03 iunie, 2020

Iliberalism și sindromul Trianon. Regimul Orbán și susținerea paralelismului etnic în Transilvania




NOTĂ: Articolul de mai jos a fost scris în ianuarie 2020 și a apărut în volumul Trianon, Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, în coordonarea profesorilor VasIle Pușcaș și Ionel Nicu Sava, apărut la Editura Școla Ardeleană

La 21 mai 2020, Ungaria va dezveli, probabil într‑o jelanie națională, un Memorial Trianon, altul decât monumentul deja existent, de fapt o intervenție în arhitectura peisagistică a străzii Alkotmány, stradă aflată în legătură cu Piața Szabadság (Libertatea), lângă Ambasada SUA și Piața Kossuth, adică in imediata apropiere a Parlamentului Ungariei. Acolo, pe o rampă de vreo 100 de metri se vor găsi numele a peste 12.000 de localități care constituiau Magna
Hungaria
, în indexul din 1913, dispuse aleatoriu. Chiar dacă proiectul a fost criticat de oponen
ții regimului de la Budapesta pentru revenirea la revizionism sau pentru că accentuează o nostalgie care nu folosește la nimic, această temă este fundamentul întregului discurs politic al partidului care conduce azi Ungaria, FIDESZ și care se legitimează politic prin folosirea memoriei istorice. „Sindromul Trianon” este cea mai bună motivație pentru un așa‑zis patriotism care este menit să‑i aducă pe toți maghiarii alături, chiar dacă această reunire în memoria istorică este una mai puțin glorioasă, mai degrabă o rană pe care politicienii și intelectualii maghiari o țin sângerândă de 100 de ani. FIDESZ a reușit astfel să monopolizeze națiunea și sentimentul național, dar și să diabolizeze opoziția cea trădătoare care nu ține cu poporul și care nu înțelege marea lui traumă istorică.


Politica recursului la memorie și sindromul Trianon

Când privim politica din Europa Centrală și de Est nu putem să nu observăm că „istoria contează”. Mai ales în cazul Ungariei, obiectul studiului nostru, vorbim despre o identitate națională defensivă care își are originea în controversata istorie a construirii națiunii și a statului ca un proces întrerupt și neterminat chiar înainte de aderarea la UE, portretizarea acestuia fiind o constantă luptă de libertate împotriva puterilor străine opresive. Majoritatea conceptelor modernității – europenizare sau occidentalizare – trebuie analizate pe fundalul acestei traiectorii istorice. Attila Ágh, scriitor, politolog și filozof maghiar, notează faptul că națiunile moderne care au apărut în Europa Centrală, în secolul al XIX‑lea au supraviețuit în forme mai mult sau mai puțin secularizate oferind drept exemplu Imnul Național Maghiar care este o rugăciune către Dumnezeu și care face referire constantă la „sindromul națiunii perdante (the loser–nation syndrome”).

Finalul anilor 1980 a redeschis căutarea identităților, în primul rând pentru identitatea națională suprimată de comunism, iar după revenirea la democrația liberală scenariul „Întoarcerea în Europa” a fost unul de succes în țările din Europa Centrală și de Est datorită discursurilor legate de europenizare și modernizare, dar și pe fondul propagării mesajelor legate de excepționalismul unor țări precum Ungaria sau Polonia. Aceste curente au creat însă foarte mari așteptări din partea populației. Visul unei europenizări rapide în semi‑periferia Europei s‑a bazat pe cadrul conceptual al faliei occidentale, conform căreia se pot repeta evoluțiile rapide care au existat în Europa Occidentală după al Doilea Război Mondial[1], însă abordarea s‑a dovedit a fi mai degrabă una naivă și, în același timp, contraproductivă deoarece a condus la creșterea gradului de apatie, dar și de nemulțumire a populațiilor, cu precădere în anii 2000, la care s‑a adăugat și criza economică din 2008. În noua situație, discursul public a fost divizat între două curente dominante: modernizarea centrată pe apartenența la UE și tradiționalismul centrat pe statul‑națiune, iar din cauza contextului de criză curentul tradiționalist a câștigat teren dovedindu‑se a fi și cel mai bun argument pentru a justifica retorica celor care promovau nevoia luptei împotriva dependenței de Bruxelles.
Discursul luptei pentru libertate s‑a dovedit a fi un „mit politic de succes” și a parcurs trei faze: faza „difuziunii”, faza „ritualului” și etapa „sacralității (Della Sala, 2010, pp. 7-9[2]). În cea de‑a treia fază, discursul a fost preluat de către guverne ca o mitologie oficială” (Akman și Kassim, 2010, p. 115[3]) pentru „oportunitățile discursive (DOS), fiind propagate de către acestea prin toate mijlocele media publice, iar refuzul promovării acestuia era catalogat de către elita puterii drept o „înaltă trădare” a intereselor naționale. Abby Innes[4] a identificat două tipuri de evoluții politice în Europa Centrală și de Est, „statul capturat de partide” și statul capturat de corporații. În primul, motivația politică este dominantă pentru noua elită care transformă statul în funcție de valorile și așteptările ei. Așa s‑a întâmplat în Polonia și Ungaria, de aceea „pârghia UE este, în mod necesar, limitată” (Innes, 2014: 101). Pe fondul declanșării unei crize mai profunde și mai devreme, Ungaria este cel mai negativ exemplu care ilustrează dictaturile de catifea (Krasztev & van Til, 2015[5]).
FIDESZ, partidul național‑populist ungar, s‑a bazat pe un discurs tradițional‑istoric construit pe trecutul glorios care nu a fost niciodată”, adică pe Ungaria Mare, apărând întreaga Europă (creștină) timp de secole, dar devenind ulterior o victimă a invaziei marilor puteri. Lupta pentru libertate împotriva puterilor străine a fost întotdeauna una dintre temele principale de discurs politic din Ungaria, astfel încât a fost ușor pentru FIDESZ să contureze ca bază pentru discursul său politic istorica dependență Viena‑Moscova‑Bruxelles. Acesteia i s‑a adăugat trauma „dezmembrării” Ungariei după Trianon și prin trădarea de la Yalta a puterilor occidentale, după cel de‑al Doilea Război Mondial.
Această construcție ideologică a fost nucleul discursului politic al FIDESZ promovat de liderii‑cheie și mai ales de Viktor Orbán în mai multe discursuri, cu precădere în zilele sărbătorilor naționale, drept călătoria maghiară înapoi în trecut” (Helgesen, 2014[6]). În discursul naționalist‑populist al FIDESZ, Ungaria și‑a pierdut suveranitatea în 1944 odată cu ocupația germană și și‑a redobândit‑o tocmai în 2010, când al doilea guvern Orbán a produs noua Constituție (adoptată în 2011) și a restabilit continuitatea istorică. Această construcție ideologică se înscrie în tendința ”populism from aboveși folosește memoria istorică pentru legitimarea regimului politic autoritar.[7]
Modelul Orbán al dictaturii de catifea reprezintă o amenințare reală pentru toate țările din Europa Centrală și de Est (ECE) și lansează câteva întrebări legitime: (1) de ce aceste țări – din ECE – au fost atât de vulnerabile la criza globală de la finalul anilor 2000?; (2) care sunt factorii responsabili pentru reacțiile negative la criza internă în anii 2010?; (3) cum sunt posibile reacțiile care pretind că este necesară consolidarea politicilor dictaturilor de catifea pentru a apăra țările de „noi invazii în cazul crizei refugiaților?
FIDESZ practică, în mod consecvent, un discurs dublu care imită un comportament pro‑UE pentru publicul internațional și diametral opus atunci când se adresează publicului intern. Este cunoscut însă faptul că dictaturile de catifea nu vizează convingerea majorității, ci au ca obiectiv mobilizarea minorității active, încăpățânată și reducerea la tăcere a majorității formând un consens permisiv în jurul discursului dominant.

