Protestez, deci #EXIST

Protestele de stradă, generate de Ordonanţa de urgenţă 13 a Guvernului României, au fost cele mai mari după ieşirea oamenilor în stradă, în 1989, pentru căderea lui Nicolae Ceauşescu. Au lăsat nedumeriri şi frustrări, speranţe şi dezamăgiri. Unii consideră că a fost semnul unei treziri a spiritului civic, o redeşteptare românească, precum cea pe care poetul o cere în imnul naţional. Alţii sunt convinşi că este vorba de un mare complot internaţional împotriva României şi pentru dezmembrarea ei. Unii au aşteptat să plece guvernul sau să facă alegeri anticipate, ceilalţi să fie lăsaţi să guverneze după bunul plac, strada nefiind relevantă. Unii glorifică mişcarea, ceilalţi o detestă.

La auzul faptului că echipa de jurnalişti de la Sinteza şi cea de sociologi de la IRES lucrează la o monografie a acestei mişcări, au sărit ca arşi spunând că acesta este un sacrilegiu, „revoluţia luminilor” fiind un miracol care nu poate fi surprins cu slabele mijloace ale documentării jurnalistice sau cu cele din arsenalul ştiinţelor sociale. Poate că orice fenomen social are inefabilul subiacent, dar chiar şi fenomenele de magie socială, de ritual sau de schimbare subtilă, pot fi descrise, explicate, puse sub lupa cunoaşterii. Sau măcar putem aduce şi compara vocile şi interpretările actorilor participanţi la aceste mişcări, senzaţiile lor, motivaţiile şi ideile lor despre aceste evenimente sociale.

O Românie scindată

Mai mult decât în alte situaţii, România s-a scindat în două părţi. „Chacun dans sa bulle”, cum zic francezii. Adică, fiecare cu sine şi ai săi, incapabili să comunice cu ceilalţi. S-au constituit două discursuri, în două Românii. Fiecare cu bula lui, două discursuri care nu s-au întâlnit niciodată. Două forme de intoleranţă. Fiecare bulă avea disperarea ei că nu este înţeleasă de cealaltă, fiecare căutându-şi legitimitate înăuntru sau în afara ţării.

Între cele două bule nu există posibilitatea pentru un discurs realist sau neutral. În asemenea situaţii eşti somat să îţi asumi un partizanat. Dezbateri între cele două tabere nu au fost. Nu se mai organizează de mult timp. În România, chiar şi campaniile electorale se desfăşoară prin discursuri paralele.

Liderii politici acceptă greu şi rar să se confrunte în direct. Merg la televiziuni prietene, cu întrebări aranjate şi grafice de propagandă deja pregătite. Ies la table ca nişte profesori şi scriu acolo argumente sau date bazându-se pe credibilitatea cuvântului scris şi respectul, probabil, imanent pentru profesori pe care-l mai au oamenii. Televiziunile păstrează, din când în când, câte un singur invitat de la tabăra cealaltă, de regulă acelaşi, un tip înţelegător care protestează rar şi mai mult de formă.

Bula opoziţiei

Opoziţia de dreapta a pierdut alegerile într-un mod cu totul neaşteptat. Nu era pregătită, pentru că, în bula dreptei, toate lucrurile păreau că merg bine. Nimeni nu îi credea pe unii sondatori care au cutezat să vorbească despre o victorie netă a PSD şi aliaţilor. Dreapta avea la dispoziţie un partid nou, USR, pornit de la o mişcare urbană de succes care reuşise în Bucureşti să surclaseze PNL şi aproape să câştige un sector. Chiar dacă partidul fanion al dreptei, PNL, cel care dăduse preşedintele României în urma cu doi ani, părea în degringoladă şi fără a aduce un program, cooptarea premierului tehnocrat Dacian Cioloş, în acelaşi timp pe afişe, dar şi creditat ca un independent, dădea speranţa că va reuşi să adune voturi destule pentru ca preşedintele să poată numi un premier de dreapta. Rezultatele alegerilor au produs o mare frustrare, au fost ca un trăsnet care a lovit publicul şi politicienii din partea dreaptă. Nici în visele cele mai rele ale dreptei româneşti nu intra ideea de a nu fi la putere în anul Centenarului, în anul mandatului preşedinţiei Consiliului UE pentru România şi, evident, în anul în care actualul preşedinte al ţării avea să candideze pentru un nou mandat. Această mare frustrare, combinată cu un discurs al stângii care era îndreptat în direcţia sprijinirii companiilor româneşti şi impozitarea unor beneficii ale corporaţiilor străine, a reuşit să aducă în stradă, în marile oraşe, câteva sute de mii de oameni care protestau faţă de Liviu Dragnea, PSD şi guvernul condus de Grindeanu.

