15 aprilie, 2015

Generația înfrântă a României

Am început să scriu despre generația X cu gândul la o sintagmă mai veche, din cultură, generația pierdută. ”Generația pierdută” este, în istoria culturii, eticheta pentru generația unor scriitori americani (Hemingway, Cummings, Fitzgerald, Dos Passos) care, după primul război mondial, observau că o serie de valori în care credeau, nu mai erau valabile, societatea schimbându-se radical. În acele timpuri capitalismul sălbatic își începea marșul triumfal: inegalitățile creșteau de la o zi la alta și indiferența față de condiția umană devenea tot mai vizibilă. Dar astăzi, în Europa, generația pierdută este pentru tot mai mulți sociologi sau jurnaliști generația tinerilor (generația Y, cei între 18 și 35) care este afectată de un șomaj ce devine cronic, în jur de 25% la nivel european.




Generația înfrântă

La revoluție (sau cum s-o mai numi acel eveniment politico-militar), cei din generația X aveau între 10 și 30 de ani. Printre ei au fost copiii revoluției, adică cei care au ieșit inconștienți în stradă, mânați parcă de un instinct istoric și de o emoție pe care nu cred că au înțeles-o nici după aceea. Generația X începea noul ciclu istoric cu un mare sacrificiu, era călcată în picioare armata regimului Ceaușescu, dar mai ales începea să nutrească visul schimbării rapide a României, o iluzie care nu a durat mult. Azi, românii generației X au între 35 și 55 de ani. Adică sunt populația activă a României, cei râvniți de toate companiile, țintele prioritare a publicității de orice fel. Deși sunt cei care contribuie cel mai mult la bugetul României și au nivelul cel mai mare de venit, generația X este generația care nu își poate valorifica la nivelul cel mai înalt potențialul prin deținerea de poziții în zona puterii politice sau în cea a proprietății economice și antreprenoriatului.

Câteva tușe ale unui profil generațional[i]

Se cred și ei o generație de sacrificiu și despre ei chiar putem spune că sunt. Nu sunt o generație pierdută pentru că susțin în acest moment societatea. Se plâng despre faptul că tranziția a fost cea mai mare povară pentru ei, că nu au locuri de muncă și de faptul că muncesc mult, iar sentimentul de nesiguranță este major. Au un nivel scăzut de trai și salarii pe care le consideră mai mici decât cele pe care le-ar merita. Jumătate dintre ei se simt câștigători față de părinții lor, dar jumătate se consideră învinși. Când este vorba de sentimentul fericirii se consideră mai nefericiți decât generația părinților. Atunci când se raportează la copiii lor se consideră mult inferiori, mai puțin fericiți și mai săraci. Doar două treimi dintre românii generației X au un loc de muncă stabil și jumătate dintre cei angajați au schimbat maxim două locuri de muncă. Sunt paralizați de frica de a nu fi dați afară și două treimi dintre ei se tem că își vor pierde locul de muncă. Nu au încredere în mobilitatea forței de muncă și acceptă locuri de muncă mai slab plătite, dar mai sigure, munca la stat fiind preferată în fața variantei private, siguranța locului de muncă fiind criteriul cel mai important. Generația X este generația legată de familie mai mult decât oricare generație, chiar dacă începe tot mai mult să fie afectată de divorțialitate. Aproape 40% dintre ei cred că revoluția le-a frânt destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei. Sunt patrioți și cred că tânăra generație nu mai crede în patrie și onoare în plus, sunt convinși că generația Y, generația copiilor lor, este  mai puțin responsabilă și că există conflict între generații. Sentimentul acestui clivaj dintre generații este o caracteristică importantă a climatului social din această perioadă. Un climat social plin de tensiune și conflicte, o atmosferă încărcată care descurajează eforturile spre un proiect politic social sau național indiferent cine încearcă să-l pună în operă. Doar un sfert din generația X are un politician preferat, 3 pătrimi fiind dezamăgiții lumii noastre politice. Jumătate dintre ei ți-au pierdut încrederea în România, dar cu toate acestea două treimi dintre ei sunt de părere că viitorul copiilor poate fi asigurat în România, nu în altă țară.
Este o generație care respectă încă un contract social considerat de cei tineri vetust, un contract care are munca și datoria față de societate ca axe principale, patru cincimi dintre bărbații acestei generații declarând că ar răspunde chemării la mobilizare în cazul unui conflict armat. Ei cred încă în progres și în faptul că România mai poate fi salvată. Au făcut multe experimente votând cu tot ce se putea vota pe scena politică, dar au fost dezamăgiți de fiecare dată.

Generația unor idealuri prea mari?

La revoluție cei mai mulți din generația X erau la vârsta la care visul este mai tare ca realitatea. La prima scânteie nu s-au ascuns după părinții abrutizați de muncă și speriați de comunism, au ieșit în stradă. Dintre cei împușcați la revoluție, cei mai mulți aveau între 15 și 30 de ani. Au ieșit pe străzi în fața gloanțelor.Parca văd și acum un tânăr cu o pancartă pe care scria Copiii noștri vor fi liberi! Scria despre copiii lui, dar el însuși nu cred că avea mai mult de 20 de ani. Cei mai mulți dintre ei nu au indemnizații și nu se află pe lista celor aproape 20.000 de revoluționari amestecați cu impostori care primesc în fiecare lună, indemnizații prin legea 341, legea recunoștinței. Au crezut, în acel moment, că a venit vremea ca societatea să fie condusă de tineri, că se va renunța la comunism și că o să vină bunăstarea odată cu libertatea. Nu puteau ști atunci că societatea este modelată de instituții și acestea construiesc sau influențează habitusul mentalitar care va reforma spiritualitățile prin presiunile unor ideologii fabricate imediat. Generația care era atunci între 35 și 55 de ani căuta repede să elimine prima gardă a cadrelor socialiste și folosește primul an de după revoluție pentru a construi instituții și ideologiile care vor genera marile bătălii politice și ideologice ale primului deceniu. Foștii comuniști care urmau să înlocuiască generația lui Nicolae Ceaușescu se repliază repede și construiesc o nouă legitimitate pe disidența (falsă sau puțin consistentă) a lui Ion Iliescu sau Silviu Brucan. Noii emanați ai revoluției trasează elementele principale ale noilor lupte politice: mai ușor cu deschiderea față de Vest, deci nu ne vindem țara. Vom vedea că ea a fost vândută ca ideologie asumată mai târziu (investițiile străine ne salvează!). România Mare este o instituție de presă pe care Petre Roman, premierul, o înființează foarte repede, ca instrument de luptă împotriva tendințelor noului și pentru câțiva ani este foarte eficientă. Regalitatea este respinsă și apare imediat și respingerea diasporei pe principiul că ”nu a mâncat salam cu soia”.  Proprietatea privată și inițiativa sunt puse la index încât și astăzi avem aproape 90% dintre români care cred că orice investitor privat este corupt și hoț. Nici descentralizarea nu era bună deoarece se ar fi putut transforma în ruperea României, iar Ungaria abia aștepta să ne fure Transilvania. Trebuie unire în jurul elitei de la București, acceptarea centralismului, altfel spus continuitatea lui, în consecință, în mare, avem același centralism ca și acum 25 de ani.
Ultima bătălie a fost cea din Piața Universității. Acolo indivizii generației X au fost înfrânți definitiv. Au fost parazitați politic, iar pe de altă parte, niște  mass-medii obediente i-a prezentat ca și mari trădători ai nației. Au pierdut fără drept de apel aceasta bătălie inegală, deoarece nu aveau nici mijloace instituționale și nici lideri care să poată transmite un mesaj politic, iar punctul 8 de la Timișoara ar fi ucis generația tinerilor uteciști, utemiști sau comuniști care, în 1989 își așteptau rândul la puterea în forma ei roșie. Reprezentanții politici ai generației boomers au reușit o dublă victorie: au scăpat de presiunea internă pentru schimbare și au izolat România de Vest, câștigând timp pentru reconversia capitalului lor și pentru pregătirea unei schimbări care să nu-i elimine de la putere.
Societatea trăgea de timp pentru ca să se poată transforma vechiul capital politic și relațional în noul capital, economic sau politic din noua orânduire. În mai puțin de 10 ani cea mai mare parte a antreprenorilor sunt cei care au au avut funcții înainte și-au reconvertit capitalul după revoluție. De altfel, sociologul Dumitru Sandu[ii] explică toate mecanismele de conversie a capitalului. Prea tineri, cei din generația X nu aveau ce să convertească. Sigur, înafara celor care erau fiii sau nepoții generației nomenclaturiste din comunism.

