16 decembrie, 2014

Interviu Revista 22

"Izolarea de elite a fost cel mai important ingredient din cauza căruia a pierdut Victor Ponta"

de ANDREEA PORA                                                 
Interviu cu sociologul VASILE DÂNCU
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/vasile_dancu.jpg
„Stânga trebuie să înțeleagă că trebuie să înlocuiască obsesia de a sta mereu la putere, cu orice preț, cu obsesia unui proiect de modernizare urgentă a României, cu orice preț.”
 
 
 
Între cele două tururi de scrutin ați scris o epistolă candidaților, în care le spuneați ce să nu facă pentru ca să nu piardă alegerile. Din acea listă, ce elemente credeți că au încălcat PSD și Ponta?
 
Era o listă generală de aserțiuni despre cum funcționează ideile într-o campanie electorală și cum trebuie să se poziționeze un partid care vrea să câștige. Ceea ce s-a întâmplat în alegeri a arătat că stânga n-a respectat criteriul simplității și al clarităţii mesajului, că a avut obsesia cantității și a făcut prea multe digresiuni față de mesajul central. A făcut o campanie negativă excesivă față de un politician, Klaus Iohannis, fără pedigree politic. Apoi, a făcut alianțe nepotrivite,  în încercarea de a face o supramajoritate, pentru siguranță, din frica de a nu pierde, care te face mult mai vulnerabil în fața opiniei publice. A confundat adversarul. Este greu de crezut, dar asta e o chestiune a strategilor, că îl ataci pe Traian Băsescu și îl învingi pe Iohannis. Era o chestiune chiar și de logică, atât timp cât Iohannis nu venea cu un proiect de dreapta, chiar dacă avea în spate un afiș de dreapta, un background de dreapta, venea cu un proiect simplu, un proiect administrativ. O altă greșeală: a nu fi atent la detalii, a nu deosebi foarte bine de unde vin riscurile. Riscurile, în cazul lui Victor Ponta, în turul al doilea, au venit de la ceea ce probabil echipa lui a crezut că e un detaliu, dreptul cetățenilor de a vota, care s-a dovedit a nu fi deloc un detaliu, ci o zonă foarte sensibilă. Chiar dacă nu avem încă o cultură civică dezvoltată, frustrarea poate face minuni în campanii și privarea oamenilor de un drept creează o reacție în lanț, care a dus la acea revoluție la urne despre care s-a vorbit.

Greşeli ale stângii în alegeri

 
Stânga n-a respectat criteriul simplității și al claritătii mesajului, a avut obsesia cantității și a făcut prea multe digresiuni față de mesajul central. A făcut o campanie negativă excesivă față de un politician, Klaus Iohannis, fără pedigree politic. Apoi, a făcut alianțe nepotrivite, în încercarea de a face o supramajoritate, din frica de a nu pierde, care te face mult mai vulnerabil în fața opiniei publice.  
Ați avut discuții în partid între cele două tururi asupra acestor subiecte? Ați atras atenția asupra greșelilor care se comiteau sub ochii dvs.?
 
Eu nu am avut nicio legătură nici cu campania și nici cu partidul nu am relații organizate. Am discutat însă cu mulți dintre liderii partidului, inclusiv cu Victor Ponta. Am scris în spațiul public, pe blogul meu, iar ceea ce am spus între două tururi bineînțeles că au știut toți cei care se aflau în conducerea PSD, doar că nu m-au creditat cu atâta încredere încât să se țină cont de aceste lucruri.

Cât din acest eșec se datorează direct lui Victor Ponta? Mă refer la minciună, aroganță, agresivitate... lucrurile care i s-au reproșat.
 
Când pierzi sau câștigi alegerile, pierzi sau câștigi în echipă. Așa se întâmplă într-o campanie, oricât am încerca noi să găsim explicații savante. Este clar că o parte din insucces i se datorează lui Victor Ponta și echipei de consilieri din timpul campaniei. Deficiențele lui Victor Ponta au fost puse în spațiul propagandei de dreapta, al presei de dreapta. Victor Ponta a ajuns la această percepție, care cred că a contat destul de mult, și printr-o supraexpunere, o supramediatizare. Este o greșeală care ține de hipercomunicare, de, ceea ce am numit eu, o politică a excesului – nu a găsit o linie moderată în ceea ce privește acțiunea și chiar comunicarea socială. Victor Ponta a pierdut și din cauza unei foarte eficiente propagande legate de stafia comunismului, care s-a contrapus cu ideea occidentală. S-a vorbit foarte mult, mai ales în spațiul virtual, despre faptul că vine Rusia, vine Moscova și îl pune pe Ponta. O altă greșeală pe care a făcut-o el și o face stânga de vreo 25 de ani este absența din spațiul de dezbatere a ideilor, căci astfel de idei se dezbat, se comunică, nu se ignoră. Altfel, partidul, în mare măsură, și-a făcut numărul de voturi, în condiții destul de grele. Cu un spectacol al justiției de trei luni, în care baronii PSD erau duși în fiecare zi la DNA, a adunat 5.200.000 de voturi.

Votul din diaspora

 
Riscurile, în cazul lui Victor Ponta, în turul al doilea, au venit de la ceea ce probabil echipa lui a crezut că e un detaliu, dreptul cetățenilor de a vota, care s-a dovedit a nu fi deloc un detaliu, ci o zonă foarte sensibilă. Chiar dacă nu avem încă o cultură civică dezvoltată, frustrarea poate face minuni în campanii și privarea oamenilor de un drept creează o reacție în lanț, care a dus la acea revoluție la urne.  
E adevărat, dar nu putem scoate din discuție și faptul că PSD avea absolut toate mecanismele puterii în mână, plus că și-a creat condiții favorizante, dacă e să mă gândesc la ordonanța traseiștilor.
 