Bula coaliţiei câştigătoare

Formată între PSD şi un partid de dreapta, condus de un fost premier liberal, coaliţia de stânga avea ca principală problemă, în ciuda faptului că a fost aproape de a depăşi 50% singură, lipsa acceptului preşedintelui pentru ca liderul ei, cel care concentrase tot mesajul şi atenţia în campanie, să se nominalizeze ca prim-ministru. Condamnat într-un proces anterior şi tocmai acuzat de DNA într-un nou proces, liderul alianţei câştigătoare se află într-o situaţie complicată. Îşi pierde încrederea în toată lumea, face o primă numire de premier care, în Ajunul Crăciunului, şochează pe toată lumea, o schimbă apoi, alături de cea mai mare parte din prima echipă, construieşte o nouă echipă guvernamentală, formată aproape exclusiv din oameni apropiaţi, cu experienţă mai puţină, din judeţe sărace din sudul ţării şi porneşte o disperată luptă cu echipa preşedintelui, pentru schimbarea unor legi neclare care permiteau, în viziunea majorităţii politicienilor, abuzuri ale DNA sau ale Justiţiei, în general. Aşa se naşte OUG 13, un act normativ al guvernului, care va aprinde România. Pentru că se referea la amnistie şi la modificări normative legate de abuzul în serviciu şi avea ca destinaţie salvarea unor lideri politici condamnaţi pentru corupţie sau abuz în serviciu, dincolo de reglementarea generală mai clară şi reducerea unor abuzuri, dezbaterea a depăşit repede conţinutul informaţional propriu-zis şi a devenit o uriaşă miză simbolică: societatea împotriva masei de politicieni corupţi, cu reprezentant de frunte Liviu Dragnea, câştigătorul bătăliei electorale şi cel care sfidase opinia publică, în numele dreptului celui care a câştigat, propunând o echipă guvernamentală condusă de un premier femeie, musulman, dar mai ales considerat ca având principală calitate aceea de umil servant al preşedintelui PSD.

Cele două bule vor conţine două tipuri de discursuri, politice, dar mai ales televizuale. O bătălie de discursuri, o confruntare cum nu a existat niciodată pe piaţa media din România. Fiecare dintre cele două discursuri a căutat să devină discurs dominant, fiecare a căutat zi de zi să-şi câştige legitimitatea. S-au angrenat jurnaliştii care sprijină dreapta, sub eticheta „societate civilă” şi câteva posturi de televiziune. Actorii majori de partea protestatarilor au fost un pluton condus de Realitatea TV, iar de partea guvernului, posturile cu cea mai mare audienţă: Antena 3 şi România TV.

Logica scandalului politic. A fost sau n-a fost?

Deşi protestul se desfăşura sub forma unui protest civic, de la care oamenii aşteptau altceva, protestatarii neavând un program politic manifest, nici lideri şi nici revendicări, evenimentul începe să se desfăşoare mediatic şi politic după regula scandalului politic. Într-o cultură a scandalului politic, discursul politic evoluează şi se adaptează noilor suporturi, raportul dintre cetăţean şi politică se transformă, iar tratarea televizuală a discursului politic se modifică şi ea. Politicienii dar şi reprezentanţii societăţii civile încep să-şi construiască discursurile publice, să definească tacticile de campanie în funcţie de aşteptările presupuse de public. 

Philippe Breton a arătat că politica se afişează, ca un spectacol, la televiziune, privilegiat de proximitate în detrimentul dezbaterii de idei, polemica nu dispare din spaţiul public, cel puţin, în perioada electorală.  Se naşte mai mult o ciorovăială partizană de platou, în detrimentul unei reflecţii în profunzime, privind rolul comun al politicilor şi mass-media, în construirea unui spaţiu public democratic, care trebuie să garanteze o confruntare echilibrată, care trebuie să accepte polemica, care trebuie să încurajeze cultura dezbaterii şi care trebuie să favorizeze poziţia fiecăruia şi să permită apariţia soluţiilor, schimbărilor de societate. Chiar dacă problematica adusă de manifestanţi aducea teme importante de reflecţie privind viitorul statului, polemica televizată constituie un cadru de discurs pseudo-argumentativ, un discurs de acuzare care vrea să treacă peste acoperirea de argumentare sau care se dă în spectacol.  Ea este tratată zadarnic, steril şi mai ales ca un discurs discreditat.

