În această vară, politicienii cei mai importanţi nu au
plecat în vacanţă. Nu este ceva obișnuit, nu s-a mai întâmplat. De regulă, se
pleca încă de pe la jumătatea lui iulie, apoi în august, undeva pe la sfârșit,
se făceau școli de tineret în staţiuni – la mare sau la munte, unde liderii își
umflau mușchii în faţa fetelor de la partid sau a celorlalţi membri imberbi și
spuneau lucruri trăsnite. Dar acum nu şi-au permis să plece și pot să cred că
nu au plecat din frică sau nesiguranţă. Se anunţase pe reţelele sociale
digitale că o să se întâmple o așa-zisă revoluţie și unii nu vroiau să fie
departe când se împarte prada, ceilalţi crezând și ei în teoria revoluţiei au
rămas, probabil, pentru a apăra statul, poziţiile lor de putere. Este posibil
ca toţi să se fi gândit că poate veni o revoluţie a străzii care să măture
guvernul și să schimbe regimul politic din România.
O primă mare iluzie, aceasta a revoluţiei din august,
a ţinut politicienii în priză, chiar dacă o asemenea răsturnare (nu revoluţie!)
se putea întâmpla doar în septembrie 1991, când au fost aduși 10.000 de mineri
și erau alte condiţii, iar statul era încă imprecis definit. Sigur se putea și
altfel să cadă guvernul, dar trebuia să fie la putere cineva care să se sperie
și să-și dea demisia, cum s-a întâmplat în cazul tragediei de la Colectiv. Dar,
în acest război de toate zilele, cu o guvernare care a adunat de la început
sute de mii de oameni în stradă, manifestaţiile însemnau deja un fel de
normalitate mai zgomotoasă. Iluzia revoluţiei care poate scurtcircuita procesul
lung și anevoios al schimbării democratice înflăcărează încă mintea unora,
chiar oameni de bună credinţă şi fără partizanate politice.
Dar revoluţiile veritabile sunt rare și nu aduc schimbarea
rapidă și bună, armonia și progresul. Să studiem ce s-a întâmplat cu
revoluţiile din nordul Africii, revoluţiile cu frumoase nume de flori, cu
revoluţia portocalie din Ucraina sau cu Maidanul. Au fost schimbări prin
violenţă, care au dus la destructurarea statelor și nu la instaurarea
democraţiei, a meritocraţiei sau a altor vise din teoria democratică.
Revoluţiile care schimbă o societate sunt cele pașnice, realizate de multe ori
prin compromis politic, prin luciditate, prin renunţarea la mari orgolii
personale, prin promovarea unor oameni competenţi, chiar dacă nu provin din
familia politică sau biologică, prin alianţe deștepte sau strategii de
dezvoltare îndrăzneţe. Uneori, politicienii care au avut curajul să se opună
naţionalismelor populiste sau conservatorilor de toate felurile au realizat
salturi istorice fără să moară oameni sau să se dea foc oraşelor și
instituţiilor.
Iluzia carapacei sau guvernanţa fără exterioritate
este cea după care nu e nevoie să colaborezi cu cei din opoziţie, pentru că
oricum ei nu vor decât să te dea jos. Această iluzie este completată de
credinţa că, dacă te concentrezi milimetric pe programul de guvernare și faci
în fiecare zi câte ceva, nu mai este nevoie să comunici sau să explici. Faptele
vor construi o carapace prin care te vei apăra eficient. Se mai numește și
iluzia faptelor care vorbesc de la sine și care este alimentată de speranţa că
degeaba vorbești în politică, doar faptele creează voturi. Inutil să spunem că
este o mare naivitate și că regula alternativei funcţionează și atunci când o
guvernare are rezultate bune. Memoria socială este foarte scurtă, iar oamenii
cred că li s-a făcut o reparaţie, că oricum încă nu au primit de la guvern cât
ar merita, așa că hai să vină și alţii, să mai dea și ei câte ceva. Această
iluzie pe care o împărtășesc de vreo trei decenii cei care ajung la putere este
completată de o spaimă, tot iluzorie, a opoziţiei: dacă guvernanţii cresc
salariile și pensiile, noi nu vom mai ajunge la putere, deci trebuie să ne
opunem cu orice preţ. Am demonstrat anterior că nu există recunoștinţă politică
eternă din partea electoratului.