Cel care se află la putere în România, fie că e de stânga, fie că e de dreapta, folosește mijloacele pe care le are la dispoziție în scop electoral, și asta nu este normal. Terminăm acum un deceniu de dreapta, deceniul Traian Băsescu, în care am avut doi mari premieri de dreapta, Tăriceanu și Emil Boc, doar ultima perioadă este a lui Ponta. Vă propun să analizăm pe cifre cum s-au cheltuit bugetele. De exemplu, Tăriceanu a aruncat în piața electorală 3,2 miliarde de euro, banii pe care îi luase România în cel mai bun deal al privatizării, cel cu BCR. Deci eu cred că o parte dintre bolile politicii românești sunt boli și ale stângii, și ale dreptei.

Sunt de acord, dar chiar dvs. vorbeați de excese. Sigur că toată lumea a făcut așa, depinde însă de proporție. Plus că acum Tăriceanu e cu PSD. Să revenim la condițiile pe care le-a avut Ponta ca să câștige...
 
E adevărat, Ponta a avut toate condițiile, a avut cifre de statistică europeană, Eurostat, rezonabile. A avut și un partid care a mers alături de el și care a scos foarte multe voturi. Ceea ce l-a făcut să piardă cred că sunt câteva elemente foarte simple. În primul rând, o chestiune de strategie greșită, în principal cea comunicațională a campaniei, de la centrarea pe Traian Băsescu, o campanie negativă exagerată, și aici vine excesul, în fața unui candidat cum e Klaus Iohannis, de care nu se legau asemenea epitete negative, neparticiparea în spațiul ideilor cu intelectuali de stânga, la o dezbatere cinstită despre proiectul viitor al președintelui. Toate partidele, și de stânga, și de dreapta, se bat în campanie în mari strategii de targetizare a publicului, când nouă chiar ne lipsește un proiect despre România viitorilor 25-50 de ani. În fine, cred că Victor Ponta a pierdut şi din cauza unui avantaj care s-a transformat într-un mare dezavantaj, acela de a fi și șeful Executivului. Sunt destule argumente că a putut folosi funcția executivă pentru a-și face campanie, dar poate fi și un dezavantaj major, acela că o greșeală administrativă, cât de mică, într-o campanie electorală se transformă într-un defect fundamental. Cum s-a întâmplat cu administrarea alegerilor în străinătate, aici a fost până la urmă una dintre cheile statistice ale pierderii alegerilor. Dincolo, în accepțiunea filozofică, sigur că putem discuta mai mult de ce nu reușește stânga să aibă în ultimii 15 ani o majoritate absolută.
 

Viitorul lui Ponta în PSD

  Cred că în ultima vreme a fost o unitate destul de mare în PSD și nu avem alternativă cunoscută în afara echipei care conduce în acest moment. Dar dacă mă întrebați pragmatic, cred că Ponta, dacă demisionează din fruntea PSD, nu face bine partidului în acest moment. Va veni un congres în scurt timp, în câteva luni, și atunci va fi evaluat Ponta de către partid, își va face și el singur o evaluare.
În 2005 făceați o analiză despre necesitatea unei stângi moderne, pe alte baze, și despre incapacitatea PSD de a se reforma. Din ceea ce spuneați atunci sunt lucruri care, cel puțin din punctul meu de vedere, rămân perfect valabile și acum. Ce credeți că ar trebui să facă în sensul acesta PSD?
 
Din păcate, și eu constat că o mare parte din ceea ce am scris atunci nu s-a modificat. Aș fi sperat, pentru ideea de echilibru politic, să avem o stânga și o dreapta moderne, care să se ordoneze în proiecte, nu în scrisori deschise sau în litanii publice. Au rămas toate acele spaime publice, unele dintre bolile stângii s-au extins și în cealaltă parte a spectrului politic. A dispărut tema dezvoltării României și cred că s-a trecut la un fel de administrare politică a destinului României, nu am mai văzut politicieni care să vorbească despre nevoia unei transformări radicale a societății noastre. Eu cred că, în primul rând, stânga are nevoie în acest moment de un proiect. Din păcate, stânga nu a înțeles că, la modul cum a început în 1990, cu inhibițiile lui Ion Iliescu, cu un fel de alergie la intelectuali, s-a închis în sediul de partid și n-a ieșit la dezbaterea publică și a folosit câțiva administratori ai culturii pe care i-a confundat cu intelectualii de marcă și a zis: fiecare cu intelectualii lui. Așa a pierdut și tinerii. Acum cred că stânga ar trebui să înțeleagă că are nevoie de alt tip de organizare a partidului, care nu mai poate fi făcută în spatele ușilor închise, cum se întâmpla în trecut. E o chestie eternă a partidelor, că sediul partidelor este inviolabil. Sediul unui partid este un spațiu public și modul cum îți selectezi oamenii, modul cum îți construiești un program este important și trebuie făcut cu fața spre oameni, nu cu fața spre membrii de partid. Este nevoie de un alt tip de construcție.