Sindromul fugii și noua diasporă

După un deceniu când pare destul de evident că proiectul noii Românii, utopia din mințile tuturor, este ratat, generația X caută alte mecanisme de certitudine, alte  zone securitare prin migrație în Occident. Vor încerca mai târziu să convertească resursele de mobilitate (cunoașterea de limbi străine și lipsa dependent identitară de societate, subiectivă, prin excelență) în capital pentru reușita unei migrații masive în Europa și în lume. Soluția este una care, paradoxal, contrazice sloganul unei părți mai tinere a generației X, acela cu ”vreau o țară ca afară”. Până la urmă fuga este semnul părăsirii luptei, cea mai vizibilă manifestare a eșecului. Eșecurile primului deceniu de democrație produce acestei generații o frustrare la care găsește un răspuns prin locuirea unei iluzii.

O modernitate ciudată ca sinteza între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă

Individul generației X a intrat de la început într-un spațiu al manipulării și conflictului social multiplu în care termenului de tranziție i se asocia o luptă ideologică pentru re-legitimarea unei generații care avusese ghinionul să crească în perioada comunistă (uneori cu indivizi excepționali, asta este adevărat) și o persistență a presiunilor externe pentru schimbarea profundă a societății. A trebuit să asiste și să participe cu entuziasmul tinereții la nașterea unei ”modernități lichide”, cum scrie Zygmund Bauman[iii] unde se ”privatizeze ambiguitatea”, adică plonjează într-un spațiu social unde domnește incertitudinea, o ”societate a riscului”cum o numește  Ulrich Beck[iv].
Securitatea societală este amenințatã atunci când  societãțile percep o amenințare în termeni de identitate, amenințări ce pot fi receptate ca amenințãri la adresa schimbãrii identitãții grupului sau comunității  în termeni de omogenitate sau coeziune.  Manuel Castells[v] scrie că identitatea actorilor sociali este  procesul de construcție a sensului pe baza unui atribut cultural sau un set de atribute culturale, cãrora li se dã prioritate peste celelalte surse de sens. U. Beck în ”Societatea riscului” spune că riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a insecurității induse și introduse de procesul de modernizare. Individul generației X vede că distribuția socială a riscului este inegală, unii sunt expuși mai mult decât alții riscurilor, iar acest lucru schimbă natura politicii, riscurile devin subiecte politice naționale și internaționale, iar mobilizarea pentru situații de urgență este mai mult o instituționalizare a excepției în detrimentul regulei: supravegherea persoanelor, ascultarea convorbirilor, interceptare corespondenței, devin, din excepții, reguli.  Toate acestea induc o dezordine identitară. Oamenii trebuie să dea răspunsuri singuri, nu avem răspuns comun, comunitar și societal, trebuie să gestioneze riscuri care sunt peste puterile lor.
Cum spune Giddens[vi], individul se lovește și percepe o lipsă de putere în societate pe care o resimte în raport cu globalizarea, dar și în raport cu noile tendințe din societate - managementul experților, uneori nesigur și riscant, înlocuind vechile forme de legitimitate în managementul societății. Se lovește ca și toată societatea, de ”neîncrederea în metapovestire” (Lyotard)[vii], marea povestire își piere credibilitatea, indiferent ca vorbim despre emancipare sau alte forme de proiect.

Ar avea nevoie de ceea ce  Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care numește gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin[viii] conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunțăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. Dar la nivelul României din acea vreme, individul generației X nu are asemenea strategii cognitive și deliberative la îndemâna, este fascinat de un viitor care nu mai vine și speriat de un trecut care nu vrea să treacă.

Dezorientat individul generației X caută formule de supraviețuire. Acceptă să lucreze fără să se revolte alături de o generație care își prelungește preponderența și timpul ca actori dominanți. Se adaptează și caută mijloace de salvare individuale. Uneori ajunge în guverne de sacrificiu sau pe post de tehnocrat, dar în cele mai multe cazuri, nu are destule poziții de forță pentru a determina schimbări decisive în  mersul social. 