Îi sunt reproşate două forme de violenţă argumentative: cea a atacurilor ad hominem şi caracterul incontrolabil al unei confruntări care implică toate pericolele de angrenaj, deoarece se bazează pe o structură de dezbatere cu teme exclusiv antagoniste, unde poziţiile sunt exacerbate, evoluând spre dihotomizare, favorizând atacul personal sau argumentul ad hominem. 

Unii sociologi vorbesc despre faptul că scandalul poate avea o forţă instituantă, Eric de Dampierre, de exemplu, sugerează că scandalul este un test despre valorile care permit comunităţii testarea dacă ele i-au devenit sau nu indiferente.  Prin acest test, scandalul poate primi o formă inteligibilă devenind o provocare publică, provocatorul căutând să verifice (şi să incite) ataşamentul unei comunităţi de valori. Prin mesajele prin care protestatarii afişau că lor le „pasă” (spre deosebire de cei din case), „manifestăm şi pentru tine”, „aici este frig, în fotoliu este cald”, cei din piaţă au testat această comunitate a celor care sunt atasaţi unor valori ale democraţiei.

O teorie a lui Max Gluckman merge până la a susţine că scandalul şi bârfa pot fi interpretate ca forme ale competiţiei sociale şi ale selecţiei liderilor, în măsura în care elaborarea raţionamentelor despre onoarea persoanelor contribuie la clasarea pe o scară lungă a prestigiului. Da, putem vorbi despre o contribuţie a scandalului la crearea şi menţinerea grupului, scandalul fiind una dintre principalele activităţi prin intermediul cărora grupurile se redefinesc, ierarhiile se anulează, şi apartenenţele se instituie. Pentru Gluckman aşa se explică universalitatea fenomenului scandalului politic.

Dinamica de scandal politic a sărăcit mult comunicarea şi chiar efectele pe termen mediu şi lung, aşa cum vom vedea analizând studiile privind efectele scandalului.

Devierea discuţiei spre fake news

Deşi românii spun de vreo două secole că „minţi ca o gazetă”, parcă doar acum, după moda lansată de Donald Trump, au descoperit minciuna din presă. Minciuna are însă aici un nume savant, deosebit: fake news. Unii caută cu această ocazie şi definiţii sofisticate, dar nu este nevoie de o mare deşteptăciune să defineşti asta, fiind vorba de ştiri false, informaţii neadevărate. Dar parcă şi teoreticienii au început să caute să fie mai subtili, unii zicând deja că sensul original s-a pierdut, iar aici trebuie să vorbim deja de o sintagmă ce acoperă ceva mai complicat. Nou, par unii să spună, este faptul că aceste ştiri circulă deja destul de mult, sunt primite cu nonşalanţă în media, sunt reluate de multă lume, adică nu sunt simple minciunele care mor imediat ce au fost lansate. Se sugerează deja tot mai mult că falsitatea este doar o dimensiune, cea mai importantă fiind însă folosinţa ideologică sau încadrarea în cadre ideologice ale acestor pretinse fapte. Încă există puţine cercetări experimentale credibile legate de impactul fake news, dar sunt deja cercetători care vorbesc deja despre unele tipuri de efecte. Pascal Froissart, de exemplu, un vechi cercetător al zvonurilor, teoriei conspiraţiei şi manipulării, consideră că un rol important este deturnarea atenţiei spre un nonsubiect. Chiar dacă se vorbeşte mult despre efectul global este încă puţin demonstrată forţa de inducere în eroare a fake news. Ba din contră, unii cercetători vorbesc tot mai mult despre o destul de slabă influenţă asupra opiniei. În fond, între cercetătorii din domeniul media, vorbim tot mai mult despre două tendinţe contrare, care influenţează tot mai mult comportamentul de consum media. Pe de o parte, este vorba despre un fenomen al accentuării credulităţii (Gerrard Bronner şi Fabrice Clément  au scris cărţi interesante, iar pe de altă parte, de un fenomen de pierdere a încrederii în media tradiţională cel puţin, ziare, radio sau televiziune, dar mai ales în politică. De aceea campaniile electorale sau campaniile politice în general pot amplifica probabil credibilitatea unor ştiri false care folosesc teoria complotului sau sunt făcute să discrediteze politicieni, partide sau proiecte politice. Probabil că şi tendinţa populismului tot mai prezentă în viaţa socială şi politică poate creşte sensibilitatea la asemenea fenomen. Cu siguranţă, reţelele sociale au venit să umple un gol acolo unde mass media tradiţională şi politica îşi pierduseră din credibilitate. Cu ajutorul reţelelor sociale este tot mai uşor ca oamenii să găsească poveşti, informaţii care să le valideze sistemul lor de credinţe.