Trebuie să se axeze mai degrabă pe simpatizanți și mai puțin pe membrii de partid. Stânga trebuie să deschidă grilele de selecție pentru a primi oameni, oameni vii, nu rude sau clientelă, să găsească o formulă care să ducă la dispariția alergiei la intelectuali și să construiască o stânga intelectuală. Nu este complicat și nici nu doare, trebuie doar o doză de sinceritate cu cetățenii și cu propriile ținte. Cred că stânga trebuie să înțeleagă că trebuie să înlocuiască obsesia de a sta mereu la putere, cu orice preț, cu obsesia unui proiect de modernizare urgentă a României, cu orice preț. Dacă cei care obțin voturi în sud sau în est vor mai avea dreptul de a-i exclude sau umili pe intelectualii de stânga, pe principiul că nu aduc destule voturi, atunci partidul va rămâne condamnat să nu reușească vreodată o majoritate absolută. Izolarea de elite a rămas încă și acest lucru a fost de fapt cel mai important ingredient care a produs explozia de la urne și din cauza căruia a pierdut Victor Ponta. Cred că trebuie să se facă curățenie. Acum 10 ani, când am scris despre reforma profundă a PSD și când începuse un proces de schimbare a direcției, Mircea Geoană, devenit pentru a doua oară președinte de partid, a oprit acest proces, în care trebuia să separe o grămadă de lucruri. Ar fi o mare ipocrizie să spunem că Ion Iliescu este vinovat că a pierdut Victor Ponta alegerile. Noi rămânem pe o stângă creată de Dobrogeanu-Gherea, o stângă de la București, centrată pe populații sărace, și nu ținem cont de faptul că, în Transilvania, statul național în 1918 a avut șase reprezentanți social-democrați, care au murit după aceea în pușcăriile comuniste, dar care au fondat în Transilvania și Banat o social-democrație europeană, vieneză, născută la Budapesta sau Berlin sau München... Uitați-vă într-o istorie pesedistă, un film care a fost făcut pe vremea lui Adrian Năstase, nu e nicio referire măcar la istoria social-democrației românești. Deci, o stânga fără memorie nu poate să facă, după părerea mea, foarte repede o schimbare în România. Și aici nu ideologia este importantă, cred că asta trebuie să înțeleagă cei care se ocupă sau se vor ocupa de reformă în viitor. Tinerii de astăzi au angajament politic, cum spunem noi, sociologii, intermitent. Tinerețea e o stare prin care trecem cu toții, o stare de entuziasm, de credință în valori, dar tinerii văd interesul național, văd grupul sau comunitatea în care sunt inserați prin perspectiva interesului propriu. Acesta nu e individualism neapărat, ci este o altă lectură a realității politice sau sociale. Deci trebuie să ne uităm la oameni concreți, nu la categorii abstracte, sociologice, când facem proiecte politice.
 

Nevoia de proiect a stângii

  Eu cred că, în primul rând, stânga are nevoie în acest moment de un proiect. Din păcate, stânga nu a înțeles că, la modul cum a început în 1990, cu inhibițiile lui Ion Iliescu, cu un fel de alergie la intelectuali, s-a închis în sediul de partid și n-a ieșit la dezbaterea publică și a folosit câțiva administratori ai culturii pe care i-a confundat cu intelectualii de marcă și a zis: fiecare cu intelectualii lui. Așa a pierdut și tinerii.
Mesajele de reformă vin însă din partea unor oameni extrem de puțin credibili: Ghiță, Ponta, Dragnea etc. Au ei forța, credibilitatea, cultura și inteligența de a face acest lucru sau pur și simplu este doar o încercare de a-și salva pielea?
 
Cred că toți politicienii se pot reinventa, sau majoritatea politicienilor, mai ales cei tineri, se pot reseta. Chiar dacă până la un punct nu ai înțeles foarte bine ce se întâmplă în politică sau n-ai găsit calea, o poți descoperi la un moment dat. Eu cred că totul ține de voința de schimbare, noi spunem voință politică, deși pare, ca expresie, un loc comun, după părerea mea. Cred că toți acești oameni, dacă doresc cu adevărat să schimbe partidul și pun energia pentru asta, o pot face. Pentru că, în acest moment, o parte din treabă, cea mai grea, a făcut-o DNA, în ce privește reforma stângii. Nu totul se reduce însă la schimbarea de oameni. Este una dintre componente și durează ani buni, schimbarea unui etos al partidului. Sigur, partidele se reformează mult mai bine în opoziție. Am văzut, mai nou, că i se fac PSD-ului proiecte din afară, toți marii noștri intelectuali, respectabili, dar de pe dreapta, jumătate dintre ei spun că stânga este nereformabilă, că dacă se va reforma se va naște o stângă sinistră și toxică, că dacă stânga va sta mai mult la putere asta este pierzania ei. Eu cred că PSD și Victor Ponta, dacă vor să meargă mai departe, vor trebui să se uite cu atenție la propriul lor proiect, să-și decidă propria cale. În primul rând, stânga trebuie să aibă încredere că se poate reforma. E adevărat, adversarii politici, și așa este firesc, îi vor critica continuu, vor spune că nu există stânga, că este o stângă care este mereu toxică, că toți sunt corupți. Indiferent de ceea ce se va spune, cei de stânga trebuie să creadă ei în destinul lor, dar să creadă totuși uitându-se la ce spune populația, uitându-se la ce spun intelectualii, oamenii de cultură. Dacă reforma se face fără a simți o nevoie internă, atunci va fi doar o schimbare de formă.

Revenind, ei vor încerca să facă acest lucru. Au pierdut alegerile, și-au dat seama că n-a funcționat ceva în acest sistem. Deocamdată, nu există alternativă la ei în acest proiect. Se va naște însă această alternativă. Nu cred că putem vorbi despre oameni damnați, a spune de la început că nu vor putea mi se pare că nu este corect intelectual. Dar revin la sinceritate și, ca să fiu și eu sincer, nu știu, în acest moment, cât este o schimbare anunțată de frică și cât este voința de schimbare adevărată.
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/iohannis-acl-b.jpg
„Nu-l invidiez pe domnul Klaus Iohannis: vine să conducă o societate bolnavă, dar care nu se uită în oglindă și nu acceptă diagnosticul.”
 
 
Credeți că Ponta ar trebui să-și dea demisia, să plece din fruntea guvernului, chiar a partidului? Există o variantă de rezervă în PSD în momentul acesta?
 