Tranziția spre economia de piață și democrație

Între timp, procesul de transformare socială a primit nume, dar și unele abordări ideologice sau politice. Una dintre variantele strategice a fost privatizarea. Dezbaterile politice erau concentrate pe viteza privatizării și, mai apoi, asupra beneficiarilor: români sau străini. Era o generație care prefera o economie mixtă, stat plus privat, care a și pus asta în practică, la începutul anilor 90 și alta, autoetichetată ca liberală, care încerca scoaterea statului din economie cu totul. În paralel cu tranziția economică a avut loc și tranziția politică, prin construcția de instituții la nivel formal sau constituirea unor grupuri de dominație și influență la nivel informal.
Astăzi, când scriem aceste rânduri, este 2015 și tranziția economică și politică s-a încheiat, chiar dacă nimeni nu a decretat asta politic, chiar dacă nu s-au făcut serbări și nu s-au tăiat panglici. Capitalismul a învins definitiv pe plaiurile mioritice. Avem 70% capital privat în economie, dar bătălia pentru privatizare și restituirea proprietăților este încă în toi. O lucrare excelentă a unui tânăr sociolog român, Iulian Stănescu[ix], arată pe baza unei analize a primelor 130 de companii românești, cele mai importante, că 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român (dar pe lista FMI care luptă cu guvernele pentru privatizarea lor sau montarea de manageri străini privați înainte de a fi privatizate) şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Analiza invocată demonstrează că dominația capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul autohton a fost împins spre zonele marginale, zonele periferice, zone instabile și lovite frecvent de crize. Concluzia sociologului: economia României este mai puţin o economie naţională, ci una integrată economiei europene, în care capitalul străin, aproape în totalitate vest european, se află în centrul angrenajului economic, iar capitalul autohton la periferie.
Ce legătură are asta cu generația X? Una foarte importantă: Generația X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale, energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în economie generația X.

Unde au greșit?

Generația X este ultima generație de idealiști. Au crezut în libertate și au crezut în ideea frumoasă că libertatea se câștigă chiar prin sacrificiul vieții. Au câștigat războiul de stradă cu dictatura, dar au pierdut pacea. Erau prea tineri la Revoluție, iar când s-au maturizat, era prea târziu, generația care a preluat puterea în 1990  reușise să realizeze chiar și tranziția generațională cu rude, servitori, oameni din clanuri și grupuri de interese. Unii dintre cei din generația X au reușit să ajungă în structurile de putere de vârf, dar au fost controlați de cei din spate, o generație care se prelungea la putere prin ei. Am avut trei premieri, în ultima vreme, dar niciunul dintre ei nu a venit ca și exponent al generației lui, ci ca un instrument de continuitate al celor care l-a împins spre putere.  
Încă mai cred că viabilitatea unei societăți și a unui sistem politic se măsoară prin locul pe care generația adultă îl asigură tineretului în structura socială. Când tinerii și cei tocmai ieșiți din această vârstă sunt mai mult spectatori, atunci acea societate se condamnă singură la stagnare și regres.
Generația X s-a maturizat social în vremuri tulburi și principala ei limită este faptul că nu a articulat strategii de colaborare, ci mai ales strategii de competiție. Cei din generația X au încercat să se adapteze la noua societate fără a căuta solidaritatea de generație, ci mai mult prin competitivitate, individualism sau luptă pentru supraviețuire. Nu a vorbit niciodată despre ea înseși ca generație. Da, acesta este adevărul, destul de șocant, de trist. Nimeni nu a pronunțat cuvântul generație, nimeni nu a chemat la unire sau la definirea unui minim mesaj. Nimeni nu a ridicat un steag, nimeni nu a căutat să articuleze un mic program. Regula a fost mai degrabă lupta, distrugerea celorlalți, prieteni sau dușmani, colegi de partid sau adversari. Totul în numele unui interes mărunt și a unui egoism care va crește și care deja se vede ca cinism la generația următoare. Adică ce i-a lipsit generației X? Două lucruri: conștiința unei generații și niște lideri de generație care să fi răzbit singuri, prin competiție și solidaritate de generație, nu lideri numiți sau fabricați în laboratoare.

Înfrângere definitivă?

Nu știm, poate că va mai avea loc o luptă, deși a doua ocazie este rară în istorie. Cei mai maturi din generația X au deja 55 de ani, vârsta președintelui Iohannis, iar cei mai tineri 35 de ani. Conștiința unei generații se poate constitui prin lideri, dar nu vorbim doar despre cei din politică. România se află acum într-o mare fundătură istorică. Este sleită de puteri, dezamăgită și traversează un pustiu fără orizont. Se depopulează progresiv și parcă toată intelectualitatea a amorțit sau privește cu spaimă alunecarea spre a deveni un stat eșuat. Frica domnește și oamenii arată ce au mai urât înlăuntrul lor, reziduurile unor regimuri care au trecut cu buldozerul peste conștiințe. Este o șansă ca această generație să iasă și să propună o cale. Să-și asume chiar riscul eșecului, dar sa dea o luptă în condiții de maturitate completă. Dacă a pierdut bătălia în acea cruciadă a copiilor, acum ar putea câștiga și recupera măcar o parte a terenului pierdut. Până atunci, dacă va apărea acel moment, rămâne generația înfrântă a României. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.






[i] Studiul IRES - Generația X, realizat în 23-24 februarie 2015, pe un eşantion de 1.032 de subiecţi cu vârsta între 35 și 55 de ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,2%.
[ii] Dumitru Sandu, (1999), Spațiul social al tranziției, Polirom , Iași
[iii] Zygmund Bauman (2000), Liquid Modernity, Cambridge: Polity Press
[iv] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications
[v] Manuel Castells ( 2009), Communication Power. Oxford, New York: Oxford University Press
[vi] Anthony Giddens (2001), Consecințele modernității (traducere Sanda Berce), Editura Univers, Colecția ”Sinteze”, București, 
[vii] Jean-Francois Lyotard (1993), Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii (traducere și studiu introductiv Ciprian Mihali), Editura Babel, București
[viii] Edgar Morin, E. (2005), „Introduction à la pensée complexe”,  Editions du Seuil, Paris
[ix] Iulian Stănescu (2014), Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), Editura Pro Universitaria, București  

16 martie, 2015

Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos




Când se întâlnesc mai mulți români să vorbească despre țara lor, cu siguranță, se plâng despre imaginea României în lume. Vor spune clar că avem o imagine mai proastă decât merităm sau că media este de vină pentru că nu ne construiește o imagine bună, altfel spus, că difuzează doar stereotipuri negative și imagini false despre România şi români.
În aceste zile, țara se revoltă împotriva filmului de la Channel 4, Ministerul de Externe scrie scrisori și câteva zeci de diasporeni au făcut demonstrație în fața sediului televiziunii. Și eu am fost somat, pe vremea când eram ministru în Guvernul Năstase să protestez față de TV5, când postul francez de televiziune a ales să difuzeze o serie de documentare despre România, în cadrul unui program special, pe durata a 24 de ore, pentru că, printre aceste producții jurnalistice, era povestea unui copil rom de la Pata Rât. Mie însă mi s-a părut un film excelent despre viața și forța supraviețuirii unui copil care răzbește împotriva tuturor piedicilor.
Să facem o pauză din verbiajul acestei imense frustrări și delirului de discurs autocentrat pentru a analiza cu realism câteva aspecte.

