în media a ajuns la o medie de 5 secunde. Problemele de informare se rezolvă printr-o googalizare rapidă şi sumară, legăturile dintre concept şi cadrele sociale sunt ignorate total. Greu de înţeles tendinţele sau cauzalitatea complexă pentru crizele sociale tot mai dese.Criza instituţiilor şi instituţionalizarea crizei. Instituţiile sunt tot mai mult fragilizate, iar statul este redus la maximum. Şcoala, familia, biserica se află sub un bombardament continuu. Sunt delegitimate şi li se opun un anumit catalog de libertăţi şi mai ales impulsuri emoţionale în ideea lipsei obligaţiilor colective legate de apartenenţe sau contracte sociale. Trăim în epoca în care regula majorităţii care decide este pulverizată în folosul unor minorităţi turbulente, mai ales în condiţiile în care majorităţile se radicalizează şi fac greşeli, neînţelegând tipul de delegitimare cu care sunt bombardate. Noile reguli sunt transmise globalizat, iar statele sunt prea obeze pentru a putea reacţiona rapid, mai ales în condiţiile în care noile teme sunt împinse de organizaţii internaţionale sau marile puteri. Inteligenţa nu mai este competenţă cognitivă sau culturală, ea este o abilitate socială, se conceptualizează instrumental de genul „digital nativ” în comparaţie cu vechea generaţie a lui „print native”. Universitatea sau Academia îşi pierd din legitimitate, pentru că temele de discuţie despre viitor sunt exclusiv tehniciste, ele nu produc reflecţie asupra acestei schimbări şi, deci, devin tot mai insignifiante. Sistemul Bologna a propus o comunitate ştiinţifică, unde producţia de analize şi cercetare îşi măsoară eficienţa prin ecoul articolelor ISI în cercul restrâns al universitarilor, dar un uriaş tezaur al articolelor ştiinţifice, cum demonstra un recent studiu, se pierde datorită circulaţiei restrânse. Universitatea nu mai produce expertiză relevantă social şi deci îşi pierde marele loc deţinut până acum.Declinul democraţiei şi repatrimonializarea instituţiilor. Francis Fukuyama (Political Order and Political Decay, From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy) vorbeşte despre repatrimonializarea instituţiilor publice, având originea în a doua parte a secolului XX în SUA, unde funcţiile publice devin pradă de război pentru învingătorii electorali, se nasc clientelismul şi multiplicarea posturilor din administraţie, mai ales în situaţiile în care au guvernarea coaliţii de partide. Acest patronaj al administraţiei duce la scăderea calităţii funcţionarilor publici şi, bineînţeles, a serviciilor pentru populaţie. Funcţionarii devin proprietarii funcţiilor publice, iar şefii partidelor împart dregătoriile aproape ca în Evul Mediu. Ministerele sunt desfiinţate şi reînfiinţate odată cu fiecare echipă guvernamentală pentru ca să poată fi scoşi din funcţie acei şefi care au câştigat concursuri şi au contracte nedependente de numire. Exemplul României este destul de relevant, mai ales dacă ne uităm la ultimii ani. Decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile generale a produs o desincronizare care a dus la împărţirea puterii: efectul pervers este că dorinţa de a lua toată puterea a creat un conflict imposibil între puteri, fiecare putere vizând monopolul neîngrădit asupra unui patrimoniu instituţional. În ultimii ani avem guverne cu prea multe ministere, cu cei mai mulţi secretari de stat din Europa şi un conflict imposibil de conciliat între puterile din stat. Învingătorul în alegeri vrea să ia totul şi toate instituţiile se politizează, se aliniază pentru sau contra puterii instalate prin alegeri.Conectivitatea şi iluziile ei. Visul de azi al civilizaţiei marketingului este conectarea, transformarea lumii într-o uriaşă reţea de consumatori. Google, Amazon, Facebook şi alte întreprinderi ale conectivităţii visează să satisfacă cererea individuală, gustul personal. Neflix investeşte anul acesta 8 miliarde de dolari în conţinuturi adaptate gusturilor abonaţilor, pe baza unor algoritmi de personalizare. Când scriu aceste rânduri, un ceas produs de Nokia îmi monitorizează tensiunea arterială, pulsul, numărul de paşi făcuţi zilnic, greutatea, somnul, nivelul de stres, viteza sângelui în artere (azi, 8 metri pe secundă) şi alţi parametri, compania de telefonie mobile ştie în orice moment locul în care mă aflu, unde sunt, cu o precizie de 80 de centimetri, telefonul este ascultat de vreunul dintre cele cinci sau şase servicii de securitate, Facebook îmi cunoaşte prietenii, ştie ce îmi place, ce cuvinte folosesc cel mai des etc. Nimeni însă nu este interesat de bolnavii de cancer sau de cei care au nevoie de transplant, de nivelul de analfabetism funcţional sau de modul în care am putea să rezolvăm cu miile de morţi de pe şosele din fiecare an. Conectarea este o perdea după care dispar scopurile sociale, obiectivele comunitare sau sensurile colective. Nu ne întrebăm eficient, obsesiv, pragmatic spre ce merge societatea noastră, ce facem cu riscurile demografice sau migratorii. Nu forţăm să se întâmple lucruri pe care ar trebui să le dorim, nici măcar nu ne gândim la ele, creşterea salariilor sau pensiilor fiind culmea proiectelor de guvernanţă.În secolele trecute (includ aici şi secolul XX, cu toate nenorocirile lui), istoria era privită de către oameni ca având un sens, o tendinţă, curgea spre ceva: progres, modernizare, libertate, societate fără clase, convergenţa sistemelor şi multe alte ţinte, mai mult sau mai puţin utopice, gândite de filosofi sau conductori. Azi, istoria a intrat parcă pe un drum înfundat, nu mai duce nicăieri. Astăzi, existenţele noastre nu mai sunt marcate de vreun sens colectiv, nu mai ne închipuim vreo logică intrinsecă a istoriei. Hedonismul, plăcerea, consumul efemer, creşterea timpului liber, eliberarea de constrângeri, lejeritatea şi stilul soft sunt elemente prin care definim doar prezentul, însă prin aceste mize nu putem să gândim sistematic viitorul, dar nici vreo legătură cu trecutul.Rar, când poate suntem puşi să ne gândim la viitor, de o manieră sistematică, suntem blocaţi de maxima lui Keynes: Inevitabilul nu se produce niciodată, neaşteptatul întotdeauna. În marea regresie de azi, viitorul este incert sau poate este o fată morgana care nu ni se arată în faţă, de aceea mulţi sunt fascinaţi uitându-se în trecut. Referinţe[1] Lipovetsky, G., De la légèreté, Edition Grasset&Fasquelle, Paris, 2015[2] Huxley, A., Minunata lume nouă, traducere şi note de Suzana şi Andrei Bantaş, Polirom, 2011  