Cred că în ultima vreme a fost o unitate destul de mare în PSD și nu avem alternativă cunoscută în afara echipei care conduce în acest moment. Dar dacă mă întrebați pragmatic, cred că Ponta, dacă demisionează din fruntea PSD, nu face bine partidului în acest moment. Va veni un congres în scurt timp, în câteva luni, și atunci va fi evaluat Ponta de către partid, își va face și el singur o evaluare. Dar nu cred că va trebui să plece din toate funcțiile pentru că a pierdut bătălia cu Klaus Iohannis, nu văd nicio logică în chestiunea asta. A dirijat alegerile din 2012, care l-au legitimat ca echipă de guvernare să ducă țara pentru patru ani sau cât își va ține majoritatea în parlament, iar în partid, sugestiile celor care spun că trebuie să demisioneze cred că sunt otrăvite. În primul rând, dacă vrea să facă ceva pentru partid, ar trebui să deschidă o dezbatere, în următoarele luni până la congres, despre ce n-a funcționat în partid. Va observa că venirea sa a adus doar oameni noi, de la tineretul social-democrat sau din alte locuri, dar nu a adus nimic nou ca ideologie sau ca proiect. Poate doar un pragmatism de centru-stânga și o ideologie reparatorie cu caracter asistențial, în polemică cu regimul Băsescu. Asta a dat rezultate de guvernare, dar nu a creat coeziune sau solidaritate socială. Și Adrian Năstase a arătat cifre în campanie, la sfaturile americanilor, dar cifrele nu îi fac pe oameni să viseze, să se gândescă la viitor. Apoi, să vadă dacă are un alt proiect. În al doilea rând, cred că Victor Ponta nu ține de putere în acest moment, dar cred că este normal ca, până la viitorul congres, să rămână președinte și premier. Asta mi se pare ca o chestiune de echilibru politic. Până la urmă, în campanie s-a cerut echilibru, stânga are premier și dreapta să dea președintele.

Există riscul ca PSD să se rupă sau să se creeze alte partide de stânga?
 
http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1291/Ponta-PSD.jpg
„Victor Ponta nu ține de putere în acest moment, dar este normal ca, până la viitorul congres, să rămână președinte și premier.”
 
Nu știu dacă o stânga diversificată nu ar fi fost chiar o soluție, o competiție în cadrul mesajului de stânga, o bătălie de idei care ar fi structurat până la urmă și electoratul de stânga. Noi, în Transilvania, pe vremea când făceam politică, îmi aduc aminte că eram chestionați mereu despre corupții partidului și cum putem noi să suportăm să stăm alături de tot felul de nume care se văd astăzi la DNA. Acest handicap al unității de monolit continuă și de aceea stânga a pierdut constant alegerile în Transilvania. Nu cred că diversificarea stângii ar fi un lucru rău, dar trebuie făcută cu un proiect, dar nu unele făcute de disidenți. Nu cred că Vanghelie, de exemplu, devine dintr-o dată, prin faptul că îl critică pe Ponta, o lumină ideologică. Diversificarea stângii trebuie făcută însă de oameni cu scaun la cap, de intelectuali și lideri locali veritabili, nu de către oameni cărora li s-a luat scaunul de sub fund și ei s-au ținut de acest scaun cu disperare până în ultima clipă.
 
În „Grupul de la Cluj”, cum erați numiți, ați avansat acum câțiva ani ideea creării unei stângi în zona Transilvania-Banat. Credeți că ea ar putea fi reluată, a venit momentul pentru o alternativă de stânga în Transilvania?
 
De multe ori s-a discutat și la noi despre acest lucru, mai ales intelectualii din Transilvania vorbesc despre acest lucru. Dar în actuala stare mentală a societății românești, a spațiului public, e greu de acceptat că se pot face proiecte regionale. Ați văzut, Curtea Constituțională a respins un proiect de descentralizare și ăsta era un proiect european 100%, făcut cu consultanți europeni. Am văzut și oameni care înainte mi se păreau destul de lucizi, oameni politici importanți care vorbesc tot timpul, cel puțin Bucureștiul folosește mereu această spaimă legată de regionalizare și de pierderea Transilvaniei. După primul tur al alegerilor, toată lumea a vorbit despre „zidul lui Huntington” din Carpați, despre faptul că cei doi candidați au rupt România în două. Nu este adevărat. S-a văzut în turul doi că România este destul de diversă și Iohannis a câștigat și în zone din Moldova, din sud, destul de puternic. Ca să revin la ideea asta, este vorba de o frică de federalizare, o frică care face ca această mișcare să fie considerată ca una care autonomizează. Sigur că polarizări regionale în jurul votului sunt în fiecare alegeri. Dar un partid social-democrat care să vizeze doar Transilvania nu ar fi posibil în acest moment, pentru că nu suntem pregătiți pentru asta, suntem de un centralism înfiorător. S-ar putea face însă un partid social-democrat sau o altă variantă de stânga care să pornească tot de la București, dar care să aibă rădăcini mai puternice într-o parte sau alta a țării. Asta este cu totul altceva. Se poate gândi doar după 2016. Trebuie o stângă care să aibă radăcini în Europa Occidentală, să se ghideze după principii care nu au apărut odată cu „lumina care vine de la Răsărit”. Avem încă un decalaj istoric față de Occident, mai ales în est și în sud, prea multă sărăcie și prea multă populație rurală. Cine vrea să facă o stângă modernă ajunge la întrebările de la începutul secolului XX pe care și le punea Lenin. De aici trebuie să pornim. Dacă nu facem un proiect de dezvoltare urgent care să preceadă stânga, atunci nici o dreaptă serioasă nu vom avea vreodată. Până una-alta, avem niște hibrizi politici, pe care punem tot felul de etichete.

Dreapta şi spaţiul public

 
Dreapta, de 25 de ani, are tot spațiul public, toți intelectualii publici. Dar este un spațiu public care nu produce idei (...), pentru că este un spațiu fără dialog. Se formează un discurs de dreapta, pentru că stânga oricum n-a intrat în dezbatere, stânga nu și-a ascultat nici propriii intelectuali, darămite să-i asculte pe alții. (...)Dreapta nu poate locui numai în gândirea frumoasă a unor intelectuali și filozofi.  
Ați vorbit foarte mult de elită, de intelectuali și de contextul unui proiect de stânga. Dar pare că PSD nu are astfel de resurse în interior. Cum de s-a ajuns ca un partid atât de mare, cel mai mare, să nu reușească să atragă intelectualii de stânga? Ce poate face în sensul acesta?
 