Mass-media din străinătate nu este dușmanul României
Mass-media străină nu este dușmanul României, nu caută să ne denigreze doar pentru ca să confirme un stereotip negativ. Nu mai suntem în epoca senzaționalismului cu orice preț sau unei estetici a urâtului, a lugubrului televizual. Dar contactele mediei occidentale cu unele aspecte ale viețuirii noastre sunt cu adevărat șocante. Cetele de cerșetori sau hoți, români sau țigani, au speriat de multe ori pașnici trecătorii din orașele occidentale, iar călătoriile prin România, evident cu excepțiile orașelor mari, Bucovinei, Maramureșului sau Deltei, pot fi adevărate aventuri pentru un european obișnuit cu civilizația secolului XX. Media occidentală nu este mult diferită de cea din România care arată zilnic lucruri care ne șochează, dar atunci când o spunem noi nu este grav. Spuneți de câte ori am văzut ”moartea Domnului Lăzărescu” în jurnalele noastre de știri? Am văzut de zeci de ori cum ambulanța lasă un bătrân pe câmp sau cum îl duce acasă împotriva voinței lui și-l lasă în gradina, pe iarbă?
Apoi, să fim sinceri, imaginea României s-a deteriorat în câteva decenii, din 1990 încoace. După ce am avut o revoluție entuziasmantă care ne-a creat imaginea unei națiuni sărace, dar eroice – am făcut prima ”Revoluție în direct”, occidentalii au observat ca nu există teroriști, au constatat că a fost o lovitură de stat, însă nici noi nu le-am spus altceva. Apoi au venit mineriadele, al doilea val de decredibilizare, o barbarie greu de înțeles pentru cei care se pregăteau să intre cu adevărat în secolul XXI.
Nu poți cumpăra o imagine bună
De vreo 15 ani a început o cursă pentru recuperarea imaginii României. S-au făcut o serie de lucruri, mai ales după 2000, pe fondul aderării la NATO şi UE, am avut strategii și bugete alocate. Dar imaginea proastă nu este doar o problemă de comunicare. Comunicarea este o problemă strategică și ea poate să amelioreze   imaginea în mediul politic, diplomatic, în mass-media. Sigur, pentru asta este nevoie de profesioniști și trebuie alocate resurse, dar ea nu poate rezolva tot pentru că nu poți să cumperi o imagine mai bună a României prin campanii de PR sau prin privatizări dezavantajoase pentru țară.
Soluția nu este comunicarea, ci construcția de civilizație. Imaginea pe care o proiectează un guvern, un președinte este trecătoare. O greșeala a guvernului sau președintelui poate fi reparată. Ceea ce nu facem noi în societatea noastră și ajungem să șocăm opinia internaționala cere timp. Când o turistă japoneză este ucisă în pădurea de lângă Otopeni, după ce un turist a fost ucis de câini în centrul Bucureștiului, se distruge imaginea pentru o sută de ani. Apare astfel o imagine de țară necivilizată, unde delincvenții sau câinii nu pot fi ținuți sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenții de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizația este alta.
Rămâne bătălia de modernizare și civilizație, o bătălie cu noi înșine. Dincolo de ce spun politicienii, că România e frumoasă ca Elveția, că avem munți, ape și câmpii mănoase, noi nu avem infrastructură, iar siguranța turiștilor poate fi o problemă. Acest mod de a ne asuma propriul destin este și o problemă de imagine externă. Avem nevoie de politici care să schimbe paradigma culturală, degeaba investim bani în brand. Este nevoie să lucrăm asupra interiorului, pentru a avea un rezultat de imagine externă.
Schimbând eticheta, noi credem că schimbăm și conținutul. Ne plac etichetele frumoase, ne place să ne mințim pe noi înșine, de fapt, vrem o imagine foarte bună, dar ca o formă de contrafacere.
Pata Rât există la Cluj, nu a inventat-o presa străină, sunt sute de asemenea comunități de țigani în România. Noi am cheltuit sute de milioane de dolari sau euro pentru programe   de luptă împotriva rasismului și discriminării prin fundații și asociații, dar nu am facut programe guvernamentale pentru a construi locuințe sociale suficiente pentru cei săraci. Mai degrabă am făcut prin ANL (agenție guvernamentală înființată pentru acest scop), duplexuri pentru demnitari sau alte șmecherii proprii tranziției. în 25 de ani puteam să scăpăm de majoritatea coloniilor de țigani din jurul gropilor de gunoi. Dacă noi nu am fost deranjați de soarta copiilor de acolo, atunci de ce ne-ar cruța media internațională doar pe principiul că România are și zone frumoase?
 
Cum să-și închipuie străinii România?
Așteptăm de la străini să își închipuie o Românie frumoasă. Cei mai mulți nu au călătorit niciodată în Romania și doar o mică parte dintre ei vor ajunge pe la noi. Le-am transmis noi vreodată mesaje clare despre ceea ce este România noastră, înafara unor rare imagini publicitare? Unii au auzit de Nadia, de Gică Hagi sau de Ilie Năstase. Dar ei știu că acestea sunt vedetele, oamenii excepţionali care, practic, sunt internaționali. Le-am arătat bucăți din viața reală, personaje și eroi. Adică tipuri umane, personaje, vieți românești. Tinerii noștri regizori au câștigat premii la festivalurile de film vânzând personaje ale unei agonii românești: prostituate, familii cu probleme, revoluții simulate și multe alte lucruri. Noul val al cinematografiei noastre aduce un realism tragic sau comedii negre și este dreptul lor, tipul lor de manifest artistic. Dar statul român și-a propus vreodată să arate o Românie frumoasă, să arate destine și eroi. Nici măcar copiilor noștri nu le mai povestim istoria sau chipurile strămoșilor. Manualele alternative au căutat să elimine mitologia națională și valorile culturii dominante prin promovarea unor subculturi alternative. Statul român este, în multe cazuri, un fel de sponsor neutru al culturii noastre internaționalizate. Nu căutăm să transmitem un sens colectiv în interior sau o imagine coerentă în exterior despre locuirea specific românească a cosmosului acestor vremi.
Cred că am avea multe de spus lumii, nu doar imagini etnografice sau pășuniste.
La teatrul ACT, într-o sală cât biroul unui șef județean de la cultură, Marcel Iureș reinventează un storytelling cu matricile stilistice ale narativității universale pornind de la Creangă, Sorescu sau Marin Preda. Nu cere și nu primește bani din bugetele publice, deși caută să păstreze nestins focul sacru al gândirii și reflecției strămoşești păstrate în comunitățile rurale. Poveștile sunt universale, iar conținutul lor concentrează un nucleu de sensuri, emoții și informații care este uşor de transmis dincolo de barierele limbilor.
Nu traducem cărțile noastre în limbi străine decât rar și atunci în funcţie de găști sau cumetrii.
Nu dăm patriei noastre un chip uman pe care să-l poată vedea străinii și care să le dea sentimentul că suntem asemănători și diferiți.
Discuțiile și polemicile despre strategiile de brand sunt inutile
Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se vor găsi și strategii de brand. O țară civilizată, funcțională, europeană. Și încă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice: să facem o țară care să ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecam din ea, să vrem ne dăm copiii la școală aici și să putem spune: I love you, ROMania. Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor dori să vină. O țară nu doar cu câmpii, munți, mare, pensiuni sau hoteluri, ci o țară cu suflet. Cum spune Geo Bogza, să-i ajutăm pe romani să-și vadă sufletul. Se vor ridica din această letargie și vor începe să construiască, vor putea fi fericiți să se regăsească după 25 de ani în care au fugit de ei înșiși, în care au încercat să evadeze din propria lor viață, să se îmbogățească rapid, să-i pizmuiască pe alții sau să fugă departe pentru căuta o fericire iluzorie printre străini. Își vor auzi din nou inima bătând și vor căuta prietenii aproape uitați și locurile de care au fugit. Vom putea redeveni o comunitate, vom putea gândi la viitor. Atunci și străinii vor observa că ne-am reîntors acasă și că existăm ca egali ai lor. Le vom spune poveștile noastre și ei ne vor spune poveștile lor.
Cu sau fără brand turistic, noi ar trebui să începem să construim țara. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă care a uitat de un singur lucru: de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid un albumul mult hulit al ”Eternei și fascinantei Românii”, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor triști sau la hainele lor ponosite și caut acolo locul bogăției pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile și mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau pajiște, pentru că e plina de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe un logo așa cum au ajuns frunza, râul, dealul.

Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu viețile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiții străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de țară luminos.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 14.

BAROMETRUL ÎNCREDERII ÎN INSTITUȚII. PARTEA A DOUA: ADMINISTRAŢIA LOCALĂ



PRIMĂRIA ŞI PRIMARUL – EXPONENŢII ÎNCREDERII OAMENILOR

Dintre instituțiile administrației locale, cele mai multe dintre persoanele intervievate manifestă un grad ridicat de încredere (multă și foarte multă) în primăria localității în care trăiesc (43%), cea mai scăzută proporție a gradului ridicat de încredere fiind declarat pentru consiliile județene, respectiv consiliul general în București (29%). Un procent ridicat de respondenți declară că au puțină sau foarte puțină încredere în primăria de sector (65%) și un procent mai mic, puțin peste jumătate dintre respondenți (54%) declară același lucru cu privire la primăria localității în care trăiesc.
Similar cu încrederea în instituții, nivelul cel mai ridicat de încredere exprimat pentru reprezentanții autorităților este înregistrat pentru primarul localității în care respondenții trăiesc (52%), consilierii locali (cei de sector – în cazul locuitorilor Bucureștiului), consilierii județeni (cei generali – pentru cei care locuiesc în București) și prefectul bucurându-se de mai puțină încredere din partea celor intervievați. Doar patru din zece dintre intervievați cunosc cine este președintele consiliului județean, respectiv consiliului general în cazul Bucureștiului; dintre aceștia, doar 38% au multă sau foarte multă încredere în președintele consiliului județean (președintele Consiliului General București), iar 58% au puțină sau foarte puțină încredere în acesta. Respondenții au cea mai puțină încredere în consilierii locali (cei de sector – în cazul locuitorilor Bucureștiului).
O treime din participanții la acest studiu consideră că instituțiile administrației locale și județene nu au destulă putere pentru a fi eficiente în dezvoltarea localității și a răspunde la nevoile oamenilor. Jumătate dintre persoanele intervievate care consideră, în schimb, că instituțiile administrației locale și județene au această putere, sunt mulțumite de activitatea administrației locale, iar aproximativ trei din zece respondenții care consideră că aceste instituții au puterea de a fi eficiente în dezvoltarea localității și de a răspunde la nevoile oamenilor nu sunt mulțumiți de activitatea administrației locale.
Părerile respondenților cu privire la competența oamenilor din administrația centrală și cea locală sunt împărțite: 36% dintre cei intervievați consideră că cei mai competenți oameni se află în administrația locală și 37% dintre ei consideră că cei mai competenți oameni se află în guvern, ministere, parlament, agenții (administrația centrală).
Un procent semnificativ dintre participanții la studiu, 77%, consideră că este nevoie de o mai mare descentralizare a puterii dinspre administrația centrală înspre cea locală. Drept urmare, un număr crescut de respondenți sunt de acord ca cinematografele (68%) și poliția (60%) să treacă la nivelul autorităților locale. În schimb, un procent mai scăzut dintre cei intervievați sunt de acord ca Portul Constanța să fie trecut la nivelul autorității locale; totuși, 21% dintre respondenți nu știe sau nu răspunde dacă Portul Constanța ar trebui să fie trecut înspre autoritățile locale.

AVANTAJELE PERCEPUTE ALE REGIONALIZĂRII

Mai mult de jumătate dintre intervievați (55%) consideră că prin regionalizare s-ar îmbunătăți modul de gestionare a treburilor publice ale țării și că regionalizarea ar fi mai degrabă un lucru bun pentru ei. Mai mult de jumătate dintre persoanele intervievate consideră că prin regionalizare s-ar îmbunătăți atragerea de fonduri europene și cooperarea cu alte comunități din țară și Uniunea Europeană. De asemenea, calitatea serviciilor publice, crearea de locuri de muncă, finanțarea proiectelor de infrastructură, nivelul de trai și drumul parcurs de cetățean pentru rezolvarea unor probleme s-ar îmbunătăți, în opinia a mai mult de patru din zece respondenți. În plus, peste 30% dintre intervievați cred că reducerea birocrației și resursele bugetare la nivel local s-ar îmbunătăți în urma regionalizării.
Actuala clasă politică nu poate gestiona cu succes procesul de regionalizare a României, în opinia unei jumătăți dintre respondenți; în schimb, aproximativ patru din zece participanți la studiu cred că actuala clasă politică poate gestiona acest proces cu succes, iar aproximativ unul din zece respondenți nu știu sau nu doresc să își exprime opinia cu privire la acest aspect.
Aproape jumătate dintre intervievați (46%) consideră că cetățenii sunt cei care ar trebui să ia decizia privind cea mai bună formă de regionalizare, 17% dintre participanții la studiu cred că președintele țării este cel care ar trebui să ia această decizie, 12% cred că parlamentul ar fi cel care ar trebui să decidă forma de regionalizare cea mai bună, câte 8% dintre cei respondenți considerând că guvernul sau autoritățile locale ar trebui să ia această decizie. Cei mai puțini dintre intervievați (3%) cred că decizia privind cea mai bună formă de regionalizare ar trebui să fie luată de Uniunea Europeană.
Desființarea județelor în cadrul regionalizării este privită ca fiind o opțiune proastă sau foarte proastă de 54% dintre cei care au participat la studiu, doar 37% considerând că aceasta ar fi o decizie bună sau foarte bună. Un procent semnificativ din respondenți, și anume 67%, consideră că atribuțiile pe care instituția prefectului le are ar trebui diminuate în cazul regionalizării, iar aproximativ o cincime dintre cei care au fost intervievați cred că această instituție ar trebui desființată.
În studiul Barometrul încrederii în instituții – administrație locală, realizat de IRES, în perioada 12-13 martie 2015, 47% dintre respondenți spun că, în acest moment, lucrurile în România merg într-o direcție bună, în timp ce 45% consideră că acestea merg într-o direcție greșită.

