01 februarie, 2016

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"




(Interviu acordat publicaţiei Formula AS)

La învestitura ca ministru în guvernul Cioloş, profesorul de sociologie de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Vasile Dân­cu, şi-a expus priorităţile în noua sa calitate de dem­ni­tar. De o sinceritate totală, domnia sa a afirmat des­chis şi pe înţelesul tuturor: "Am priorităţile mele, de om. Am renunţat la toate activităţile pentru a mă de­dica total acestui guvern, care are ca obiectiv cons­trucţia unui proiect pentru România şi, dacă nu este prea mult - îmi cer scuze pentru cum sună -, a unui model de guvernare. Aceasta este prioritatea zero... Ştiu că într-un an nu se poate schimba Ro­mâ­nia, dar cred că orice lucru trebuie să aibă un în­ceput. Vreau să aducem mugurii încrederii în această ţară, să arătăm că se poate face mai mult şi mai bine, fără gă­lăgie zilnică, cu modestie şi competenţă". Ţi­nând cont de această profesiune de credinţă, care este, de fapt, profesiunea de credinţă a întregului guvern Cio­loş, am dorit să limpezim pentru cititorii noştri mai multe detalii ale acestui proiect pentru România, dintre care unele sunt legate de situaţia satelor tradi­ţionale - o altă preocupare a fiului de ţăran care este, cu mândrie, domnul vicepremier Dâncu.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.

- Care vă sunt priorităţile, ca ministru al Dez­voltării, pentru 2016? Ce se poate face într-un an?

- Am vorbit mult despre proiecte în această lună şi jumătate, aşa încât prefer ca, în perioada următoare, să mă aplec asupra obiectivelor concrete ce vizează reforma administraţiei, descentralizarea adminis­tra­tivă şi construcţia unor condiţii minime de trai decent, din perspectiva infrastructurii, mai ales în mediul rural sau în comunităţile defavorizate. Sper să pot realiza câteva proiecte pe care să le consider de­cente, pragmatice, necesare şi apolitice, astfel ca viitorul ministru să le poată duce mai departe, ca pe o consecinţă a calităţii şi oportunităţii lor.

"Tatăl meu, poetul ţăran Vasile Dâncu, spune mereu că soarta ţăranului român este soarta pieilor roşii"

- Deoarece gama activităţilor dvs. este extrem de com­plexă, vă propun să faceţi referinţă, în mod spe­cial, la problemele satului românesc - una din temele foarte apropiate de sufletul nostru şi al citi­to­rilor noştri. Dumneavoastră înşivă sunteţi fiu de ţă­ran şi, în cadrul unei dezbateri, aţi accentuat că avem "ul­tima civilizaţie rurală din Europa". E de bine sau e de rău?

- Cred că noi am neglijat prea mult comunităţile rurale, le-am tratat ca zone care vor dispărea cu tim­pul sau doar ca zone agricole. Am uitat că acolo tră­ieş­­te aproape jumătate din populaţia României, că acolo trăiesc Oameni. Politicienii au umilit continuu satul românesc, mergând acolo cu cadouri penibile în campaniile electorale. Tatăl meu (poetul ţăran Vasile Dâncu - n.red.) spune mereu (a spus-o şi pe vremea lui Ceauşescu şi a avut mult de pătimit) că soarta ţă­ra­nului român este soarta pieilor roşii. Nu cred că este doar o licenţă poetică, deoarece după dezastrul adus de comunism prin deposedarea ţăranului de pă­mânt, Uniunea Europeană a venit, după 2007, cu un alt cu­tremur: piaţa comună şi industria alimentară eu­ro­pea­nă. Neprotejat de stat, fără cunoştinţe şi fără niciun ajutor, ţăranul nostru nu poate rezista concurenţei ma­rilor producători europeni. Oricât de bună ar fi marfa lui, oricât de bio, el nu mai are acces în lan­ţu­rile occi­den­tale care au preluat integral comerţul în România. Are proprietatea fragmentată, nu are con­diţii să pro­ducă la standarde europene, nu beneficiază încă de fa­ci­lităţi şi stimulente pentru a se asocia, şi pierde în fie­care zi teren. Ajunge să producă doar pen­tru sub­zis­ten­ţă, şi aceasta înseamnă sărăcie şi mizerie. Am în­cre­dere că premierul Dacian Cioloş şi ministrul Achim Iri­mescu, oameni care cunosc bine agricultura euro­pea­nă, vor construi un sistem de suport statal sau co­mu­nitar pentru producătorii agricoli, care să ne facă mai competitivi şi să ne putem recâştiga măcar piaţa ro­mânească, invadată acum de produse agricole im­por­tate. Să imporţi mâncare într-o ţară agricolă, cu tra­diţia şi resursele noastre, este o adevărată barbarie.
- Constrâns la a produce doar pentru sub­zis­tenţă, obligat mereu la schimbări şi adaptări din mers, ţăranul este zilnic ameninţat cu dispariţia. În aceste condiţii, cum credeţi că vor supravieţui satul tradi­ţio­nal şi civilizaţia rurală?


- Civilizaţia rurală este un mod de viaţă, o mo­da­li­tate specifică de fiinţare, în acord cu cosmosul, în respectul naturii şi în magia dumnezeirii. Civilizaţia rurală pe care o mai avem conţine elementele morale necesare şi suficiente vieţii în comun, dar şi o con­şti­inţă a unei unicităţi existenţiale concrete, traduse în fapte şi idei. Civilizaţia rurală are anticorpii pentru pier­derea de sens pe care o traversează cultura urbană de azi, ea poate să ofere societăţii şi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau a crizelor de identitate. Suntem într-un punct de co­titură, cred eu; în noua lume a spaimelor şi emoţiilor de masă, în care trăim tot mai periculos şi mai artifi­cial, cred că am putea să căutăm sensuri fundamentale în ADN-ul culturii noastre populare, de fapt, ADN-ul fiinţei noastre.

- Vă gândiţi să puneţi în operă o "strategie na­ţională" pentru salvarea ţărănimii? Cum ar trebui să arate aceasta?

- Fiii de ţărani trebuie să participe la refacerea le­găturii cu tradiţia, pentru că ei au un subconştient în care civilizaţia rurală este vie şi unde arhetipurile con­centrează o devenire de sute de ani. Şi intelectualii ar trebui să caute conservarea valorilor şi traducerea lor în noile forme ale civilizaţiei moderne. Am văzut o paradă a modei, realizată de Virginia Linul, o nă­să­u­deancă de-a mea, cu nişte creaţii vestimentare mo­der­­ne, dar care foloseau modele tradiţionale. Am vă­zut în toată lumea expoziţii sau magazine de design vesti­mentar, dar niciunde nu am simţit că aceste haine îţi îmbracă şi sufletul, nu doar trupul, ca în cazul cre­a­ţiilor acestei artiste din Salva. Nu pot eu, un om sin­gur, ministru într-un guvern de un an, să salvez ţă­ră­ni­mea, dar voi face tot ce pot pentru a sprijini pro­iec­te de toate felurile, care duc spre asta. Trebuie să-i aju­tăm pe oameni să trăiască decent în satele lor, să-i aju­tăm să câştige bani din munca lor, să-şi poată face pla­nuri de viitor pentru ei şi pentru generaţiile tinere, şi să-i stimulăm să nu-şi uite originile, să valorifice mi­nu­nile pe care le au în suflet şi tradiţia lor. E atât de sim­plu!

"Nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este un «Colectiv» al spiritualităţii noastre"

- Într-unul dintre interviurile acordate după nu­mirea dvs. în funcţia de ministru, aţi afirmat că ro­mânilor le lipseşte "cultura auto-organizării şi a au­to-dezvoltării". Mai exact, trăiesc la întâmplare, duşi de curent. În ce măsură un guvern ar putea să schim­be cursul acesta distructiv?