Recursul la memorie, ca dimensiune esențială pentru legitimitatea politică a FIDESZ, a apărut într‑unul dintre primele discursuri publice ale liderului ungar Viktor Orbán, susținut în 16 iunie 1989, cu ocazia rememorării Revoluției Maghiare de la 1956. Considerat a fi unul dintre momentele care au marcat cariera sa politică, Orbán a solicitat în acel discurs retragerea trupelor sovietice din Ungaria și sfârșitul dictaturii comuniste[8].
Per ansamblu, în discursul FIDESZ, maghiarii sunt portretizați ca fiind o națiune care a suferit mult timp de jugul opresiunii externe, actorii principali fiind otomanii, habsburgii, sovieticii și, în cele din urmă, europenii prin evocarea unor momente‑cheie care să susțină această teorie și să genereze sentimentul de apartenență și mândrie națională: Tratatul de la Trianon (1920), ocupația nazistă (19441945) și perioada socialistă (19481990). Istoria este utilizată de FIDESZ ca un instrumentum regni pentru a contura și răspândi ideea că, pentru națiunea maghiară, independența este importantă întrucât a fost încălcată în repetate rânduri, iar acum FIDESZ dorește să o restaureze și să o protejeze.
Întrucât recursul la memorie este utilizat în competiția electorală actuală din Ungaria (Mink și Bonnard, 2010[9]), legitimarea acestuia face ca acest tip de politică să poate fi utilizată atât pentru dispute politice interne, la nivelul unei societăți, dar și inter‑statale. Cu toate acestea, deși aceasta este doar o distincție tipică, analizarea dimensiunilor interne și externe, ca două straturi distincte care sunt afectate de politica memoriei ne permite să identificăm diferite declinări ale acestui tip de politică. Ambele dimensiuni se încadrează într‑o piatră de temelie a proiectului politic global menționat mai sus, pe care FIDESZ a realizat‑o[10].
În prima fază a vieții sale politice, între înființarea sa din 1988 și aderarea Ungariei la UE, în 2004, FIDESZ a urmărit întotdeauna o politică pragmatică, arătând un grad ridicat de adaptabilitate. Fiind perceput, la început, ca un partid liberal și moderat de dreapta, a avansat, treptat, puncte de vedere mai conservatoare, pentru ca mai apoi să se așeze din punct de vedere doctrinar pe locul fostului Forumului Democrat Maghiar (Fowler 2006[11]; Oltay 2012[12]).
FIDESZ s‑a dovedit a fi foarte priceput în valorificarea pasivită
ții adversarilor săi politici, iar această capacitate a fost confirmată și în domeniul politicii memoriei. Când a fost restabilită o democrație pluralistă în Ungaria, principalii adversari ai FIDESZ, adică social‑democrații și liberalii, nu au arătat niciun angajament puternic de a concepe propria lor viziune globală asupra istoriei și au îmbrățișat mai degrabă retorica statelor din Europa Centrală care reveneau în Europa, viziune ilustrată cel mai bine de Milan Kundera în conceptul Un Occident kidnappé” (1983)[13]. Statele din Europa Centrală nu au împărtășit, însă, aceeași rațiune în spatele poziției lor similare față de istorie. Calculul politic a fost motivul principal al reticenței postcomuniste de a trata istoria: într‑un moment istoric în care acest sistem social era înfățișat ca o dictatură care își oprimase cetățenii timp de jumătate de secol, detașarea de moștenirea comunistă era convenabilă politic și din rațiunea de a evita orice referire la trecutul sensibil. Pentru liberali însă, a fost mai mult o problemă de valori ideologice conform cărora istoria trebuia tratată doar de istorici profesioniști, iar politica trebuie să se abțină de la manipularea istoriei, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în comunism. Drept urmare, în cei 14 ani ai perioadei de preaderare la UE, atât post‑comuniștii, cât și liberalii nu s‑au angajat să elaboreze o narațiune coerentă pentru a încorpora tranziția maghiară și urmările acesteia într‑o perspectivă istorică mai largă și atrăgătoare.
FIDESZ a reclamat adesea lipsa unui pluralism satisfăcător între istoricii maghiari, susținând că temele și evenimentele cheie din istoria maghiară, cum ar fi Tratatul de la Trianon, perioada interbelică și Revoluția maghiară din 1956, au fost descrise doar dintr‑o perspectivă și a susținut că istoriografia maghiară ar trebui să fie supusă unui proces de reechilibrare, dând voce și relevanță publică opiniilor care au fost marginalizate cu precădere în perioada comunismului. Astfel, în 2 ianuarie 2014, are loc înființarea Institutului Veritas, instituție care poate fi considerată chintesența politicii bazată pe recursul la memorie a FIDESZ. Pe site‑ul de prezentare a Institutului se face referire clar la necesitatea stabilirii adevărului istoric și este explicată rațiunea înființării: guvernul a fondat acest institut cu „scopul explicit de a studia și reevalua cercetările istorice din ultimii o sută cincizeci de ani ai Ungariei, în special a acelor evenimente istorice care au generat multe dezbateri, dar care nu au ajuns niciodată la un consens” și cu scopul de a „readuce națiunea la adevăratul său destin, adevărata direcție istorică”[14].
Trei teme principale sunt în atenția Institutului: 1. Ungaria post‑compromis: Tratatul de la Trianon, care este identificat drept cea mai mare tragedie a Ungariei din secolul al XX‑lea, ale cărei răni rămân deschise chiar și astăzi; 2. epoca interbelică; 3. epoca postbelică, încercând să evalueze „dacă poporul maghiar și‑a acceptat pasiv situația [comunismul] fără a protesta sau dacă a existat rezistență”.