Dreapta, de 25 de ani, are tot spațiul public, toți intelectualii publici. Dar este un spațiu public care nu produce idei, cum spune H.-R. Patapievici, pentru că este un spațiu fără dialog. Mă rog, se formează un discurs de dreapta, pentru că stânga oricum n-a intrat în dezbatere, stânga nu și-a ascultat nici propriii intelectuali, darămite să-i asculte pe alții. Eu știu foarte mulți oameni de stânga care nu sunt neapărat în acest moment voci importante, pentru că în primul rând nu li s-a dat spațiu de expresie chiar de către stânga. Nu voi face o listă a intelectualilor de stânga subversivi, ca să zic așa, dar există foarte mulți oameni care gândesc de stânga, dar nu-i poți înrola într-o campanie de propagandă, nu pot fi asociați cu anumite personaje politice. Dar dacă stânga va înțelege că e vital să participe la dezbaterea de idei din societatea noastră, atunci ar fi mai permisivă și ar putea să sprijine ca aceste voci să devină voci publice. Ar putea face un singur lucru: să-i bage în seamă, să-i întrebe, să lanseze întrebări publice la care să răspundă oamenii care sunt de stânga și să țină cont de asta cât de cât. E adevărat că dreapta are edituri, are reviste, cărți, are intelectuali remarcabili, dar asta a creat mai degrabă o iluzie a unei drepte, care de fapt nu s-a născut încă. Uitați-vă că în acest moment dreapta nu are, din păcate, un proiect politic pentru România. Dreapta nu poate locui numai în gândirea frumoasă a unor intelectuali și filozofi.

Este adevărat că nici dreapta nu are un proiect de țară, nu are la rândul ei o viziune, este fărâmițată, într-un fel antagonizată. Care ar fi demersul principal pus în fața lui Iohannis și a dreptei în momentul ăsta?
 

Un nou partid social-democrat?

  Un partid social-democrat care să vizeze doar Transilvania nu ar fi posibil în acest moment, pentru că nu suntem pregătiți pentru asta, suntem de un centralism înfiorător. S-ar putea face însă un partid social-democrat sau o altă variantă de stânga care să pornească tot de la București, dar care să aibă rădăcini mai puternice înr-o parte sau alta a țării. Asta e cu totul altceva. Se poate gândi doar după 2016.
După părerea mea, și dreapta se află într-o perioadă de criză, așa cum avem o criză a sistemului politic din România. Am văzut multe voci din dreapta care au înțeles foarte bine ceea ce au strigat manifestanții în seara victoriei lui Iohannis. Trecând pe lângă sediul ACL, au spus „nu vă bucurați, voi o să urmați”. Acest mecanism a izbucnit pentru prima dată în 2012 și cred că va mai urma. Deci este vorba de o cerere pentru schimbare de sistem politic în România. Cred că dreapta ar trebui să-l adopte la modul cinstit și fără influențe politice, ideologice pe Klaus Iohannis și să-i pună la dispoziție un proiect cu adevărat important pentru România, cu principalele valori pe care dreapta le vede în legătură cu viitorul României. În al doilea rând, cred că unificarea dreptei nu ar trebui să fie un slogan, pentru că în momentul ăsta eu nu văd clivajele care ar putea să motiveze, în afară de ambiții personale sau orgolii, o dreaptă atât de fărâmițată. Dincolo de documentele patetice sau scrisorile deschise, cred că dreapta ar trebui să se gândească la oameni. Ceea ce se discută cel mai mult e pe cine pune dacă vine la putere? Vine cu aceeași echipă cu care a fost și în perioada lui Tăriceanu sau Boc? Nevoia pe care o are stânga de a scăpa de figurile vechi o are și dreapta. Cred că va mai trebui ca dreapta să încerce să promoveze câteva proiecte, pe care am văzut că stânga nu le-a putut promova singură, ca acestea să fie discutate într-un dialog sincer și corect cu stânga: cel legat de reforma administrației din România, care este foarte important, unde am văzut că și stânga, și dreapta au dat înapoi, atunci când a fost vorba ce vom pune în viitoarea Constituție, descentralizarea și regionalizarea. Stânga și dreapta s-au întâlnit în parlament pe proiecte comune numai când a fost vorba de amnistie sau în proiecte care sunt, să spunem, disfuncționale pentru societatea românească. După atâtea bătălii, au trecut totuși 25 de ani, cred că, dincolo de antagonismul simbolic, acum ar trebui ca stânga și dreapta să se întâlnească pe câteva proiecte comune. Ar trebui să nu-i ceară lui Iohannis prea multă ideologie, dar să-i pună la dispoziție proiecte pe care să le promoveze, pentru că este un om care în acest moment are o credibilitate uriașă și care ar putea să fie un foarte bun catalizator. Dacă vor încerca să-l facă pe Iohannis să aibă o etichetă ideologică de dreapta, atunci ar pierde acest atu, pe care îl are în acest moment și nu știu cât este de meritat. Klaus Iohannis are o încredere de 61%, trebuie să merite această încredere pe care a adus-o dinspre societatea civilă, dinspre ceea ce a numit „cetățenie civică” spre cetățenia politică, la care totdeauna se referă stânga și dreapta.

