16 mai, 2017

Cărările pierdute ale copilariei după Alexander Hausvater

Textul de mai jos reprezintă prefața volumului Ce dacă de Alexander Husvater, apătură la Editura Integral



Când ești pus în fața unei cărți despre copilărie, ceea ce te aștepți să afli este bucuria de a te întâlni cu o nouă formă de nostalgiei paradisului pierdut. În ceea ce mă privește, ori de câte ori aud cuvântul copilărie, îmi vin în minte versurile lui Dorin Tudoran: ”numai copilăria e glorioasă, în rest, totul e agonie”. Dar în cartea de față nu vei găsi nimic din ceea ce te aștepți, însă te vei putea pierde în ea precum într-o lume a contrastelor, un paradis care se transformă de la o pagină la alta în infern sau într-o minunată sarbătoare a vieții care sfârșește într-un ocean de tristețe.

Autorul ne avertizează cuminte că vom găsi durere ascunsă, dar și lumină și fericire sau, în altă parte, că este ”o lume a poveștilor în care povestea în sine, trăită sau povestită, este o necesitate pentru a supraviețui”. Povestind secvențe ale copilăriei dintr-o Românie pe care copilul o părăsește la 10 ani și dintr-o țară de adopție unde el trăiește calvarul adaptării la o lume dură, trecând prin toate elementele unui rit de părăsire a copilăriei și de descoperire a vârstei adulte, Alexandru Hausvater  vine în această carte cu o vocație de veșnic călător spre altceva, spre o altă lume, spre o altă experiență.

Într-una  dintre povestirile care dă titlul volumului (Ce dacă), autorul ne duce spre una dintre funcțiile importante ale povestirii, aceea de a recompune societatea, de a ajuta la solidarizare și de a reinventa o lume care este pe cale de a se distruge. În mijlocul unei furtuni, pe vaporul incertitudinii, copilul și tatăl se joacă un joc al recompunerii, al reinventării vieții și celorlati. O metaforă pentru ideea că povestea are nevoie de celălalt,  pentru a o asculta, pentru a o duce mai departe. Ce dacă totul s-a dus, dacă paradisul copilăriei s-a risipit, povestea rămâne și poate oricând să reînvie o lume. Când? Oricând, dar mai ales atunci când lumea este în pericol, când vaporul se poate duce la fund, când toți ceilalți se ascund, povestea rămâne și poate reînvia o lume.
”Dacă o poveste începe cu o descoperire, trebuie să se sfârșească cu o căutare”, spune Penelope Fitzgerald în The Blue Flower. Despre căutare, iar acesta ar putea fi un foarte potrivit subtitlu pentru această minunată carte. Hausvater caută să redescopere o lume pierdută, dar autorul nu este un povestitor disciplinat. El este mereu într-o căutare, într-un proces de cercetare a identității sau chiar a oglindirii ființei în altul, ca act al intersubiectivității în sensul în care Paul Ricoeur analizează Sinele în ”Sinele ca un altul”. Nu respectă rețetele, nici convențiile, nici regulile. Este un povestitor rebel, așa cum a fost și copilul, dar și omul matur, și regizorul de mai tarziu. Uneori se contrazice pe sine, își amendează personajele, uneori ce construiește la începutul poveștii distruge la sfârșit, personajele, cu caractere fixe în majoritatea poveștilor, se pot degrada, se pot transforma iremediabil, schimbând sensurile poveștii.

Hausvater este un ”agitator” care pune totul sub semnul întrebării, nu vrea să ne lase în starea în care am intrat în tunelul povestirii lui. Nu vrea un cititor mulțumit că își găsește în cartea sa nostalgia dulceagă după copilăria lui. Aproape fiecare poveste se termină cu o poză memorabilă, cu o imagine de o mare forță sugestivă, dar care nu fixează întotdeauna un înțeles, ci mai degrabă o incertitudine, o nouă pistă pentru explorare pentru cititor.
Te întrebi astfel fără să vrei: ce urmărește autorul prin povestea lui despre copilărie, despre nașterea omului care este și universul din jurul lui, univers pe care-l determină prin ființa lui? Ce crezi că ar vrea să rămână, te întrebi, iar răspunsul îți apare dintr-o dată: respectul pentru om și pentru viață, indiferent de cum este aceasta. Toate figurile din cartea lui Hausvater sunt luminoase, trăiesc, cad, mor sau se înalță, urmărite de surâsul complice al copilului care caută mereu întelesul de care nu este multumit, drept pentru care experimentează o maieutică nemaivazută: despre moarte sau despre orice altceva trece de la personaj la personaj, se lovește de ignoranța unora sau de indecizia altora, la final însă realitatea îi trimite un semnal direct. Toate experimentele copilăriei sunt modalități prin care copilul caută să-și domine frica prin căutarea unui înțeles pe care îl va redescoperi mai târziu, poate doar în momentul în care devine povestitor.

Alexandru Hausvater este un maestru al scenelor de o mare forță suprarealistă, prin ele creează marea alternativă la viața reală, o alternativă pe care personajul ar fi putut s-o trăiască simultan, mereu. Ai senzația ca autorul încearcă să scape prin aceasta de frustrare și unește alternativele în sfârșitul povestirii, care din realism tragic, poate trece direct spre un suprarealism cu elemente magice. De altfel, Hausvater, regizor sau doar om, este Povestitorul prin excelență. El trăiește cu credința că lumea are nevoie de povești, trăite sau imaginare. Prin aceasta el este un rebel care se cercetează pe sine (și Sinele) și vrea mereu să-și descopere limitele, căutare prezentă în încercarea obsesivă a copilului de a trece prin toate experiențele, copilăria fiind un ritual al încercărilor spre trecerea într-o altă dimensiune. Ca regizor, Alexandru Hausvater spune că nu îi plac aplauzele, pentru că, într-un fel, aplauzele ar putea marca sfârșitul poveștii. Nici în cartea sa despre copilărie, poveștile nu au sfârșit, povestea este menită să fie dusă mai departe în mințile și în sufletele celor care au auzit-o. A nu defini un sfârșit derivă și din această nostalgie a autorului după posibilitatea de a urma în viață mai multe destine, mai multe drumuri, mai multe existențe paralele. În fond, spune Hausvater într-un interviu, ”creația artistică se naște acolo unde omul este privat de libertate și imaginația înlocuiește realitatea”.