Fiecare dintre cele două grupuri a adus în discuţie epoca post-adevăr şi tema fake-news. Au descoperit exagerări şi manipulări sau le-au etichetat pe unele aşa. Puterea a vorbit despre manipularea completă a mişcărilor de către corporaţiile străine, despre banii care se plătesc la manifestaţie, inclusiv pentru participarea cu copii sau pentru câine (30 de lei), despre participare lui Klaus Iohannis ca semnal pentru serviciile secrete. De partea cealaltă, manifestanţii de la Cotroceni au fost ironizaţi şi caricaturizaţi pe considerente de vârstă, mobilizare sau pe fondul lipsei de informare cu privire la contextul în care susţin Guvernul.

Dincolo de bătălia politică, realitatea protestelor

Mişcările de protest cu demonstraţii masive de stradă din ultimii ani au marcat momente politice importante din istoria ultimul deceniu. Este un deceniu în care, într-un fel, se generalizează neîncrederea în instituţiile politice, iar indicatorul general privind evaluarea direcţiei în care merge România este destul de înţepenit la peste două treimi dintre români care spun că ţara merge într-o direcţie greşită. În mare măsură, ultimul deceniu este şi deceniul emigraţiei masive, perioadă în care au părăsit România în căutarea unor salarii mai mari, undeva în jur de patru milioane de oameni: cei mai mulţi dintre ei constituie o diaspora care dă vina pentru plecarea lor aproape exclusivă pe corupţia politicienilor sau pe lipsa lor de proiecte, care să ducă la o dezvoltare mai rapidă a locurilor de muncă în România. Nu trebuie să neglijăm nici contextul mondial şi amplele mişcări de protest mondiale din ultimul deceniu ori mişcările care au condus la schimbări în ţările arabe. Chiar dacă se pot constata efecte de contagiune, în plus o anumită transnaţionalizare şi digitalizare a mişcărilor de protest, prin tehnologiile de comunicaţii digitale putând fi încurajate efectele de contagiune dincolo de frontierele naţionale şi poate fi mai uşoară coordonarea la nivel mondial a unor mişcări de protest, e destul de greu de pus mişcările de rezistenţă şi protest din ultimul deceniu pe seama unor coodonări din afară, cum s-a zis cu trimitere direct la fundaţiile lui George Soros.

Era al treilea val de mişcări de protest după unul pus generic sub termenul „Anti Roşia Montană” şi al doilea numit generic „Revoluţia Colectiv”. La interval de puţini ani, aceste două mişcări masive de protest au măturat două guverne, unul prin reuşita unei moţiuni de cenzură, apoi celălalt prin demisia guvernului Ponta. Acest al treilea val porneşte de la o decizie a guvernului luată pe furiş, „noaptea, ca hoţii”, cum vor spune protestatarii, pe o problemă care, dacă ar fi fost discutată public, în Parlament, ar fi dus la discuţii, dar nu ar fi ridicat o asemenea ripostă socială.

De altfel, într-un sondaj de opinie pe care IRES  l-a realizat în 1 februarie, deşi doar 6% cunoşteau „foarte bine” textul şi 31% credeau că îl cunosc „bine”, 72% dintre români spuneau că guvernul „a procedat rău”. În acest studiu, 65% dintre români se poziţionează de partea manifestanţilor şi doar 21% de partea guvernului. 50% dintre români spuneau că amnistia şi graţierea sunt admisibile dacă se fac prin dezbatere publică. Cel mai greu lucru, considerau 57% dintre oameni, era faptul că ordonanţele s-au dat fără dezbatere publică, doar 18% considerând, la acest moment, că decizia în sine este cea care a scos lumea în stradă, pentru răspunsul „ambele” fiind 11%. Valul de emoţie colectivă fusese ridicat de sfidarea opiniei publice de către o majoritate politică legitimă, proaspăt constituită, care refuza oamenilor dreptul de a se pronunţa, în numele unei concepţii despre putere în care „învingătorul ia totul”.