Dar aici nu este vorba doar despre stânga sau dreapta, este vorba de o criză a societății, nu doar a sistemului politic. Este grav că nu avem o a treia cale, un proiect alternativă la stânga sau dreapta. Dar și acest lucru nu este chiar un dezastru. Este nevoie acum de un diagnostic radical: statul s-a blocat, România este în regres și letargie, trebuie reluat totul de la început. Din păcate, ne îndreptăm atenția spre „miracolul” de la vot, spre generația Facebook sau diaspora salvatoare, și asta ne dă speranțe sau ne îndreaptă spre piste false. Ne aflăm într-un punct mort și vom rămâne aici dacă nu recunoaștem cauzele și starea națiunii. Ponta ar putea să fie mulțumit că a pățit acest dezastru acum și nu s-a întâmplat la jumătatea mandatului. Din păcate, conflictul politic permanent ține loc de proiect politic sau clientelismul ține loc de proiect meritocratic. Dreapta se uită stupefiată spre stânga, care nu știe ce s-a întâmplat, unde a greșit, de ce cifrele de la Eurostat nu creează entuziasm public și spontane băi de multime. Am făcut recent, pentru o carte pe care o voi publica la 25 de ani de la revoluție, o mică listă cu lucrurile care nu s-au schimbat, deși a trecut un sfert de secol. M-am speriat! Sunt lucruri fundamentale care au rămas la fel sau au involuat în ceea ce privește statul, economia, societatea sau politica. Public sondaje de opinie făcute pe banii mei în fiecare săptămână și arăt dezastrul, suferința umană și neîncrederea, dar nimeni din establishmentul politic nu este interesat, nu este mișcat de această derivă a societății noastre. Tot timpul vorbim doar despre politicieni, de partide și alte chestii, ca și cum singura problemă pe care o mai avem de rezolvat este regia perfectă a spectacolului politic. De aceea nu-l invidiez pe domnul Klaus Iohannis: vine să conducă o societate bolnavă, dar care nu se uită în oglindă și nu acceptă diagnosticul

15 decembrie, 2014

25 de ani. Ce nu s-a schimbat?



Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puțin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate în România. Dar ce nu s-a schimbat?  O listă fără multe comentarii sau explicații, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca valul schimbării să le poată mișca  ...

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluție sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulți dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluției, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiție. Dar avem câteva zeci de mii de revoluționari de profesie, care primesc indemnizații, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morți au fost uitați de mult pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, pentru că văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.
A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor.Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar  dacă au existat majorități consistente, politicienii guvernează minimal, dominați de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identități clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri care devine rațiune de a fi pentru competiție, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta.  De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceață, ca un memento al incertitudinii și golului, al haosului și morții sistemului. 
Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidențializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituție sau instituții, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul Președinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje al Eu-lui prezidențial, cum se obișnuiește de secole pe malurile Dâmboviței.

Oamenii încă se bucura că ”și-au luat țara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că țara va merge bine și fără ei, să ne uitam doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă  încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb pentru ca să tacă.

Discursul urii a rămas în spațiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spațiului public virtual. Sunt atacați bătrânii care cer pensii, cei de la țară care nu votează progresist, asistații de toate felurile, comunitățile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluția Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de like-uri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în stare de proiect, acum a mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniță mică care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Încă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertății am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de 5 ori față de 1989. Mai avem încă edituri chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democrație, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe fața pământului.

Antreprenorii români sunt tratați ca hoți, corupți, bandiți sau golani, dar într-o mai mare proporție decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviți și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestați pentru corupție de acte ori niște hoți din administrația centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.
În general, încă funcționează mitologii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piață care, ea singură, aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica forma de legitimare a unei autorități. Administrația locala este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau județeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forța centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunități, ci doar reproduc o schemă abstractă creată la centru sau ținte de factura politică: social democrați vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupți vs. inocenți etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanță adevărată pentru oameni concreți sau comunități reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menținerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice în timp ce crede că trecerea proprietății statului în mâna capitaliștilor recenți este revoluția adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajați ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc.  Societatea civilă lipsește și acum din spațiul public, din când în când, se trezesc unii dintre reprezentanții ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizații care se luptă pentru politici de asistență socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susținere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcție.

Acum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în fața tancurilor, dar, în scurt timp, toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condițiile în care învață sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să-și crească fiii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanțele sunt pompieristice și comunicaționale. După un sfert de secol, nu am făcut un mare plan, conducem țara cu instrumente contabile și cu ochii închiși.  Resursele nostre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărțuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populație mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, natalitatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un  popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluența imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând să vină următoarele imperii ca să calce în picioare.  O inconsistență de fond a unei națiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.


După 25 de ani de libertate, ”istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga. 


Editorial pentru numărul 11 al Revistei SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică.

01 decembrie, 2014

STAREA NAȚIUNII DE ZIUA NAȚIONALĂ



Ziua Națională îi găsește pe români mai  optimiști și mai puțin îngrijorați cu privire la conducerea țării, politică sau economie. Sunt principalele concluzii ale Barometrului Starea Națiunii realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES.
Mai mult de jumătate dintre români (58%) continuă să aprecieze drept bună direcția în care se îndreaptă țara, spre deosebire de sub 25% în septembrie 2014. În același registru se situează și gradul de optimism cu privire la viitor, 55% dintre respondenți afirmă că sunt optimiști și doar 12% se declară pesimiști, iar 32% se declară rezervați.

Mândri că sunt români
Dacă 45% dintre români se auto-evaluează ca fiind mai degrabă fericiți, 36% spun că sunt mai degrabă nefericiți, iar 18% se poziționează nici fericiți, nici nefericiți.
91% dintre români se simt mândri că sunt români, dar cred că românii sunt mai degrabă ghinioniști decât norocoși.
Evaluarea fericirii românilor în prezent raportată la perioada de dinainte de 1989 este mai degrabă negativă: 27% dintre respondenți cred că oamenii sunt mult mai fericiți și ceva mai fericiți în prezent, în timp ce 48% îi evaluează ca fiind mai nefericiți, iar 13% cred că sunt la fel de nefericiți.
Atunci când vine vorba despre problemele personale cu care se confruntă românii în momentul de față, observăm că pe primul loc se află starea de sănătate (20%), pensiile și salariile mici (15%), dar și problemele legate de lipsa locurilor de muncă a banilor, șomajul (11%).
Doar 15% dintre cei chestionați spun că în ultimul an au avut tot ceea ce au avut nevoie, 13% declară că au avut destul de mult din ce le-a fost necesar, 48% că le-au lipsit unele lucruri, iar 24% susțin că le-au lipsit foarte multe lucruri.