Chiar dacă Hausvater-regizorul este un povestitor de profesie (cred că autorul se va revolta la ideea de profesie artistică), în cartea de față nu asistăm doar  la o punere în scenă a propriei copilării, ci mai mult la o reflecție gravă despre despre condiția umană.
Sunt abordate multe dintre temele majore ale filosofiei, ritualurile vieții și marile încercări. Pierderea și deposedarea tragică, dar și despărțirea apar sugestiv în Plimbarea sau în Cravata de pionier. În Strainatatea, copilul de cinci ani caută înțelesul alterității și numele pe care dăm străinătății. În Iona, un vis cehovian cu portocali, pierderea inocenței și intrarea violentă în lume, iar în Fluturi și fractii, copilul deschide discuția despre reunificarea lumii și construcția ordinii desăvârșite. În Artza, vaporul misterios al plutirii spre țara făgăduinței, apare o imagine de o devastatoare forță expresivă pentru lumea noastră interioară, asediată mereu de furtuni și insingurare. Copilul imaginează un dezastru, ca și cel de pe Titanic, unde, în timp ce orchestra cânta în sala de mese, apa începe să pătrundă în interior fără să perturbe interpretarea Habanerei de către doamna corpolentă. În tot acest timp al tragicului asumat cu nonșalanță, copilului îi crește barba și mustața. În acest haos, la mese sunt servite personaje-umbre, dar copilul nu se mai simte ”singur, izolat”. Un senzațional mecanism scenografic inventează autorul pentru a conota nașterea ființei sociale, în care copilul descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este unic (”M-am simțit pentru prima dată ființă socială”). Fascinată ideea: ființa socială se naște în pericol, în furtună, unde oamenii au nevoie unul de altul, chiar dacă Altul, Celălalt, este doar imaginat sau umbră. Ca să te reinventezi pe tine, ai nevoie mereu de altul, călătoria spre sinele copilăriei este și un excurs spre altul, spre înțelegerea asemănării, nu doar a diferenței.
Povestea unui ofițer SS și un fluture este una dintre bijuteriile ”povestașului” Hausvater care ne aduce aminte de construcția povestirilor hasidice și de greutatea înțelesului simplu, în comparație cu căutarea obsesivă de a ne explica cruzimea sau ticăloșia. Copilul, care face, la final, un gest firesc de a omorî o muscă, trimite spre reflecția morală asupra imanenței Răului în lume. În Somnambulul avem o poveste cu sclipire borgesiană despre pierderea credinței sau poate doar momentul de cumpănă, moment pe care autorul nu-l descrie până la capăt. Aici autorul ne sugereaza că frumusețea nu se naște doar din fericire, Teofilus, personajul care îl conduce pe copil pe una dintre cărările descoperirii fericirii de a trăi, îi arată până la urmă o lume în care credința este doar o poveste, iar judecata supremă doar o invenție menită să înfricoșeze.  Dar, ca în multe povestiri, autorul  nu duce formula concluzivă la capăt, nu pronunță cuvântul care aduce judecata definitivă, ci lasă cititorului șansa de a se lega de povestea lui cu propria poveste și de a duce astfel mai departe lumea aceasta.
Magistrale sunt paginile în care sunt tratate fantasmele copilăriei, descoperirea sexului și a nudității, ca experiențe avansate a descoperirii Sinelui și lumii. În Prima dată Hausvater face dovada unei forțe de expresie care dovedește talentul de mare scriitor. Metafora ospiciului și a nebuniei asociate descoperirii amorului carnal este cu adevărat copleșitoare. Aici, marele regizor demonstrează că, în niciun moment, el nu face concesii publicului și acționează în forță. Cred că este singura dată când copilul primește un nume, este strigat pe nume, până atunci nimeni nu îl individualiza prin nume, copilul primește identitate, dar pierde ce avea mai frumos: puritatea visului. Aici se vede cel mai bine ușurința prin care narațiunea face trecerea de la realismul banal, la fantasticul magic. Fără explicații de legătură, fără ”racorduri” narative sau artificii regizorale, copilul trăiește firesc în aceste două universuri, pe care le transgresează de mai multe ori pe parcursul poveștilor.

Mereu vom găsi pe parcursul poveștilor greutatea sau imposibilitatea de a face alegeri nete, definitive, știind că, prin aceasta, interzicem o lume, omorâm o alternativă. Greutatea alegerii între religii sau între profesii traversează întreaga carte ca imposibilitatea de a accepta limitarea (Fără titlu sau Moise și Isus). În povestirea Procesul lui Yuval autorul ne duce pe terenul imposibilității de a-i judeca pe ceilalți și greutatea de stabili vinovația sau nevinovăția.
O povestire tulburătoare ce nu se poate uita este traducerea fantastică a întâlnirii copilului cu doi monștri sacri ai muzicii, Yehudi Menuhin și David Oistrach, în care copilul trăiește minunea de a vedea cum frumusețea se naște din urâțenia bătrâneții și cum magia artei ne ridică deasupra lumii. De altfel, autorul tratează multe dintre temele de reflecție printr-o scenografie care ne aduce aminte de Mircea Eliade (Unde se duc morții ăștia?), un autor pe care l-a montat în mod magistral, ilustrând sau doar sugerând hierofanii sau mitologii uitate.

Cartea se termină brusc, nimic din ce aștepta cititorul care a fost purtat din cameră în cameră, prin castelul de cărți de joc, al povestirii. Nu are un epilog, nu are un sfârșit parabolic sau pilduitor. Copilul nu lasă niciun ”testament”, naratorul se retrage discret, lasă rugăciunea eternă a copilăriei și îngerul de serviciu să primească dorințe și să vegheze alte vise și utopii.
Asta ne aduce aminte de Nathalie Sarraute și capodopera sa ”LEnfance”, unde romanciera folosește povestirea pentru resuscitarea tropismelor copilăriei, adică cercetarea și căutarea unor senzații rămase ascunse, care au rămas înafara cuvintelor. Uneori ai senzația că și Hausvater caută cuvinte sau dialoguri, lăsate uneori să vorbească de la sine, fără narator, care pot restui acel trăit interior, prea puțin sau deloc exprimat (dialogul din De-a doctorul).
Dar marea arta a lui Hausvater este că reușește să evite toate capcanele comune tuturor autobiografiilor. Refuză clișeele și se ferește de pitorescul dulceag. Refuză narațiunea lineară și artificiile de continuitate și de umplere a ”spațiilor albe” din memorie. La început am crezut că voi găsi o formulă pentru modul în care se constituie mozaicul povestirii, am crezut că este o logică a trecerii de la amintiri în funcție de ani și de vârstă sau o formulă a alternării copilăriei de la București sau din Israel, dar toate căutarile mele au dus la un eșec perfect. Pur și simplu, cartea și înlănțuirea poveștilor, relevă o discontinuitate bulversantă. Este o poveste a diferitelor încercări așa cum apar în mintea adultului izgonit din teritoriul copilăriei, adică fragmente rupte, străfulgerări ale unei minți care a fost obligată să țină în minte, nu pe hartie,  un jurnal al vieții, alteori legate între ele doar de personaje.

Autorul este un fel de Șeherezadă, un arhetip pentru povestire și povestaș. La finalul cărții parcă revezi sfârșitul povestirilor din 1001 de nopți:  ”și Șeherezada tăcu, sfioasă”, pentru că zorii se revărsau la ferestre, iar lumina este sinonimă cu moartea poveștii și cu domnia realității. Pe întuneric, în obscuritatea sălii de teatru sau cinema, povestitorul este rege, ca și în fantezia cu cei doi violoniști bătrâni care zboară cântând. Obsesia pentru întunericul fecund este și una dintre toposurile acestei cărți. Multe dintre poveștile copilăriei se petrec în întunericul nopții, o noapte inițială, dar care este luminată apoi de personaje sau de stări. Copilului-povestitor nu îi este frică de intuneric, cele mai multe aventuri se petrec noaptea sau la lumina întunericului, unde fantasticul, realul și miticul se pot împleti fără greutate.