- Efectul măsurilor luate de un guvern va fi mereu limitat, dacă nu se naşte un consens naţional. De regulă, în istorie, noi, românii, ne solidarizam mai ales la necaz, sau în urma unor tragedii. Dacă am realiza că trăim un adevărat Cernobîl spiritual, am intra în pa­nică şi am revedea proiectul regăsirii identităţii noas­tre veritabile. Ne-a înfiorat tragedia morţii co­pii­lor noştri de la clubul "Colectiv" şi parcă începem să că­u­tăm să fim mai responsabili şi cerem mai multă ri­goare şi profesionalism de la ceilalţi şi de la noi în­şine. Dar nepăsarea faţă de civilizaţia rurală este o dra­mă mai mare şi cu efecte de dezastru pe termen lung, un "Colectiv" al civilizaţiei şi spiritualităţii noastre.


- Elementele de civilizaţie citadină, care pătrund tot mai puternic în stilul de viaţă al ţăranilor, mai ales prin mijlocirea televizorului, ameninţă grav tra­diţiile. În acest context, nu este ameninţată iden­ti­tatea, specificul naţional care, iată, îi farmecă în­tr-atât pe străini?


- Nu cred că civilizaţia materială distruge spiritua­li­tatea. Spiritualitatea este distrusă doar de valori fal­se, de inautentic, de artificialul promovat ca autentic. Ins­tituţiile culturale şi şcoala, elita unei ţări, trebuie să producă mereu criterii şi borne, pentru ca oamenii să nu se rătăcească. O cultură trebuie vegheată de inte­lec­­tualii ei autentici. Atunci când cultivi identitatea pro­fundă şi valorile unei naţii (şi nu patriotismul gă­unos şi demagogic), atunci participi la conservarea unei civilizaţii rurale. De fapt, atunci când produci bio (cum se zice azi), trăieşti conform unui precept au­ten­tic, de respect al mediului înconjurător. Ţăranii res­pec­tau natura, trăiau în armonie cu ea. Lăsau pă­mântul să se "odihnească", nu abuzau de el, nu vroiau să taie niciun lemn din pădurea familiei, selectau doar co­pa­cii uscaţi sau lăstarii care creşteau prea deşi. Făceau cru­ce deasupra apei şi pe dosul unei pâini când o tăiau, nu puneau îngrăşăminte chimice, chiar dacă noi, cei tineri, insistam: ei spuneau că se "otrăveşte lutul". Sunt lucruri de care vorbim şi azi, cu nişte neo­lo­gisme pre­ţioase: biodiversitate, dezvoltare durabilă, eco­pro­ducţie. Noi avem reţete culinare şi metode de pro­duc­ţie, dar şi mo­duri de a trăi pe care le putem reintegra traiului mo­dern. Le putem stiliza, le putem pune în forme stilistice şi estetice noi. Asta este Ro­mânia spi­rituală din tradiţia civilizaţiei rurale, pentru că noi nu am avut niciodată o civilizaţie urbană şi, ca să fiu sin­cer, nici acum nu prea avem. În istoria României, au­tentic a fost doar satul, noi nu am avut nici polis gre­cesc şi nici burg oc­cidental. Nu lupt îm­po­triva schim­bării şi bunăstării ţă­ra­nului, Doamne fe­reşte, dar mă gândesc că schim­ba­rea trebuie con­tro­lată, condusă, aşa cum face orice naţiune puternică. Putem pilota mo­dernizarea satului ro­mânesc, fără a lăsa să se dis­trugă sufletul civilizaţiei rurale, adică sufletul româ­nesc.

"Cred că întreg guvernul facem o echipă bună şi tot mai motivată"


- Va reuşi guvernul pe care îl reprezentaţi şi con­duceţi, în calitate de vice-prim ministru, să cons­­truiască un model de succes pentru viitorul sa­tului românesc?

- Eu pot să garantez un singur lucru: vom fi pri­mul guvern care se va concentra serios pe această temă: modernizarea satului şi reconstrucţia comu­ni­tăţilor rurale. Înţelegem nevoia şi sunt sigur că vom trasa liniile unui proiect. Sper să vină cât mai mulţi politicieni şi intelectuali alături de noi. Un guvern de un an nu poate salva satul, dar poate fi începutul unei acţiuni şi al unei reflecţii. Este un proces pe termen lung, dar ar putea fi accelerat de mutaţiile geo­politice contemporane. Conflictele cu popu­la­ţii­le băştinaşe şi limitarea migraţiei ne pot face să ne uităm mai serios la resursele noastre, crizele ne pot obliga să nu mai risipim ce avem, şi poate că va ve­ni o generaţie de tineri care va simţi nevoia de a căuta din nou tradi­ţii­le, izvoarele culturii, aşa cum a făcut-o generaţia in­terbelică. Sunt optimist, cred că o minune ne va salva acest tezaur spiritual păstrat din bătrâni şi sper să punem şi noi umărul, con­tem­poranii acestui timp al vulgarităţii şi al noii barbarii.


- Unii vor spune că sunteţi un paseist atunci când vorbiţi de necesitatea conservării tradiţiilor, a civilizaţiei rurale şi satului străvechi. Ei cred că ţăranul tradiţional merită un trai mai bun, că satul trebuie să se dezvolte. Cum răspundeţi acestor critici?


- Este o prostie, o dovadă de îngustime de spirit să interpretezi aşa această criză şi apelurile celor care trag semnale de alarmă. Eu militez, din contră, pentru mo­dernizarea satului, pentru o infrastructură mo­dernă. Schimbarea şi modernizarea nu se pot opri prin litanii şi discursuri de tip elegiac. O parte din ur­me­le culturii populare va dispărea sau va supravieţui în muzee, asta este normal. Dar dacă va exista bu­năstare, oamenii, încurajaţi de intelectuali şi de programe ale administraţiei culturale, vor pu­tea să revină cu tradiţii spirituale, chiar şi numai pen­tru a le "juca" pe piaţa turismului, tot mai dez­vo­ltată în mediul rural. Vor înţelege că trebuie să cul­tive diferenţa faţă de ceilalţi, o vor căuta şi o vor rea­duce în traiul de zi cu zi. Încurajaţi şi stimulaţi, oamenii vor înţelege că sunt descendenţii unei cul­turi bogate şi unice, că au o muzică comparabilă cu cea irlandeză sau grecească, că pot veni cu aceste va­lori la întâlnirea cu celălalt. Nu se vor mai simţi sin­guri în migraţia lor prin lume, nu se vor mai simţi inferiori şi nu vor mai fi complexaţi.

"Aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere"

- Venirea dvs. la Bucureşti, în guvern, a în­semnat, fără îndoială un sacrificiu. Nu vă lipseşte catedra de la facultate, nu vă lipsesc studenţii, nu vă lipseşte viaţa, cu mult mai tihnită, din Cluj? De ce aţi acceptat să părăsiţi toate acestea?

- A fost destul de greu, nimeni din cercul meu apro­piat de prieteni nu m-a încurajat şi nu a fost fe­ricit de asta, cu excepţia prietenilor din zona po­liticii. Poate părea o ipocrizie, dar nu este: aici, la Bucureşti, este aproape imposibil să explici că nu îţi doreşti să mergi la putere. Aveam, în noiembrie 2015, un important eveniment pentru cariera mea intelectuală, care s-a amânat şi nu ştiu dacă se va mai actualiza atunci când voi reveni la instru­men­tele mele. Dar, până la urmă, am plecat singur, nu m-a dus nimeni cu forţa la guvern. Este adevărat că programul de aici nu îmi mai permite să fac nimic în afară de a mai scrie un editorial pe lună la revista Sinteza, dar şi cu asta îi exasperez pe prietenii mei din redacţie, pentru că îl predau târziu, când revista este gata deja. Mi-am suspendat cursurile şi aproape toate celelalte preocupări. Noaptea mai citesc două-trei ore, dar îmi iau multe teme pentru acasă de la guvern, iar lecturile îmi sunt orientate tot mai mult spre temele adminis­traţiei, dezvoltării şi ma­nagemen­tu­lui strategic al comunităţilor. Erau preocupări mai vechi ale mele, dar acum sunt obligat să caut ce au făcut alte ţări în domeniile acestea, şi am mult de citit. Nu pot să mă folosesc eficient de sintezele şi punctajele pe care mi le fac oamenii din minister sau consilierii, întot­deauna am fost obişnuit să-mi fac propriile notiţe. De facultate îmi este foarte dor, întâlnirea cu studenţii, în fiecare săptămână, este cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla cuiva, aici este cel mai mare avantaj al muncii de profesor.