După alegeri - mai puțin îngrijorați de politică și conducerea țării
Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor continuă să se afle: corupția (89% dintre respondenți se declară îngrijorați și foarte îngrijorați), prăpastia dintre săraci și bogați (83%), starea de sănătate (82%), nivelul șomajului și salariile (79%), poluarea (78%) și starea mediului înconjurător (77%).
Față de luna septembrie, îngrijorarea românilor cu privire la conducerea țării a scăzut de la 74% la 48%, iar cea legată de politică de la 69% la 59%.
Cea mai mare problemă a țării, în momentul de față, este în opinia unui sfert (23%) dintre participanții la studiul IRES șomajul (lipsa locurilor de muncă). Următoarea problemă majoră este corupția (17%), urmată de dificultățile economice și conducerea țării (11%) sau de nivelul de trai/ipsa banilor (5%). Dacă în septembrie, într-un studiu similar, conducerea țării era indicată drept a doua problemă majoră a țării de către 14% dintre respondenți, tendința acestui indicator este în scădere.
65% dintre cei chestionați consideră că situația economică a țării este, în prezent, proastă și foarte proastă. O proporție mai mare dintre respondenți (37% în decembrie, față de 38% în septembrie) tind să aprecieze că față de anul trecut starea economiei este la fel și doar 7% cred că economia merge mai rău acum decât în urmă cu un an. Dacă vorbim despre comparația cu anul 2004, 32% dintre respondenți cred că starea economiei este mai bună în prezent, iar 10% cred că este mult mai bună decât înainte de revoluție. În ceea ce privește economia, datele arată un relativ optimism al românilor: 58% dintre respondenți cred că în următorii 5 ani starea economică a țării va fi ceva mai bună decât este în prezent (cu 15% mai mulți decât în septembrie 2014), iar 13%  cred chiar că va fi mult mai bună (4% mai mulți decât în septembrie 2014).

Mai optimiști și cu mai mare speranță în viitor, dar critici asupra prezentului
68% dintre cei chestionați susțin că se simt, în general, în siguranță.
Trei sferturi dintre români (74%) cred că în România este, în prezent, destul și foarte greu să înaintezi o plângere atunci când drepturile îți sunt încălcate.
75% dintre participanții la studiu cred că în România este destul și foarte greu să îți deschizi o afacere.
75% apreciază că în România  este destul și foarte greu să îți cumperi o casă.
83% sunt de părere că în România este, în prezent, destul și foarte greu să ai un trai decent.
91% susțin că în România este, în prezent, destul și foarte greu să crești un copil fără să îi lipsească nimic.
93% consideră că în România este, în prezent, destul și foarte greu să câștigi mulți bani.
82% cred că tinerii care termină, în prezent, o facultate în România nu au șanse să își găsească un loc de muncă. 61% dintre cei chestionați ar sfătui un tânăr absolvent de facultate să plece pentru a-și găsi un loc de muncă în străinătate. Procentul este în scădere față de luna septembrie a acestui an.
Dacă în luna septembrie mai mult de o treime dintre români apreciau că nu mai există nicio șansă pentru România și lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, la finalul lunii noiembrie doar un sfert dintre cei chestionați mai cred acest lucru.
79% dintre participanții la studiu sunt de acord cu afirmația conform căreia situația economică din România se va îmbunătăți în următorii 10 ani, cu 16% mai mulți decât în septembrie 2014.
71% dintre respondenți se pronunță în favoarea ideii conform căreia tinerii educați după 1989 vor duce la schimbarea radicală a clasei politice din România în următoarele decenii, cu 11% mai mulți decât în septembrie 2014.
85% dintre cei chestionați spun că au încredere în viitor, cu 9% mai mulți decât în septembrie 2014.
Dacă în septembrie 2014, 24% dintre participanții la studiu declarau că nu mai au nicio speranță pentru viitorul țării, la finele lui noiembrie doar 19% mai sunt în acord cu această afirmație.
73% dintre cei chestionați sunt de acord cu afirmația că românii sunt mai inteligenți decât majoritatea respondenților, iar 85% cu ideea conform căreia cea mai mare problemă a țării este reprezentată de clasa politică.
39% dintre cei chestionați (cu 5% mai mulți decât în septembrie) cred că oamenii obișnuiți pot schimba ceva în mersul lucrurilor, însă doar 32% simt că le sunt respectate drepturile cetățenești.
Puțin peste jumătate dintre respondenți (51%)  cred că România este o țară civilizată, în timp ce 45% cred contrariul.

În ceea ce privește evaluarea unor aspecte legate de România, respondenții au concluzionat:
Aproape jumătate dintre respondenți spun că România este frumoasă (48% în noiembrie față de 53% în septembrie), 14% cred că nu este deloc bine condusă (față de 24% în septembrie, 5% consideră că este foarte sigură (față de 7% în septembrie), 10% apreciază că nu este deloc dezvoltată economic, 48% susțin că este foarte coruptă (față de 42% în septembrie).

Metodologia studiului:
Volumul eșantionului: 1.330 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%
Interviurile s-au desfășurat prin metoda CATI (interviuri telefonice)
Perioada anchetei: 25 noiembrie 2014

Studiul integral îl găsiți mai jos:


29 noiembrie, 2014

Maladiile stângii românești



În efervescența recentelor discuții despre ideologie, postez un text pe care l-am scris în anul 2005.  Spre aducere aminte pentru cei care au uitat discuțiile ideologice din PSD de la începutul anilor 2000 și care au durat ani buni. 