O altă iluzie este aceea că strada este singurul
instrument eficient pentru a realiza proiectul opoziţiei de scurtare a
guvernărilor. Strada poate să explodeze în proteste spontane, însă emoţia
nu durează mult, oricum este greu de întreţinut, deoarece strada nu poate avea
un program și, de regulă, oamenii se ridică pornind de la indignări morale, nu
pentru că fac politică sau au partizanate politice puternice. Folosirea străzii
de către politicieni le creează acestora iluzia că sunt puternici și că nu mai
trebuie să facă nimic. Rareori se întâmplă când politicieni, inteligenţi și
talentaţi, ce-i drept, se pot ridica să călărească valurile de emoţie colectivă
care s-au creat în stradă. În cazul acestei iluzii se confundă strada cu
electoratul care stă în case și este apostrofat de către cei care mărșăluiesc
revoltaţi la mitinguri. Iluzia mutării conflictului în stradă nu rezolvă un
lucru important: construirea alternativei de către contraputeri, societate
civilă sau partidele de opoziţie. Paradoxal, cultivarea străzii poate crea
forţe politice antisistem sau să spulbere partidele tradiţionale, inclusiv pe
cele aflate în opoziţie. Când politicienii mută conflictul în stradă, cel puţin
un lucru se va întâmpla cu necesitate: ei pierd controlul asupra acţiunii
politice.
Această iluzie este soră cu alta: folosirea justiţiei
pentru a tranșa lupta politică. Până la urmă, așa cum s-a văzut și din
experienţa românească, toate partidele care au trecut pe la putere se plâng de
faptul că au fost victime nevinovate ale luptei anticorupţie. A face denunţuri
penale, a-i ataca în justiţie pe ceilalţi pentru tot felul de lucruri poate fi
o tehnică de gherilă, dar nu este o formă de a ajuta la modernizarea
societăţii. Când Justiţia este lăsată să își facă treaba, toată lumea câștigă.
Comenzile politice pot deforma sistemul juridic și, până la urmă, toţi
politicienii, și nu doar ei, vor suferi, mai ales că se pierde încrederea în
stat și instituţiile lui. Percepţia lipsei justiţiei sociale, dar și a
înfăptuirii justiţiei pentru cei fără mijloace materiale deosebite sunt astăzi
percepţii generalizate în România.
O altă iluzie politică este cea care s-a cuibărit în capul
celor care cred că politica poate fi coborâtă la un nivel oricât de jos,
deoarece principiul este să te întâlnești cu masele care pot deveni votanţi: iluzia
eternei reîntoarceri la mase. Politica ar trebui să crească nivelul, să
motiveze, să-i ajute pe oameni să-și structureze aspiraţii politice și
comunitare, să folosească partea lor bună. A-i conduce pe oameni folosindu-ne
de defectele lor este o atitudine cinică și care va produce, nu peste multă
vreme, mari daune tuturor, inclusiv celor care au promovat-o. Politica de
galerie a fost utilizată, în 2012, împotriva lui Traian Băsescu, acum a fost
îmbrăţișată de intelectuali și politicieni ca demers civic cu rol civilizator.
Aș putea să pariez că expresia devenită strigăt de luptă va reveni în politică
și nu va trece mult timp până se va întâmpla acest lucru.