- Şi scrisul? Literatura? Trădarea lor costă scump uneori...

- Deja, după două luni, parcă am uitat să scriu, îmi este frică să mă pun la masa de scris, noaptea târziu, când revin de la birou, iar când mă aşez to­tuşi în faţa computerului, simt parcă o frică de a începe pagina albă. Caut tot felul de subterfugii pentru a trage de timp, intru foarte greu în ritm. Mă simt golit de idei şi parcă sufletul mi-e greu, iar emoţiile nu se aşează bine în găoacea din cuvinte. Câteodată, mi-e frică de faptul că aş putea să nu mai fiu capabil să scriu, mai ales că am lăsat pentru anii viitori şi un proiect literar. Am patru cărţi de so­ciologie pe care le-am abandonat spre faza finală şi aştept să revin la aceste proiecte care mi-au populat fiinţa în ultimii ani de libertate, după ce am părăsit politica, acum vreo opt ani. Am privit ca un semn bun, totuşi, faptul că un prieten de pe facebook mi-a făcut o surpriză, trimiţându-mi o filă dictando, cu o poezie intitulată "Secolul vitezei" şi semnată "Va­sile V. Dâncu, clasa a XI-a C". Îmi rămăsese la vreo fată din cenaclul Virtus Romana Rediviva, de la Li­ceul "George Coşbuc" din Năsăud. Scrisul este pen­tru mine un fel de respiraţie artificială, o lume se­cretă unde fug, din când în când, de urâtul sau de amă­răciunile traiului cotidian. Încep să simt că îmi lipseşte şi, ca terapie, am început să scriu un jurnal. Să nu uit de mine şi de lumea cea de dincolo de zi­du­rile guvernului.

- "Proiect pentru România" este o sintagmă dătătoare de mari speranţe, o iniţiativă pe care o aşteptăm de 26 de ani. L-aţi putea descrie sintetic şi clar, aşa cum aţi face în faţa studenţilor?

- Am vorbit despre asta şi mi-au sărit unii în cap pe ideea că nu se poate, nu e timp, este prea târziu, cine sunt eu să-mi doresc asta...
Dar este foarte nor­mal: trebuie pornită reflecţia strategică despre vii­­to­rul României. Deşi pare simplă, această re­flecţie nu s-a făcut serios până acum. Fiecare partid a venit cu un program electoral, dar nu cu un proiect integrat şi realist, care să imagineze ce vom pro­duce peste două decenii, ce vom vinde în ex­terior, care este modelul educaţional, ce mecanisme sociale trebuie activate, pentru o mai mare solidaritate sau coe­ziune socială. Ca principiu, trebuie stabilit mo­delul social dezirabil, ce valori vom promova prin sis­temele instituţionale, ce mecanisme şi practici pen­tru edu­caţia naţională (în caz că stabilim că na­ţiunea română mai merită promovată), cum ne vom proteja resur­sele şi patrimoniul şi cum le vom valo­rifica, ce mo­dele de dezvoltare a comunităţilor ale­gem, care sunt priorităţile de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi multe altele.

"Orice demnitate în stat presupune nevoia de a ţine cu ţara ta"

- Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?

- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.


- Aduc în discuţie un cuvânt proscris prin falsa lui folosire: patriotism. Cum vă raportaţi la el, prin funcţia pe care o îndepliniţi?

- Oricine se uită la situaţia internaţională, la slă­biciunile proiectului european, şi este cât de cât res­ponsabil, poate observa că patriotismul este o emoţie necesară şi un imperativ al întăririi statului şi naţiunii. Cred că orice demnitate în statul român pre­supune nevoia de a ţine cu ţara ta, de a te dedica sută la sută slujirii ei, aşa cum se spune în jurământul de învestire. Când patria îţi încredinţează o asemenea funcţie înaltă, o asemenea misiune, trebuie să devii sclavul ei din acel moment, pentru toată viaţa. Nici nu pot să-mi închipui o altă postură. Ca demnitar, trebuie să faci tot ce poţi pentru a întări sentimentul de coeziune, de încredere în România şi de respon­sa­bilitate. E un sentiment greu de pus în vorbe.

- Ce vă doriţi pentru 2016?

- Aş vrea să ne putem realiza misiunea ca guvern format din independenţi. Aş vrea să înţeleagă cei din sistemul politic că nu suntem adversarii lor şi nici nu vrem să ne eternizăm la putere, că putem fi par­te­neri în acţiunea comună de restartare a "Pro­iec­tului România". În rest, aş vrea să pot duce la bun sfâr­şit măcar o parte dintre proiectele de moder­ni­zare a statului pe care le am în acest moment. Mi-aş mai dori să am linişte şi să fiu sănătos, iar lu­crurile pe care le-am lăsat să meargă şi fără mine, ca să am la ce să mă întorc. Altfel spus, aş vrea să rămână intactă lu­mea mea, paradisul pe care l-am lăsat în urmă, pentru un an de armată... la Guvern.



Despre echipă


(interviu in Formula AS)


 Aveţi sprijinul premierului Cioloş în pro­iectele dvs.? Care este atmosfera de lucru în noul guvern?


- Dacian Cioloş este un prim ministru special, el ne propune un management partenerial, fără excese de autoritate; ne încurajează să gândim liber şi să acţionăm prin autoresponsabilizare. Ne cere doar să nu capitulăm în faţa rutinei din ministere, ne cere să avem fiecare un proiect personal şi o viziune pentru domeniul nostru. 

Cu discreţie, caută să ne ajute să ne cu­noaştem mai bine, să ne ajutăm între noi, să constituim echipe pe scheletul unor provocări pentru societatea românească. Lucrând cu Dacian Cioloş, te simţi liber şi parcă mai obligat să fii performant, pentru că nu este un şef care să caute să te con­strângă pentru a pune în practică viziunea lui. 

Ne cere doar imaginaţie şi creativitate, ieşirea din iner­ţie biro­cratică şi viziune. Are o experienţă de patru ani în Guvernul României şi 5 ani la vârf, în ad­mi­nistrativul Europei, ceea ce lumea nu prea bagă în seamă. Ex­perienţa lui diversă îl face foarte prag­matic şi axat pe o cultură a rezultatului; nu ne cere niciodată cât nu putem duce, ba chiar ne îndeamnă să ne restrângem orizontul de aspiraţii spre ceea ce ştim că putem face bine. Cred că întreg guvernul facem o echipă bună, coezivă şi tot mai motivată.

"Contează foarte mult oamenii, calitatea celor care formează guvernul"

- Sunteţi vicepremierul unui guvern alcătuit din specialişti, profesionişti în problemele ţării. Care este diferenţa faţă de guvernele de până acum?

- Nu este o diferenţă prea mare, poate doar una de postură: guvernul nu a fost alcătuit şi selecţionat de un partid politic. De altfel, găsim profesionişti în orice guvern politic, nu cred că guvernele trimise de partide sunt formate doar din neprofesionişti. E ade­vărat, este poate mai uşor să funcţionezi ca membru în­tr-un gu­vern politic: vii deja cu un program de gu­vernare creat în echipă şi impus de un partid. Evident, uneori acest pro­gram este chiar şi votat, deşi majo­ritatea elec­tora­tului care votează nu ştie multe lucruri despre pro­gramul politic, votând mai degrabă oameni sau partide pe care le simpatizează, de care este legat emoţional sau prin identificare cu o anumită tradiţie ori grup so­cial sau profesional. În fine, în toate guver­nele există oameni cu calităţi şi slăbiciuni. Poate că aşteptarea faţă de un guvern de experţi este exagerată, fără să se ştie că aceştia nu-şi pot impune totdeauna şi integral pro­gramul pe care îl doresc, dacă nu bene­ficiază de un sprijin parlamentar. Nu trebuie idealizată nicio pos­tură, şi nici diabolizată; contează foarte mult oa­menii, calitatea celor care compun guvernul, con­tează ştiinţa Premierului de a-i motiva şi de a conduce cora­bia, con­tează contextul şi poate chiar şi... no­ro­cul. Sunt im­por­tante şi strategia de comunicare a unei echipe gu­ver­namentale, modul de comunicare cu Parla­men­tul şi multe alte lucruri care nu ţin mereu de modul în care a fost investit sau creat un guvern.