Una dintre obsesiile autorului și a personajelor lui, lucru care mă apropie de el mai mult decât o poate face orice text, este încercarea de a trăi mai multe vieți deodată, conștient că fiecare alegere înseamnă a renunța la una dintre cărările posibile ale vieții.    
 Spre deosebire de Alain Fournier (”Le Grand Meaulnes” - Cărarea pierdută, în traducerea romanească), personajele lui Hausvater nu au obsesia de a căuta o țară pierdută, o țară a copilăriei, ba din contră, autorul vrea să se lecuiască de ”mitul copilăriei furate”, abia schițat și respins din capul locului, de aceea deschide o adevărată peșteră a lui Ali Baba plină de experiențe amestecate, uneori însă de o mare forță expresivă și emoțională (”Viața se derula pe două poteci și minunea era să le petrecem pe amândouă deopotrivă”). Am trăit direct această experiență la care face referirea Alexander Hausvater și încă o trăiesc. Petrecându-mi copilăria într-un sat de munte, departe de agitația urbană, a trebuit să călătoresc mereu pe cărarea imaginației pentru a trăi eu, atunci, ceea ce credeam că este mai important. Departe de orașul la care visam și ale cărui lumini le vedeam în nopțile senine, plin de cărți, filme, teatre, cenacluri de poezie și oameni ... foarte interesanți, mă pierdeam în cărțile tatălui meu, călătorind alături de personajele lui Hemingway, Faulkner, Jack London, Steinback sau Cesare Pavese. Îi invidiam pe copiii care, precum Alexander,  mergeau la teatru, vedeau meciurile lui Dinamo, ascultau concerte sau puteau sta când vor ei in biblioteci pe care le credeam infinite, adevărate labirinturi în care poți pierde acul în deșert. Ascultam, în fiecare zi, piese de teatru radiofonic, unde aveam avantajul față de Alexander, că trebuia sa fiu adevăratul regizor și scenograf, trebuia să pun în imagine, pornind de la vocile marilor actori, toată trama povestirilor. În universul meu de frunză și de iarbă, printre munți si dealuri, scena mirosea a iarbă și a pământ reavan, iar rochiile doamnelor miroseau a iasomie și a regina noptii, doarece primul Chanel 5 l-am mirosit mult mai târziu, în adolecența mea de liceean la oraș. 

Cartea minunată a regizorului Alexander Hausvater ne cucerește prin faptul că ne învestește cu demnitatea de cititori căutători de sens. Oarecum, autorul mi-a părut la început un fel de descendent rebel al povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole născute în comunitățile răspândite și care, uneori, în expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au produs adevărate capodopere ale înțelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei gândiri paradoxologice. Dar copilul lui Hausvater nu vrea să ne împingă spre acțiuni de reflecție programatică, spre teme importante pentru comunitate, ordonate și indexate cu semnele înțelepciunii. Pesonajul central, povestașul, evadează continuu, căutând să scape de suferință sau de stagnare. Copilul se luptă cu timpul, nu vrea să devină matur, nu vrea să aleagă între profesii, mereu se teme de finitudine și caută o ușă întredeschisă, spre o nouă experiență. Uneori, dă drumul fanteziei, dar evadarea rămâne în ”rama” poveștii, vrea să aducă existența mai aproape de sufletul lui și poate chiar mai aproape de noi.
Nu o singură cărare este pierdută, obsesie devenită modă în secolul XX prin romanul lui Alain Fournier, ci sunt mai multe cărări spre copilărie și spre noi înșine pe care le pierdem și care trebuie reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau teatrul care urmează să se nască în secolul XXI și unde rebelul Alexander Hausvater este și pionierul care le caută,  le găsește și ni le arată cu generozitate prin tot ceea ce face. Volumul de față este o capodoperă și merită citit, inițiind o experiență catharctică, dar și un experiment intelectual.

Aprilie 2017

Cluj Napoca 

10 mai, 2017

„Romania will not stand alone!” Europe and the America of our dreams



I realized that I am a citizen of Europe by chance. I was passing through customs in Frankfurt and I heard, in the background, a border guard, saying Good Day. I looked up with surprise, ready to say something in Romanian as a compatriot, I thought he was a Romanian or a nostalgic Saxon, born in Transylvania, but no, he was a dark-colored European or, to use a hypocritical American expression, a kind of Afro-European. As a general rule, I used to pass with the eyes in the ground as a habit for a second-class citizen, a practice which turned into reflex. Do not look at the tax collector or the policeman with too much confidence or he can ask you for additional papers, that’s how we were advised by those traveling more often in the nineties. The purpose and duration of the visit, where is your return ticket, where are you going to stay, how much money you have on you, the address where you sleep? I’ve experienced all these, even though I was a young teacher or a journalist, when I had to go somewhere in Europe. It was a game of simulating the natural that you had to play as many times as needed when passing through the border. For some time, since Romania obtained free passing, things got better. You are not taken to the back anymore by the customs officer or the border guard to have your luggage checked with disgust, where they always took some white gloves on to search through your underclothes and stockings, sometimes with undisguised hostility. I never understood what they were looking for in our luggage, because I had nothing interesting to bring to their world, maybe some “palincă” or some „slană” for the nostalgic ones, they had a world of freedoms and possessions, but we did not have anything subversive. Once, a Transylvanian writer in Paris asked me to bring him some apples, even wormy ones, just to smell the autumn and leaves in them. Almost for a decade I was often selected for random searches by customs officers. I had a rather bad picture in black and white on the passport, with big mustache, I seemed a PKK member, I think, or I don’t understand why my bags were always opened. Once, in Berlin, I was verified to the skin and put to the wall with hands and feet apart.
Why did he wished me a good day in my language, was the question which worried me a few hours later in the bus to Strasbourg? Was he dating a Romanian girl? Was he also an emigrant or did he learn at the police academy how to greet in all languages ​​of the Union? I will never know, but when I looked at him, he smiled and his eyes widened, and I saw the white around his pupils and I was sorry that I didn’t look at the name on the badge. Perhaps he understood my surprise and we the East Europeans, we were also some kind of blacks, I said to myself with grief and bitterness. In the bus to Strasbourg I looked at my watch to mark a historical moment. I searched the date on my phone because I felt it was an important moment. I wanted to mark it somewhere to make a gesture to put a milestone in my existence, seen as an escalator, long as those from Frankfurt Airport, which leads, invariably to death. At first it occurred to me to write an email to one of the newspapers and magazines that I collaborated occasionally.
The idea passed quickly because whenever I got somewhere abroad I wasn’t bothered to walk for hours exploring the surroundings on foot. I had the feeling that nothing was repeated and that I was entering a tunnel of otherness, a world from which I was forever separated, beyond the Iron Curtain which now I have to go through quickly before Europe closes again with some political zip. Being born in the countryside and walking through forests and meadows and reading hundreds of volumes of literature, lying in the orchard or lounging in the forests of my childhood the worlds were full of light, color, and especially fragrances. Olfactory memory had not recorded anything for the world beyond the borders in 1990. In fact, Europe is for me, even today after traveling hundreds of times, a world that smells like McDonald’s ingredients. Sorry, the reference is American, but even now when I write about my Europe it still does not have any smell of its own.
In that bus towards Strasbourg I felt a heat somewhere in my chest when I remembered the clumsy “good day”, accompanied by a smile. In the bus, I hid somewhere in the back and I leant my forehead on the cold glass watching the fields that passed like in a movie. It was autumn and I had the feeling that Alsace’s fields were more and more like the fields back home. It seemed that the trees were the same and the symphony of colors was part of a continuum of European space. I said to myself: it’s an illusion based on a synesthesia, the situation at the border has flooded the brain with some somatic markers which combines images from childhood with the present situation. The people from the fields were missing, machines were harvesting everything, even the grapes with their specific smell (our gewürztraminer from Blaj can be better than theirs, I though at that time). Europe has no peasants was the first thought that crossed my mind, although I don’t understand why it came, as I was aware of that from rural sociology. The similarity of the field made me think about it,or the child in me was the one who wondered? I pulled out my notebook that I always wore on me and wrote a new page: Europe has no peasants! So, what if it doesn’t have peasants, I thought instantly, the peasants will disappear anyway, your beloved sociology professor used to say to you two decades ago. Okay, but our peasants who will befriend if we become Europeans? Will our peasants be alone in Europe, will they feel the cosmic loneliness that Cioran speaks about? It’s not a problem, I knew that the Hungarians and the Poles have peasants too, there are also the Bulgarians, the Serbs, and ours will have someone to drink a “palincă” at the rural symposiums to strengthen the European solidarity. But the European people are for real, I wrote on the yellow page of my notebook, as a poetic delight, a style exercise that I practice as often as I can. After a few days, at a symposium on identity, I said that with confidence, in a very erudite trilled French and they were all delighted by my witty Transylvanian remark. It was as if the fool of the village was talking and they were all surprised by the great philosophy that made them to be silent when others were fighting with empty words like soap bubbles that burst in noise above the absurdity of the symposiums. I was kind of a small star, groped at the party afterwards, in a club, by two French women journalists, heavily drunk, specialized in European issues.