Nu în ultimul rând, analiștii politici[15] vorbesc despre strategia FIDESZ de a pune semnul egal între dictatura nazistă și comunism, iar acțiunea care a exemplificat cel mai elocvent această ideea a fost înființarea Muzeului Casa Terorilor (Terror Háza Múzeum), situată pe bulevardul Andrássy din Budapesta, într‑o clădire unde a funcționat atât sediul Partidului Național Socialist Maghiar, condus de Ferenc Szálasi, dar ulterior și Autoritatea pentru Protecția Statului (poliția secretă a regimului comunist, din 1948 până în 1956) care a torturat și ucis mulți dintre contestatarii regimului. Conform site‑ului oficial – www.terrorhaza.hu, Ungaria a trebuit să lupte împotriva a „două sisteme, cele mai crude ale secolului XX”, adică nazismul și socialismul, pentru a redobândi „libertate și independență”, datorită sacrificiului luptătorilor pentru libertate. Directorul Muzeului, istoricul Mária Schmidt, este considerat a fi „ideologul principal al opiniilor foarte controversate ale guvernului actual asupra istoriei” datorită activității ei în promovarea unei interpretări revizioniste a celui de‑al Doilea Război Mondial și Holocaustului (Balogh, 2014a[16]).
Al doilea eveniment istoric fundamental care continuă să joace un rol în politica externă a Ungariei – Tratatul de la Trianon din 1920 – este mult mai adânc înrădăcinat în fondul ideologic și istoriografic al lui FIDESZ. Etichetată drept „stat învins” la sfârșitul Primului Război Mondial, Ungaria a fost „dezmembrată”, pierzând aproape două treimi din teritoriul pe care îl avea sub dubla monarhie austro‑ungară. Alături de aceasta, o parte considerabilă a populației sale se află acum într‑unul dintre statele care s‑au format ulterior (mai ales în Cehoslovacia și România). De atunci, problema minorităților maghiare din străinătate a fost percepută ca un subiect viu și fundamental, care merită un interes deplin și este demonstrată de rolul foarte puternic jucat de vicepremierul pentru comunitățile maghiare din străinătate.
Acordarea cetățeniei ungare maghiarilor din afara granițelor, care au avut strămoși maghiari înainte de 1920 sau între 1938 și 1945, a fost o strategie a FIDESZ care face parte din proiectul mai larg de legitimarea politică prin recursul la memorie.
Din perspectiva unor istorici maghiari însă, modul în care FIDESZ utilizează în retorica sa Tratatul de la Trianon este o strategie politică permanentă și nu una întemeiată în mod obligatoriu pe istoriografie. Potrivit lui Gábor Egry, director al Institutului de Istorie Politică de la Budapesta, în ciuda dorințelor naționaliștilor maghiari de a înfățișa acest eveniment ca fiind o traumă națională, nu există o bază solidă pentru interpretarea Trianonului ca fiind o experiență traumatică, ci, mai degrabă, „există un concept de traumă culturală care postulează că traumele s‑ar putea dezvolta printr‑un efort mediat conștient de actorii din sfera publică și care, prin eforturi repetate […], pot educa practic populația că există ceva care le‑a fost traumatic”[17]. Memoria Tratatului de la Trianon, ca narațiune a suferinței comune, poate fi creată și diseminată doar într‑o perioadă în care niciun martor viu al evenimentului nu ar fi pus la îndoială afirmația acceptată pe scară largă că împărțirea țării a fost trăită imediat și exclusiv ca o tragedie de către populație. O astfel de interpretare oferă Guvernului de la Budapesta oportunitatea de a exploata semnificații simbolice pentru a‑și desfășura politica externă regională, precum și pentru a abate atenția publicului de la problemele interne, jucând cartea naționalistă. Cu toate acestea, analiștii politici notează că, în timp ce FIDESZ acordă acum o importanță majoră comemorării Tratatului de la Trianon, poziționându‑l ca fiind o catastrofă națională ale cărei consecințe dezastruoase încă îi bântuie pe ungurii în ziua de azi, atitudinea FIDESZ față de acest eveniment istoric nu a fost consecventă. În sprijinul acestei idei este elocvent momentul din anul 1990, când președintele Parlamentului, György Szabad, a cerut Adunării Naționale să comemoreze 70 de ani de la Tratatul de la Trianon, iar membrii FIDESZ au părăsit sala în semn de protest (Nyyssönen, 2002[18]). Prin urmare, putem observa chiar în chestiunea Tratatului de la Trianon atitudinea „pragmatică” a FIDESZ în ceea ce privește memoria colectivă. FIDESZ și‑a adaptat constant discursul în ceea ce privește memoria colectivă la diferite audiențe și contexte și este modelată de diferite interese, în funcție de prioritățile de moment din politica internă și externă. Astfel, exploatând dezamăgirea populației față de democrație și de modelul neoliberal de la care oamenii au avut așteptări majore după 1990, FIDESZ a valorificat‑o oferind populației o versiune alternativă a istoriei[19]. Diferite acțiuni precum ridicarea de monumente, redenumiri ale străzilor, politica educațională cu accent pe selecția manualelor, organizarea de evenimente și comemorări publice, alături de discursul politic explicit demonstrează politica FIDESZ de a propaga puncte de vedere specifice cu privire la istoria maghiară. Dintre acestea putem aminti: egalizarea nazismului și a comunismului sub steagul „totalitarismului”, auto‑victimizarea națiunii ungare, omogenizarea ideală a națiunii care acoperă conflictele subnaționale, precum și anihilarea stângii istorice prin ștergerea legitimității acesteia și reabilitarea perioadei interbelice și a figurilor maghiare din acea etapă care au avut legătură cu înfrângerea responsabilităților statului maghiar pentru politicile anti‑evreiești înainte și în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial[20].