 

10 iulie, 2018

Capitalismul românesc – o mare neînţelegere




                                      Motto: „Înţelegeţi şi îmbrăţişaţi capitalismul! Este calea naturală spre o viaţă mai bună. Nu vorbim de o construcţie artificială, ci de modul întipărit în oameni de a-şi construi viitorul.”

Cineva, pe Internet

Capitalismul este astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei roşii.
Nu voi dezvolta în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru Racu[ii], Florin Poenaru[iii], Alexandru Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].

Un capitalism ciudat
Nicolae Ceauşescu declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)[v].
De fapt, poate că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului, ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat, capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se numeşte „economie funcţională de piaţă”.
Suntem capitalişti cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc prin Europa sau prin lume
Capitalismul românesc s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune, acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor de observat că nici nu a crescut organic.
S-a născut astfel un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice. Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează, chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de la revoluţie.
Unii analişti vorbesc despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti, în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama, după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.

Capitalismul românesc este… străin
În ultima vreme, o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior.
La prima vedere, aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români, ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică în ţările care sunt mari puteri economice.
Avem 70% capital privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize. Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.

O copie?
Putem critica realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic, cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive, dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de forţele conservatoare sau naţionaliste.
România nu a venit în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator, dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.

Capitalismul fără capitalişti
O echipă de sociologi americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate „Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii] a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS, unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă, unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială, UE sau NATO.

Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii colective

E adevărat, tranziţia din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor discursuri apologetice ale dreptei.
A fost perioada în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului şi economiei de piaţă[viii].
Religia pieţei a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă, iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.


Confuzia dintre piaţă şi capitalism
Piaţa şi capitalismul sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.
Piaţa este, într-adevăr, un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.
În 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. „Această teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.
Capitalismul conţine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia, competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor care au PIB-uri mai mari decât statele.
Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă. Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.
Sectoarele educaţiei şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.

Fără ideologii. Alte mituri
Capitalismului nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă. Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie, o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează perfect azi.
A apărut şi un alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.
După o concepţie oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.

Mentalitatea capitalistă, în socialism prost mascat
Ceaţa din mintea oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor. Sondajul IRES[ix], cu privire la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe de gândire şi proiect capitalist.
Şi acum cea mai mare parte dintre români (82%) cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei sunt de părere că „marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”, 85% cred că „primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.
Despre câştigătorii tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc. Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.
Observăm aici că-i lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii, în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.
Într-o ţară în care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80% dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73% cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor (71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).
Doar 15% dintre români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55% cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.

Utopiile socialismului rezistă
La întrebarea devenită clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc nemijlocit sau nu.
Atunci când întrebăm eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,” comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege. În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria (81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).
Puşi direct în faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de 1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era mai multă libertate.
Doar 31% din eşantionul de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite, 59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.

Liberalii şi capitalismul
Daca analizăm votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului, comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste. La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali... 86%. Am fost surprins şi de răspunsurile la afirmaţia „Primul responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de 96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.
Părerea proastă şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor. La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta. Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine” este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.
Apare o singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”: la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai socialismului).
Putem explica această inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii, capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare produc în continuare anxietate şi depresie.

Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie, iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie. Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda: este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.
Ca să nu rămână o fantomă, o paiaţă, capitalismul românesc are nevoie de oameni, în principal, de români, dacă se poate. Să împrumute de la ei, dacă nu suflet, măcar minte. Obligatoriu are nevoie de oameni care să creadă în el, în valori sau în viitorul creat aici, înăuntru, nu „afară”. De oameni care să lupte pentru ideile lor, pentru profit, şi care să devină capitaliştii noştri de mâine.




[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, editura TACT, Cluj-Napoca, 2014

[ii] Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă, editura TACT, Cluj Napoca, 2017

[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în 2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei (coord.), Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[v] https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/
[vi] Stănescu, Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014
[vii] Eyal, G.,  Szelenyi, I. şi Townsley, E.R., Capitalism fără capitalişti. Noua elita conducătoare în Europa de Est, editura Ziua, Bucureşti, 2001.
[viii] Vasile Sebastian Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei, Revista Cultura, nr. 291 din 16 septembrie 2010
[ix] Studiul Capitalismul şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de IRES, în perioada 4 - 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±3,4.


În România post-adevărului

Când Ralph Keyes, în 2004, prin The Post-Truth Era: Dishonesty and Deception in Contemporary Life , lansa un semnal moral legat d...