Să ne fie frică de majoritatea lui Ponta?

Motto:

”Cu piedica puştii trasă
Şade o vânătoreasă
Tremurând cu tot cu casă
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte

Într-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel…”

 

E nevoie de echilibru politic? Ce facem cu ideologia echilibrului politic?

Răspund tezist, încă de la început; trebuie să nu ne mai cramponăm de teoria majorităților fragile. Este interesantă ca ideologie a societății civile, am crezut și eu că e bună, dar am observat în practică faptul că nu prea funcționează.

Am fost victimele iluziei echilibrului politic, care cică s-ar traduce în mai multă democrație sau în control al puterii. Poate în teorie, în practică însă nu a fost niciodată așa. Într-o democrație ca a noastră, coalițiile s-au destrămat mai mereu și dezechilibrul a folosit însă la altceva: la fabricarea unor majorități artificiale și la consacrarea unor făcători de consens, a unor șmecheri ai politicii - combinatorii. Acești combinatori au făcut și au desfăcut majorități mutând trupe de colo colo și adunând oaste de strânsură prin migrație politică pentru a satisface interese de moment, dar nu mari proiecte politice. Odată cu majoritatea asta mare, USL ar putea să-și scoată la pensie o generație de supraviețuitori.

Indiferent de procentul de la vot, la noi a functionat doar regula ”învingătorul ia totul”. Indiferent cine a a câstigat nu a reaușit să impartă resursele de putere.

Ce a rezultat din echilibrul politic fragil am văzut în ultimele două mandate ale Parlamentului. A fost fabricată de fiecare dată o majoritate artificială în Parlament prin mecanismul soluției imorale. Tăriceanu a condus cu 22% peste doi ani și jumătate, dar nu a avut curajul să oficializeze o alianță cu acte între PSD și PNL. De pe urma acestei alianțe au câștigat anumiți pesediști și județele spre care Premierul vărsa constant mari sume de bani.

Un sistem fragil a făcut mult mai impoartantă contribuția fiecărui membru al Parlamentului, iar la fiecare moțiune de cenzură traseiștii își renegociau greutatea lor în aur. Am văzut chiar un articol scris de un analist străin care ne spunea că migrația politică nu este chiar atât de negativă, deoarece ea funcționează ca o primă majoritară, adică ajută să se poată lua decizii.

Acest sistem a avut influențe și asupra consistenței politicii, deoarece liderilor care au majorități fragile le este frică să-și pună în practică programele de austeritate. Liderii politici conduc doar cu ideea rutieră „la limita evitării oricărui pericol” și nimic important nu se întâmplă. Un lider care nu are o majoritate consistentă în Parlament este mereu mânat de logica supraviețuirii politice, nu de cea a transformării. Trebuie să negocieze la infinit fiecare proiect serios și nu este ușor să realizezi asta, mai ales în perioadă de criză. Șantajul asupra unui lider cu majoritate fragilă este continuu. Fiecare parlamentar are de cerut sume de bani pentru sine, biserici, sate, școli sau întreprinderile economice ale susținătorilor săi. Nu mai vorbesc de influența liderilor locali, care ”dețin” fiecare parlamentarii lor și amenință mereu că îi retrag de la sprijinul guvernului.

O majoritate fragilă a crescut și rolul altor actori politici, cum este Președintele României. Chiar dacă și Președintele a fost ales „la mustață”, de două ori, după vot, Președintele țării devine „președintele tuturor românilor” și dacă este mai jucător din fire va presa mereu asupra unei majorități fragile, desfăcând-o sau refăcând-o după cum vrea sau după cum crede. Este clar că o majoritate slabă nu favorizează niciodată reformele sociale. Este bine ca un lider să facă schimbările grele la început de mandat, când are multă susținere și când încă nu s-a coalizat o opoziție împotriva lui. Așa cum este acum momentul pentru Victor Ponta. Peste șase luni s-ar putea să fie prea târziu, cu toată majoritatea solidă.

Când majoritatea este fragilă, toată lumea visează la răsturnarea guvernului sau la încercarea solidității lui cu moțiuni de cenzură. Moțiunile simple sau cele de cenzură sunt acte democratice de verificare a majorităților și de cenzură a puterii executive, dar repetarea lor mecanică, la infinit, doar ca o hărțuire, erodează și creează o tensiune politică artificială. De multe ori, la câte o moțiune de cenzură, moțiune care ar trebui să ofere loc pentru o dezbatere asupra unei probleme de fond, de fapt nu se discuta nimic, se scrie un text slab, iar dezbaterea nici măcar nu interesează pe nimeni.