II. Ungaria de la politica memoriei, la protecția minorităților.

Uniunea Europeană a sesizat, mai ales după terminarea conflictului EST‑VEST ca există în Europa politici ale memoriei de natură conflictuală care afectează puterea de construcție a unei Europe unite, bazate pe valori comune și pe identificare, pe baza unei cetățenii civice. Sunt așa‑numitele „regimuri memoriale”, cum le numește Johann Michel[21]. Politicile europene au încercat să inhibe aceste memorii contradictorii, prin diferite forme de colaborare în care actorii au fost obligați să se poziționeze neconflictual sau colaborativ, cum sunt fondurile transfrontaliere prin care vecinii fac proiecte comune, în care sunt obligați să conlucreze în cheltuirea banilor europeni. Principala temă de acest fel a fost „Problema Trianon”, deoarece această pierdere masivă de teritorii a Ungariei a creat o politică a memoriei conflictuale care a fost mascată și oarecum inhibată doar în perioada comunistă, în numele internaționalismului proletar. În 2001, prin Legea Statutului, Ungaria a deschis conflicte cu țările vecine prin acordarea dublei cetățenii, justificând acest lucru la Bruxelles prin tratamentul discriminatoriu aplicat minorităților, chiar dacă toate țările respectau toate criteriile UE. În conflictul născut, Ungaria a reușit să preseze destul de mult intrarea pe agenda europeană a problemei legăturilor Budapestei cu minoritățile și chiar o anumită trecere de la teme precum „reunificarea națiunii maghiare” (așa cum era prezentată în discursul intern), la o temă cu aspect mai civic „apărarea drepturilor minorităților naționale”[22] – cum era prezentată la Bruxelles. Negocierile cu caracter diplomatic realizate de UE au fost destul de puțin eficiente, iar mobilizările consecvente și gălăgioase ale politicienilor de la Budapesta au reușit să includă în tratatele comunitare categoria „minorități naționale”.
Încă din 1990, Tratatul de la Trianon și trauma deschisă de acesta au devenit temele cele mai importante de mobilizare în spațiul politic maghiar. Privit ca o lovitură dată în inima națiunii maghiare, Budapesta leagă de Tratatul de la Trianon și principiul responsabilității guvernului maghiar față de maghiarii aflați în țările vecine, mai ales față de cei din Transilvania, pe baza a două direcții care coexistă în definirea națiunii: una politică sau civică, ce definește populația dintre frontiere și una etno‑naționalistă, care înglobează toate teritoriile unde maghiarii au o pondere semnificativă[23]. De fapt, în 1989, una dintre primele modificări din Constituția Ungariei a fost mențiunea „Republica Ungaria se consideră responsabilă de soarta maghiarilor care locuiesc în afara granițelor și favorizează menținerea legăturilor lor cu Ungaria” – art. 6, alin. 3. Între 1990 și 1998, „doctrina Antal” a consolidat un triptic format din: asumarea protecției diplomatice a minorităților naționale, crearea unui model central european de tratare a minorităților, principiul consultării minorităților.
Odată cu anul 1998 lucrurile s‑au schimbat mult, deoarece programul politic al FIDESZ‑MPP, alianța condusă de FIDESZ, punea în miezul politicii voința de a „promova interesul național, adică interesele tuturor maghiarilor din bazinul carpatic și din restul lumii și vorbește pentru prima dată de „relațiile interungurești” pentru acordarea de sprijin deplin populației maghiare din statele vecine. Ideea era că, în acest fel, Ungaria se poate folosi de integrarea europeană și regulile ei pentru a depăși trauma cauzată de Trianon, iar „patria mamă” să‑și poată aduce acasă fii risipiți în alte țări.
Pe plan politic, etalonul european a vizat, în primul rând, legitimarea unei „politici naționale percepută în țările vecine drept implicit iredentistă și văzută în Europa de Vest drept o sursă potențială de conflict. Liderii maghiari au prezentat minoritățile naționale ca fiind un vector al cooperării transfrontaliere și al stabilității regionale, preluând noțiunile de regionalism, subsidiaritate sau descentralizare, promovate de organizațiile europene. În anii următori, oficialii unguri au presat continuu la Bruxelles și Washington pentru a fi priviți ca gardieni ai drepturilor minorităților în Europa și pentru a impune criterii legate de acest fapt în evaluarea țărilor aflate în procesul de aderare. După aderarea la Consiliul Europei, în noiembrie 1990, Ungaria a încercat să semneze tratate bilaterale care conțin clauze pentru protecția minorităților naționale cu România și Slovacia și fiindcă acestea au refuzat a făcut tot posibilul ca să le blocheze aderarea. Aceste acțiuni au fost tot timpul acompaniate de încercarea de a impune pe agenda majorității organizațiilor europene norme juridice care să statueze vinovății ale statelor în nerespectarea drepturilor minorităților și să justifice cererile de autonomie. Chiar dacă aceste cereri excedau cadrul juridic al integrării și mulți politicieni occidentali le vedeau periculoase pentru propriile state, după 1990 s‑au adoptat două convenții specifice, Carta Limbilor Regionale sau minoritare europene (1992) și Convenția‑cadru pentru protecția minorităților naționale (1995). Aceste texte nu au fost ratificate de majoritatea țărilor europene, dar au constituit un motiv important de propagandă și de activare a minorităților din România și Slovacia, mai ales în perioadele electorale.
Guvernele maghiare au reușit unele succese cum ar fi Declarația finală a Pactului de stabilitate, adoptată în 1995, care a statuat că soluționarea litigiilor bilaterale să fie o condiție necesară pentru aderare, invitând statele în cauză să „aprofundeze relațiile lor de bună vecinătate în toate aspectele lor, inclusiv în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale”[24]. Chiar dacă erau afirmate unele standarde, acestea nu erau clare, nici universal valabile, iar cerințele comunitare pentru protecția minorităților naționale variau de la o țară candidată la alta, în conformitate cu criterii politice sau legale (Hughes și Sasse, 2003[25]). Probabil că, din această cauză, tratatele comunitare au ignorat drepturile minorităților naționale, a căror respectare constituia o obligație impusă numai statelor candidate. Nici când s‑a revizuit Tratatul privind Uniunea Europeană la Amsterdam, în 1997, și în 2001, la Nisa, acquis‑ul comunitar nu a menționat drepturile minorităților naționale, cu toată presiunea Ungariei.
După aceste tatonări, Ungaria a construit cel mai important instrument pentru folosirea memoriei Trianonului în scopul legitimării politice, dar și reconstrucției identitare: Legea Statutului. Prezentat la Bruxelles ca un instrument neconflictual de protejare a identității maghiarilor de peste hotare, Legea Statutului a fost însoțită de un organism politic prin care a fost promovată – „Conferința inter‑maghiară permanentă” – creată în 1992 și care, conform unui ministru de atunci, întruchipează națiunea maghiară cu 15 milioane de membri. Legea presupunea inclusiv emiterea unui document, cu valoare de pașaport, un fel de certificat de naționalitate maghiară. Viktor Orbán a prezentat această lege, respinsă de țările vecine, ca fiind o mare contribuție pe care Ungaria o aduce la viitorul Europei, amintind că Europa nu este o uniune de state sau de regiuni, ci este o Europă a comunităților.
În această concepție, națiunea maghiară, deși separată de diferite frontiere de stat, ar fi unită într‑o entitate supranațională unică dacă toate statele vecine ale Ungariei a adera la UE. În mod firesc, toate țările vecine Ungariei au observat și acuzat faptul că Legea Statutului este un atac implicit la prevederile Tratatului de la Trianon. Dar raportul Comisiei de la Veneția, deși a criticat unele aspecte cum ar fi extrateritorialitatea legii sau alte aspecte discriminatorii, mai degrabă a legitimat protecția minorităților în străinătate. Comisia de la Veneția nu a căutat să efectueze o mediere între țările aflate în litigiu, rămânând un document destul de general și consensual, pentru ca, mai târziu, parlamentarul olandez Erik Jürgens să îl catalogheze prea general și inaplicabil, chiar prea favorabil, cerând chiar abandonarea Legii Statutului. Jürgens a vorbit despre aspectele de „prozelitism pro‑ungar” și intenția implicită de a aneantiza Tratatul de la Trianon.
După 2003, Ungaria a negociat cu România și Slovacia un text mult schimbat, care urma să devină caduc peste 3 ani, atunci când cele două țări deveneau membre cu drepturi depline în UE. Dar Legea Statutului își făcuse efectul: a retrezit „națiunea” maghiară de pretutindeni și a reușit să dea o justificare juridică și o legitimare politică unui iliberalism pe care Viktor Orbán a reușit să‑l pună în practică perfect și fără a suferi prea mult în domeniul sancțiunilor internaționale. „Reunificarea virtuală” a națiunii maghiare era deja realizată și de aici o deteriorare a climatului interetnic din țările vecine, dar și un bazin important de votanți pentru Viktor Orbán.
Se poate observa aici că politica memoriei arată în Uniunea Europeană jocurile de interese momentane, iar lipsa unor instrumente de decizie și a unor cadre precise de legiferare a permis actorilor politici maghiari să influențeze agenda europeană și chiar să impună codificarea progresivă legată de o categorie inventată, special pentru Ungaria și țările vecine, categoria de „minoritate națională”, neaplicată în alte țări și alte realități europene. Aceasta a permis Ungariei, conform opiniei politicienilor de la Budapesta, să scape de acuzațiile de iredentism sau de acuzele privind tendințele de modificare a frontierelor. Chiar dacă nu a reușit să refundamenteze conceptul de națiune, Legea Statutului a fost urmată de multe inițiative ale guvernelor maghiare ulterioare, toate reușind să consolideze în mentalul colectiv, dar chiar și pe agenda europeană, „nedreptatea de la Trianon”. În fine, cum scrie Neumayer[26], studiul atent al cazului cu privire la Legea Statutului ne arată limitele europenizării problemelor de memorie: în ciuda rezolvării conflictului din 2001‑2003 și a consolidării standardelor legale pentru protecția minorităților naționale permise de Tratatul de la Lisabona, persistența regimurilor antagonice ale memoriei naționale articulate cu concepții adânc înrădăcinate ale națiunii, poate sugera relansarea tensiunilor bilaterale între statele membre ale UE.