Iluzia diasporei salvatoare a fost și încă este
trâmbiţată în momente în care migraţia noastră ar putea fi instrumentată
politic. Diaspora este un concept imaginar, am văzut acum că mulţi vorbesc
despre salvarea care nu poate veni decât de la ea, aceasta fiind compusă din
cei mai buni dintre noi, în contrast cu cei care au rămas acasă. Să privim cu
realism, poporul român din diaspora este o realitate complexă, cu lumini și
umbre, asemenea poporului român care a rămas între graniţe. Am întâlnit mulţi
oameni care ne fac cinste în ţările unde lucrează, de la intelectuali, la
simpli manipulanţi sau îngrijitoare de bătrâni. Ei merită mai mult din partea
noastră, am propus de mai multe ori public, dar și în proiecte politice, să
înfiinţăm un minister al diasporei cu buget serios, cu fonduri pentru păstrarea
identităţii, pentru educaţie și școală în limba română acolo unde sunt
comunităţi mai închegate. Chiar dacă s-au mai făcut eforturi, ne aducem aminte
de diaspora, mai ales în perioada de vot. Ar trebui și mai multe locuri în
Parlament pentru diaspora, deoarece a crescut și numărul de voturi prin care
această comunitate participă la alegerile generale și prezidenţiale. Dacă în
2009 au fost la vot undeva peste 147.000, la turul al 2-lea pentru alegerile
prezidenţiale din 2014 au votat 377.651 de români din diaspora, cei șase
reprezentanţi de azi din Parlament ar putea fi poate dublaţi, schimbându-se
norma de reprezentare. Cu siguranţă însă mulţi dintre românii care au experienţa
diasporei și se întorc în ţară aduc aici o cultură modificată, se vede asta în
satele bănăţene, ardelene sau bucovinene, dar salvarea României poate veni
numai din partea unei elite politice și intelectuale, indiferent unde s-a
format, dacă tot vorbim despre compoziţie, dar care să înţeleagă ce trebuie
făcut pentru modernizarea ţării, dar mai ales ce sacrificii trebuie să ne
asumăm, ce costuri trebuie plătite, ce păcate naţionale și ce boli ale
spiritului trebuie lecuite. Diaspora este necesară în procesul de schimbare a
României, dar va putea participa la el în ipostaza în care revin acasă și
participă la tot procesul. Până acum, în 2009 și 2014, diaspora a ajutat
aducerea a doi președinţi de dreapta, dar asta nu a produs o schimbare decisivă
a destinului României. Dar pașii spre integrarea sau re-integrarea diasporei în
naţiunea română trebuie făcuţi de către noi, cei din interior, dar nu cu ode și
floricele verbale, ci cu măsuri active și mai multă toleranţă.
Iluzia că putem capta bunăvoinţa Bruxellesului sau
Washingtonului pentru una sau alta dintre tabere este o dominantă a ultimelor
decenii. Nimic mai fals decât ideea că, prin ajutorul străinătăţii, vom
mătura adversarul politic de pe scenă. Nicio șansă, străinătatea va reacţiona
doar după interese în fiecare moment. Discursul despre sacralitatea democraţiei
este bun doar pentru adormit naivii politicului. Din străinătate nu se văd clar
vinovaţii, se vede clar însă un singur lucru: acolo unde nu este consens
politic și este o luptă de uzură cotidiană, apare un risc de ţară. Sunt
periclitate investiţiile străine, decizia politică este nesigură, lipsesc
stabilitatea și previzibilitatea, corupţia poate știrbi interesele economice.
Nu contează cine este de vină, pentru investitori sau pentru analiștii
militari, guverne ori asasini economici, important este altceva, nu stabilirea
de vinovăţii. În mod logic, vor investi bani cât mai puţini, vor vrea să ne
vândă bani cât mai scump, să ia dobânzi mai mari și orice fel de resurse cât
mai ieftin. Nu e doar legea pieţei, ci chiar o lege a firii.
Iluzia sau naivitatea, dacă nu prostia, că politica se
referă doar la cine pune mâna pe putere, cine împarte bugetul și are pâinea și
cuţitul. Politica nu este doar despre jocul secund al confruntării și al
competiţiei. Politica se ocupă cu securitatea unei naţiuni. Când conflictul
politic este ireconciliabil, politicienii inteligenţi trebuie să se uite în
jurul lor, să vadă ce alte fenomene se întâmplă, cine mai participă și cine ar
putea să câștige din acest conflict. Mai sigur, să vedem ce putem pierde cu
toţii, dincolo de estimarea pierderilor politice sau câștigurilor celor
angrenaţi în conflict. Când, în 2009, s-a descoperit o uriaşă cantitate de gaze
și petrol în Mediterana orientală și în alte zone de la confluenţa ţărilor din
zonă, Siria a trebuit să aleagă o strategie, și alegerea din acel moment a dus
la războiul alimentat prin cereri de adâncire a democraţiei care macină ţara
astăzi. În Marea Neagră s-au descoperit rezerve asemănătoare și noi credem că
asta nu va influenţa politica internă? Ar trebuie să fim pregătiţi pentru
diferite forme de consens și, mai mult, să pregătim negociatori și strategi
deștepţi pentru vremurile grele care vor veni. Dacă nu vom pune conflictele de
orgolii personale între paranteze, vom fi în mare pericol. Sau chiar suntem
deja.
Mai sunt si alte iluzii care participă la menţinerea
războiului civil început acum aproape un deceniu.