Un rit de magie socială, o încercare de reconstrucţie identitară. Protestez, deci #exist!

Mişcările de protest din ultimul deceniu din România pot fi privite şi din perspectiva lui Pierre Bourdieu  ca rituri de instituire, adică ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bordieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”.

La unul dintre studiile IRES  privind percepţia asupra protestelor, realizat recent, românii au răspuns surprinzător la următoarea întrebare: „Unii spun că cei care au ieşit la protestele împotriva acţiunilor guvernului sunt manipulaţi de diferite forţe. Dumneavoastră ce credeţi?” 42% au recunoscut că asta este şi părerea lor, iar 50% că acest lucru nu este adevărat. Sintetic însă, cei mai mulţi, (41%) se simţeau mândri faţă de acest eveniment şi doar 31% spuneau că le este ruşine. Cu toate acestea, 48% dintre români aveau sentimentul că protestele au făcut imagine pozitivă şi doar 44% imagine negativă. Dar cei care s-au declarat participanţi se considerau în întregime ca mândri, sau investeau protestul lor cu valenţe pozitive, dar şi cu graniţe nete de diferenţiere faţă de cei pasivi, cei care nu participă la proteste.

La o întrebare directă „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare/vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%); dar urmează şi o serie de trăsături negative: Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.

Discuţiile privind scindarea familiilor, prin ideea cultivată de discursul de protest, conform căreia cei tineri sunt alături de revoluţie, iar cei bătrâni sunt alături de guvern, fiind retrograzi şi conservatori au prins destul de bine. În cercetarea IRES, 66% dintre subiecţi au confirmat ipoteza că aceste proteste au dus la discuţii şi conflicte în familii între generaţia tânără şi generaţiile părinţilor sau bunicilor. Întrebaţi apoi dacă asemenea discuţii au avut loc în familia lor sau cunosc cazuri, doar 7% cunosc un caz din familia lor şi 20% cazuri din familii apropiate, 66% necunoscând cazuri. Este clar că două treimi din eşantion au aderat la interpretări ideologice, interpretări care căutau să legitimeze aceste proteste: sunt protestele tinerilor, garanţii ale viitorului contra bătrânilor, ale populaţiei fără dinţi (diabolizaţi în câteva intervenţii ale unor intelectuali de dreapta). Ancheta IRES a dus mai departe, forţând o apreciere a conexiunii posibile între vârstă şi adevăr, cerând ca subiecţii să aprecieze cine are dreptate în discuţia despre politică, tinerii sau batrânii. Tinerii au câştigat bătălia simbolică, 43% creditându-i ca deţinători simbolici ai adevărului, pentru dreptatea bătrânilor „votând” doar 26%.

Protestul devine un ritual care schimbă fundamental condiţia de bază a existenţei în societate, nucleul identitar. Manifestanţii mizează pe faptul că ritualul protestului face trecerea spre condiţia libertăţii, ca ieşire dintr-un destin al existenţei falsificate, un destin al compromisului şi eliberarea de sub dominaţia suferită din partea unei clase politice imorale şi decuplată de la valori. Protestez, deci#exist!

Bătălia pentru schimbarea imaginii de sine pentru întreaga societate, dar mai ales pentru o generaţie tânără, total nemulţumită de clasa politică, de România şi chiar de propria condiţie, s-a văzut cel mai bine în discursurile de simpatie cu care presa a căutat să dea conţinut justificativ manifestării, altfel fără lideri sau program. Într-un text devenit viral, intitulat chiar „Revoluţia luminii”, după „noaptea magică” în care mulţimea din Piaţa Victoriei a trimis luminiţe spre cer, pentru ca fotografii să poată realiza memorabile pictoriale, jurnalistul Florin Negruţiu scrie: „În întunericul care ne înconjoară, oamenii aceştia luminoşi au dat un semn sublim de existenţă. Pe planeta România, părăsită în valuri în ultimul deceniu, deoarece aerul devenise irespirabil, câteva sute de mii de oameni au învins frigul, întunericul, frica, devenind din nou un popor, ca în urmă cu 27 de ani.”  Este vorba de un spectacol care este pregătit să schimbe imaginea şi identitatea unui popor, prin sacrificiul unora, al celor care devin eroi: „ca să înţelegem mai bine asta, ar trebui să ne privim din afară. România este breaking news la marile televiziuni ale lumii, iar surpriza pe care poporul român o face unei Europe în care abundă veştile rele este uriaşă.” Textul este reprezentativ pentru magia socială care creează un eveniment aproape unic în lume, cum scrie talentatul jurnalist: „una dintre puţinele revoluţii morale din lume”. Referirea este şi aici foarte clară pentru ceilalţi: „Românii au descoperit aseară, fiecare în felul lui, un concept murdărit deseori de politicieni: dragostea de ţară. Îmi pare sincer rău de cei care, din diferite motive, nu s-au putut bucura alături de românii din stradă. Au ratat un moment poate irepetabil”, scrie Negruţiu pe republica.ro.