III. Percepția Ungariei și a maghiarilor în România

Într‑o anchetă de opinie realizată de Institutul Român pentru Evaluare si Strategie – IRES, în 2013[27], relațiile României cu Ungaria erau văzute drept bune de către 56% dintre persoanele intervievate, cărora li se adaugă 1% care consideră că sunt foarte bune. Aceste relații au fost văzute drept proaste sau foarte proaste de către 31%, respectiv 8% dintre persoanele intervievate. Femeile tind să evalueze aceste relații mai pozitiv decât bărbații, la fel persoanele sub 50 de ani, comparativ cu cele trecute de această vârstă. Când vine vorba despre relațiile României cu alte țări ale Uniunii Europene, acestea sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievați, în timp ce 6% le văd drept foarte bune; în același timp 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept foarte proaste. Nu apar diferențe semnificative în percepția participanților la studiu în funcție de caracteristicile lor socio‑demografice sau de mediul sau zona de rezidență.
Țara pe care românii o consideră în cea mai mare proporție drept prietenă a României este Spania (88%), aceasta fiind urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%), Austria (82%) și SUA (80%). Cele care sunt văzute drept mai puțin prietenoase la adresa României sunt Franța (pe care 13% o consideră mai degrabă dușman, deși 78% o văd drept mai degrabă prieten), Marea Britanie (11% dușman vs. 75% prieten), Rusia (27% dușman vs. 50% prieten) și Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten). Cu cât sunt mai în vârstă sau mai puțin educați, cu atât respondenții tind să considere în măsură mai scăzută cum că Rusia ar fi mai degrabă dușman decât prieten al României; atunci când vine vorba despre relațiile cu Ungaria, în schimb, cu cât respondenții sunt mai tineri, cu atât le evaluează mai pozitiv, în timp ce distribuirea conform școlarității rămâne valabilă. Respondenții din Transilvania și Banat tind să evalueze relațiile cu Ungaria într‑o lumină mai pozitivă decât cei din Sudul țării și cei din Moldova.

Imaginea relațiilor interetnice din România. Analizând relațiile din ultimii ani dintre români și maghiarii din România, 58% spun că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune; cumulativ, 34% dintre intervievați ar spune că acestea au fost mai degrabă proaste sau foarte proaste. Cu cât sunt mai educați, cu atât respondenții dau un răspuns pozitiv în proporție mai ridicată la această întrebare. Respondenții din Transilvania și Banat evaluează relațiile dintre români și maghiarii din România drept foarte bune sau bune în cea mai ridicată măsură (72%), iar cei din Moldova în cea mai scăzută măsură (56%). Relațiile dintre români și etnicii germani care locuiesc în această țară sunt văzute drept bune sau foarte bune de către majoritatea intervievaților – 89%. Doar 6% dintre aceștia tind să le considere drept mai degrabă proaste sau foarte proaste.

Studiul IRES relevă o părere foarte bună a locuitorilor români despre maghiari, astfel, 73% dintre cei care au participat la sondajul de opinie declară că au o părere bună sau foarte bună despre acest grup etnic. O părere proastă despre maghiari se reflectă în proporție mai mare în categoria persoanelor cu studii elementare (27,8%), decât în rândul absolvenților de studii medii (16,3%) și superioare (8,1%).
Ardelenii (69,7%), în general, declară în mai mare măsură decât locuitorii din zona de sud (59,6%) și Moldova (60,6%) că au o părere bună despre etnicii maghiari. O proporție semnificativă dintre participanții la studiu, 57%, declară că au vizitat Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%), vizite la prieteni și rude (12%), afaceri (7%) sau au fost doar în trecere (25%). În acest context, subiecții se declară interesați în foarte mare măsură de vizitarea celor două județe în scopuri turistice (82%). Din nou, tinerii manifestă o atitudine mai deschisă, 91% dintre cei între 18 și 35 de ani fiind interesați de a vizita Harghita sau Covasna, spre deosebire de alte categorii de vârstă, unde acest interes este mai puțin intens: 36‑50 ani – 85, 4%, 51‑65 ani – 81%, peste 65 de ani – 64, 6%. De asemenea, concomitent cu creșterea gradului de educație crește și interesul turistic pentru cele două județe cu populație majoritar maghiară. În același studiu empiric, relațiile dintre românii și maghiarii din România sunt privite drept mai bune decât înainte de 1989 de către 32% dintre respondenți, respectiv mai proaste de către 38% dintre participanții la studiu. Proporții mult mai mari dintre tinerii între 18 și 35 de ani consideră că relațiile dintre cele două etnii sunt mai bune în prezent, decât cele din rândul persoanelor peste 65 de ani – 26, 5%.
Vizitarea Ungariei și părerea despre țara vecină. Cei mai mulți dintre români, 51%, nu au vizitat niciodată Ungaria. Bărbații, în proporție mai mare decât femeile au vizitat țara vecină României de mai multe ori (25,3% vs. 11,9%). De asemenea, concomitent cu creșterea nivelului de educație crește și proporția celor care declară că au vizitat Ungaria în repetate rânduri (Fără școală‑8 clase – 5,7%, Studii medii – 17, 7%, Studii superioare – 26,5%). Nu în mod surprinzător, cel mai probabil datorită apropierii fizice, locuitorii din Transilvania și Banat declară în măsură mai mare decât ceilalți locuitori ai țări că au fost de mai multe ori în Ungaria.
În general, opinia românilor despre Ungaria este mai degrabă pozitivă. Conform datelor, 28% dintre respondenți spun că au o părere foarte bună, iar 63% au o părere bună despre această țară. Educația intervine în modelarea opiniei despre țara vecină, respectiv 14,3% dintre respondenții cu un grad scăzut de educație declară că au o părere foarte bună, în timp ce proporții mult mai ridicate dintre persoanele cu studii medii (29,3%) sau superioare (27,2%) împărtășesc această opinie.
Legea statutului și dubla cetățenie. Majoritatea românilor, 52%, privesc obținerea dublei cetățenii de către maghiari pozitiv, totuși o proporție însemnată a participanților la studiu dezaprobă inițiativa guvernului Orbán (părere proastă+foarte proastă – 41%). Părerile pozitive despre posibilitatea maghiarilor din România de a obține dublă cetățenie se reflectă mai intens în rândul tinerilor (18‑35 ani – 57, 6%), scăzând concomitent cu creșterea în vârstă a respondenților (36‑50 ani – 42, 8%, 51‑ 65 ani – 41, 2%, peste 65 de ani – 35, 4%).
Regiunea în care locuiesc persoanele care au participat la studiu pare, de asemenea, să influențeze opinia publică în ceea ce privește deținerea dublei cetățenii de către maghiarii din România. Astfel, proporții mai mari dintre respondenții din sud și Dobrogea (33%), respectiv Moldova (34, 3%) declară că au o părere proastă despre acest aspect decât transilvănenii și bănățenii (24, 4%). De asemenea, gestul unor președinți de consilii județene din Transilvania, deci funcționari ai statului roman, de a cere cetățenia maghiară este profund dezaprobat de către români – 70%. Mai mult, majoritatea respondenților, 56%, consideră că aceștia își vor schimba atitudinea față de România după obținerea cetățeniei ungare.
Distanța socială mică dintre românii și maghiarii din România. Per ansamblu, cifrele nu relevă atitudini ostile față de maghiari, majoritatea românilor fiind de acord să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%). Românii sunt mai rezervați, însă, în ceea ce privește reprezentarea politică de către lideri maghiari (51% nu ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari).
Gradul de acceptare a unor colegi de muncă de etnie maghiară crește concomitent cu nivelul de educație astfel: fără școală – 8 clase – 69%, studii medii – 84, 9%, studii superioare – 96, 5%. De asemenea, tendința de acceptare a unor colegi de etnie maghiară se manifestă mai puternic în rândul orășenilor, dar și a locuitorilor din zona
Transilvaniei. Femeile, în măsură mai mare decât bărba
ții și persoanele cu studii superioare, în măsură mai mare decât cele cu un grad mai scăzut de educație declară că ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari.
Acceptarea unor vecini maghiari se manifestă mai puternic în rândul persoanelor cu studii superioare (91,9%), al celor care locuiesc în orașe (84%) și a celor care locuiesc în zona Transilvaniei și a Banatului (89,6%).
Prietenia cu etnicii maghiari este în proporție mai mare acceptată de către respondenții cu studii superioare, locuitorii din mediul urban și locuitorii din Transilvania și Banat.
50% dintre participanții la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească este unul negativ, și doar 39% că acesta este unul pozitiv. Tinerii cu vârste până în 35 de ani declară în proporție de 41, 6% că rolul UDMR este pozitiv, în timp ce proporții mult mai mici dintre persoanele mai în vârstă împărtășesc această opinie.
Arborarea steagului secuiesc. Arborarea steagului Ținutului Secuiesc, promovat de Ungaria ca semn simbolic al autonomiei a fost in multe situații subiect de scandal politic și mediatic. În momentul realizării cercetării, 8 din 10 participanți la studiu declarau că au auzit de diferitele scandaluri privind arborarea steagului secuiesc în diverse contexte.
Cei mai mulți dintre intervievați consideră că dreptatea este de partea celor care se opun folosirii acestui steag – 68%, în timp ce 17% le dau dreptate celor care susțin folosirea acestuia, iar 14% fie nu știu, fie nu doresc să răspundă la această întrebare.
77% dintre persoanele intervievate spun că au auzit de implicarea autorităților ungare în acest scandal, prin exprimarea sprijinului pentru folosirea steagului secuiesc, 79% dintre intervievați consideră că, deși au făcut‑o, autoritățile maghiare nu ar trebui să se implice. O proporție ridicată a intervievaților este de părere că un astfel de gest din partea autorităților ungare poate să afecteze relațiile dintre români și maghiari – 57% cu siguranță da, iar 25% probabil da. Două treimi (74%) dintre persoanele care au participat la acest studiu consideră, în același timp, că un astfel de gest poate afecta relațiile dintre România și Ungaria.