Which Europe?
It had already been over 15 years since I travelled to Germany, France, Italy, Austria, Switzerland, Greece or Spain, but I never thought I was in a different space than in the areas where I was: I was making comparisons between the French and the Germans, the Austrians or the Italians, the French or the Greeks but I never felt the space per se, even if for many years I read everything I could find about the fears of the West or its culture.
In my mind, the Western world had quite solid ethnic boundaries and my first surprise was to find no boundaries. How could a country without borders work, I was thinking when I was passing by car from Germany to France and found only the trace of the border, what country is that with no border? But in that bus I started to search the roots for my condition of being a European citizen. It had been several years since Romanians could circulate freely, but I was not thinking in terms of identity, I wasn’t aware of my European identity?
How could I think about our rights as European citizens when I was thinking within myself that it is enough to be glad that these guys from the West accepts us to travel on their territory, to buy books and for that we bear to be blamed from time to time for the lack of democracy or other subtleties of postmodern civilization. Sometimes I felt ashamed seeing that some compatriots were responsible for all sorts of wrongdoing in these civilized areas and I was expecting in horror the moment when all borders will close again for us.
Now, that I was given `Hello` with respect, in my language, something maybe has changed, it was the most shocking thought. We are European citizens, okay, we have rights, but also obligations. I understand that very well, rationally, officially and formally, but to what kind of Europe we have to relate? I had many images in my mind, sounds or feelings, and all were mixed. I reopened my notebook and I tried to use a a projective test, among those learned in social psychology, a kind of top of mind, a kind of semiometrical test, as we say today. Europe? Under this word enumerate the first words or images that come to your mind, as the subjects are usually asked to do. I wrote a few pages full of words listed one below the other. As a cookbook, as a recipe like: What trimmings does Europe need? Which is the Europe with demands, which punishes us, that helps us, gives us rights, which rejects us, that helps us get rid of the fear of the Russians? Which is the Europe that considers us citizens? I turned over the pages of the notebook while I was arranging my library and my office. It has been several years since I discovered that European citizenship exists, but we went through several contradictory states from the day we stepped through the abandoned Iron Curtain.

Which America?

Around 2013, US President Barack Obama came to Poland and told us over the fence the best thing possible, something that I still not believe it was written on the Teleprompter: “Romania Will not stand alone!”. My son sits beside me and he’s looking at the slogan on the screen and as a fan of Liverpool, he enjoys the sounds of his favorite hymn: You'll never walk alone! Grandfather, the one who waited the Americans for a while, no longer than a few months, as he was bragging, was gone long before we received visas and freedom of movement throughout the world, not in America, obviously. He walked free, with Death by his side, from Italy, to Denmark, Poland, Russia and Brussels in both world wars. So, there is now way to tell my grandfather nor ask him for real: which America came to protect us, and help us march through history with the head up (sorry, this is the anthem of Liverpool)?
America of my dreams is being led by Kurt Vonnegut and John Steinbeck, its ministers are Faulkner, Salinger, Norman Mailer, the immoral Tennesse Williams is dealing with sexual minorities, Bruce Springsteen is the Minister of eternal youth, and Leonard Cohen is great general manager at Chelsea Hotel. There, John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone or Ken Kessey are big bastards, as my friend, the trash collector from Pata Rat, would say.
I still don’t know which Europe made us citizens, as I still don’t know which America protects us. My America has never left me alone. In her honor, America of our dreams, we write this magazine, our Sinteza, each month. From Europe, we were separated by an Iron Curtain, which sometimes we still feel, as we fail to sneak around it every day. To America we were bound by the dream, it never rejected us. I read my notes about our frail European citizenship and I think every evening about the real America, the protecting one, about our elder brother overseas. How far is it from my America the one I know from the peasants who returned with stories from the factories in Chicago or retold by Hemingway or Faulkner, by our elder brother who came in military clothes after seven decades, when the Romanians who lit fires on the hills have died long ago, bleached from all that waiting?





The Romanian Institute for Evaluation and Strategy – IRES conducted a survey on the perceptions Romanians have of the impact that the accession to the European Union has had on Romania. I invite you to consult the study extensively:

23 aprilie, 2017

FAKE NEWS sau FAKE CONCEPT?




Invenția fake news
Uneori, privind societatea contemporană, tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete. Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.
Acceptând convenția, fake news nu e știre falsă, e un fel de înșelăciune complexă (hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile, industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.

Fake news-urile apar pe fondul marii crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din industria media[1]. Nu este doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated content - UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media. Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri, tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.

Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale, acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii, patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.
Este adevărat, nu ajunge să fii corect pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai insistent în ultimele două decenii. Trebuie să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine. Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.
Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot suporta „prostituția din media”.


Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.
Doar Brexitul și alegerea lui Trump ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații, uzinele de știri precum CNN sau BBC.
FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată, s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de fals și de ideologic: conceptul de post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva decât pe adevăr.
Jurnaliștii americani sau englezi au pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.
Editorialiștii inventatori ai erei post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele decenii.
Marii ideologi ai erei post-adevărului au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest fapt au adus marile manipulări în sfera publică.
Dincolo de asta însă, toate aceste încercări sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo, pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură. Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor, ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori umaniste.

False concepte, false pericole, false remedii
Gândirea editorialiștilor ideologi ai neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă) este entuziasmată: vânătoarea de FN. De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul.  Fact-checkingul este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les Décodeurs”.
Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică din Franța. prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele care îl defavorizau pe adversar.
O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente, dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se raportează la alte măsuri de veridicitate.
Mai recent, pornind de la aceste experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează faptele, bazele de date, statisticile, documentele.
Analizele de impact pentru aceste experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență: politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking, adică de un fel de fact-checking în timp real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth Teller), un fel de detector automat de minciuni.

Degradarea intelectuală a jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare în spațiul virtual. Deci, cine-i verifică pe verificatori?

Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că avem următoarea înfundătură logică: vrem să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media din mainstream.

Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.
Să presupunem că acceptăm că trăim în epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.
Mai întâi trebuie să vedem ce ar trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui sau ea se reduce la vânătoarea de FN?
Nu pot crede că oamenii au renunțat la valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.
Dacă nu milităm pentru realizarea unor valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta. Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.
Cum restabilim încrederea în mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca n care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria. Dar oare ajunge?
Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor, cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul emoțional sau viral al știrii.
Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele orbitor al lumii post-adevăr.
Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!






Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 39, aprilie 2017.