Stânga are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii romanesti, iar frământarile celor pe care politica i-a aruncat în afara cercului puterii de a face poluri, arată că politicienii români caută remediul mereu în alta parte, în loc să se uite cu realism la viața și societate, continuă să se mintă cu grație şi să caute soluţii utopice. Mitologia că există altceva la stânga PSD, că sunt partide sau grupuri importante cu identitate sau viziune de stânga, este o minciună sau o iluzie a perdanţilor. De ce nu obţine atunci partiduleţul lui Petre Roman nici macăr 0,1%, sau Alianța socialistă, sau toate acestea la un loc, de ce nu contabilizează nici macar 1% din opțiunile electorale?
Unirea stângii poate fi o soluţie, dar nu o soluţie în sine, însă pentru a face unire trebuie entități existente, nu imaginare. Dincolo de imperativul unirii, stânga trebuie să se reinventeze şi aceasta sarcină îi revine PSD condus de Mircea Geoană. Încercarea generației pierdute a stângii de a dilua PSD într-o ciorbă de pol social nu va duce la nimic, poate doar la distrugerea definitivă a stângii. Primul lucru pentru reinventarea stângii este o privire lucidă asupra principalelor ei maladii post-decembriste.

1. Stânga româneasca nu a avut curaj în ultimii 15 ani.
Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea si întârzierile ne-au adus în situația de pierde bruma de eficienţă si de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu am spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se școlarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurențiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor sa facă o nouă stângă dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

2. Amneziile stângii.
Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilitățile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aș putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost suficientă însa pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovați, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberatie: comunismul i-a atins pe toti românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moștenirii odiose nu am rezolvat-o nici pâna astăzi şi orice tabu social crează tot felul de sechele.

3. Boala camuflării, ascunderii.
Desele unificări sau absorbții, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre și nu roșu, culoarea internațională a stângii, sunt alte simptome a le fricii. La fiecare alegeri generale PSD de astăzi a participat sub altă sigla și alt nume. A inventat coalitii cu partide care nu intrau în Parlament doar pentru a nu fi singur. Acum cei care visează la un pol social se folosesc de aceeași logică. Să faci alianţe electorale numai pentru ca oponentii sunt o alianţă, dovedește o gândire strategică de amator, din moment ce PSD a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM și PSDR.

4. Cochetarea cu populismul.
Căderea în populism și ștergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor granițe și delimitări politice necesare, are darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumește, să dea bani de Paşte pensionarilor, în loc sa facă un program de pensii decente sau de medicație corectă și gratuită a bătrânilor. Dar trebuie să recunoastem, nici stînga nu a scăpat de populism. Populismul este tendința unora de a crede ca politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii (n.a. Adrian Năstase) a fost conștient că înainte de a cheltui pentru protecție socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulți bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voința unor politicieni de a deschide visteria.

5. Izolarea unei elite și transformarea ei în subiect politic autonom.
Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o bariera între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovatii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilitățile din perioada comunistă, adevărul Revoluției, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualității de stânga.

6. Alergia la critică.
Politicienii și partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este și boala stângii ca și boala întregii politici româneşti. A funcționat credința falsă ca unitatea sta în unanimitate. Dupa pierderi de alegeri nu se fac analize și nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinși pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire și curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viață socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.

7. Agorafobia.
Politica româneasca se ascunde prin birouri și după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Desi stânga a condus 10 ani din 15 România se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Exista o explicație? Este moștenirea comunismului o explicație? Este toata istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutam solutii, dincolo de certuri interminabile și vinovății inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecție sistematică asupra societății, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun ca au soluția miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglinda, restul nu contează.

8. Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice.
Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri și strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbești simplu pe înțelesul oamenilor și e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează și pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesati mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezența la televiziune este piatra unghiulara a politicii. Avem nevoie de o stânga mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseste să-i adune pe specialiștii din universități pentru a croi proiecte pentru societatea romanească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.

9. Autismul politic.
Stânga nu a avut adversar în acești ani, dar nici dialog substanțial cu cei de dreapta. Nu a avut capitaliști cu care să se lupte. A trebuit sa-şi inventeze dușmani, așa cum a făcut și așa zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziție pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcugere a tranziției a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împușcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroșcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.

10. Complexul lui Oedip.
Statul este părintele stangii, dar stânga nu și-a asumat explicit și programatic modernizarea statului, ca o premisă pentru eficiențta socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte ca Premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cozmâncă numarul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reușit timp câteva luni, tergivergindu-se pe discuția legata de servicii publice, daca profesorii ori medicii sunt sau nu funcționari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur si simplu, sistemul refuza să producă de frica schimbarilor și pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care sa permită replieri continue și șmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundațiilor, gripa aviară și alte forme de amenințare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste și prezența la vot, iar Înalta Curte de Casatie și Justiție nu a putut sa dea explicații corecte și rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerilor. Stânga nu doar că nu am avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat și îi lasa, incontinuare, pe cei de dreapta să facă praf și ceea ce a mai rămas din statul român.
Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizam mai întâi stânga romanească. În 1990 aveam alternativa revoluție sau reformă, iar noi am ales revoluția, poate pentru că ne era frică de reformă. Acum este ceasul al doisprezecelea si ne-a rămas doar reforma, ca alternativă la distrugerea completă a societăţii și condamnarea ei la subdezvoltare perpetuă. Fără o stânga modernă, europeană nu este posibilă o schimbare a politicii româneşti. Nu avem nevoie de o stânga nostalgică, nici de una sud-americană şi nici de o nouă etichetă ecologică pentru produse politice refuzate la vot. Istoria nu face pași înapoi și stânga are nevoie de oameni tineri, de specialiști și oameni curajoşi. Nu teama de niște procente amarâte care le-ar putea pierde dacă cineva se enervează şi pleacă ar trebui să zguduie PSD, ci spaima de a trăi într-o viitoare societate a subdezvoltării durabile.

Noua stângă nu se poate face cu politicieni second hand si nici cu declaraţii de intenţie. Partidul Social Democrat este dator să facă o rupere de trecut şi să aducă pe scena politică stângă modernă, fără de care România politică nu poate merge decât schiopătând.