Caracteristicile cercetării:
Volumul eșantionului:1.235 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului:multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%
Perioada anchetei:12-13 martie 2015

Mai multe detalii sunt disponibile în raportul de cercetare.

15 martie, 2015

Paznici la lumină

(sau despre cum lumina se împuținează) 
In memoriam, Alexandru Vlad


Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii prozatori, unii chiar zicându-le prozatorilor ”scriitori”. În vremea lui Ceaușescu erau în nomenclatorul meseriilor un singur fel de scriitori: ”scriitor de vagoane”. Eu cred că toți sunt poeți, pentru că toți frământă lumina din cuvinte. În cel mai rău caz putem zice că avem poeții-poetași și poeții-povestași. Cred că este nedrept să facem o distincție între ei, mai ales că uneori cei cărora li se spune poeți sunt privilegiați pentru că versurile lor se cântă, se recita, se transformă în muzică. Ei pot ușor să scrie poezii naive și fetele le înţeleg ușor pentru că rimele sună din coada versurilor ca nişte mărgele și atunci fetele se îndrăgostesc de ei. Dar în vechime, când lumea nu suferea de separare și nici oamenii nu erau izolați și nici prea roși de singurătate, în vechime deci, poetașul și povestașul erau unul și aceeași persoană. Poveștile se spuneau în versuri. Acum o să merg pe ideea asta a separării doar ca să nu ne punem rău cu criticii sau cu cei care țin mereu să separe, nu să unească, să construiască autonomii și nu comuniuni. Dar vă spun de la început că nu dau nicio ceapă degerată pe această savantă distincție. Poate că singura diferență, una de suprafață, este acea că poeții–poetași scriu cu cuvinte mai puține, robotesc să ascundă, să filtreze, pe când ceilalți, poeții-povestași, scriu poezie folosind vagoane de cuvinte. Poeții-poetași sunt poate mai duri, uneori poate mai nevrotici, se ceartă uneori cu cuvintele, le sparg între măsele ca pe alune sau le lovesc cu ciocanul ca pe pietre să vadă ce se ascunde în miezul lor, le reinventează, le biciuiesc, le aruncă departe. Le șlefuiesc ca pe diamante. Ei se împrietenesc cu tăcerea și ar vrea câteodată, mai ales la beție, chiar sămuțească cuvintele sau să le alunge din lume. Poetul-povestaș are altă meserie, el construiește cu ele pentru că trebuie să ne spună povești, trebuie să facă statui și catedrale. În general, se comportă frumos cu cuvintele, le adună unele lângă altele și le adoarme pentru a sta cuminți în arcadele catedralelor de vorbe la care tot ostenesc până își dau duhul într-o bună dimineață, iar lucrarea lor rămâne mereu neterminată. Va veni mereu altul care să-l înlocuiască pe meșterul zidar al lumii din cuvinte, al catedralei care să rețină lumina gândului pentru ca lumina să nu se piardă, să nu cumva să se verse spre cosmosul despre care știm că are găuri negre, care ar înghiți lumina.
Da, poeții-povestași cred că sunt zidarii, iar poeții-poetași că sunt șlefuitorii, bijutierii. Cei din urmă lustruiesc cuvintele până devin transparente ca sticla sau până ce trec de piele și ajung la sângele lor. Le lustruiesc până ce orice trecători, simplii trecători – despre ei vorbesc, pot să vadă lumina țâșnind din cuvinte ca o fântână arteziană sau ca apa caldă dintr-o conductă care se sparge iarna în Mănăștur. În timp ce poeții-poeți sunt triști de multe ori pentru că, după o noapte de lucru, lumina nu a țâșnit, poetul-povestaș are mâinile mari și crăpate și fruntea transpirată de spaima ca noaptea să nu-i dărâme catedrala. Se trezește dimineața și, bucuros că a rămas ceva,înainte de a bea cafeaua sau ceaiul, se apucă de roboteală.
În timp ce poetul–poetaș este ocupat mai tot timpul cu mirarea, cu interogarea despre Ființă și Neființa cu care se învecinează, poetul–povestaș este mereu prins cu personajele lui. Ele nu trebuie să fie copii ale unor personaje reale, nici tipuri ideale, mi-a spus odată poetul-povestaș. Trebuie să fie forme de energie, voințe, pentru că sub acest aspect oamenii nu seamănă, nu se repetă. Dacă-i spuneam eu, încăpățânatul, că un personaj al lui seamănă cu cineva din viața reală, el nu-mi spunea, ca în filmele americane, în generic, că ”orice asemănare cu viața reală este întâmplătoare”, ci se uita undeva în sus, șmecherește, de parcă discuta cu Dumnezeu, și apoi se privea cu tâlc la mine, cititorul necredincios și spunea: doar pare asemănător, dar nu este, pentru că personajul acela sunt Eu. Cum tu? Nu mă prosti, ai zis ca ești alt personaj când te-am întrebat, ești povestașul care vorbește de undeva din spatele pânzei. Atunci poetul-prozator se uita la mine cu mare blândețe încât te simțeai copilul ce îndrugase o prostie învățătoarei, și spunea cu voce schimbată: nu sunt eu, ci sunt eu cel care puteam fi dacă nu eram cel ce sunt. Apoi își aprindea pipa și se uita lung peste oamenii care semănau tot mai puțin cu personajele sale. Unde-i lumina din lumea ta, l-am întrebat odată, după ce văzusem în ochii lui niște ploi întunecate care putrezeau universul și jilăveau sufletele oamenilor, de ce nu mai apare soarele, am citit trei sute de pagini și nicăieri nu am găsit soarele, oamenii umblă ca orbii pe străzile pline de noroaie și vorbesc singuri. Lumină este, dar este ascunsă în oameni, uită-te atent la ei și adu-ți aminte ce spune Blaga: Lumina ce-o simt /năvălindu-mi în piept când te văd,/oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?” Ea pâlpâie când se întâlnesc, când se iubesc sau chiar când se urăsc și încearcă să se ascundă de lume.
Da, noi spunem povești despre lumina din oameni pentru ca să nu se stingă, le aducem aminte de asta. Reaprindem lumina când unii s-au rătăcit, când vântul le-a stins flacăra sau frigul i-a cotropit. Este ca și cum se păstra focul veșnic în legende. Nu suntem paznici la foc, suntem paznici la lumină.
M-am gândit astfel că poeții, povestași sau poetași, sunt putem spune, nu-i așa, ființe de lumină. Da, sună un pic prea a loc comun, dar repet: cred că poeții ăștia de pe pământ sunt ființe de lumină. Dacă am repetat parcă nu mai pare kitsch să spunem asta și nici nu pare a fi un truism. Merită să spunem asta pentru că lor puțini oameni le spun vreo vorbă bună în timpul vieții. Ființe de lumină, am spus, nu altceva, adică nu licurici, nu mai putem zice asta. Cuvântul a fost defectat când a fost folosit de un grangur mare din politică. Și nici nu spunem ființe de lumină la sensul figurat. Nu, îl folosesc în  sensul propriu, pentru că poeții nu sunt figuranți.
Poeții sunt ființe de lumină pentru că lucrând toată viața cu lumină sunt mereu atinși de ea, în toate felurile. Le rămâne lumina pe haine, pe palme, pe frunte când se șterg de transpirație. Cred că rămâne și pe pahare prin crâșmele de care se împiedică și pe care Dumnezeu le-a plantat la tot pasul, înadins . Dar, mai ales, inspiră și respiră lumină. Până și hainele lor ponosite sunt mereu murdare de lumină. Scuzați-mă, cred că aici am exagerat un pic, cum naiba să te murdărești cu lumină? M-am molipsit și eu tot stând cu ei și lucrând pe ascuns cu uneltele lor când sunt puțin plecați.Mai demult se spunea că se îmbolnăvesc  de ftizie, acum poeții capătă alte boli. Un fel de boli profesionale. Așa cum minerii de la mine din sat se îmbolnăveau de silicoză și mureau, de regulă primăvara, când înfloreau merii. Cereau să fie scoși afară sub cireș sau sub nucul din curte și mureau acolo liniștiți, privind spre norii de pe cer.
Nu avem legi care să prevadă protecția muncii pentru poeții și carierele lor de lumină la care sapă. Avem doar accidente de muncă în legile noastre, dar poeții nu pot fi încadrați acolo pentru că poeții au accidente de viață. Pleacă într-o zi și nici nu înțelegem cum se face că parcă e un pic mai frig și culorile sunt mai mohorâte.
Știm că a mai plecat un poet, poetaș sau povestaș,  doar dacă suntem atenți la lumină și la culori, cum vă spuneam adineauri. Pentru că lumina se împuținează când moare un poet. Fiul meu, iubitor de fizică, ar spune că nu-i adevărat, că lumina este radiație electromagnetică și nu se împuținează, dar ce știe el, și profesorul de fizică sau savanții lor nobeliști. Cu fiecare poet care pleacă dintre noi se împuținează lumina de pe pământ. Și dacă nu ar fi poeții-poetași și poeții-povestași care să ducă mai departe lumina spre alte și alte cetăți și triburi, atunci lumina s-ar stinge de tot.