IV. Iliberalismul lui Orbán și ecoul lui în Transilvania

Am încercat să vedem într‑un studiu empiric, de tip anchetă de opinie, dacă presiunea continuă realizată de Ungaria, mai ales în ultimii ani, asupra populației maghiare din Transilvania, cu tema Trianon, are efecte asupra opiniei publice maghiare din aceasta zonă a României. Am pornit de la faptul că apropierea Centenarului Trianonului a produs în presa de limba maghiară o mai mare frecvență a temelor, suscitând și în presa română reacții, mai ales că acestea se contabilizau și la tema Centenarului statului național român. Cercetarea a fost realizată cu sprijinul echipei de la IRES[28] care a intervievat 659 de subiecți de etnie maghiară rezidenți în județele Harghita și Covasna, acolo unde maghiarii sunt majoritari, regiune care este continuu „ținta comunicărilor și acțiunilor administrației de la Budapesta. Operatorii de interviu au fost, de asemenea, vorbitori de limba maghiară, astfel că rezultatele credem că au câștigat mult în fidelitate. În plus, peste jumătate din eșantion, a fost constituit din maghiari cu dublă cetățenie, aproape de proporția din populația reală unde din 1. 227. 623 de maghiari, 515.000 erau, în 2016, maghiari cu dubla cetățenie.
Lucrarea noastră nu caută să compare atitudinea maghiarilor față de Trianon cu cea manifestată față de alte teme ale climatului interetnic, căci unele studii realizate în ultimele decenii de autorul acestui articol sau de alți sociologi sunt relevante, ci am vrut să testam aderența sau inaderența la anumite „teze” importante ale „Problemei Trianonului”, cum sunt cunoașterea temei, atitudinea față de viitorul apartenenței Transilvaniei la România sau la Ungaria, discutarea imaginarului colectiv legat de Trianon, intensitatea și modalitățile de resimțire a „dramei”, care au fost instanțele socializante la aceasta temă. În fond, am vrut să examinăm modalitatea specifică în care tema „dramei” Trianonului acționează în cadrul memoriei colective a maghiarilor trăitori în Transilvania.

Trianonul și imaginarul colectiv maghiar




64% dintre maghiarii din eșantion care au auzit termenul „Trianon” au declarat că acesta le evocă ceva, bărbații într‑o proporție mai mare decât femeile, orășenii mai mult decât cei din rural și cei bătrâni mai mult decât cei tineri.

Tabel 1. Trianonul – imaginar colectiv

Sex
Vârsta
Școlaritate
Mediu de
reziden
ță
M
F
18‑35
36‑50
51‑65
65+
Scăzută
Medie
Superioară
Urban
Rural
Când auziți termenul Trianon, vă evocă ceva?
Da
68%
60%
64%
59%
65%
72%
53%
68%
84%
71%
59%
Nu
21%
31%
32%
24%
24%
22%
34%
23%
12%
26%
26%
Nu răspund
11%
8%
4%
18%
11%
6%
13%
9%
4%
4%
14%

În privința conținutului de imagini evocate, cele mai multe corespund identității traumatizante transmise prin propaganda oficială a guvernului Orbán: pierderea Transilvaniei de către Ungaria, separare, dezmembrarea Ungariei mari, pierdere, doliu, tristețe, regret, resemnare, pierderea drepturilor populației maghiare. Este etichetat ca eveniment istoric, deci capătă o definire neutrală, doar de 16% din eșantion.
De altfel, la întrebarea „Credeți că Ungariei i s‑a făcut o nedreptate prin Tratatul de la Trianon, prin care a pierdut mai multe teritorii, printre care și Transilvania?, eșantionul răspunde afirmativ într‑o proporție de 81%, doar 8% răspunzând negativ.



Analizând sursele de informare privind pierderea Transilvaniei de către Ungaria observăm că familia și școala sunt cele mai importante: 65% au auzit din familie, 54% de la școală, 45% din viața cotidiană, 41% din mass‑media.