Estetizarea lumii noastre

Într-una dintre cele mai noi lucrări, Gilles Lipovetski  (împreună cu Jean Serroy) vorbeşte despre noua eră a capitalismului artist, cea în care complexul economico-politico-social este estetizat, politica de exemplu, devenind seductivă, act estetic, invadată de o nouă stilistică a activităţii şi discursului. Faţă de politica spectacol din deceniile trecute putem spune că azi câştigă politica mai cool, o politică care caută diferenţierea, respinge masele „fără dinţi” şi subliniază creativitatea şi actul gratuit. Ritualurile de estetizare nu au propus lideri şi nici programe de reformă plictisitoare sau cu limbaj cunoscut, fiind un manifest împotriva unei subpolitici populiste, orientate spre mase. Protestele din 2017 propun o estetizare a politicii, printr-un concurs de mesaje inspirate (copywriterii agenţiilor de publicitate muncind intens în acea perioadă), legitimarea unei elite care exultă creativitatea, tinereţea şi sacrificiul. După reuşita eliminării violenţei galeriilor, semn al vechilor practici, celelalte manifestări devin tematice şi au parte de scenografii bine gândite. După imaginile cu marea de luminiţe care au făcut înconjurul lumii, protestele formează un tricolor uriaş, apoi un steag al UE, mai puţin reuşit din cauza împuţinării protestatarilor, dar semnalele şi activarea ţintelor celor care trebuiau să primească mesajul a fost destul de evidentă. Protestului partizan sau posesiv, individualist sau revendicativ, i se substituie un act experienţial transestetic, dezinteresat şi subtil. Sub influenţa industriei comunicării media, sloganul politic al pieţelor devine unul dintre sloganurile celebre ale istoriei advertisingului: „Think different”, vechiul şi mereu tânărul slogan lansat de Apple. Mulţimile care protestează nu mai sunt mulţimile violente şi posedate, ci sunt mulţimile estetice.

Narcisismul colectiv sau selfie cu revoluţia?

În mare măsură, epoca noastră este şi epoca narcisismului colectiv, lucru pe care Cristopher Lasch îl intuieşte încă dintr-o carte apărută în 1979,  fenomenul fiind în plin avânt în cadrul mişcărilor de protest din ultimii ani. Dar astăzi cercetările sociologice şi semiologice nu mai vorbesc de narcisism colectiv, ca patologie sau modalitate de a rezista faţă de angoasa civilizaţiei contemporane. În aceste mişcări colective de protest se vede cel mai bine că fotografiile de tip selfie nu sunt doar simple autoportrete, nu este o simplă autoglorificare a Eului eroic, a eului luptător; pot primi o semnificaţie mult mai importantă, este o formă de hipercontextualizare. Sutele de mii de selfie-uri cu revoluţia care au circulat sunt importante, în primul rând, ca forme de comunicare, nu ca autoportrete. În cele mai multe cazuri, aceste selfie-uri de protest sunt fotografii de grup sau fotografii cu pancarte pe care le ţin în mâini oamenii sau vecinii lor. Devin astfel metamesaje, metacomunicare, ele nu ar exista fără destinatar, iar destinatarul este real. Ele se trimit unor oameni din reţeaua socială, nu sunt simple mesaje narcisiace aruncate spre un public necunoscut. În plus, studii recente vorbesc tot mai mult despre practica selfie ca simbol pentru autonomizarea unor practici culturale. Un specialist contemporan în analiza imaginii  scrie că practica selfie bulversează scenografia vieţii sociale, busculează ierarhia şi protocolul, este ca o violare a regulilor, în cadrul protestelor, fiind o sfidare a conducătorilor de către cei conduşi. Aşa cum la protestele din perioada în care televiziunile controlate de putere sau de publicitatea Gabriel Ressources nu prezentau protestele, manifestanţii alegând să facă marşuri prin cartiere, pentru a fi văzuţi în direct, fără mediere, de către oameni, tot aşa practica selfie-ului cu situaţia de protest, sfidează ordinea şi instituie o nouă situaţie, cu o gramatică a puterii diferită. Strada se înstăpâneşte simbolic, imortalizând o situaţie pasageră. O forma de breşă în dominaţia puterii, o sfidare a unei elite care domină iraţional în numele unei majorităţi legitime, dar devenite imorale.