PS.
Am scris aceste rânduri fără vreun sens precis, un soliloc, un fel de conferință fără auditori, absolut inutilă și emoțională, naivă, pentru că în acestă dimineață m-a sunat Muri - poetul,iar eu nu am putut răspunde, știam că vrea mă anunțe că a murit Sandu. Eu aflasem deja. Știam că este cel mai bun prieten al lui și că nu ar fi vrut să-mi dea această veste. Am început să scriu pentru că nu am știut cum să-i  răspund, adică trag de timp de vreo trei ore.Ce să-i spun, nu mai am cuvinte, cum să dispară Povestașul nostru cel mai drag?Ce să-i spun eu lui Muri, care să fie primul cuvânt cu care să-i răspund? Dacă aș fi fost aproape, l-aș fi îmbrățișat și am fi plâns amândoi, aș fi adus o sticlă mare de whiskey, am fi turnat o porție bună în țărână, poate ajunge vreodată și la Sandu, apoi am fi băut până să simțim că se umple golul mare din piept. Nu am crezut niciodată că Sandu va pleca dintre noi, mergea atât de încet și sigur, pe străzile Clujului,încât aveam mereu senzația că va ajunge la capătul timpului. Ne aducea mereu povești de departe, niciodată nu înțeleg de unde le culegea. Mergi cu bine dragul nostru prieten. Eu mi-am adus aminte de celelalte versuri din poezia lui Blaga, le mai ști?: O mare/ şi-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-a-n clipa:/o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,/ o sete de lume şi soare/ Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie?



Drum bun, dragul nostru povestaș, eu o să îmi fac curaj să-l sun pe Muri, chiar dacă nu am reușit să găsesc vreun cuvânt, deci încă nu știu ce o să-i spun. 

12 martie, 2015

BAROMETRUL ÎNCREDERII ÎN INSTITUȚII. PARTEA ÎNTÂI: JUSTIȚIA




Percepţia publică despre corupţia din România: o creştere fără precedent

În studiul Barometrul încrederii în instituţii, realizat de IRES, în 9-10 martie 2015, 49% dintre persoanele intervievate spun că, în acest moment, lucrurile în România merg într-o direcție bună, în timp ce 40% consideră că acestea merg într-o direcție greșită.
               
Majoritatea persoanelor intervievate, 77%, au o părere foarte bună sau bună despre faptul că, în ultimele luni, mulți oameni politici sunt acuzați de corupție, sunt condamnați sau arestați preventiv. Despre acest lucru tind să aibă o părere bună în proporție mai ridicată bărbații și respondenții cu studii superioare. În același timp, cumulativ, o proporție covârșitoare a respondenților, 95%, este de părere că, în România, corupția este foarte răspândită (70%) sau destul de răspândită (25%). Doar 3% dintre aceștia cred că este puțin răspândită, iar 1% spun că nu este răspândită deloc.
               