- Vă trageţi din lumea ţărănească a Năsăudului, premierul Dacian Cioloş se trage dintr-un sat din Sălaj, iar preşedintele Iohannis vine din Sibiu. Cum credeţi că privesc "regăţenii", "sudiştii", ascen­siu­nea aceasta "în forţă" a ardelenilor?

- Nu cred că este vorba de o semnificaţie socio­logică, de diferenţe de cultură regională, în care eu nu cred prea mult. Cred, mai degrabă, că este vorba de o situaţie de criză şi de o întâmplare, sper fericită, pen­tru România. Au fost şi guverne fără ardeleni în aceşti ani, sau cu ardeleni foarte puţini, dar aceste lucruri nu au o semnificaţie prea adâncă. Poate un mic avantaj ar fi faptul că Transilvania şi ardelenii au învăţat din tradiţia administraţiei imperiale austriece, iar şcoala s-a născut acolo mai repede decât în celelalte pro­vin­cii. Criteriul regional nu este unul care să conteze atunci când se fac echipele. Vom reuşi doar dacă vom face ceva în echipă, iar echipele noastre de experţi au mai mulţi "regăţeni" decât ardeleni sau bănăţeni.



20 ianuarie, 2016

Ieşirea din neîncredere



În tunelul deznădejdii
Nu este nevoie să faci studii sociologice pentru a constata că românii nu au încredere în stat, în instituţii sau chiar în ei înşişi. Şi-au pierdut reperele şi s-a extins aproape în toată societatea incertitudinea legată de viitor. Uneori, ca oficial sau ca simplu jurnalist, găseşti în multe locuri din ţară realităţi sau oameni diferiţi, caracterizaţi de dinamism şi viziune, dar te întrebi firesc de ce nu se extind aceste caracteristici la întreaga ţară. Cum s-a ajuns aici are mai puţină importanţă sau poate că are, doar că nu este productiv să ne întrebăm la infinit de ce suntem în această situaţie. Unii vor spune, probabil, că este o vorba despre caracteristici culturale ale românilor, despre pesimismul social sau fatalismul nostru. Se poate spune, cu argumente, că este vorba de o încredere trădată, că politicienii fac de 25 de ani abuz de încredere, lucru care nu este pedepsit în politică. Progresiştii ar putea spune că suspiciunea permanentă faţă de stat sau putere, îndoiala metodică, poate fi mai bună pentru individ decât încrederea oarbă care anulează personalitatea sau scade implicarea socială a individului, facilitând supunerea şi pasivismul.
Nu cred că este vorba de trăsături identitare stabile sau de ceva ce ţine de vreo matrice culturală. Cred că neîncrederea este dobândită din experienţă socială. Este clar, încrederea este nucleul, esenţa contractului social şi a solidarităţii. E adevărat poate, cum spune un clasic al sociologiei, că societatea modernă a însemnat o trecere de la solidaritatea organică, la o solidaritate mecanică, dar avem exemplul unor societăţi avansate, cum sunt cele din nordul Europei, societăţi cu un grad de modernizare accentuat, unde încrederea socială şi capitalul social se află la cote foarte înalte.
Eu cred că forţa legăturii sociale poate fi slăbită de multe aspecte, mai ales de cele care ţin de modul în care sunt guvernate societăţile la micro, mediu sau macro-nivel. Cred că deziluziile individuale sau colective care se acumulează la un moment dat pot fi combătute, iar supravieţuirea încrederii depinde de noi, cum spunea Hannah Arendt.

Deteriorarea contractului de încredere
Mai demult, pe vremurile dictaturii, scriitorul disident Luca Piţu vorbea, cu referire la România, despre un „sentiment al urii de sine”, oarecum valorificând o tradiţie filosofică francofonă. Acestei viziuni esenţialiste îi putem opune o perspectivă funcţionalistă. Nu cred că este o caracteristică perenă a spiritualităţii noastre, putem aborda neîncrederea ca pe o disfuncţie a relaţiei dintre administraţie şi cetăţeni şi, cu siguranţă, ca pe o importantă problemă de construcţie instituţională. Imaginarul colectiv dominat de neîncredere este doar o consecinţă a unui model instituţional tradiţional, învechit, pe care unii specialişti din administraţie îl numesc, curajos, ca fiind „o parte din esenţa fanariotă a administraţiei româneşti”. Mania centralismului şi concentrarea deciziei la vârful piramidei sau lipsa de transparenţă creează o opacitate după care cetăţenii îşi închipuie tot ceea ce este mai rău. Nu întotdeauna nivelul corupţiei este cel perceput de public, aşa cum nici calitatea administratorilor centrali nu este chiar atât de scăzută după cum spun oamenii în sondaje, dar în societate percepţiile devin realităţi sociale. Centralizarea excesivă a deciziei la vârful statului anulează dialogul şi handicapează societatea civilă. Din nefericire, în România, securitatea socială şi drepturile primite de la stat sunt inechitabil distribuite: pensii speciale, salarizare neunitară, privilegii de toate felurile. Grupurile sociale sau ocupaţionale care reuşesc să ajungă temporar la pârghiile conducerii îşi creează un statut special, diverse privilegii şi astfel dispare încrederea reciprocă într-o luptă surdă pentru redistribuirea resurselor din societate. Sociologii constată că este vorba despre un model social neechitabil, multe categorii plângându-se de lipsa de protecţie socială în timp ce reclamă un exces de protecţie pentru alte categorii.
Competiţia interindividuală generată în momentul în care românii au plonjat în 1990 în bazinul cu apă rece al capitalismului a accentuat mult un individualism egoist, ceea ce a facilitat retragerea din spaţiul public spre spaţiul privat, producându-se o reîntoarcere la clan şi încrederea în familia extinsă. Individualismul egoist degradează şi celelalte forme ale democraţiei.
Când românii nu au încredere în instituţii, avem un important deficit al democraţiei politice. Prin faptul că şi-au pierdut încrederea în sindicate, patronate sau în alte componente ale vieţii civice organizate putem spune că vorbim şi despre un deficit al democraţiei sociale. Ceea ce se vede foarte bine în cazul lipsei de încredere socială este modul în care „funcţionează” elitele în societatea noastră. Civismul este un element important, generat în mare măsură de exemplaritatea elitelor, exemplaritate care poate produce încredere şi o imagine de sine pozitivă a mediului social. Din nefericire, elitele noastre domină, se poziţionează pe un principiul al clientelismului, al formării găştilor de adulatori şi constituirea unor mici monopoluri. Mai ales elitele politice (nu spuneţi că nu avem elite, ele există întotdeauna, dincolo de calitatea lor culturală sau intelectuală!) excelează în populism care nu este altceva decât o toxică şi tulburătoare alianţă dintre elită şi populaţie.
Un efect cumulat al acestor realităţi structurale este sentimentul neputinţei de gestionare a propriului destin, dar şi un sentiment al neputinţei civice: indiferent ce ai face, nu ai şanse ca prin forţele tale sau ale unei organizaţii să poţi schimba lucrurile în ţară sau în comunitate. Acest fenomen probabil delegitimează ideea regulilor necesare a fi respectate înspre obţinerea binelui public, ceea ce determină ca societatea să primească un accentuat aspect anomic. Neîncrederea produce competiţie oarbă şi ideea de ocultare a regulilor, pe când încrederea, din păcate slabă, ar fi putut produce solidaritate.
            Datele din cercetarea IRES, publicată în acest număr din SINTEZA[1], arată un faliment al încrederii în România şi în modelul ei social. Când 68% dintre români cred că nu se face dreptate în ţară, când tot 68% consideră că statul nu este capabil să ofere reguli de competiţie corectă sau 60% dintre cei chestionaţi au sentimentul că nu se simt egali în faţa justiţiei, este evident că inegalitatea este percepută la cele mai mari cote. Un alt aspect al percepţiei inegalităţii este procentul de 76% al celor care sunt de părere că bogaţii României şi-au construit averile pe nedrept sau este reprezentat de cei 76% care le declară sociologilor că în România sunt categorii privilegiate de pensionari şi salariaţi. Este greu de crezut în posibilitatea unei elite de a direcţiona câmpul dezbaterii publice spre un sens colectiv când 60% dintre români spun că nu au pe cineva (în afara familiei şi a cercului de apropiaţi) în care sa aibă o foarte mare încredere.