Una dintre ele este cea a
guvernanţilor care confundă câștigarea alegerilor cu garanţia că, timp de patru
ani, nu vor fi deranjaţi indiferent de tipul de management politic pe care îl
adoptă sau independent de oamenii pe care îi promovează în funcţii. În fine, aș
mai menţiona iluzia că schimbarea oamenilor duce neapărat la schimbarea
lucrurilor în politică sau în societate. Însă pentru o schimbare majoră,
este nevoie de un program sistematic, în care trebuie să stabilim ce vrem să
sacrificăm pentru a trăi mai bine, ce ne asumăm dacă vrem să fie bani mai mulţi
la buget, ce criterii de performanţă folosim ca să nu fim plătiţi toţi la fel,
ca în comunism. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm că protecţia socială
nu trebuie să facă excese, trebuie ţintită doar la cei care sunt în
imposibilitatea de a produce valoare în societate. Adică pentru schimbare reală
este nevoie de curaj, de luciditate și de eliminarea formelor de populism, nu
doar de dărâmarea unor politicieni mai puţin talentaţi.
Astăzi, în politica divizării, iluzia cea mai periculoasă
este cea după care distrugerea poveştii comune poate duce la schimbări politice
mai rapide, mai uşoare. Este ceea ce Harari, într-un interviu recent,
numeşte „dublă absenţă” - povestea în care nu mai credem şi cea care încă nu a
fost inventată. Ele pot fi foarte utile, spune autorul lui Homo Deus,
comunităţile umane sunt ţinute împreună de acceptarea acestor poveşti comune
despre naţiuni, religii, corporaţii și bani. 20 de milioane de români pot
coopera eficient, deoarece ei cred în povestea naţiunii române. Dar ultima
găselniţă a politicienilor noștri este lupta cu poveștile fondatoare. Este o
tendinţă mondială a epocii postadevăr, în epoca fake-news. Fake newsul, devenit
regulă, va demistifica, oamenii se vor înfricoşa şi vor vota orice alternativă.
Toate taberele politice vehiculează fake-news fără nicio tresărire morală, dar
oamenii nu pot trăi fără emoţia viitorului, fără speranţă şi poveste. Nu
povești despre trecut, ci povești despre cum este posibil viitorul lor şi al
copiilor lor. Această iluzie și dublă absenţă roade astăzi ca un cancer tăcut
ţesutul de solidaritate al societăţii noastre
În 1910, Gustave Le Bon scria într-o carte pe care a numit-o
Iluziile teoriilor politice: „Să ne reamintim că religiile, guvernele, actele
politice, într-un cuvânt, tot ce constituie ţesătura existenţei unui popor, se
întemeiază pe sentimente și nu pe motive raţionale. A ști cum să se ocupe de
aceste sentimente pentru a influenţa opinia este rolul real al oamenilor de
stat”.
Iluziile și naivităţile politicului le-am putea privi cu
indulgenţă sau prin prisma speranţei că vor veni și generaţii de politicieni
care vor schimba stilul nostru de a face politică. Adevăratul pericol este
generat astăzi de calitatea elitelor noastre și mai ales de situaţia că avem
„elite neunificate”, „permanent conflictuale”, cum scriu azi politologii, deci
elite care practică doar conflictul și care nu au minime contacte pentru
realizarea unor proiecte comune. Unii spun că politicienii de astăzi nu au
calităţi intelectuale pentru înălţimea unor funcţii, dar chiar mai grav este
altceva, că ei nu vor putea face managementul sentimentelor și emoţiilor
colective, pentru că taberele se află într-un conflict nu doar ritualic, ci
într-un conflict personal, emoţional total, în care, cu orice mijloace,
indivizi și grupuri vor să se elimine unii pe alţii, să se excludă reciproc din
spaţiul politic, nu doar să câștige puterea.
Mai nou, retorica unei violenţe,
chiar fizice, acceptate și legitimate politic sau filosofic, începe să-și facă
loc. Este începutul resocializării emoţionale a naţiunii pe liniile de forţă ale
unui adevărat război civil. Este politica separării absolute, a renunţării la
dialog și a mesianismului care poate duce la prăbuşire. Când nu mai acceptăm
diferenţele de viziune şi singura alternativă este anularea celuilalt, atunci
viitorul este compromis, ţara se împiedică în
ură si nu mai contează cine câştigă. Ştim clar că noi toţi am pierdut. Iluziile
politicienilor pot fi privite doar ca derive cognitive sau naivităţi, dar în
acest timp istoric și în acest loc, pot fi semnele unui viitor dezastru politic
și naţional.