21 martie, 2017

Protestez, deci #EXIST





Protestele de stradă, generate de Ordonanţa de urgenţă 13 a Guvernului României, au fost cele mai mari după ieşirea oamenilor în stradă, în 1989, pentru căderea lui Nicolae Ceauşescu. Au lăsat nedumeriri şi frustrări, speranţe şi dezamăgiri. Unii consideră că a fost semnul unei treziri a spiritului civic, o redeşteptare românească, precum cea pe care poetul o cere în imnul naţional. Alţii sunt convinşi că este vorba de un mare complot internaţional împotriva României şi pentru dezmembrarea ei. Unii au aşteptat să plece guvernul sau să facă alegeri anticipate, ceilalţi să fie lăsaţi să guverneze după bunul plac, strada nefiind relevantă. Unii glorifică mişcarea, ceilalţi o detestă.

La auzul faptului că echipa de jurnalişti de la Sinteza şi cea de sociologi de la IRES lucrează la o monografie a acestei mişcări, au sărit ca arşi spunând că acesta este un sacrilegiu, „revoluţia luminilor” fiind un miracol care nu poate fi surprins cu slabele mijloace ale documentării jurnalistice sau cu cele din arsenalul ştiinţelor sociale. Poate că orice fenomen social are inefabilul subiacent, dar chiar şi fenomenele de magie socială, de ritual sau de schimbare subtilă, pot fi descrise, explicate, puse sub lupa cunoaşterii. Sau măcar putem aduce şi compara vocile şi interpretările actorilor participanţi la aceste mişcări, senzaţiile lor, motivaţiile şi ideile lor despre aceste evenimente sociale.

O Românie scindată
Mai mult decât în alte situaţii, România s-a scindat în două părţi. „Chacun dans sa bulle”, cum zic francezii. Adică, fiecare cu sine şi ai săi, incapabili să comunice cu ceilalţi. S-au constituit două discursuri, în două Românii. Fiecare cu bula lui, două discursuri care nu s-au întâlnit niciodată. Două forme de intoleranţă. Fiecare bulă avea disperarea ei că nu este înţeleasă de cealaltă, fiecare căutându-şi legitimitate înăuntru sau în afara ţării.
Între cele două bule nu există posibilitatea pentru un discurs realist sau neutral. În asemenea situaţii eşti somat să îţi asumi un partizanat. Dezbateri între cele două tabere nu au fost. Nu se mai organizează de mult timp. În România, chiar şi campaniile electorale se desfăşoară prin discursuri paralele.
Liderii politici acceptă greu şi rar să se confrunte în direct. Merg la televiziuni prietene, cu întrebări aranjate şi grafice de propagandă deja pregătite. Ies la table ca nişte profesori şi scriu acolo argumente sau date bazându-se pe credibilitatea cuvântului scris şi respectul, probabil, imanent pentru profesori pe care-l mai au oamenii. Televiziunile păstrează, din când în când, câte un singur invitat de la tabăra cealaltă, de regulă acelaşi, un tip înţelegător care protestează rar şi mai mult de formă.

Bula opoziţiei
Opoziţia de dreapta a pierdut alegerile într-un mod cu totul neaşteptat. Nu era pregătită, pentru că, în bula dreptei, toate lucrurile păreau că merg bine. Nimeni nu îi credea pe unii sondatori care au cutezat să vorbească despre o victorie netă a PSD şi aliaţilor. Dreapta avea la dispoziţie un partid nou, USR, pornit de la o mişcare urbană de succes care reuşise în Bucureşti să surclaseze PNL şi aproape să câştige un sector. Chiar dacă partidul fanion al dreptei, PNL, cel care dăduse preşedintele României în urma cu doi ani, părea în degringoladă şi fără a aduce un program, cooptarea premierului tehnocrat Dacian Cioloş, în acelaşi timp pe afişe, dar şi creditat ca un independent, dădea speranţa că va reuşi să adune voturi destule pentru ca preşedintele să poată numi un premier de dreapta. Rezultatele alegerilor au produs o mare frustrare, au fost ca un trăsnet care a lovit publicul şi politicienii din partea dreaptă. Nici în visele cele mai rele ale dreptei româneşti nu intra ideea de a nu fi la putere în anul Centenarului, în anul mandatului preşedinţiei Consiliului UE pentru România şi, evident, în anul în care actualul preşedinte al ţării avea să candideze pentru un nou mandat. Această mare frustrare, combinată cu un discurs al stângii care era îndreptat în direcţia sprijinirii companiilor româneşti şi impozitarea unor beneficii ale corporaţiilor străine, a reuşit să aducă în stradă, în marile oraşe, câteva sute de mii de oameni care protestau faţă de Liviu Dragnea, PSD şi guvernul condus de Grindeanu.

Bula coaliţiei câştigătoare
Formată între PSD şi un partid de dreapta, condus de un fost premier liberal, coaliţia de stânga avea ca principală problemă, în ciuda faptului că a fost aproape de a depăşi 50% singură, lipsa acceptului preşedintelui pentru ca liderul ei, cel care concentrase tot mesajul şi atenţia în campanie, să se nominalizeze ca prim-ministru. Condamnat într-un proces anterior şi tocmai acuzat de DNA într-un nou proces, liderul alianţei câştigătoare se află într-o situaţie complicată. Îşi pierde încrederea în toată lumea, face o primă numire de premier care, în Ajunul Crăciunului, şochează pe toată lumea, o schimbă apoi, alături de cea mai mare parte din prima echipă, construieşte o nouă echipă guvernamentală, formată aproape exclusiv din oameni apropiaţi, cu experienţă mai puţină, din judeţe sărace din sudul ţării şi porneşte o disperată luptă cu echipa preşedintelui, pentru schimbarea unor legi neclare care permiteau, în viziunea majorităţii politicienilor, abuzuri ale DNA sau ale Justiţiei, în general. Aşa se naşte OUG 13, un act normativ al guvernului, care va aprinde România. Pentru că se referea la amnistie şi la modificări normative legate de abuzul în serviciu şi avea ca destinaţie salvarea unor lideri politici condamnaţi pentru corupţie sau abuz în serviciu, dincolo de reglementarea generală mai clară şi reducerea unor abuzuri, dezbaterea a depăşit repede conţinutul informaţional propriu-zis şi a devenit o uriaşă miză simbolică: societatea împotriva masei de politicieni corupţi, cu reprezentant de frunte Liviu Dragnea, câştigătorul bătăliei electorale şi cel care sfidase opinia publică, în numele dreptului celui care a câştigat, propunând o echipă guvernamentală condusă de un premier femeie, musulman, dar mai ales considerat ca având principală calitate aceea de umil servant al preşedintelui PSD.
Cele două bule vor conţine două tipuri de discursuri, politice, dar mai ales televizuale. O bătălie de discursuri, o confruntare cum nu a existat niciodată pe piaţa media din România. Fiecare dintre cele două discursuri a căutat să devină discurs dominant, fiecare a căutat zi de zi să-şi câştige legitimitatea. S-au angrenat jurnaliştii care sprijină dreapta, sub eticheta „societate civilă” şi câteva posturi de televiziune. Actorii majori de partea protestatarilor au fost un pluton condus de Realitatea TV, iar de partea guvernului, posturile cu cea mai mare audienţă: Antena 3 şi România TV.