Tabel 2. Sursele privind pierderea Transilvaniei de către Ungaria
De unde ați auzit despre pierderea Transilvaniei de către
Ungaria?
Sex
Vârsta
Școlaritate
Mediu de
reziden
ță
M
F
18‑35
36‑50
51‑65
65+
Scăzută
Medie
Superioară
Urban
Rural
La școală
Nu
44%
48%
20%
52%
46%
78%
51%
44%
41%
47%
45%
Da
56%
52%
80%
48%
54%
22%
49%
56%
59%
53%
55%
În viața de zi cu zi
Nu
56%
55%
55%
54%
50%
65%
69%
47%
51%
53%
57%
Da
44%
45%
45%
46%
50%
35%
31%
53%
49%
47%
43%
În familie
Nu
48%
39%
53%
42%
36%
42%
50%
42%
30%
42%
45%
Da
52%
61%
47%
58%
64%
58%
50%
58%
70%
58%
55%
În mass-media
Nu
59%
58%
62%
53%
59%
60%
61%
58%
56%
60%
58%
Da
41%
42%
38%
47%
41%
40%
39%
42%
44%
40%
42%
Din cărți
Nu
95%
93%
96%
95%
98%
83%
91%
95%
96%
95%
93%
Da
5%
7%
4%
5%
2%
17%
9%
5%
4%
5%
7%

Speranța privind posibilitatea recâștigării Transilvaniei, prezentă atât în discursurile extremiste ale unor politicieni unguri, din România sau din Ungaria, a fost testată prin întrebarea „Credeți că în viitor ar fi posibil ca Ungaria să recâștige Transilvania?”. Doar o treime (32%) dintre maghiarii din Harghita și Covasna se declară optimiști cu privire la această posibilitate, 55% nu mai cred că acest lucru ar fi posibil, iar 14% nu știu sau nu răspund. Speranța este mai prezentă în rândul celor aflați între 18 și 35 de ani (53%), din mediul urban.
Testând situația ipotetică a revenirii Transilvaniei la Ungaria, cea mai mare parte a eșantionului (48%) declară că nu ar avea nici de câștigat, nici de pierdut, dar există și o parte importantă a eșantionului (37%) care consideră că ar avea de câștigat, iar 5% cred că ar avea doar de pierdut.



Ungaria nu este văzută ca un pământ al făgăduinței pentru majoritatea maghiarilor din Transilvania, doar vreo 20% ar avea tentația să plece în țara vecină dacă ar avea o ocazie bună pentru a face asta.
Ultima temă a studiului a vizat evaluarea lui Orbán în postura lui de conducător, bun sau rău, unde doar două procente din populația maghiară din eșantion dezaprobă activitatea de lider al acestuia.



Am analizat și comportamentul diferențiat al maghiarilor cu cetățenie româși al celor cu cetățenie dublă, română și maghiară, cei care au beneficiat de Legea Statutului. În ceea ce privește imaginarul colectiv legat de Trianon, populația cu dublă cetățenie este mult mai racordată la aceasta temă, termenul duce la evocări mult mai bogate și într‑o proporție mai mare față de populația maghiară care are doar cetățenia română. Imaginarul de conflict este mai mult prezent în rândul maghiarilor cu dublă cetățenie, iar evocarea spontană a unor imagini neutre mai prezentă la populația care are doar cetățenia română. Și la alți indicatori cum ar fi speranța că Transilvania va reveni Ungariei, cei cu cetățenie dublă sunt mult mai ideologizați și mai activi, cred într‑o mai mare măsură în imperativele revizioniste, mai mult sau mai puțin ascunse, ale guvernelor de la Budapesta.

Concluzii

Cercetarea de mai sus a arătat în mod clar că Legea Statutului și propaganda guvernelor de la Budapesta au reușit să creeze, cel puțin în județele Harghita și Covasna, comunități care rezonează la proiectele Budapestei. Dacă unii cercetători maghiari vorbesc despre o influență mai slabă asupra tinerilor studenți sau elevi din Ungaria, politica lui „Nem! Nem! Soha!” influențează masiv, prin propagarea traumei de la Trianon și chiar printr‑un revizionism destul de manifest, comunitățile maghiarilor de dincolo de granițe. Iliberalismul lui Viktor Orbán influențează, de asemenea, relațiile diplomatice, dar și pe cele imagologice cu țările vecine, Ungaria fiind pe locul întâi în percepția publică a românilor pe lista „dușmanilor”. Iliberalismul este asumat deschis de Viktor Orbán care spunea că FIDESZ vizează construcția unui stat iliberal, un stat neliberal care nu respinge principiile fundamentale ale liberalismului, cum ar fi libertatea, dar nu face din această ideologie element central al organizării de stat, ci include o abordare națională diferită, specială.
În Transilvania, guvernul Viktor Orbán cheltuie sume importante de bani pentru a susține paralelismul etnic. Presă susținută din fonduri dedicate ale Guvernului de la Budapesta, școli sau grădinițe, stadioane și săli de sport sunt construite pentru ca maghiarii din
Transilvania să poată trăi „ca în Ungaria, nu ca în România” – după cum declara un oficial maghiar.
Promițând „reunificarea virtuală” a națiunii, Ungaria a cheltuit în Transilvania peste 145 de milioane de euro în 2017 și o sumă similară în 2018, iar, în 2019, Ungaria a lansat fundația Pro Economica, prin care a promis să verse 312 milioane de euro sub formă de mici fonduri destinate dezvoltării agriculturii[29]. Niciodată însă nu știm destinația acestor sume și nici factura totală, deoarece guvernul Orbán nu face publice aceste date, nici chiar la cererea presei.
Rezultatul este unul care accentuează distanța socială mare și duce la un adevărat paralelism etnic, necesar guvernului Orbán inclusiv pentru o jumătate de milion de voturi de la cei cu dublă cetățenie.
Într‑un studiu longitudinal în care, pe baza unor analize secundare, s‑au delimitat câteva „tipuri ideale” ale manifestărilor identitare în spațiul transilvan, sociologul clujean Marius Lazăr realiza un „portret” al maghiarilor din secuime, în care notează că în cazul populației de aici este vorba despre subiecți a căror autoidentificare se face în termeni etnici, prin mențiuni precum „maghiar” și maghiar ardelean. Familiile maghiare sunt cvasi‑integral omogame, cu soțul sau soția de aceeași naționalitate. Interacțiunile predilecte sunt intra‑maghiare, la toate nivelurile, inclusiv familiale sau vizând încrederea și relațiile de prietenie – românii sau alte etnii fiind contactați mai mult vizual („îi cunosc din vedere”). Închiderea se asociază cu o slabă mobilitate teritorială, ”subiecții interacționează predilect cu alți maghiari și vorbesc întotdeauna în limba maghiară între prieteni și niciodată în limba română, chiar dacă parcursul școlar l‑au realizat, în mod egal, în românește și maghiară”. Sociologul clujean mai remarca tendința de autocompătimire identitară exprimată de acordul moderat cu enunțul: „Faptul că m‑am născut maghiar îmi face viața mai grea” se combină cu mândria de a fi maghiar și cu dezaprobarea totală a celor de altă etnie (români sau romi) – care în nici un caz nu „ar face lumea mai bună”. În fine, această formă de scepticism etnic, mai curând, se combină cu distanțarea fermă de statutul dat de cetățenia română, care este mai degrabă stigmatizant și cu retragerea sprijinului moral necondiționat acordat unui astfel de stat.[30]
Cazul recent din localitatea Ditrău (județul Harghita), unde comunitatea locală – aproape în totalitate de etnie maghiară – s‑a revoltat față de angajarea la brutăria din localitate a doi muncitori din Sri Lanka și și‑a manifestat îngrijorarea că acest fapt poate reprezenta un precedent periculos pentru prezervarea siguranței și tradițiilor locale, aduce o dovadă în plus că minoritățile maghiare din alte teritorii sunt o cutie de rezonanță mult mai bună decât societatea maghiară dintre granițele Ungariei pentru politicile separatiste și de stimulare a paralelismului etnic, promovate de Budapesta, sub regimul iliberal al lui Viktor Orbán. Maghiarii din zona Ținutului Secuiesc sunt ținuți în captivitatea coliviei etnice, iar blocarea integrării ca cetățeni ai statului român este un scop atins al regimului Orbán.