Căi pentru regăsirea încrederii pierdute
Pentru un sociolog sau un responsabil de management social ceea ce se întâmplă în societate trebuie să treacă dincolo de diagnostic, mergând spre căutarea de soluţii şi căi de rezolvare a crizelor. O dată ce constatăm că avem, în România, o criză de încredere socială, nu putem rămâne la constatare, chiar dacă cei mai mulţi dintre constatatorii acestui fenomen ar putea spune că este vorba despre un proces de durată, că nu ne putem aştepta la acţiune directă care să producă efecte observabile, că încrederea este un animal fricos. Poate aşa este, dar avem datoria de a acţiona, căci fără acţiune socială, fără proiecte de schimbare, societatea va evolua organic, probabil spre destinaţii necunoscute şi este greu de presupus că se va ajunge la stări dezirabile, de consolidare a încrederii în stat.

Iată câteva căi strategice posibil de urmărit, căi care nu exclud şi alte posibilităţi care pot avea ca efect crearea încrederii, eliminarea pesimismului social şi a pasivismului civic:

Preocupare pentru crearea şi dezbaterea unui proiect de societate. Am încercat să vorbesc despre asta din postura de ministru şi unii simpatizanţi ai actorilor politici au sărit ca arşi: nu se poate, este un prea vast, mulţi au încercat şi nu au reuşit, nu mai este timpul pentru un asemenea proiect. Nu ştiu ce cred unii că se află în spatele acestei expresii, dar aşa cum înţeleg eu este vorba despre o dezbatere solidă despre viitor. Cu scenarii şi argumente, cu realism şi fără accente politice sau demagogice, adică să spunem oamenilor spre ce ţinte vrem să ajungem şi să căutăm împreună cu ei mijloacele şi căile spre viitor.
Trăim într-o societate fragilă şi în căutarea sensului, unde principalele aşteptări ale indivizilor nu se schimbă (familie, loc de muncă, prieteni), doar că apare tot mai mult o mişcare spre o individualizare a aspiraţiilor, care ar trebui interpretată ca fiind manifestarea nevoii unei libertăţi mai mari. Sentimentul de apartenenţă este mai divers şi mai schimbător, el nu mai apare ca fiind ataşat unor nuclee de sens tradiţionale. Astfel, structurile societăţii s-au schimbat (familie, ideologii politice, ideologii culturale, tendinţe de consum cultural) şi apare tot mai clar o criză a izvoarelor istorice de coeziune din societate. Indivizii se definesc printr-o multitudine de afilieri sau identităţi (origine etnică, sexuală, teritorială etc.) şi chiar printr-un cameleonism identitar, generat de apartenenţe multiple, care altădată ar fi putut fi inclus în zona patologiei identitare (de exemplu personalitatea multiplă). Se nasc culturi hibride, creşte o cultură de masă ce permite accesul la noi culturi, la comunităţi on-line şi la crearea diferitelor poveşti despre sine[2]. Societatea funcţionează mai mult în reţea. Ea a devenit mai fluidă, mai instantanee şi, prin urmare, mai bogată, dar cu toate acestea, cum se remarcă tot mai des (P. Flichy), există multe limite ale acestor dezbateri on-line constatându-se mai ales caracterul lor „scurt, prea critic sau laudativ” acestea fiind, de fapt, „monologuri interactive”, aşa cum le caracterizează sociologul Michael Dumoulin, el evocând realitatea descurajării internauţilor din cauza războaielor de insulte care, de multe ori, caracterizează aceste dezbateri. Sigur, în on-line se poate constitui un spaţiu excelent de învăţare, în care cetăţeanul accede la resursele politice care îi permit să ţină un discurs argumentativ elaborat, un spaţiu de „contrademocraţie” (concept elaborat de Pierre Rosanvallon, în cartea sa, cu titlu similar[3]). Căutarea sensului acţiunii colective de către cetăţeni se poate întâlni cu proiecte politice sau proiecte intelectuale care să favorizeze crearea unei noi motivaţii, a unor direcţii de acţiune şi noi solidarităţi.

Transparenţa conducerii comunităţilor şi a statului. De multe ori, administraţia cheltuieşte resurse în manieră discreţionară sau în mod inechitabil. Corupţia însoţeşte, în unele cazuri, deciziile. Administratorii resurselor publice trebuie obligaţi la transparenţă şi, prin aceasta, la un cvasi-control public permanent. Dacă se va ridica cortina de pe actul deciziei publice privind resursele, oamenii vor putea să vadă mai bine şi posibilităţile statului, dar şi alternativele posibile.

Căutarea de a sprijini forme de economie socială, ca noi forme de solidaritate.
Ideea de solidaritate a simbolizat întoarcerea societăţii civile în Polonia, la începutul anilor 1980, marcând începutul sfârşitului intervenţionismului sovietic şi este folosită în sistemul organizaţiilor care ajută ţările sărace şi care explică solidaritatea internaţională prin etica vieţii în societate. Astăzi, solidaritatea este o temă tot mai importantă a discursului public, oamenii încercând să reînnoiască înţelegerea unei vieţi mai bune prin intermediul acţiunii comune.
Întreprinderile sociale nu sunt definite legal în România, iar la nivel european nu există o definiţie generală pentru structurile care urmăresc îndeplinirea unor obiective sociale prin realizarea unora economice. Important la această definiţie descriptivă este însă principiul: o activitate economică cu dublu scop, economic şi social. Chiar dacă nu a existat niciodată un proiect naţional coerent, în România există peste 100 de mii de locuri de muncă în acest sector. Promovarea şi sprijinirea economiei sociale pot duce la creşterea ocupării, la dezvoltarea antreprenoriatului responsabil şi, mai ales, la participare socială şi dezvoltare locală. Aceste iniţiative care sunt generate de comunitate pentru comunitate pot „corecta” inegalităţi structurale de pe piaţa muncii, dar mai ales pot genera creşterea coeziunii şi încrederii oamenilor în acţiunea socială.

Fără discriminare. Transformarea socială explicată şi luată prin mecanisme democratice. Transformările sociale şi culturale cauzează tensiuni şi discriminări importante şi activează frici şi fobii sociale. Neîncrederea referitoare la ceilalţi şi mai ales respingerea asociată cu creşterea diversităţii sociale, care tinde să se concentreze în unele zone ale teritoriului, progresează.
Teama de schimbare privind dezvoltarea comunitară este uneori nejustificată, dar în multe situaţii schimbarea generează inegalităţi şi discriminări prejudiciind coeziunea socială. Nedreptatea unor situaţii induce o imagine degradată de convieţuire, atât la cei care suferă, cât şi la cei care sunt martori[4]. Dincolo de zonele tradiţionale de muncă şi de locuire, altele care par conservate de discriminare fac obiectul unei atenţii sporite din partea asociaţiilor şi organismelor publice

O democraţie inclusivă. Căutarea unor soluţii specifice pentru dezamăgirea democratică şi neîncrederea în instituţii. Nemulţumirea referitoare la modurile de participare politică şi dezamăgirea faţă de acţiunea aparatului politic, pe care îl scot partidele în acţiune, se amplifică frecvent în toată Europa. Cetăţenii sunt tot mai dezamăgiţi de degradarea legăturii sociale, sunt tot mai vocali pentru construcţia unei societăţi mai orizontale centrate, de exemplu, pe economia de colaborare, ceea ce se traduce prin partajarea sau prin închirierea unui bun sau serviciu, reciclare sau finanţarea participativă. În afară de economii bugetare, consumatorii de colaborare aspiră la noi întâlniri şi arată mai multă încredere în schimburile umane şi creează ţesut social colaborativ.

