Minorități turbulente și majorități obtuze

În 23 decembrie, anul trecut, ziarul L´Humanité titra mare pe o pagină „România. Minoritățile la putere?”, iar ca subtitlu apărea mențiunea: „un președinte luteran ar putea desemna un prim-ministru musulman într-o țară cu 80% ortodocși”. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, poate și pentru că minoritățile nu complotează împotriva majorității, așa cum cred încă foarte mulți dintre noi. Dar societatea este o arenă în care se confruntă actorii sociali, cum le spunem noi, sociologii, uneori, oamenilor.

Sociologii și psihologii s-au ocupat în ultima vreme de minorități în toate felurile și cu multă bunăvoință. Au descoperit minoritățile active, adică acelea care reușesc să schimbe unele reguli sociale, chiar împotriva unor majorități care, teoretic, sunt mai puternice, dar care sunt mai tolerante în unele momente, astfel că acceptă să facă concesii.

Mișcările de protest social vin, de cele mai multe ori, din partea minorităților turbulente, cele care vor să schimbe regulile. Minoritățile pot să nu respecte stric regulile sociale, pentru că sunt defavorizate de principiu și majoritarii sunt mai toleranți. Sigur că toleranța nu se întinde peste tot, dar, cel puțin în ultimii ani, este destul de puternic apărată cu toate mijloacele de către comunitatea internațională prin tot fel de sancțiuni și condiționări.

Însă minoritățile merg pe un asalt asupra societății si, în multe situații, câștigă. Nassim Taleb, cunoscutul autor al teoriei lebedei negre, specialist în analiza riscului, demonstrează, prin exemple din viața cotidiană, că minoritățile câștigă prin intoleranță și dacă prelungim spre ultimele consecințe raționamentul, toleranța nelimitată a majorității va conduce cu necesitate la disoluția toleranței înseși. Într-un studiu de caz analizat de el, într-un mare oraș occidental pentru că o minoritate de vreo 10% nu mănâncă decât un anumit tip de carne, iar majoritatea mănâncă orice, aprovizionarea cu tipul de carne preferat de minoritari va face obiectul preocupării tuturor, astfel încât, per total, achizițiile din acest tip de carne ajung la 70% din piața totală.

Mai în glumă, mai în serios, un prieten îmi spune adesea: aș vrea să fiu minoritar. Este simplu de ce: ca majoritar nu am nicio scuză, nu mă pot plânge, nu pot fi victimă, nimeni nu mă mângâie pe creștet, nimeni nu mă protejează, competiția la admitere la facultate, inainte de 89 cand am fost colegi, la secția română era de 25 pe loc, la secția maghiară doar de trei pe un loc. În fine, îmi spune, am și alte argumente, dar nu vreau să mă critice cei care mânuiesc arma politically correct. Dar dacă vorbim despre politically correct, aceasta chiar este o armă cu care minoritățile au cucerit scena și au amuțit de multe ori gurile sparte ale majorității.

Minoritățile active, agitatoare, în cele mai multe cazuri, reușesc să învingă majoritatea tăcută. Grupurile care nu participă la bătălia și scandalul de invective din spațiul public, mai nou, acesta fiind înlocuit de spațiul virtual, nu există decât în rarele momente în care sunt obligate să se exprime. Uneori. această majoritate tăcută, pe care greșit o consideram moartă, se duce la vot și produce surprize sau răsturnări spectaculoase, cum a fost cazul mobilizării din turul doi în cazul alegerilor prezidențiale din 2014, de la noi. Când majoritatea tăcută se exprimă gestual sau faptic, aceasta poate produce unele răsturnări de situație, dar când trec alegerile, tot minoritățile revin în spațiul public și conduc conversațiile publice.

Majoritatea tăcută și leneșă este tot mai puțin la modă. Minoritățile active își construiesc mijloace speciale pentru a învinge în epoca post-adevar. Ele pot să folosească arma politically correct, după care să ascundă o serie de adevăruri.