Mişcările de protest generate de OUG 13 vor genera şi în viitor discuţii, analize şi interpretări. Poate se vor vedea în viitor mult mai bine efectele sociale sau politice pe termen mediu şi lung. Deocamdată, au fost un eveniment social care nu a dat jos guvernul, dar strada a câştigat bătălia, iar ordonanţa a fost abrogată. În acest număr al SINTEZA, noi încercăm să dăm o imagine a acestor proteste din mai multe unghiuri, acumulând mai multe perspective. Aducem în faţa cititorilor vocile străzii, ale specialiştilor, fără să forţăm concluzii definitive. Dincolo de dezbaterile aprinse, de manipulări, de controverse, comploturi, de fake news, scenografii sau alte lucruri care pot aduce controverse sau se pot falsifica, noi, ca observatori şi cetăţeni, am putut constata un lucru demonstrabil: visul oamenilor pentru un stat şi un sistem politic care să-i respecte, pe ei şi regulile democraţiei, a fost unul cât se poate de real şi de viu.

Referinţe:

Marc Lits, La polemique mediatique comme lieu de confrontation politique contemporain, 2003, p. 26, apud. M. Lits și  S. Sepulchre, Caquetages dans le poulailler gouvernemental, Médiatiques, n° 17, automne 1999, pp. 31-35.

Idem, apud. Philippe Breton, La parole manipulée, Paris, La Découverte, 1997

Ruth Amossy și Marcel Burger, Introduction : la polémique médiatisée, p. 3, apud. Gelas Nadine, Etude de quelques emplois du mot polémique, Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Le discours polémique, Lyon : Presses Universitaires de Lyon, 1980, pp. 41-50.

Idem, apud. Koren, Roselyne , Stratégies et enjeux de la “Dépolitisation par le langage dans un corpus de presse actuelle, GR, Benoît & Annick Duried (éds). Recherches en Communication 20, La Polémique Journalistique , Louvain-La-Neuve, Université catholique de Louvain, 2003, 65-83.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique , Politix 2005/3 (n° 71 ), p.12, apud. Dampierre (E. de),  Thèmes pour l’étude du scandale , Annales ESC , IX (3), 1954.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique, Politix 2005/3 (n° 71 ), p.14.

Gérald Bronner, 2003,  L'empire des croyances Paris, PUF, 281 p. (coll. « Sociologie »)

Clément (Fabrice), 2006,  Les mécanismes, de la crédulité, Genève, Librairie Droz (Travaux de sciences sociales, 206), , 367 p.

IRES – ”Percepții publice cu privire la adoptarea ordonanțelor privind grațierea și amnistia ”(studiu nepublicat), 1005 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist; Eroare maximă tolerată ± 3,2%, Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing); Perioadă de desfășurare: 1 februarie 2017

Paris Pierre BOURDIEU, "Les rites d'institution", Ce que parler veut dire, l'économie des échanges linguistiques ; édition Fayard, 1982, p.121-134

IRES  - ”Percepții publice privind protestele de la începutul anului 2017”, realizat în perioada 6-8 martie, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat de 980 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,5%

Florin Negruţiu, Revoluţia luminii, https://republica.ro/revolutia-luminii

Gilles Lipovetski, Jean Serroy, 2013, L Esthetisation du monde, Gallimard, Paris

Cristopher Lasch, 1980, The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations; New York: Warner Books, 1980

André Gunthert, 2015,  L’Image partagée. La photographie numérique, Paris, Textuel

  

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 38, martie 2017.