Oamenii înaintea profitului. Găsim o stare de insatisfacţie în lumea profesională, care subliniază contradicţiile procesului de identificare la locul de muncă, crearea unei distanţe între gestiunea resurselor umane şi aspiraţiile angajaţilor. Întreprinderile tind să individualizeze practicile lor (remuneraţie, evaluare, managementul conflictelor etc.) pentru a ţinti o performanţă mai bună a organizaţiei. Cu toate că sunt respectate multe aşteptări privind realizarea individuală la locul de muncă, cresc totuşi angoasa şi insatisfacţia faţă de locul de muncă, dorinţa de a părăsi locul de muncă sau profesia[5]. Un număr mare de categorii profesionale nu se simte întotdeauna reprezentat de sindicate, deoarece aceste organizaţii sunt orientate, mai tradiţional, spre apărarea angajaţilor stabili şi luptă pentru a reînnoi baza lor în rândul tinerilor. Doar că tinerii nu mai sunt favorabili unor angajamente pe termen lung, ei preferând angajamentele specifice şi temporare de acţiune (de multe ori în afara companiei, de exemplu prin reţelele sociale, muncă la domiciliu etc). Trebuie regândit rolul, dar şi funcţionarea puterilor publice. Asta nu înseamnă doar consolidarea instituţiilor democratice şi a dialogului cu societatea civilă, dar mai ales o optimizare a organizării teritoriului şi descentralizarea deciziilor, eliminarea discriminărilor şi inegalităţilor de acces la serviciile publice. Pentru a ajunge aici, este nevoie însă de proiecte politice care să obţină consens politic şi să favorizeze identificarea cu proiectul comun.

Democraţia de proximitate şi revitalizarea democraţiei. Există o insatisfacţie crescândă faţă de mecanismul democratic al modelului reprezentativ. Apare astfel necesar să se reînnoiască mecanismele democraţiei reprezentative cu scopul de a păstra şi de a face mai legitimă baza sistemului nostru de decizii. Îmbunătăţirea democraţiei participative şi valorificarea acţiunii societăţii civile sunt căi normale despre care parcă am uitat în România. Democraţia reprezentativă nu este suficientă pentru a permite participarea tuturor la viaţa comunităţii şi nu răspunde doar de aspiraţia societăţii civile la alte tipuri de angajament (viaţa locală, muncă etc). Democraţia socială ar trebui mai bine să se articuleze cu democraţia reprezentativă la rândul său, iar proiectele politice trebuie să construiască un cadru pentru a facilita proiectele civice, în special, pentru a răspunde la multiplicarea mobilizărilor. Statul poate crea mecanisme care conţin dispozitive care permit implicarea cetăţenilor în viaţa democratică, dar ar putea face chiar mai mult, adică ar trebui să ofere un cadru propice afirmării personale şi manifestării angajamentului în proiecte sociale concrete (crearea de bugete locale participative, proiectarea unor politici publice, recunoaşterea profesională şi stimulentele fiscale la voluntariat, formarea colectivelor de cetăţeni pentru rezolvarea unor disfuncţionalităţi comunitare etc.) care să permită creaţia comună între aspiraţiile individuale şi interesele colective, realizându-se astfel sentimentul partajării unui sens colectiv al devenirii comunităţii.

Organizarea teritorială care să nu dea sentimentul inegalităţii. Este adevărat că, în multe situaţii, o disparitate spaţială mare alimentează un sentiment de inegalitate, însă idealul de unitate teritorială este unul dintre pilonii fundamentali ai încrederii. Astăzi, locuitorii din România rurală sunt defavorizaţi; în 25 de ani de democraţie românească s-au făcut puţine proiecte, problemele satului au primit tratamente electoraliste sau demagogice, dar niciun proiect strategic în acest sens. Imperativul este adaptarea organizării teritoriale la nevoile sociale şi economice.
Acest lucru presupune şi identificarea unor proiecte pentru reconstruirea convieţuirii. Răspunsul puterilor publice trebuie să meargă simultan printr-o modernizare a serviciilor publice pentru a se adapta nevoilor tuturor şi pentru a alimenta sentimentul de incluziune socială, indiferent de locul de reşedinţă şi situaţia socioeconomică; printr-o luptă mai eficientă împotriva discriminărilor legate de originea reală sau presupusă, de sex, de apartenenţă, de vârstă sau de handicap, pentru că acestea împiedică accesul la resurse pentru o parte a populaţiei. Trebuie servicii publice mai adaptate pentru a garanta incluziunea socială a tuturor. Locuitorii satelor sau cei din zonele sărace au nevoie de servicii publice comparabile cu ale celorlalţi cetăţeni.

Valorificarea şi stimularea sensibilităţii tinerilor la solidaritate. Un paradox important al vieţii sociale este că tinerii sunt tradiţionali când este vorba de a gândi solidaritatea. Ei se gândesc, de obicei, la solidaritate prin intermediul imaginilor şi prin concepte moştenite direct din tradiţia filantropică: în ceea ce priveşte dăruirea, compasiunea, dar şi în ceea ce priveşte sprijinul, în conformitate cu tradiţia socială, poate şi ca un efect al modelelor educative din timpul şcolii. Folosirea reţelelor de socializare amplifică, de multe ori, şi coagulează emoţii şi atitudini colective cu mare potenţial de solidaritate, chiar dacă unii sociologi spun că emoţiile împărtăşite pe acest tip de reţea durează mai puţin. După drama de la Colectiv, demonstraţiile antiguvernamentale ale tinerilor au cuprins şi zona maghiară din Harghita unde un lider a declarat că: Umanitatea şi solidaritatea nu au etnie, solidaritatea vine din iubire şi din faptul că suntem oameni şi trăim pe aceeaşi planetă. Nu trebuie să stabilim bariere, că unul este român, altul maghiar sau altul ţigan sau evreu. Suntem cu sufletul alături de cei care suferă acum şi vrem să le dăm putere şi să le transmitem iubire, cât mai multă[6] .
Comunicarea şi acţiunea solidară pe Internet reprezintă o cale care dezvoltă o gândire solidară şi practici participative. Creşte şi la noi procentul celor care utilizează acest tip de canal pentru implicare solidară, chiar dacă practica donaţiei online şi a semnării petiţiilor încă nu este la un nivel foarte ridicat, tinerii utilizează şi cunosc posibilităţile de e-solidaritate existente (click umanitar, jocuri, angajamentul de a adopta un comportament, distribuţia e-card etc.) devenind deja destul de frecvent un concept de voluntariat prin intermediul Internetului, fenomen prin care se face transferul de la o practică asociată unei relaţii distincte spre o practică socială,  mai puţin restrictivă, ce generează o relaţie virtuală, cu efecte importante asupra încrederii sociale, chiar dacă vorbim de practici din virtual care încă se bazează pe izolarea fizică a participanţilor.