Logica scandalului politic. A fost sau n-a fost?
Deşi protestul se desfăşura sub forma unui protest civic, de la care oamenii aşteptau altceva, protestatarii neavând un program politic manifest, nici lideri şi nici revendicări, evenimentul începe să se desfăşoare mediatic şi politic după regula scandalului politic. Într-o cultură a scandalului politic, discursul politic evoluează şi se adaptează noilor suporturi, raportul dintre cetăţean şi politică se transformă, iar tratarea televizuală a discursului politic se modifică şi ea. Politicienii dar şi reprezentanţii societăţii civile încep să-şi construiască discursurile publice, să definească tacticile de campanie în funcţie de aşteptările presupuse de public. 
Philippe Breton a arătat că politica se afişează, ca un spectacol, la televiziune, privilegiat de proximitate în detrimentul dezbaterii de idei, polemica nu dispare din spaţiul public, cel puţin, în perioada electorală.  Se naşte mai mult o ciorovăială partizană de platou, în detrimentul unei reflecţii în profunzime, privind rolul comun al politicilor şi mass-media, în construirea unui spaţiu public democratic, care trebuie să garanteze o confruntare echilibrată, care trebuie să accepte polemica, care trebuie să încurajeze cultura dezbaterii şi care trebuie să favorizeze poziţia fiecăruia şi să permită apariţia soluţiilor, schimbărilor de societate. Chiar dacă problematica adusă de manifestanţi aducea teme importante de reflecţie privind viitorul statului, polemica televizată constituie un cadru de discurs pseudo-argumentativ, un discurs de acuzare care vrea să treacă peste acoperirea de argumentare sau care se dă în spectacol.  Ea este tratată zadarnic, steril şi mai ales ca un discurs discreditat.
Îi sunt reproşate două forme de violenţă argumentative: cea a atacurilor ad hominem şi caracterul incontrolabil al unei confruntări care implică toate pericolele de angrenaj, deoarece se bazează pe o structură de dezbatere cu teme exclusiv antagoniste, unde poziţiile sunt exacerbate, evoluând spre dihotomizare, favorizând atacul personal sau argumentul ad hominem. 
Unii sociologi vorbesc despre faptul că scandalul poate avea o forţă instituantă, Eric de Dampierre, de exemplu, sugerează că scandalul este un test despre valorile care permit comunităţii testarea dacă ele i-au devenit sau nu indiferente.  Prin acest test, scandalul poate primi o formă inteligibilă devenind o provocare publică, provocatorul căutând să verifice (şi să incite) ataşamentul unei comunităţi de valori. Prin mesajele prin care protestatarii afişau că lor le „pasă” (spre deosebire de cei din case), „manifestăm şi pentru tine”, „aici este frig, în fotoliu este cald”, cei din piaţă au testat această comunitate a celor care sunt atasaţi unor valori ale democraţiei.
O teorie a lui Max Gluckman merge până la a susţine că scandalul şi bârfa pot fi interpretate ca forme ale competiţiei sociale şi ale selecţiei liderilor, în măsura în care elaborarea raţionamentelor despre onoarea persoanelor contribuie la clasarea pe o scară lungă a prestigiului. Da, putem vorbi despre o contribuţie a scandalului la crearea şi menţinerea grupului, scandalul fiind una dintre principalele activităţi prin intermediul cărora grupurile se redefinesc, ierarhiile se anulează, şi apartenenţele se instituie. Pentru Gluckman aşa se explică universalitatea fenomenului scandalului politic.
Dinamica de scandal politic a sărăcit mult comunicarea şi chiar efectele pe termen mediu şi lung, aşa cum vom vedea analizând studiile privind efectele scandalului.

Devierea discuţiei spre fake news
Deşi românii spun de vreo două secole că „minţi ca o gazetă”, parcă doar acum, după moda lansată de Donald Trump, au descoperit minciuna din presă. Minciuna are însă aici un nume savant, deosebit: fake news. Unii caută cu această ocazie şi definiţii sofisticate, dar nu este nevoie de o mare deşteptăciune să defineşti asta, fiind vorba de ştiri false, informaţii neadevărate. Dar parcă şi teoreticienii au început să caute să fie mai subtili, unii zicând deja că sensul original s-a pierdut, iar aici trebuie să vorbim deja de o sintagmă ce acoperă ceva mai complicat. Nou, par unii să spună, este faptul că aceste ştiri circulă deja destul de mult, sunt primite cu nonşalanţă în media, sunt reluate de multă lume, adică nu sunt simple minciunele care mor imediat ce au fost lansate. Se sugerează deja tot mai mult că falsitatea este doar o dimensiune, cea mai importantă fiind însă folosinţa ideologică sau încadrarea în cadre ideologice ale acestor pretinse fapte. Încă există puţine cercetări experimentale credibile legate de impactul fake news, dar sunt deja cercetători care vorbesc deja despre unele tipuri de efecte. Pascal Froissart, de exemplu, un vechi cercetător al zvonurilor, teoriei conspiraţiei şi manipulării, consideră că un rol important este deturnarea atenţiei spre un nonsubiect. Chiar dacă se vorbeşte mult despre efectul global este încă puţin demonstrată forţa de inducere în eroare a fake news. Ba din contră, unii cercetători vorbesc tot mai mult despre o destul de slabă influenţă asupra opiniei. În fond, între cercetătorii din domeniul media, vorbim tot mai mult despre două tendinţe contrare, care influenţează tot mai mult comportamentul de consum media. Pe de o parte, este vorba despre un fenomen al accentuării credulităţii (Gerrard Bronner şi Fabrice Clément  au scris cărţi interesante, iar pe de altă parte, de un fenomen de pierdere a încrederii în media tradiţională cel puţin, ziare, radio sau televiziune, dar mai ales în politică. De aceea campaniile electorale sau campaniile politice în general pot amplifica probabil credibilitatea unor ştiri false care folosesc teoria complotului sau sunt făcute să discrediteze politicieni, partide sau proiecte politice. Probabil că şi tendinţa populismului tot mai prezentă în viaţa socială şi politică poate creşte sensibilitatea la asemenea fenomen. Cu siguranţă, reţelele sociale au venit să umple un gol acolo unde mass media tradiţională şi politica îşi pierduseră din credibilitate. Cu ajutorul reţelelor sociale este tot mai uşor ca oamenii să găsească poveşti, informaţii care să le valideze sistemul lor de credinţe.
Fiecare dintre cele două grupuri a adus în discuţie epoca post-adevăr şi tema fake-news. Au descoperit exagerări şi manipulări sau le-au etichetat pe unele aşa. Puterea a vorbit despre manipularea completă a mişcărilor de către corporaţiile străine, despre banii care se plătesc la manifestaţie, inclusiv pentru participarea cu copii sau pentru câine (30 de lei), despre participare lui Klaus Iohannis ca semnal pentru serviciile secrete. De partea cealaltă, manifestanţii de la Cotroceni au fost ironizaţi şi caricaturizaţi pe considerente de vârstă, mobilizare sau pe fondul lipsei de informare cu privire la contextul în care susţin Guvernul.

Dincolo de bătălia politică, realitatea protestelor
Mişcările de protest cu demonstraţii masive de stradă din ultimii ani au marcat momente politice importante din istoria ultimul deceniu. Este un deceniu în care, într-un fel, se generalizează neîncrederea în instituţiile politice, iar indicatorul general privind evaluarea direcţiei în care merge România este destul de înţepenit la peste două treimi dintre români care spun că ţara merge într-o direcţie greşită. În mare măsură, ultimul deceniu este şi deceniul emigraţiei masive, perioadă în care au părăsit România în căutarea unor salarii mai mari, undeva în jur de patru milioane de oameni: cei mai mulţi dintre ei constituie o diaspora care dă vina pentru plecarea lor aproape exclusivă pe corupţia politicienilor sau pe lipsa lor de proiecte, care să ducă la o dezvoltare mai rapidă a locurilor de muncă în România. Nu trebuie să neglijăm nici contextul mondial şi amplele mişcări de protest mondiale din ultimul deceniu ori mişcările care au condus la schimbări în ţările arabe. Chiar dacă se pot constata efecte de contagiune, în plus o anumită transnaţionalizare şi digitalizare a mişcărilor de protest, prin tehnologiile de comunicaţii digitale putând fi încurajate efectele de contagiune dincolo de frontierele naţionale şi poate fi mai uşoară coordonarea la nivel mondial a unor mişcări de protest, e destul de greu de pus mişcările de rezistenţă şi protest din ultimul deceniu pe seama unor coodonări din afară, cum s-a zis cu trimitere direct la fundaţiile lui George Soros.
Era al treilea val de mişcări de protest după unul pus generic sub termenul „Anti Roşia Montană” şi al doilea numit generic „Revoluţia Colectiv”. La interval de puţini ani, aceste două mişcări masive de protest au măturat două guverne, unul prin reuşita unei moţiuni de cenzură, apoi celălalt prin demisia guvernului Ponta. Acest al treilea val porneşte de la o decizie a guvernului luată pe furiş, „noaptea, ca hoţii”, cum vor spune protestatarii, pe o problemă care, dacă ar fi fost discutată public, în Parlament, ar fi dus la discuţii, dar nu ar fi ridicat o asemenea ripostă socială.
De altfel, într-un sondaj de opinie pe care IRES  l-a realizat în 1 februarie, deşi doar 6% cunoşteau „foarte bine” textul şi 31% credeau că îl cunosc „bine”, 72% dintre români spuneau că guvernul „a procedat rău”. În acest studiu, 65% dintre români se poziţionează de partea manifestanţilor şi doar 21% de partea guvernului. 50% dintre români spuneau că amnistia şi graţierea sunt admisibile dacă se fac prin dezbatere publică. Cel mai greu lucru, considerau 57% dintre oameni, era faptul că ordonanţele s-au dat fără dezbatere publică, doar 18% considerând, la acest moment, că decizia în sine este cea care a scos lumea în stradă, pentru răspunsul „ambele” fiind 11%. Valul de emoţie colectivă fusese ridicat de sfidarea opiniei publice de către o majoritate politică legitimă, proaspăt constituită, care refuza oamenilor dreptul de a se pronunţa, în numele unei concepţii despre putere în care „învingătorul ia totul”.

Un rit de magie socială, o încercare de reconstrucţie identitară. Protestez, deci #exist!
Mişcările de protest din ultimul deceniu din România pot fi privite şi din perspectiva lui Pierre Bourdieu  ca rituri de instituire, adică ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bordieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”.
La unul dintre studiile IRES  privind percepţia asupra protestelor, realizat recent, românii au răspuns surprinzător la următoarea întrebare: „Unii spun că cei care au ieşit la protestele împotriva acţiunilor guvernului sunt manipulaţi de diferite forţe. Dumneavoastră ce credeţi?” 42% au recunoscut că asta este şi părerea lor, iar 50% că acest lucru nu este adevărat. Sintetic însă, cei mai mulţi, (41%) se simţeau mândri faţă de acest eveniment şi doar 31% spuneau că le este ruşine. Cu toate acestea, 48% dintre români aveau sentimentul că protestele au făcut imagine pozitivă şi doar 44% imagine negativă. Dar cei care s-au declarat participanţi se considerau în întregime ca mândri, sau investeau protestul lor cu valenţe pozitive, dar şi cu graniţe nete de diferenţiere faţă de cei pasivi, cei care nu participă la proteste.
La o întrebare directă „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare/vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%); dar urmează şi o serie de trăsături negative: Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.
Discuţiile privind scindarea familiilor, prin ideea cultivată de discursul de protest, conform căreia cei tineri sunt alături de revoluţie, iar cei bătrâni sunt alături de guvern, fiind retrograzi şi conservatori au prins destul de bine. În cercetarea IRES, 66% dintre subiecţi au confirmat ipoteza că aceste proteste au dus la discuţii şi conflicte în familii între generaţia tânără şi generaţiile părinţilor sau bunicilor. Întrebaţi apoi dacă asemenea discuţii au avut loc în familia lor sau cunosc cazuri, doar 7% cunosc un caz din familia lor şi 20% cazuri din familii apropiate, 66% necunoscând cazuri. Este clar că două treimi din eşantion au aderat la interpretări ideologice, interpretări care căutau să legitimeze aceste proteste: sunt protestele tinerilor, garanţii ale viitorului contra bătrânilor, ale populaţiei fără dinţi (diabolizaţi în câteva intervenţii ale unor intelectuali de dreapta). Ancheta IRES a dus mai departe, forţând o apreciere a conexiunii posibile între vârstă şi adevăr, cerând ca subiecţii să aprecieze cine are dreptate în discuţia despre politică, tinerii sau batrânii. Tinerii au câştigat bătălia simbolică, 43% creditându-i ca deţinători simbolici ai adevărului, pentru dreptatea bătrânilor „votând” doar 26%.
Protestul devine un ritual care schimbă fundamental condiţia de bază a existenţei în societate, nucleul identitar. Manifestanţii mizează pe faptul că ritualul protestului face trecerea spre condiţia libertăţii, ca ieşire dintr-un destin al existenţei falsificate, un destin al compromisului şi eliberarea de sub dominaţia suferită din partea unei clase politice imorale şi decuplată de la valori. Protestez, deci#exist!
Bătălia pentru schimbarea imaginii de sine pentru întreaga societate, dar mai ales pentru o generaţie tânără, total nemulţumită de clasa politică, de România şi chiar de propria condiţie, s-a văzut cel mai bine în discursurile de simpatie cu care presa a căutat să dea conţinut justificativ manifestării, altfel fără lideri sau program. Într-un text devenit viral, intitulat chiar „Revoluţia luminii”, după „noaptea magică” în care mulţimea din Piaţa Victoriei a trimis luminiţe spre cer, pentru ca fotografii să poată realiza memorabile pictoriale, jurnalistul Florin Negruţiu scrie: „În întunericul care ne înconjoară, oamenii aceştia luminoşi au dat un semn sublim de existenţă. Pe planeta România, părăsită în valuri în ultimul deceniu, deoarece aerul devenise irespirabil, câteva sute de mii de oameni au învins frigul, întunericul, frica, devenind din nou un popor, ca în urmă cu 27 de ani.”  Este vorba de un spectacol care este pregătit să schimbe imaginea şi identitatea unui popor, prin sacrificiul unora, al celor care devin eroi: ca să înţelegem mai bine asta, ar trebui să ne privim din afară. România este breaking news la marile televiziuni ale lumii, iar surpriza pe care poporul român o face unei Europe în care abundă veştile rele este uriaşă. Textul este reprezentativ pentru magia socială care creează un eveniment aproape unic în lume, cum scrie talentatul jurnalist: „una dintre puţinele revoluţii morale din lume”. Referirea este şi aici foarte clară pentru ceilalţi: „Românii au descoperit aseară, fiecare în felul lui, un concept murdărit deseori de politicieni: dragostea de ţară. Îmi pare sincer rău de cei care, din diferite motive, nu s-au putut bucura alături de românii din stradă. Au ratat un moment poate irepetabil, scrie Negruţiu pe republica.ro.