Aproape jumătate dintre intervievați consideră că este mai răspândită corupția în administrația centrală decât în cea locală, în timp ce 16% cred că este invers, iar 31% cred că, de fapt, corupția este răspândită în egală măsură atât la nivelul administrației locale, cât și la nivelul celei centrale. Respondenții cu studii medii tind să vadă în proporție mai ridicată corupție la nivel central, cei fără studii la nivel local, iar cei cu studii superioare cred în proporție mai ridicată cum că este răspândită atât la nivel central, cât și la nivel local. Respondenții din Transilvania și Banat consideră că este mai răspândită în administrația centrală, iar cei din Moldova o văd în proporție ușor mai ridicată la ambele niveluri.

                O proporție semnificativă a persoanelor intervievate, 57%, consideră că există politicieni care sprijină lupta împotriva corupției în mod sincer. Respondenții care au absolvit cel mult clase gimnaziale tind să răspundă afirmativ la această întrebare în proporție mai ridicată.

Televizarea luptei anticorupţie este gustată de public

                Când este vorba despre reflectarea mediatică a fenomenului, 57% dintre participanții la studiu declară că sunt interesați sau foarte interesați de transmisiunile televiziunilor pe tema arestărilor și condamnărilor din ultima perioadă. Respondenții din Transilvania și Banat se declară interesați de aceste transmisiuni în proporție mai ridicată, iar cei din Moldova în proporție mai redusă. Cu toate acestea, majoritatea respondenților creditează transmisiunile televizate cu încredere în ceea ce privește contribuția lor la diminuarea fenomenului corupției, 36% spunând că sunt siguri că acestea pot contribui la acest lucru, iar 41% considerând că probabil acest lucru se întâmplă. Cu cât respondenții sunt mai educați, cu atât convingerea că transmisiunile televizate pot contribui la diminuarea corupției se regăsește mai rar în rândul acestora.

DNA beneficiază de cea mai ridicată încredere din partea publicului

                Toate instituţiile care activează în sistemul juridic din România beneficiază de nivele de  încredere mult superioare majorităţii instituţiilor din România.
               
În justiția din România, în general, au încredere multă sau foarte multă 41% dintre respondenți, în timp ce o proporție mai ridicată - 56%, spun că au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere. Bărbații declară că au multă sau foarte multă încredere în justiție în proporție semnificativ mai ridicată decât femeile, la fel persoanele cu studii superioare.

                În tribunale au încredere multă sau foarte multă 37% dintre intervievați, în timp ce 57% au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere în aceste instituții. Din nou, bărbații declară că au multă sau foarte multă încredere în aceste instituții în proporție mai ridicată decât femeile. Încrederea în judecătorii se prezintă foarte similar cu cea în tribunale - 37% au foarte multă sau multă încredere, iar 58% puțină sau foarte puțină.

                În Ministerul Justiției, de asemenea, au încredere multă sau foarte multă 38% dintre intervievați, în timp ce 57% dintre ei spun că au mai degrabă puțină sau foarte puțină încredere în acest minister. Și în acest caz, bărbații tind să aibă multă sau foarte multă încredere în această instituție în proporție mai ridicată decât femeile.

                În CSM spun că au multă sau foarte multă încredere 42% dintre intervievați. Această opinie este mai des întâlnită în rândul bărbaților, devenind mai răspândită, de asemenea, odată cu creșterea nivelului de educație. În curțile de apel au încredere tot 42% dintre participanții la studiu, bărbații în proporție ușor mai ridicată, la fel persoanele cu studii superioare și cele care locuiesc în Transilvania sau Banat.

                Înalta Curte de Casație și Justiție beneficiază de multă sau foarte multă încredere din partea a 48% dintre participanții la acest studiu, cu precădere din partea bărbaților, a persoanelor cu studii superioare și a celor din Transilvania și Banat sau Moldova.

                Direcția Națională Anticorupție reușește performanța de a beneficia de multă sau foarte multă încredere în rândul a 63% dintre intervievați. Ca până acum, aceste opinii se regăsesc în proporție mai ridicată în rândul bărbaților, precum și în rândul persoanelor cu studii medii sau superioare.

                În DIICOT, de asemenea, au multă sau foarte multă încredere peste 50% dintre respondenți - 55%, proporția crescând la 61% în rândul bărbaților.


Codruţa Kövesi: o încredere fără precedent  pentru cineva din sistemul juridic  din România

                În Codruța Kövesi, Procurorul şef al DNA, au multă sau foarte multă încredere 43% dintre persoanele intervievate, în timp ce 45% spun că au puțină sau foarte puțină încredere în această personalitate publică, iar 9% declară că nu o cunosc. Bărbații, în schimb, au încredere în Codruța Kövesi în proporție de 52%, iar persoanele cu studii superioare în proporție de 49%.
               
În Monica Macovei declară că au încredere multă sau foarte multă 23% dintre intervievați, proporția acestora crescând atunci când ne uităm doar la persoanele cu studii superioare la 34%.
               
În Tiberiu Nițu, Procurorul General al României, au multă sau foarte multă încredere trei din zece respondenți.  Bărbații tind să aibă încredere în această personalitate în proporție mai ridicată, la fel persoanele care au studii medii sau superioare, comparativ cu cele care au absolvit un nivel de educație inferior. Respondenții din Moldova, de asemenea, tind să aibă încredere în Tiberiu Nițu în proporție ușor mai redusă.
               
Percepţia publică despre dreptate

16% dintre persoanele intervievate spun că au avut de a face cu sistemul de justiție în ultimii cinci ani. Cu cât sunt mai educați, cu atât proporția respondenților care răspund afirmativ la această întrebare crește. De asemenea, respondenții din regiunea de Sud a țării tind să facă acest lucru în proporție ușor mai ridicată decât cei din Moldova sau din Transilvania și Banat.

                Jumătate dintre persoanele care spun că au avut de a face cu justiția în ultimii cinci ani spun că au făcut acest lucru în calitate de reclamant sau de păgubit, în timp ce un sfert au fost acuzați sau inculpați, iar o zecime martori. Aproximativ jumătate dintre acestea, de asemenea, apreciază că au fost tratate bine sau foarte bine atunci când au avut de a face cu sistemul de justiție - 52% - , în timp ce 47% apreciază că au fost tratate mai degrabă prost sau foarte prost. Proporții similare ale respondenților apreciază, astfel, că s-ar fi făcut dreptate sau nu în cazul lor: 51% spun că s-a făcut dreptate, iar 44% că nu s-a făcut dreptate. În același timp, 5% dintre aceștia nu știu ce răspuns să dea la această întrebare.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.118 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 3%
Perioada anchetei: 9-10 martie 2015


Mai multe detalii sunt disponibile în raportul de cercetare.