Cu siguranţă se pot găsi şi alte componente de acţiune strategică pentru a creşte încrederea socială. În niciunul dintre aceste posibile câmpuri de acţiune socială nu am vorbit despre protecţie socială pasivă. Uneori, o grijă prea mare pentru distribuirea de sprijin pasiv are ca rezultat gelozia socială, sentimentul de inferioritate, iar rezultatul final este tot pierderea încrederii în stat. Românii demonstrează surprinzător că se prezintă pe sine ca fiind un popor de optimişti şi, în multe situaţii de interviu, arată asta când se referă la viitor. Poate fi o premisă pozitivă în articularea unui proiect civic, cultural şi chiar politic, care este clar că trebuie să aibă ca principală componentă schimbarea logicii guvernanţei prin trecerea de la managementul unui stat după principii oligarhice spre o guvernanţă etică, de natură să îi sprijine pe cei care ar putea pierde definitiv competiţia socială, dar fără a-i bloca pe cei care produc valoare socială, integrând principiul pluralismului şi căutării unui optim social cu viziunea privind stimularea unei competiţii sociale girate de reguli şi corectitudine.  

Pentru a recâştiga încrederea pierdută, România are nevoie de o nouă viziune despre stat şi despre integrarea ei în lumea nouă a conflictelor şi nesiguranţei, lume în care încrederea şi capitalul social sunt valorile cele mai importante, adevăratul tezaur şi resursa pentru viitor. România trebuie să se uite în oglindă şi să accepte că trebuie să se schimbe.

Referinţe bibliografice:

D’Addio, Anna Cristina; Ladaique, Maxime, Quelles solidarités entre les générations?, OCDE - Direction de l’Emploi, du Travail et des Affaires Sociales, Division des Politiques Sociales, 2011, disponibil online www.inegalites.fr
Arpinte D.; CACE S.;  Scoican N.A. coord; (2010); Economia socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 2010
Blais, Marie-Claude, La solidarité. Histoire d’une idée, Paris, Gallimard, coll. «Bibliothèque des idées», 2007
Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
Coleman, J. S., Foundations of social theory, Cambridge Mass., London: The Belknap Press of Harvard Univ. Press., 1990
CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
Cusset , P.-Y. , Le lien social, Paris, Armand Colin, 2007
Deutsch, M., Trust and suspicion, The Journal of Conict Resolution, 2(4), 265{279, 1958
Diehl, D.; McFarland, D., Toward a historical sociology of social situations, American Journal of Sociology, 115(6), 1713{1752, 2010
Naves, Marie-Cécile; Reynaudi, Mathilde, Restaurer la confiance dans le modèle républicain, Paris, France Stratégie,  2014
Tremblay, Pierre Andre; Boucher, Jaques L., Économie sociale et nouvelles formes de solidarité, volume 38, numéro 1, p. 4., 2007
Charles, Tilly; Tarrow, Sydney, Contentious Politics, Boulder, ParadigmPublishers, 2006
Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les Éditions de l’Atelier, 2013



 Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, 24, ianuarie 2016.

  Studiul IRES poate fi consultat mai jos:





[1] Studiul „Criza de încredere – percepţii şi reprezentări” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 11-12 ianuarie 2016, 900 de subiecţi, 18+, eroare ±3,3%, metoda CATI
[2] Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
[3] Rosanvallon, Pierre, La contre-démocratie. La politique à l’age de la défiance, Paris, Le Seuil, 2006
[4] CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
[5] Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les
Éditions de l’Atelier, 2013
[6] http://www.gandul.info/tragedia-din-clubul-colectiv/colectiv-sute-de-romani-si-maghiari-din-harghita-au-comemorat-victimele-din-clubul-bucurestean-14873045

25 decembrie, 2015

Purtătorii de cuvânt ai României frumoase!




Mă uit de câteva ore  la această fotografie. Fetele noastre s-au pozat la pupitrele din sala conferințelor de presă de la Guvern.  Aceasta este, cu adevărat, o fotografie despre România pe care ne-o dorim. O Românie frumoasă și veselă, o țară în care poți avea încredere. Vedem o Românie pe care o visăm, o țară cu care poți ieși în lume, pe care merită să o porți în suflet și să lupți pentru ea, dincolo de interesul tău îngust și egoist. Cu sau fără îndemnizații de victorie, aceste fete au arătat lumii că și poporul nostru are forță și inteligență, talent și caracter pentru a triumfa. Aceste fete zâmbitoare ascund răni și suferințe, fracturi și traume, jigniri și nerecunoștințe, dar sunt acum cea mai frumoasă imagine a României, purtătorii de cuvânt ai patriei noastre.
 Privind această imagine, România tristă, disperată și mohorâtă dispare, se dematerializează parcă.  Sper că vor înțelege colegii mei de guvern, dar și cei care vor veni după noi, că România viitorului poate modela sufletele și identitatea națională și cu ajutorul sportului, că trebuie să cheltuim bani pentru a readuce copiii la stadioane și în sălile de sport.
 Nădăjduiesc că alături de Elisabeta, Gabi, Narcisa, Răzvan și mulți alți prieteni dragi din sport să putem face planul pentru ca România să-și recucerească locul în marele război al sportului mondial. Aceasta este visul meu de Crăciun.


Sărbători fericite, tuturor!