Estetizarea lumii noastre
Într-una dintre cele mai noi lucrări, Gilles Lipovetski  (împreună cu Jean Serroy) vorbeşte despre noua eră a capitalismului artist, cea în care complexul economico-politico-social este estetizat, politica de exemplu, devenind seductivă, act estetic, invadată de o nouă stilistică a activităţii şi discursului. Faţă de politica spectacol din deceniile trecute putem spune că azi câştigă politica mai cool, o politică care caută diferenţierea, respinge masele „fără dinţi” şi subliniază creativitatea şi actul gratuit. Ritualurile de estetizare nu au propus lideri şi nici programe de reformă plictisitoare sau cu limbaj cunoscut, fiind un manifest împotriva unei subpolitici populiste, orientate spre mase. Protestele din 2017 propun o estetizare a politicii, printr-un concurs de mesaje inspirate (copywriterii agenţiilor de publicitate muncind intens în acea perioadă), legitimarea unei elite care exultă creativitatea, tinereţea şi sacrificiul. După reuşita eliminării violenţei galeriilor, semn al vechilor practici, celelalte manifestări devin tematice şi au parte de scenografii bine gândite. După imaginile cu marea de luminiţe care au făcut înconjurul lumii, protestele formează un tricolor uriaş, apoi un steag al UE, mai puţin reuşit din cauza împuţinării protestatarilor, dar semnalele şi activarea ţintelor celor care trebuiau să primească mesajul a fost destul de evidentă. Protestului partizan sau posesiv, individualist sau revendicativ, i se substituie un act experienţial transestetic, dezinteresat şi subtil. Sub influenţa industriei comunicării media, sloganul politic al pieţelor devine unul dintre sloganurile celebre ale istoriei advertisingului: „Think different”, vechiul şi mereu tânărul slogan lansat de Apple. Mulţimile care protestează nu mai sunt mulţimile violente şi posedate, ci sunt mulţimile estetice.

Narcisismul colectiv sau selfie cu revoluţia?
În mare măsură, epoca noastră este şi epoca narcisismului colectiv, lucru pe care Cristopher Lasch îl intuieşte încă dintr-o carte apărută în 1979,  fenomenul fiind în plin avânt în cadrul mişcărilor de protest din ultimii ani. Dar astăzi cercetările sociologice şi semiologice nu mai vorbesc de narcisism colectiv, ca patologie sau modalitate de a rezista faţă de angoasa civilizaţiei contemporane. În aceste mişcări colective de protest se vede cel mai bine că fotografiile de tip selfie nu sunt doar simple autoportrete, nu este o simplă autoglorificare a Eului eroic, a eului luptător; pot primi o semnificaţie mult mai importantă, este o formă de hipercontextualizare. Sutele de mii de selfie-uri cu revoluţia care au circulat sunt importante, în primul rând, ca forme de comunicare, nu ca autoportrete. În cele mai multe cazuri, aceste selfie-uri de protest sunt fotografii de grup sau fotografii cu pancarte pe care le ţin în mâini oamenii sau vecinii lor. Devin astfel metamesaje, metacomunicare, ele nu ar exista fără destinatar, iar destinatarul este real. Ele se trimit unor oameni din reţeaua socială, nu sunt simple mesaje narcisiace aruncate spre un public necunoscut. În plus, studii recente vorbesc tot mai mult despre practica selfie ca simbol pentru autonomizarea unor practici culturale. Un specialist contemporan în analiza imaginii  scrie că practica selfie bulversează scenografia vieţii sociale, busculează ierarhia şi protocolul, este ca o violare a regulilor, în cadrul protestelor, fiind o sfidare a conducătorilor de către cei conduşi. Aşa cum la protestele din perioada în care televiziunile controlate de putere sau de publicitatea Gabriel Ressources nu prezentau protestele, manifestanţii alegând să facă marşuri prin cartiere, pentru a fi văzuţi în direct, fără mediere, de către oameni, tot aşa practica selfie-ului cu situaţia de protest, sfidează ordinea şi instituie o nouă situaţie, cu o gramatică a puterii diferită. Strada se înstăpâneşte simbolic, imortalizând o situaţie pasageră. O forma de breşă în dominaţia puterii, o sfidare a unei elite care domină iraţional în numele unei majorităţi legitime, dar devenite imorale.

Mişcările de protest generate de OUG 13 vor genera şi în viitor discuţii, analize şi interpretări. Poate se vor vedea în viitor mult mai bine efectele sociale sau politice pe termen mediu şi lung. Deocamdată, au fost un eveniment social care nu a dat jos guvernul, dar strada a câştigat bătălia, iar ordonanţa a fost abrogată. În acest număr al SINTEZA, noi încercăm să dăm o imagine a acestor proteste din mai multe unghiuri, acumulând mai multe perspective. Aducem în faţa cititorilor vocile străzii, ale specialiştilor, fără să forţăm concluzii definitive. Dincolo de dezbaterile aprinse, de manipulări, de controverse, comploturi, de fake news, scenografii sau alte lucruri care pot aduce controverse sau se pot falsifica, noi, ca observatori şi cetăţeni, am putut constata un lucru demonstrabil: visul oamenilor pentru un stat şi un sistem politic care să-i respecte, pe ei şi regulile democraţiei, a fost unul cât se poate de real şi de viu.



Referinţe:

Marc Lits, La polemique mediatique comme lieu de confrontation politique contemporain, 2003, p. 26, apud. M. Lits și  S. Sepulchre, Caquetages dans le poulailler gouvernemental, Médiatiques, n° 17, automne 1999, pp. 31-35.

Idem, apud. Philippe Breton, La parole manipulée, Paris, La Découverte, 1997

Ruth Amossy și Marcel Burger, Introduction : la polémique médiatisée, p. 3, apud. Gelas Nadine, Etude de quelques emplois du mot polémique, Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Le discours polémique, Lyon : Presses Universitaires de Lyon, 1980, pp. 41-50.

Idem, apud. Koren, Roselyne , Stratégies et enjeux de la “Dépolitisation par le langage dans un corpus de presse actuelle, GR, Benoît & Annick Duried (éds). Recherches en Communication 20, La Polémique Journalistique , Louvain-La-Neuve, Université catholique de Louvain, 2003, 65-83.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique , Politix 2005/3 (n° 71 ), p.12, apud. Dampierre (E. de),  Thèmes pour l’étude du scandale , Annales ESC , IX (3), 1954.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique, Politix 2005/3 (n° 71 ), p.14.

Gérald Bronner, 2003,  L'empire des croyances Paris, PUF, 281 p. (coll. « Sociologie »)

Clément (Fabrice), 2006,  Les mécanismes, de la crédulité, Genève, Librairie Droz (Travaux de sciences sociales, 206), , 367 p.

IRES – ”Percepții publice cu privire la adoptarea ordonanțelor privind grațierea și amnistia ”(studiu nepublicat), 1005 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist; Eroare maximă tolerată ± 3,2%, Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing); Perioadă de desfășurare: 1 februarie 2017

Paris Pierre BOURDIEU, "Les rites d'institution", Ce que parler veut dire, l'économie des échanges linguistiques ; édition Fayard, 1982, p.121-134

IRES  - ”Percepții publice privind protestele de la începutul anului 2017”, realizat în perioada 6-8 martie, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat de 980 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,5%

Florin Negruţiu, Revoluţia luminii, https://republica.ro/revolutia-luminii

Gilles Lipovetski, Jean Serroy, 2013, L Esthetisation du monde, Gallimard, Paris

Cristopher Lasch, 1980, The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations; New York: Warner Books, 1980

André Gunthert, 2015,  L’Image partagée. La photographie numérique, Paris, Textuel
  
Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 38, martie 2017.