În general, majoritățile fragile nu creează mai multă democrație, poate doar mai multă încleștare. Am văzut că fiecare dintre tabere caută să asigure sprijinul presei sau societății civile, absorbind lideri și realizând un câmp de luptă politic peste toată suprafața locurilor publice. Să ne uităm la bătălia dintre Traian Băsescu și Parlamentul României din momentul procesului comunismului și până acum. A fost o luptă absurdă care nu a produs nici legi mai bune, nici proiecte și nici reformă. Traian Basescu și Emil Boc și-au trecut prin forță proiectele fără dezbatere, dar acestea nu au avut efectul dorit, neavând destulă legitimitate. Invers, Parlamentul l-a executat de câte ori l-a prins pe Traian Băsescu, dar nici Parlamentul nu i-a crescut încrederea, având azi nevoie de o solidă strategie de recâștigare a încrederii și a credibilității, deoarece este cea mai impoartantă instituție a democrației în epoca modernă.

Majoritățile fragile au făcut ca niciuna dintre tabere să nu cedeze, deci o negociere între blocurile aflate în conflict s-a făcut doar în 2008, la coaliția PDL-PSD, dar totul a durat foarte puțin, mai bine nu se făcea. În politica noastră emoțională și plină de orgoliu, dar golită de cultură politică și de profesionalism managerial, politicienii nu negociază decât atunci când unul este sus și altul jos. Fără  dezechilibru este greu să convingem pe cineva ca este în interesul țării să împartă cu cineva puterea.

În majoritatea fragilă, fiecare dintre combatanți caută să încline balanța, să acumuleze puncte în fiecare zi, astfel că vom avea o campanie electorală permanentă, la propriu, nu la figurat. Se fac doar demagogie, populism și politicianism, în speranța că cine știe ce eveniment neprevăzut îl poate dărâma pe celălalt din șaua guvernării.

Să ne speriem de o mare majoritate?

Bocitoarele de serviciu au început să se plângă de cele două treimi ale USL: că va dispărea democrația, că useliștii vor muta țara mai la est sau că nimeni nu va mai avea loc în România de useliștii cei umflați și grași. De partea cealaltă, unii scriu ode despre salvarea României de către o majoritate pe care o așteptam de un secol.

Este tot o dovadă de manelism politic și de incultură. O majoritate solidă este de dorit, dar nu ca soluție în sine, cu toate că poate avea o valoare instrumentală importantă. Evident, ea reprezintă și un risc, dar despre asta vom vorbi mai la final.

Deci o majoritate solidă este una bună, dar nu neapărat pentru ceea ce visează unii: adică vor putea face ceea ce vor cu bugetul, cu constituția sau cu funcțiunile statului român în general. O majoritate solidă îl poate ajuta pe lider să pornească un proces de modernizare politică sau de reformă a administrației și poate chiar o strategie de reindustrializare a țării, deoarece poate face un plan pe termen mai lung. Dar o majoritate solidă nu este nici un sprijin dacă nu are în față un guvern și o echipă de comisii și de comitete de specialiști care să reproiecteze tot ce se va întâmpla în viitor în România pentru a micșora decalajele față de Europa și față de modernitate. Majoritatea poate să sprijine orice: de la lenea gândirii și prăduirea resurselor până la o strategie dură de reformă a școlii, spitalului sau la reîmpărțirea administrativă, mai ieftină și mai eficientă.

Într-o majoritate solidă, contribuția marginală a fiecărui actor politic la susținere este mai mică, deci capacitatea lui de șantaj e diminuată, golul pe care l-ar lăsa plecând la adversar fiind mai mic. Liderul are mai multă liniște și poate fi mult mai curajos în acțiunile sale, mai ales în cele care sunt nepopulare - și de cele mai multe ori reformele serioase sunt nepopulare. Un lider abil poate crea concurențe între susținători și atunci el va avea un pic de liniște în timp ce ei se luptă pentru influență.

Într-o majoritate mai solidă se pot gândi proiecte politice sau administrative de mai mare anvergură, deoarece orice majoritate visează să stea cel puțin zece ani la putere. Câteodată, iluzia rămânerii la putere se întinde pe decenii, cum credea un lider CDR în 1997 când a spus ”Cincizeci de ani în opoziție, cincizeci de ani la putere”. Nici măcar visul unui deceniu la putere încă nu l-a realizat nimeni la nivel executiv și cred că imposibilitatea de a lega două cicluri politice este un mare handicap pentru modernizarea României, dincolo de handicapurile guvernanților care trec pe la Palatul Victoria.