Suntem în epoca post-factualității, pot spune ei, nu ne mai bateți la cap cu adevărurile voastre demodate. Poate ca acum încă nu e adevărat, dar ne putem aștepta ca, în viitor, lucrul acesta să se întâmple, deci să nu ne uităm la detaliile de moment. Minoritățile pot să folosească „adevăruri alternative”, nu contează că acestea se pot plasa între „fake news” și ciudatele „alternative facts”. Desigur, rezultatul este o confuzie generală și intenționată.

Minoritățile se pot autoidentifica în postura de cei mai buni dintre cei buni, români care au o conștiință superioară și o viziune despre viață care îi face să le fie milă de cei care încă trebuie să asculte de multe ori „Deșteaptă-te, române!” până să-și facă efectul.

La noi, sondajul IRES prezentat în acest număr din Sinteza arată că majoritățile se pot forma destul de ușor și datorită unei aplecări pronunțate a românilor spre comportament defensiv și conformism, așa cum arată și lucrările din ultima vreme realizate de profesorul Daniel David. Când vorbim despre interesul minorităților, 64% dintre români spun că minoritățile își urmăresc doar propriul interes, care nu se întâlnește cu cel colectiv, chiar dacă asta se afla în ușoară contradicție cu optimismul din răspunsul la întrebarea dacă oamenii simpli, bine organizați, ar putea influența semnificativ mersul lucrurilor: 84% cred că da, cifră care este influențată, probabil, de revoltele de stradă din această perioadă.

În timp ce 66% spun că ei cred că este bine ca în viață să încerci să fii cât mai asemănător cu ceilalți, 76% cred orbește în majoritatea ca judecată împărtășită de cei mai mulți (Dacă un lucru este acceptat de cea mai mare parte dintre oameni, este clar că este un lucru bun) și, poate mai relevant, 37% dintre români cred, radical, că toți membrii societății trebuie să se alinieze valorilor majoritare. În fine, aici procentul putea fi mai mare, dar, probabil, subiecții s-au prins că trebuie să fie mai deschiși fiind o prescripție atât de radical exprimată, însa găsim și raționamentul celor 43% care cred că grupurile mici pot influența majoritățile.

Și totuși, cum se poate ajunge la proteste sociale care devin știre mondială într-o societate cum este cea descrisă de studiile psiho-sociologice? Simplu: majoritățile pot fi majorități obtuze, mai ales atunci când sunt conduse de elite slabe, care nu înțeleg că logica majoritară este doar principiu fondator dar nu și unic, adică discreționar, principiu de funcționare sau mecanism de management social.

Majoritatea obtuză se poate așeza la putere disprețuind tot ce nu intră în sfera sa de interes imediat, mai ales disprețuind sensibilitățile colective.

Majoritățile obtuze pot disprețui dialogul, comunicarea și continuă lupta surdă din timpul care era destinat luptei pentru putere. Când elita majorității caută să domnească și să sugrume, să preseze și să nu se uite la feedbackul social, atunci se formează minorități disperate, care pot erupe în societate, cu sau chiar fără ajutorul unor organizații de interese legitime sau ilegitime. În aceste cazuri, majoritățile obtuze se pot deșira încet, deoarece se pierde pe drum puterea numărului.

Elita majorităților, când există, deoarece putem avea și majorități fără cap, trebuie să treacă mai multe probe complicate. Prima este să oprească gloata câștigătoare să ia întreaga societate ca pradă de război și să devasteze arealul social. A doua este clarviziunea de a înțelege că o victorie în alegeri nu crește nivelul de inteligență și înțelepciunea celor care o compun, iar ceilalți, învinșii – să spunem, nu devin dintr-o dată mai prosti și mai inerți. Când reprezentanții majorității uită de responsabilitatea lor socială și vor să-și servească doar propria armată, pericolul de a pierde repede majoritatea este foarte mare, deoarece dincolo de modul în care definim minoritatea și majoritatea, unii față de alții, sau ambele în reper cantitativ, ori ca distanță față de un centru de putere, altceva este mai important, ceva de care majoritățile uită, este vorba de CRITERIUL fundamental: criteriul civilizației și respectul contractului social. OMUL trebuie respectat indiferent de țarcurile în care, momentan, se află, în cel al majorității sau în cel al minorității. Orice cetățean trebuie să se bucure de respect egal, fie că este din Nord sau din Sud, de la sat sau de la Oraș, dintr-o comunitate care ne place sau nu ne place. Dacă respecți criteriul acesta, ca o condiție minimă, atunci te poți enerva pe minoritățile agitatoare, turbulente, cum vrei să le etichetezi ideologic sau propagandistic, dar poți fi sigur că, dacă respecți această condiție minimă, atunci toate aceste minorități vor ajunge să te respecte și să te recunoască, chiar dacă se vor lupta în continuare pentru drepturile și interesele lor. Și încă ceva, o regulă de etică politică, numai în barbaria trecutului indepărtat, învingătorul lua totul.

În fine, elita majoritară, când ea există, trebuie să mai treacă o probă de inteligență, o probă de istețime mai degrabă, nici măcar una de cultură: înțelegerea că orice majoritate este perisabilă și tot mai fragilă, într-o lume tot mai fragmentată în care acolo sus, la guvernare, de exemplu, se stă, în medie, doar o jumătate de mandat, în ultimii 10 ani. Altfel spus, în orice majoritate, există zeci de grupuri minoritare care se activează doar în situații disperate. Să listam câteva dintre aceste minorități latente, tăcute, dar nu inexistente.

Există o minoritate a celor care cred în pace socială și sunt sătui de războaiele politice, culturale sau personale ale elitelor. Este o minoritate care se supune, dar nu e compusă doar din savanți și stoici, ci și din oameni neinstruiți, nu e doar la oraș sau doar printre tineri.

Cu siguranță, există și o minoritate a oamenilor care respectă interesul colectiv, uneori au curajul să-l numească interes național, chiar dacă o fac delimitându-se de uzaje politice concrete. Sunt, poate, oameni care nu se consideră excepționali, nu vor decorații pentru că rămân în țară, dar sunt furnicile care realizează PIB-ul și bugetul. Ar vrea și ei să vadă că banii se duc acolo unde trebuie, dar decența nu îi face să meargă în stradă, însă disperarea poate să-i scoată și să-i adauge minorităților mai vocale.

Există probabil și minorități care iubesc natura și minorități care iubesc oamenii sau civilizația mai mult decât îngustul interes personal. Nu toți se leagă cu lanțuri de porțile instituțiilor, nu toți sunt dispuși să stea în frigul de februarie prin piețe, dar dacă sunt aduși la disperare, o vor face mai devreme sau mai târziu.

Sunt minorități, nu doar etnice, chiar formate din români get-beget, care ar dori ca localitatea sau județul lor să poată să se administreze mai bine, să nu fie necesar să meargă la București pentru aprobarea oricărui fleac. Se simt umiliți și s-au săturat, dar înțeleg situația geopolitică și nevoia unei coeziuni naționale mai strânse; și ei dau câteodată cu căciula de pământ cu ciudă, dar strâng din dinți și merg mai departe. Poate și-au pierdut speranța pentru acum, poate nu mai cred că vor fi ascultați, dar nu se poate să nu spere că într-o zi vor deveni cetățeni egal respectați.

Este adevărat că spațiul social este și un spațiu de confruntare între majorități și minorități. Majoritățile inteligente, care practică toleranța și respectul minorității, cele care știu să împartă puterea nu pierd niciodată războiul. Majoritățile obtuze nu au cum să câștige, își creează dușmani imediat, se detonează fără să vrea.

Deocamdată, viitorul  nu sună bine!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 37, februarie 2017.

Să ne fie frică de majoritatea lui Ponta?

Motto:

”Cu piedica puştii trasă
Şade o vânătoreasă
Tremurând cu tot cu casă
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte

Într-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel…”

 

E nevoie de echilibru politic? Ce facem cu ideologia echilibrului politic?

Răspund tezist, încă de la început; trebuie să nu ne mai cramponăm de teoria majorităților fragile. Este interesantă ca ideologie a societății civile, am crezut și eu că e bună, dar am observat în practică faptul că nu prea funcționează.

Am fost victimele iluziei echilibrului politic, care cică s-ar traduce în mai multă democrație sau în control al puterii. Poate în teorie, în practică însă nu a fost niciodată așa. Într-o democrație ca a noastră, coalițiile s-au destrămat mai mereu și dezechilibrul a folosit însă la altceva: la fabricarea unor majorități artificiale și la consacrarea unor făcători de consens, a unor șmecheri ai politicii - combinatorii. Acești combinatori au făcut și au desfăcut majorități mutând trupe de colo colo și adunând oaste de strânsură prin migrație politică pentru a satisface interese de moment, dar nu mari proiecte politice. Odată cu majoritatea asta mare, USL ar putea să-și scoată la pensie o generație de supraviețuitori.

Indiferent de procentul de la vot, la noi a functionat doar regula ”învingătorul ia totul”. Indiferent cine a a câstigat nu a reaușit să impartă resursele de putere.

Ce a rezultat din echilibrul politic fragil am văzut în ultimele două mandate ale Parlamentului. A fost fabricată de fiecare dată o majoritate artificială în Parlament prin mecanismul soluției imorale. Tăriceanu a condus cu 22% peste doi ani și jumătate, dar nu a avut curajul să oficializeze o alianță cu acte între PSD și PNL. De pe urma acestei alianțe au câștigat anumiți pesediști și județele spre care Premierul vărsa constant mari sume de bani.

Un sistem fragil a făcut mult mai impoartantă contribuția fiecărui membru al Parlamentului, iar la fiecare moțiune de cenzură traseiștii își renegociau greutatea lor în aur. Am văzut chiar un articol scris de un analist străin care ne spunea că migrația politică nu este chiar atât de negativă, deoarece ea funcționează ca o primă majoritară, adică ajută să se poată lua decizii.

Acest sistem a avut influențe și asupra consistenței politicii, deoarece liderilor care au majorități fragile le este frică să-și pună în practică programele de austeritate. Liderii politici conduc doar cu ideea rutieră „la limita evitării oricărui pericol” și nimic important nu se întâmplă. Un lider care nu are o majoritate consistentă în Parlament este mereu mânat de logica supraviețuirii politice, nu de cea a transformării. Trebuie să negocieze la infinit fiecare proiect serios și nu este ușor să realizezi asta, mai ales în perioadă de criză. Șantajul asupra unui lider cu majoritate fragilă este continuu. Fiecare parlamentar are de cerut sume de bani pentru sine, biserici, sate, școli sau întreprinderile economice ale susținătorilor săi. Nu mai vorbesc de influența liderilor locali, care ”dețin” fiecare parlamentarii lor și amenință mereu că îi retrag de la sprijinul guvernului.

O majoritate fragilă a crescut și rolul altor actori politici, cum este Președintele României. Chiar dacă și Președintele a fost ales „la mustață”, de două ori, după vot, Președintele țării devine „președintele tuturor românilor” și dacă este mai jucător din fire va presa mereu asupra unei majorități fragile, desfăcând-o sau refăcând-o după cum vrea sau după cum crede. Este clar că o majoritate slabă nu favorizează niciodată reformele sociale. Este bine ca un lider să facă schimbările grele la început de mandat, când are multă susținere și când încă nu s-a coalizat o opoziție împotriva lui. Așa cum este acum momentul pentru Victor Ponta. Peste șase luni s-ar putea să fie prea târziu, cu toată majoritatea solidă.

Când majoritatea este fragilă, toată lumea visează la răsturnarea guvernului sau la încercarea solidității lui cu moțiuni de cenzură. Moțiunile simple sau cele de cenzură sunt acte democratice de verificare a majorităților și de cenzură a puterii executive, dar repetarea lor mecanică, la infinit, doar ca o hărțuire, erodează și creează o tensiune politică artificială. De multe ori, la câte o moțiune de cenzură, moțiune care ar trebui să ofere loc pentru o dezbatere asupra unei probleme de fond, de fapt nu se discuta nimic, se scrie un text slab, iar dezbaterea nici măcar nu interesează pe nimeni.

În general, majoritățile fragile nu creează mai multă democrație, poate doar mai multă încleștare. Am văzut că fiecare dintre tabere caută să asigure sprijinul presei sau societății civile, absorbind lideri și realizând un câmp de luptă politic peste toată suprafața locurilor publice. Să ne uităm la bătălia dintre Traian Băsescu și Parlamentul României din momentul procesului comunismului și până acum. A fost o luptă absurdă care nu a produs nici legi mai bune, nici proiecte și nici reformă. Traian Basescu și Emil Boc și-au trecut prin forță proiectele fără dezbatere, dar acestea nu au avut efectul dorit, neavând destulă legitimitate. Invers, Parlamentul l-a executat de câte ori l-a prins pe Traian Băsescu, dar nici Parlamentul nu i-a crescut încrederea, având azi nevoie de o solidă strategie de recâștigare a încrederii și a credibilității, deoarece este cea mai impoartantă instituție a democrației în epoca modernă.

Majoritățile fragile au făcut ca niciuna dintre tabere să nu cedeze, deci o negociere între blocurile aflate în conflict s-a făcut doar în 2008, la coaliția PDL-PSD, dar totul a durat foarte puțin, mai bine nu se făcea. În politica noastră emoțională și plină de orgoliu, dar golită de cultură politică și de profesionalism managerial, politicienii nu negociază decât atunci când unul este sus și altul jos. Fără  dezechilibru este greu să convingem pe cineva ca este în interesul țării să împartă cu cineva puterea.

În majoritatea fragilă, fiecare dintre combatanți caută să încline balanța, să acumuleze puncte în fiecare zi, astfel că vom avea o campanie electorală permanentă, la propriu, nu la figurat. Se fac doar demagogie, populism și politicianism, în speranța că cine știe ce eveniment neprevăzut îl poate dărâma pe celălalt din șaua guvernării.

Să ne speriem de o mare majoritate?

Bocitoarele de serviciu au început să se plângă de cele două treimi ale USL: că va dispărea democrația, că useliștii vor muta țara mai la est sau că nimeni nu va mai avea loc în România de useliștii cei umflați și grași. De partea cealaltă, unii scriu ode despre salvarea României de către o majoritate pe care o așteptam de un secol.

Este tot o dovadă de manelism politic și de incultură. O majoritate solidă este de dorit, dar nu ca soluție în sine, cu toate că poate avea o valoare instrumentală importantă. Evident, ea reprezintă și un risc, dar despre asta vom vorbi mai la final.

Deci o majoritate solidă este una bună, dar nu neapărat pentru ceea ce visează unii: adică vor putea face ceea ce vor cu bugetul, cu constituția sau cu funcțiunile statului român în general. O majoritate solidă îl poate ajuta pe lider să pornească un proces de modernizare politică sau de reformă a administrației și poate chiar o strategie de reindustrializare a țării, deoarece poate face un plan pe termen mai lung. Dar o majoritate solidă nu este nici un sprijin dacă nu are în față un guvern și o echipă de comisii și de comitete de specialiști care să reproiecteze tot ce se va întâmpla în viitor în România pentru a micșora decalajele față de Europa și față de modernitate. Majoritatea poate să sprijine orice: de la lenea gândirii și prăduirea resurselor până la o strategie dură de reformă a școlii, spitalului sau la reîmpărțirea administrativă, mai ieftină și mai eficientă.

Într-o majoritate solidă, contribuția marginală a fiecărui actor politic la susținere este mai mică, deci capacitatea lui de șantaj e diminuată, golul pe care l-ar lăsa plecând la adversar fiind mai mic. Liderul are mai multă liniște și poate fi mult mai curajos în acțiunile sale, mai ales în cele care sunt nepopulare - și de cele mai multe ori reformele serioase sunt nepopulare. Un lider abil poate crea concurențe între susținători și atunci el va avea un pic de liniște în timp ce ei se luptă pentru influență.

Într-o majoritate mai solidă se pot gândi proiecte politice sau administrative de mai mare anvergură, deoarece orice majoritate visează să stea cel puțin zece ani la putere. Câteodată, iluzia rămânerii la putere se întinde pe decenii, cum credea un lider CDR în 1997 când a spus ”Cincizeci de ani în opoziție, cincizeci de ani la putere”. Nici măcar visul unui deceniu la putere încă nu l-a realizat nimeni la nivel executiv și cred că imposibilitatea de a lega două cicluri politice este un mare handicap pentru modernizarea României, dincolo de handicapurile guvernanților care trec pe la Palatul Victoria.

Într-o majoritate puternică se creează repede și o opoziție internă, deoarece este clar că nu pot fi satisfăcute toate interesele. Într-o mare majoritate sunt foarte multe guri de hrănit și resursele sunt aceleași.  

Iluzia că o mare majoritate este soluția în sine pentru toate problemele este la fel de greșită precum cea a celor care cred că doar fragilitatea majorității poate aduce echilibru politic și stabilitate. O mare majoritate nu schimbă cu nimic cantitatea de resurse, nu adaugă mai multe resurse în vistierie, aduce doar resurse de susținere, dar astea pot fi o povară. Cererea socială este maximă, liderul nu mai are nici un loc de întors. La o mare majoritate, lumea se duce cu sacul. „De ce nu se poate ca să ni se dea?” spunea o brunetă din Ferentari, iar când un partid conduce cu 70% în Parlament nu are pe cine da vina pentru lipsa de resurse.

La o majoritate forțoasă reapare rapid sintagma partidul-stat și asta duce foarte repede la o pierdere serioasă și accelerată de popularitate și de legitimitate. Când apar asemenea majorități se naște repede o reacție socială de apărare și societatea civilă se recompune rapid, ca la un semn de pericol. Să nu ne ascundem, dar chiar și presiunea externă este mai mare pe o asemenea majoritate, tocmai pentru că marilor noștri parteneri le convin liderii mai fragili când e vorba de impunerea sau propunerea unor proiecte. Sigur, partenerii NATO vor fi interesați de mai multă stabilitate în jurul scutului antirachetă, dar nu cred că toată lumea va privi cu ochi buni un lider stabil care poate spune veto în anumite situații (nu vorbesc aici de veto-ul ăla discutat în această toamnă).

O majoritate solidă are sau poate să își procure și minți limpezi care se gândesc că este normal să facă ceva pentru cetățeni pentru că nu vor avea nici o justificare la alegerile următoare. E adevărat că la o majoritate solidă scapi de presiunea adversarului politic, dar se multiplică presiunea directă a oamenilor și a problemelor lor. În mintea lor, este inadmisibil să le spui că suntem săraci cand ai 70% în Parlament. Este ca efectul cărții de credit asupra cumpărătorului, nu îți dai seama câți bani ai, deorece simbolul îți dă siguranță, iar simbolul unei majorități solide este o soluție pentru angoasele privind ziua de mâine. Chiar dacă este numai o chestiune de pragmatism politic, efectul poate fi accelerator asupra unor proiecte sociale mai inteligente, la o protecție socială mai puțin pasivă și la necesitatea de a aduce oameni din mai multe locuri spre guvern pentru a diminua presiunea unor grupuri constituite politic.

Apoi, o majoritate puternică ia toată factura socială asupra sa. Liderului nu-i ajung banii din buget, va trebui să facă și optimizări. Își poate permite să se lupte cu populismele dacă este o putere rațională și nu o ia razna. E adevărat că unii spun că „puterea absolută corupe absolut”, dar chiar și acest lucru este un handicap pentru puterea totală. Deci să așteptăm și să vedem ce va fi, să ne păstrăm fruntea rece și inima caldă, cum zice poetul.

Concluzie.

Să nu ne speriem de o majoritate solidă. Să nu începem să credem că această majoritate va produce lapte și miere, ea nu este o soluție în sine, este o șansă pentru Victor Ponta și USL, dar poate fi și o șansă pentru România. Depinde doar de Victor Ponta. Marile majorități nu țin de foame, iar noi trebuie să fim realiști: România nu va ieși din această gaură neagră a istoriei fără efortul tuturor și fără o schimbare masivă de mentalitate care sa inceapă cu politicienii dar să-și facă efecte până la ultimul cetățean.

Să nu plângem după echilibrele trecute, au produs doar scandaluri, incoerențe, conflicte și mașinațiuni. Au creat un simulacru de viață politică, dar și o falsă senzație de democrație. Nu cred că trebuie să ne înfricoșăm de majoritatea lui Ponta, poate că se va înfricoșa el mai tare de ea. Și ar avea motive mai multe chiar decât noi, cei din tribună, sau decât cei care au fost trimiși cu o lovitură de stânga spre somnul fără vise al opoziției.

Articol pentru http://adevarul.ro/