[1] M. Marcussen et al., “Constructing Europe? The Evolution of French, British and German nation state identities”, în Journal of European Public Policy, 1999, (6)4, 614 – 633.
[2] V. Della Sala, “Political Myth, Mythology and the European Union”, în Journal of Common Market Studies, Special Issue edited by V. Della Sala, 2010, 48 (1), 1 – 20.
[3] P. Akman& Hussein K. Hussein, “Myth and Myth-Making in the European Union”, în 201 Journal of Common Market Studies, 2010, 48 (1), 111 – 132.
[4] Innes, A. Innes, “The Political Economy of State Capture in Central Europe”, în Journal of Common Market Studies, 2014, (52)1, 88 – 104, Special Issue on Eastern Enlargement Ten Years On.
[5] P. Krasztev & J. van Til (eds.) (2015). The Hungarian Patient: Social Opposition to an Illiberal Democracy, Budapest: CEU Press, 2015, p. 389.
[6] V. Helgesen,”Hungary’s journey back into past”, în Financial Times, 29 August 2014/ http://www. ft. com/intl/cms/s/0/2234f99a-2942 – 11e4 – 8b81 – 00144feabdc0.
html#axzz3Bko4IFrW/
[7] T. Benner &W. Reinicke, “Fixing Europe’s Orbán Problem”, în Project Syndicate (2014)/
http://www. project-syndicate. org/print/thorsten-benner-and-wolfgang-h--reinicke-demandthat-eu-leaders-force-hungary-s-authoritarian-prime-minister-to-change-course./
[8] Z. Kovacs, 2014. “Imre Nagy Reburied, Viktor Orbán’s Political Career Launched 25 Years Ago Today”, în The Budapest Beacon (2014) June 16. / http://budapest- beacon. com/politics/imre-nagy-reburied-viktor-Orbáns-political-career-launched-25-years- ago-today/8864. /
[9] G. Mink, P. Bonnard, (eds), Le passé au présent: Gisements mémoriels et actions historicisantes en Europe centrale et orientale (Past to Present: Memory Deposits and Historicizing Actions in Central and Eastern Europe). Paris: Michel Houdiard Éditeur, 2010.
[10] S. Benazzo, Not All the Past Needs To Be Used: Features of Fidesz’s Politics of Memory, în Journal of Nationalism, Memory & Language Politics, Volume 11 Issue 2, DOI 10. 1515/jnmlp-2017-0009
[11] B. Fowler, “Nation, State, Europe and National Revival in Hungarian Party Poli-
tics: The Case of the Millennial Commemorations”, în Europe-Asia Studies, 2004, 56 (1): 57–83.
[12] E. Oltay, Fidesz and the Reinvention of the Hungarian Center-Right. Budapest: Századvég Kiadó, 2012.
[13] M. Kundera, 1985. “Un Occident kidnappé ou la tragédie de l’Europe centrale” (A Kidnapped West, or the Tragedy of Central Europe), 1985, Le Débat 5 (27): 3-23.
[14] https://www. veritasintezet. hu/en/
[15] L. Neumayer, “Integrating the Central European Past into a Common Narrative: The Mobilizations Around the ‘Crimes of Communism’ in the European Parliament”, în Journal of Contemporary European Studies, 2015, 23 (3): 344–63.
[16] E. Balogh, “Maria Schmidt’s Revisionist History of World War II and the Holo- caust. Part I,” The Hungarian Spectrum (blog). 2014, June 9. / http:// hungarianspectrum. org/2014/06/09/maria-schmidts-revisionist-history-of-world-war-ii- and-the-holocaust-part-i/.
[17] Interviu cu Gábor Egry, martie 2017, prezentat în S. Benazzo, Not All the Past Needs To Be Used: Features of Fidesz’s Politics of Memory, Journal of Nationalism, Memory & Language Politics, Volume 11 Issue 2, DOI 10. 1515/jnmlp-2017-0009
[18] H. Nyyssönen, “History in the First Parliament: The Politics of Memory in Hun- gary 1990-1994”, în Hungarologische Beiträge, 2002, (14): 163-189
[19] M. Svašek (ed.), Postsocialism. Politics and Emotions in Central and Eastern Europe. Oxford: Berghan, 2006.
[20] G. Gyáni, “Memory and Discourse on the 1956 Hungarian Revolution”, în Europe- Asia Studies, 2006, 58 (8): 1199–1208.
[21] J. Michel, Gouverner les memoires : les politiques mémorielles en France, Paris, PUF, 2010
[22] L. Neumayer, «Dépasser Trianon» Les transformations du nationalisme hongrois, de la «politique de la nation» à la protection des minorités dans l’UE, în Politique Europeenne, 2012, n° 37
[23] Szabó et Lazar, 1994; Greenfeld, 1999.
[24] Neumayer, op. cit.
[25] J. Hughes, G. Sasse, «Monitoring the Monitors: EU Enlargement Conditionality and Minority Protection in the CEECs», în Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 2003/1, /www. ecmi. de/publications/ detail/issue-12003-62/.
[26] L. Neumayer, «Chapter 13», în History, Memory and Politics in Central and Eastern Europe, 2013.
[27] IRES, Volumul eșantionului: 1. 267 indivizi de 18 ani și peste; Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național; Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2, 8%; Perioada anchetei: Martie 2013. Studiul poate fi accesat la http://www. ires. com. ro/articol/225/prieteni--i-du%C8%99mani. -perceptii-asupra-rela%C8%9Biilor-interetnice-din-romania
[28] IRES, Maghiarii din România. Percepții și reprezentări privind Tratatul de la Trianon, octombrie 2019; Volumul eșantionului: 659 subiecți 18+, de etnie maghiară, rezidenți în județele Harghita și Covasna; Tipul eșantionului: Aleatoriu, probabilist; Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ± 3, 8%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)
[29] https://balkaninsight. com/author/akos-keller-alant/?lang=ro
[30] M. Lazăr, Semantică socială și etnicitate. O tipologie a modurilor identitare discursive în România; Studii de atelier. Cercetarea minorităților naționale din România, Nr. 26, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2009.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

UN CAZ DE ABANDON: GUVERNUL ROMÂNIEI ABANDONEAZĂ ȘCOALA

Partidul Social Democrat consideră că educația este singurul mijloc pentru un individ de a-și schimba destinul în bine și este singura inves...