Într-o majoritate puternică se creează repede și o opoziție internă, deoarece este clar că nu pot fi satisfăcute toate interesele. Într-o mare majoritate sunt foarte multe guri de hrănit și resursele sunt aceleași.  

Iluzia că o mare majoritate este soluția în sine pentru toate problemele este la fel de greșită precum cea a celor care cred că doar fragilitatea majorității poate aduce echilibru politic și stabilitate. O mare majoritate nu schimbă cu nimic cantitatea de resurse, nu adaugă mai multe resurse în vistierie, aduce doar resurse de susținere, dar astea pot fi o povară. Cererea socială este maximă, liderul nu mai are nici un loc de întors. La o mare majoritate, lumea se duce cu sacul. „De ce nu se poate ca să ni se dea?” spunea o brunetă din Ferentari, iar când un partid conduce cu 70% în Parlament nu are pe cine da vina pentru lipsa de resurse.

La o majoritate forțoasă reapare rapid sintagma partidul-stat și asta duce foarte repede la o pierdere serioasă și accelerată de popularitate și de legitimitate. Când apar asemenea majorități se naște repede o reacție socială de apărare și societatea civilă se recompune rapid, ca la un semn de pericol. Să nu ne ascundem, dar chiar și presiunea externă este mai mare pe o asemenea majoritate, tocmai pentru că marilor noștri parteneri le convin liderii mai fragili când e vorba de impunerea sau propunerea unor proiecte. Sigur, partenerii NATO vor fi interesați de mai multă stabilitate în jurul scutului antirachetă, dar nu cred că toată lumea va privi cu ochi buni un lider stabil care poate spune veto în anumite situații (nu vorbesc aici de veto-ul ăla discutat în această toamnă).

O majoritate solidă are sau poate să își procure și minți limpezi care se gândesc că este normal să facă ceva pentru cetățeni pentru că nu vor avea nici o justificare la alegerile următoare. E adevărat că la o majoritate solidă scapi de presiunea adversarului politic, dar se multiplică presiunea directă a oamenilor și a problemelor lor. În mintea lor, este inadmisibil să le spui că suntem săraci cand ai 70% în Parlament. Este ca efectul cărții de credit asupra cumpărătorului, nu îți dai seama câți bani ai, deorece simbolul îți dă siguranță, iar simbolul unei majorități solide este o soluție pentru angoasele privind ziua de mâine. Chiar dacă este numai o chestiune de pragmatism politic, efectul poate fi accelerator asupra unor proiecte sociale mai inteligente, la o protecție socială mai puțin pasivă și la necesitatea de a aduce oameni din mai multe locuri spre guvern pentru a diminua presiunea unor grupuri constituite politic.

Apoi, o majoritate puternică ia toată factura socială asupra sa. Liderului nu-i ajung banii din buget, va trebui să facă și optimizări. Își poate permite să se lupte cu populismele dacă este o putere rațională și nu o ia razna. E adevărat că unii spun că „puterea absolută corupe absolut”, dar chiar și acest lucru este un handicap pentru puterea totală. Deci să așteptăm și să vedem ce va fi, să ne păstrăm fruntea rece și inima caldă, cum zice poetul.

Concluzie.

Să nu ne speriem de o majoritate solidă. Să nu începem să credem că această majoritate va produce lapte și miere, ea nu este o soluție în sine, este o șansă pentru Victor Ponta și USL, dar poate fi și o șansă pentru România. Depinde doar de Victor Ponta. Marile majorități nu țin de foame, iar noi trebuie să fim realiști: România nu va ieși din această gaură neagră a istoriei fără efortul tuturor și fără o schimbare masivă de mentalitate care sa inceapă cu politicienii dar să-și facă efecte până la ultimul cetățean.

Să nu plângem după echilibrele trecute, au produs doar scandaluri, incoerențe, conflicte și mașinațiuni. Au creat un simulacru de viață politică, dar și o falsă senzație de democrație. Nu cred că trebuie să ne înfricoșăm de majoritatea lui Ponta, poate că se va înfricoșa el mai tare de ea. Și ar avea motive mai multe chiar decât noi, cei din tribună, sau decât cei care au fost trimiși cu o lovitură de stânga spre somnul fără vise al opoziției.

Articol pentru http://adevarul.ro/