16 decembrie, 2015

Societatea lichidă şi fuga spre casă



Un prieten îmi spunea, din când în când, că România este o mare neînțelegere, un fel de pata albă pe câmpul cunoaşterii lui. Găsindu-ne acasă, în biblioteca mea, a văzut una dintre cărţile lui Zygmunt Bauman[i] despre ”lichefierea” societății și a lumii contemporane. A împrumutat una, apoi şi pe celelalte si de atunci nu mai este nedumerit. A reușit, spune el,  să înțeleagă cea de a doua modernitate după explicațiile marelui sociolog polonez, autoexilat în Marea Britanie.
Este adevărat, Bauman constată că trăim o perioadă de dramatică schimbare, care se caracterizează printr-o criză a statului, dar şi una a sfârşitului ”marilor naraţiuni” despre lume și existenţă. Statul se retrage de pe scena publică, forţele supranaţionale devin dominante, statul nu mai este păstrătorul unui ethos colectiv și al unei zone de consens axiologic. În locul gol, apare un individualism galopant, care distruge repere și punctele de referinţă ale eticii si moralei. Lumea se lichefiază, se pierde consistenţa dreptului sau a regulilor, totul devine vizibilitate, prezență mediatică, emoție a participării la un moment sau altul al vieții.
Cum spune Giovanni Sartori[ii]  apare o modificare esenţială în chiar natura umană, sub impactul jocului hipnotic al imaginii, homo sapiens devine homo videns: omul devine un video-copil sau animal multimedial ajungând într-o fază de regres postgândire în care ochiul, nu creierul, este organul principal, ,,o fiinţă disociată al cărei eu se caracterizează prin mecanisme asociative arbitrare, printr-o gândire devenită labilă din cauza absenţei de direcţie, prin recurgerea la simboluri de tip oniric ‹‹fără sens›› şi printr-un eu care este şi el caracterizat, în sfera sentimentelor, de reacţii emoţionale lipsite de un raport inteligibil cu stimulii care le generează” (p. 154). Marile naraţiuni, poveştile pilduitoare, operele profetice sunt înlocuite de poveşti vulgare despre vedete şi momente care excelează prin prezenţă vizuală, nu prin consistenţă discursivă sau semnificaţie profundă.
În L’amour liquide,  Bauman vorbeste despre dificultatea de a iubi sau de a avea un copil în condițiile în care în locul copilulului poţi câştiga în libertate, poţi face croaziere, poţi să vezi cele şapte minuni ale lumii.  Relaţiile dintre oameni sunt similare cu modul în care indivizii consumă, astfel că legăturile permanente dintre bărbați și femei au devenit imposibile. De fapt, dorinţa de a consuma obiecte sau servicii poate să semene cu modul în care sunt preferaţi ”partenerii ocazionali” sau căutarea a acelui mereu ”altceva” în relațiile amoroase, mai ales prin intermediul site-urilor de matrimoniale unde marfa se expune şi se poate şi abandona foarte uşor şi fără obligaţii, dacă nu este conform asteptărilor. Cultura[1] de azi nu mai este o cultură a acumulării sau a eruditiei, ci este mai mult o cultură a lipsei de apartenență, a discontinuității și a uitării[iii], este una a seducției şi a consumului imediat. Recunoaştem România care a plonjat decisiv şi rapid în noul ocean, în noua formă de lichefiere a lumii și societății.
Viaţa este accelerată, relațiile sociale sunt instabile, iar insecuritatea este cuvântul de ordine. Statul nu mai se simte responsabil pentru educaţie, promisiunile sunt revocabile. Odată cu postmodernitatea, asistăm la o moarte a eticii, esteticul se substituie eticului. Morala devine ambiguă, iar diviziunea şi fragmentarea sarcinilor creează o pulverizare a responsabilității individuale. Suntem încurajați să dezvoltăm individualitatea, dar paradoxal, în funcţie de rețete, deci avem mai degrabă societăți de indivizi unde individualitatea se transformă în contrariul său, adică într-un conformism de masă, stimulat de ideea de îndepărtare de ceilalți. Iubirea este un împrumut ipotecar asupra unui viitor nesigur şi enigmatic, spune o fraza a lui Zygmunt Bauman în cartea sa care tratează fragilitatea legăturilor afective. Lichiditatea nu are forma, ea se modifică în funcţie de contexte care funcţionează ca adevărate recipiente, de aceea, în aceste contexte schimbătoare, oamenii simt nevoia unor relaţii puternice, de prietenie și de încredere reciprocă, prietenii fiind persoane pe care ne bazăm şi care ne pot sprijini atunci când suntem în dificultate.
Este greu de contrazis analiza realizată de către Bauman în cartea sa Teama lichidă unde susține că prăbușirea încrederii a ajuns într-un asemenea punct critic, încât toate relațiile au devenit locuri ale anxietății, nu ale liniștii. Am ajuns să compensăm prin cantitate lipsa de calitate a prieteniei.
Speriaţi şi ”turişti în propria viața”, căutăm să ne cufundăm în rețele din ce în ce mai vaste. Când vine vorba despre numărul de contacte de pe Facebook, o anchetă IRES arată[iv] că cei mai mulţi respondenţi de sex feminin (28%) şi cei mai mulţi de gen masculin (27,1%) afirmă că au sub 100 de prieteni, iar categoriile de vârstă ale celor care afirmă acest lucru se încadrează în proporţia cea mai mare între 36 şi 65 de ani sau peste. Cei mai mulţi dintre tinerii între 15-17 ani (32,7%) spun că au între 251 şi 500 de prieteni, iar cei cu vârste între 18 şi 35 ani afirmă acelaşi lucru în proporţie de 28%. Proporţia cea mai mare a celor care au sub 100 de prieteni pe Facebook aparţine celor cu studii medii (30,3%) şi celor din regiunea Sud-Bucureşti-Dobrogea (31,1%). Cei mai mulţi respondenţi care au între 201 şi 500 de prieteni pe Facebook au studii superioare, 27,7% şi provin din regiunea Transilvania, 27,6%. Un procent semnificativ al respondenţilor cu studii elementare, 26,3% afirmă că au peste 1.000 de prieteni pe Facebook, iar cei mai mulţi dintre aceştia provin din regiunea Moldova.
În locul unor prietenii veritabile, reale, în reţelele virtuale românii se ascund şi pentru a scăpa de stresul şi oboseala existenței. E adevărat, cu afirmația: „Facebook mă ajută să uit de lucrurile sau evenimentele stresante” sunt în dezacord 62,5% dintre respondenții de sex masculin, însă  36,7% dintre aceștia sunt în acord cu această afirmație, în timp ce 46,9% dintre femei recunosc că folosesc acest mijloc pentru a uita de situaţiile stresante. Dacă vorbim despre tinerii între 15 și 17 de ani, 52,9% dintre aceștia sunt în acord cu această afirmație, dintre cei cu vârste între 18-35 de ani sunt  în acord 41,8%.  Femeile afirmă într-o măsură mai mare decât bărbații (27,6% comparativ cu 14,7%) că intră pe Facebook atunci când sunt triste, situație care se întâmplă mai degrabă în cazul subiecților de 15-17 ani (38,5%), al celor care au studii elementare (35,3%) și care locuiesc în Moldova (29,6%). Stresul este o stare care determină 29,8% persoane de gen feminin și 22,6% persoane de gen masculin să acceseze rețeaua de socializare și îndeosebi respondenții de 15-17 ani (47,1%), cu studii elementare (57,1%) și care au rezidența în Moldova (35,3%). Cu afirmația: „Accesez Facebook atunci când mă simt singur” sunt de acord 29,9% bărbați și 43,4% femei, precum și 57,7% persoane de 15-17 ani, 35,9% cu vârsta între 18-35 ani sau 30,8% subiecți ce au peste 65 de ani. Totodată, starea de plictiseală este combătută prin socializare pe Facebook de către 76,1% femei și 67,2% bărbați, iar categoria de vârstă unde sunt cele mai multe persoane care spun că utilizează această rețea ca urmare a plictiselii este cea a persoanelor de 15-17 ani (80,4%)
De fapt, observă Bauman, dar şi Beck[v], oamenii caută soluții biografice la probleme sistemice şi visează mai puțin la libertate decât la securitate. Își construiesc identități biodegradabile şi aleg, nevrotic, principiul plăcerii în locul principiului existentei.  
Am aşteptat cu strângere de inimă rezultatele studiului IRES despre familie şi căsătorie, rezultate prezentate în acest număr din revista Sinteza. Ştiam din studiile demografice că profilul familiei româneşti contemporane se schimbă continuu, că a crescut divorțialitatea, iar natalitatea s-a prăbuşit spre o ”normalitate” europeană.
Mă aşteptam ca lipsa de încredere în ceilalţi, egoismul crescut şi alţi indicatori care arată o deteriorare a capitalului social în Romania să se traducă într-o percepţie degradată a ideii de familie, a funcţiilor ei şi chiar a importanţei acesteia pentru viața individului. Nu a fost aşa, rezultatele studiului nostru arată că familia se luptă cel mai tare cu această postmodernitate lichidă și nu se predă: 92% dintre români cred că familia este foarte importantă și 80% au încredere mare şi foarte mare în instituția familiei.
Într-o disoluţie şi lichefiere a lumii, românii se agaţă disperați de singurul lucru care le-a mai rămas ca reper solid: familia. În noua dezordine amoroasă și marea curgere a lumii, pentru România familia este ultima Thule. Un popor speriat din estul Europei fuge îngrozit din spaţiul postmodernității reci și se ascunde în casă, ferecând uşile şi trăgând obloanele.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 23, decembrie 2015.

Referinţe bibliografice:








[i] Facem referire aici, în primul rând, la următoarele lucrări ale lui Zygmunt Bauman: L'Amour liquide, De la fragilité des liens entre les hommes (Liquid Love, 2003), Éditions du Rouergue, 2004; Le présent liquide, Seuil, 2007; La société assiégée (Society Under Siege, 2002), Le Rouergue/Chambon; Le présent liquide, Seuil, 2007. (1993); Postmodern Ethics (1993),Oxford: Blackwell; In Search of Politics (1999). Cambridge: Polity Press;  Liquid Modernity (2000), Cambridge: Polity Pres; Liquid Life (2005),Cambridge, Polity Press; Liquid Fear (2006), Cambridge, Polity Press

[ii] G. Sartori (2005), Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi postgândirea, Humanitas

[iii] Bauman, Zygmunt (2011),  Culture in a Liquid Modern World. Polity, Cambridge and Malden

[iv] Sudiul ”Românii și Facebook – percepții și obiceiuri de utilizare”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, în perioada 24-28 septembrie 2015, pe un eșantion total de 1.582 de subiecți cu vârsta de peste 15 ani, marjă de eroare ±2,5%. Eșantionul de utilizatori Facebook a fost format din 707 indivizi cu vârsta de peste 15 ani, marjă de eroare ±3,7%. Studiul a fost realizat prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).
[v] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications