Mineriada și banalizarea răului

Sursa foto: www.spring.org.uk

Despre mineriade s-au scris multe cărți și articole sau studii, dar puține reușesc să se desprindă de perspectiva particulară sau chingile ideologice. Una singură îmi pare a fi mult peste celelalte prin acribia documentației, talentul autorului și locul în care scrie: este locuitor al Văii Jiului, de unde a lipsit doar pentru a face studii universitare și doctorale la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Este vorba de antropologul Alin Rus și lucrarea ”Mineriadele, între manipulare politică și solidaritate muncitorească”^[1]. Eu însumi, proaspăt jurnalist în Petroșani, după un transfer de la liceul unde eram profesor stagiar, am realizat în acel an, 1990, zeci de interviuri cu mineri, iar rezultatele excelentei lucrări menționate mi-au fost confirmate atunci, la cald. Din păcate,  plecarea mea la Universitatea din Cluj a oprit acest proiect, aflat într-un stadiu incipient, iar apoi preocupările mele s-au îndreptat spre alte subiecte de cercetare, iar proiectul unei cărți despre subiectul mineriadelor a devenit inactual.

Prin aceste câteva rânduri nu îmi propun să fac lumină în complexa cauzalitate a mineriadei și asupra factorilor care pot explica fenomenul ”Piața Universității”, intenționez doar să dezvolt câteva reflecții ocazionate de momentul redeschiderii procesului Mineriadei din 1990, cu toate implicațiile pe care le are pentru societatea noastră de acum, la un sfert de secol după aceste evenimente.

Vestea redeschiderii procesului privind Mineriada din 1990 a căzut ca un trăsnet asupra pieței ştirilor din România. Armata reporterilor de știri s-a mutat de la DNA la Parchetul General, unde audierile au început, oarecum previzibil, cu Ion Iliescu, cel care de multă vreme este incriminat de adversarii politici, dar nu numai, pentru o anumită participare și responsabilitate, mereu respinse de fostul Președinte.

Despre banalizarea Răului

În primul moment, după anunțarea reluării procesului, toată lumea s-a întrebat la ce folosește, dacă nu este cumva prea târziu. Așa cum analiștii politici nu au fost prea încântați de ideea lui Liviu Dragnea (”prea târziu”, ”de ce acum?”, ”sigur nu este sincer”, ”este doar un gest de imagine” etc.) care, la Congresul PSD, a făcut un gest simbolic de conciliere istorică, cerând iertare românilor pentru greșelile trecute ale PSD, inclusiv pentru Piața Universității, nici opinia publică nu a vibrat la gestul neașteptat al PSD. Nu este de mirare că acest gest nu a fost primit cu interpretarea corectă sau binevoitoare de către analiștii şi propagandiștii de dreapta, lor le dispărea astfel o temă importantă de propagandă viitoare, dar unele voci din societate civilă care au banalizat gestul m-au pus pe gânduri. Sigur că PSD ar fi putut face gestul acesta la timp, aici au dreptate contestatarii, sigur că, timp de 25 de ani, PSD ar fi putut face gesturi de reparație mult mai serioase, dar nu aceasta este temă pe care vreau să o discutăm. Lipsa de atenție și semnificație publică acordată acestui gest politic mi-a reamintit textul și atitudinea Hannei Arendt, cea care după ce a  asistat la procesul lui Eichman, a lansat teza banalizării răului. La vremea respectivă, șocul venea din faptul că mințile acelui timp căutau originile Răului Absolut, cu mijloacele reflecției psihologice sau hermeneuticii filosofice. Dar, după îndelungi observații și citirea mărturiilor multor torționari naziști,  Arendt  notează: ”cea mai mare parte a răului din lume este comis de oameni obișnuiți, este un rău motiv, fără  convingere, el nu vine dintr-o convingere diabolică cuibărită în inimă, ci, pur și simplu, oameni obișnuiți renunță la demnitatea umană”.

Voi spune de la bun început: opțiunea mea este favorabilă redeschiderii acestui proces și transformării lui într-un moment important de ruptură cu trecutul. Și cred că acest moment nu este un moment important ca răzbunare, poate nici ca reparație directă pentru victime – deși acesta este un lucru fundamental, cred că important pentru noi ca societate este să stopăm, măcar într-un moment cât mai există evenimentul în memoria colectivă a istoriei noastre, banalizarea răului și procesul de naștere a unei indiferențe sociale ca obicei.

Tradiția intelectuală deschisă de ideea că nu trebuie să căutăm conștiințe ale răului sau personalități cu profil autoritaro-totalitar au fost susținute apoi de o serie de oameni de știință în experimente de psihologie socială deja celebre. Experimentul lui Milgram^[2] sau cel al lui Philip Zimbardo - Stanford prison experiment^[3] au arătat un lucru halucinant: oamenii normali se supun autorității până acolo încât sunt capabili să comită crimele cele mai abominabile.

Banalizarea Răului, astăzi

Nevoia oamenilor de a se supune, de a participa la un consens general are ca și consecință faptul că Răul își pierde caracteristicile distinctive, prin care îl recunoaștem cu toții, ceea ce face ca să primeze, în acele momente, o normă de grup la care ei se supun orbește. Suspendarea rațiunii nu este singura sursă a Răului, este un fapt demonstrat și de alți intelectuali, în acel timp.

Ca să facem referire la mineri, aceștia au fost idealizați încă din scrierile proletcultiștilor asemenea celor care aduc lumina din întunericul pământului, un fel de prometei moderni, iar faptul că au fost primii care s-au revoltat față de Nicolae Ceaușescu le-a conferit o aură eroică în plus. Aceste percepții s-au transformat într-un soi de sentiment misionar, de salvatori ai națiunii, sentiment care le-a fost cultivat și exacerbat și în acele zile din 90.  Vom vedea apoi că multe acțiuni ale minerilor sunt ușor de motivat prin acest sentiment misionar.

De altfel, este demonstrat faptul că sentimentul de fraternitate sau alte forme de solidaritate pot duce la banalizarea răului. În multe situații de cooperare și solidaritate de grup, Michael Balle^[4] vorbește despre fenomenul ”celui mai mic efort mental”, munca mecanică și procedurile din multe profesii sau ocupații îi fac pe oameni să-și piardă o parte din capacitățile de interogare, de reflecție, mergând pe proceduri simple de decizie, un fel de cvasi suspendare a rațiunii.  Michel Foucault^[5] scrie că rațiunea este uneori ocultată de o logică a situațiilor, conduitele practice câștigând o logică a lor, o justificare mecanică. Pentru ca oamenii să fie manipulați, trebuie doar convinși că ei acționează  din proprie inițiativă. O altă modalitate de banalizare a răului și manipulare este aceea de a-l pune pe individ în competiție  internă, respectiv într-o situație de concurență cu cei asemănători lui. Situațiile arată că atunci când membrii unui colectiv de muncă au fixate obiective individuale și li se evaluează performanțele individual, ei acționează mecanic, nu-și pun prea multe întrebări generale, execută pentru că sunt obsedați de rezultate și de recompensele care vin.

Astăzi suntem antrenați să ne acomodăm ușor cu răul social: mizeria umană, săracii, dramele refugiaților ș.a. În interiorul societății, oamenii sunt într-o concurență tot mai dură. Ştiinţa nouă a organizării muncii poate duce azi la ceea ce Hannah Arendt^[6] numește sfârșitul solidarității, dezolarea (Loneliness).

Cred că procesul Pieței Universității este important pentru a conștientiza pericolul banalizării răului și pentru că internetul pare astăzi cel mai bun instrument pentru banalizarea răului. În cazul atentatului produs, la începutul anului, la săptămânalul parizian Charlie Hebdo,  lumea întreagă a fost ”Charlie”, dar când internetul și televiziunile au arătat câmpurile cu mii de cadavre de la Boko Haram, atunci nu ne-a mai cuprins aceeași emoție și revoltă morală. Este clar că, noi, Europa civilizată, avem o preferință ”albă” atunci când este vorba despre victimele ororilor teroriste. Pe de altă parte, lipsa de cenzură de pe rețele virtuale aduce în fața noastră, în fiecare zi, cele mai oribile imagini cu care ne ”obișnuim”, iar acestea devin simple peisaje care nu mai produc un șoc moral. Se multiplică crimele sau situațiile de violență și apare o imunizare a societății la violență și chiar la genocid.

Anul 1990 a fost propice pentru o asemene situație de incertitudine, de frici, de haos, în care se căutau semnele apartenenței la grupuri, semne care, deseori, devin mai importante decât judecățile și liberul arbitru. 4 milioane de foști membri de partid erau înfricoșați să nu-și piardă carierele, dar, mai important, simțeau nevoia de ordine, așa cum o înțelegea fiecare dintre ei, adică o ordine care să fie una care îl plasează  pe individ undeva într-o poziție care îi dă certitudine.

Fără a fi interesați de cauzalitate sau de vinovății, nu putem să nu căutăm o explicație cu scopul de a putea merge mai departe și de a scăpa de o serie de elemente care creează astăzi indiferența socială. Indiferența la rău sau la suferința altora este tot mai întâlnită, dar ea nu se naște doar din cauza individualismului sau egoismului. Indiferența înseamnă creșterea distanței sociale dintre oameni și se poate naște atunci când oamenii încep să creadă că ei sunt prea mici pentru a face ceva împotriva sistemului său împotriva unei lumi care se mișcă în alt mod decât şi-ar dori ei. Este ceea ce numim în psihologia socială ”sindromul genovese” sau sindromul trecătorului grăbit, cu referire la un caz în care o fată a fost ucisă de către iubitul ei și asta a durat mai bine de o jumătate de oră, timp în care fata cerea ajutor și nimeni nu a intervenit, deși 38 de oameni erau în zonă și ar fi putut s-o salveze. Nu vorbim despre altceva decât despre indiferența oamenilor buni, morali, uneori credincioși, în orice caz oamenii normali.

Logica situațională din 13-15 iunie 1990, ca să folosim terminologia lui Foucault, a celor care erau la putere atunci, poate fi astăzi înțeleasă sau citită dintr-o cheie psihologică normală. Se întâmpla după ceea ce s-au numit ”primele alegeri libere”, când Ion Iliescu devenise Președinte, un președinte proaspăt legitimat. Cei din jurul său, și poate chiar el însuşi, vroiau să apere cu orice preț tocmai această legitimitate. În orice sistem bazat pe conformitate, foarte importantă este apărarea șefului; mai ales în cazul unor situații de frici colective, șeful este un adevărat tezaur, ca o matcă pentru stupul de albine, este semnul că ordinea va funcționa, este partea vizibilă a acestei ordinii.  Acele momente au rămas destul de ambigue în memoria colectivă, au fost prelucrate și aduse aminte doar de televiziuni, în fiecare an. Dar nu s-a produs niciun moment de clarificare, nicio încercare de negociere, măcar între forțele politice, cu privire la sensul pe care îl dăm acelor momente care au însemnat și momentul unei derive destul de importante pentru societatea noastră și o pierdere importantă de imagine pentru România.

Dar rememorarea fragmentară a unui eveniment controversat și niciodată adus la masa negocierii unui sens de interpretare,  a operat și cu simplificări importante, ca un fel de mecanisme de apărare a eului colectiv.

Un episod important al tăcerii colective este cel al devastării de către mineri a unor cartiere locuite în majoritate de populația romă: Rahova, Ferentari și altele. În zecile de interviuri cu mineri, pe care le-am făcut în perioada în care am fost jurnalist în Petroșani, am găsit aceste episoade, ba chiar am văzut lucruri care erau vândute de către mineri, lucruri rezultate în urma acestor raiduri haiducești. Minerii erau chemați în ajutor de oameni de bine care se plângeau de bișnițarii romi care, spuneau ei, doar fură,  nu muncesc. Se formau ad-hoc niște potere care mergeau în zonele respective, devastau locuințele și brutalizau populația cu aspect roma. Acest episod arată că banalizarea răului în asemenea momente poate duce la situații tragice în legătură cu care minerii se întrebau la interviuri, peste zece ani, cu mirare: ”Oare ce am căutat noi în acele cartiere? Nici mie nu mi-ar plăcea să vină acum pe strada noastră niște camioane cu mineri care să ne brutalizeze”. 

Manualele școlare de istorie de după 1990 prezintă mineriadele doar fragmentar și fără detalii, dar mai mult ca pe o situație în care nu s-a realizat consensul putere-opoziție, un fel de exemplu pentru conflict insolubil. Există manuale care conțin doar o frază, iar unul dintre manualele de clasa a XII a conține doar ... o fotografie.

            Tratarea fenomenului a fost mai mult ideologică, iar imaginea minerilor diabolizată, ei fiind foarte buni de țapi ispăşitori. S-au făcut multe filme în anii care au urmat și mulți dintre cercetătorii români sau străini care au stat mai mult în Valea Jiului și-au schimbat multe dintre punctele de vedere exprimate la cald. Foarte repede însă, discursul multora dintre minerii care au participat la mineriada din iunie 1990 era ca și a acestui lucrător, cu câteva clase, care i-a răspuns unui interviu  regizorului David Schwartz:

”Eu din prima clipă când am ajuns acolo (la Bucureşti, n.m.), mi-am dat seama că e vorba de o mare tâmpenie! (…) Dar cine a organizat toată treaba asta (venirea minerilor, n.m.) avea gândire bună! Ei ştiau cum să lucreze cu masele de muncitori, şi mai ales cu noi, cu minerii. Ne mâna uite-aşa cum chem eu oile, aşa se jucau ei cu noi. (…) Eu am fost aşa, cum s-ar spune, prins de val... ”

 „Ne spuneau că Raţiu şi Câmpeanu vor să dea afară tot ce-i român din ţară şi să vândă ţara străinilor. (…) Eu abia acum înţeleg că şi studenţii aceia, aşa cum noi eram mulţumiţi când ne căpătam pâinea, ei erau mulţumiţi că îşi căpătaseră libertatea. Dar a trebuit să treacă mult timp ca să înţeleg şi eu, şi poate şi alţii, lucrurile astea. La diferenţa asta de mentalitate între noi şi acei tineri cred că s-a produs toată problema!“ ^[7]

Mulți dintre cei care i-au cunoscut mineri la ei acasă și au studiat situația au conchis că și minerii, văzuți în întregul context situațional, erau niște victime.

Dar atunci când vorbim despre banalizarea răului nu este vorba doar de acești oameni și de comunitățile din Valea Jiului. Ei, într-un fel, au avut și încă au sentimentul culpei, ”o rușine” de care, îmi spunea un fost student născut la Petrila, nu vor scăpa niciodată. Banalizarea răului se produce la nivelul întregii societăți românești, acolo unde aceste evenimente tragice nu au făcut obiectul vreunui verdict, înafara interpretărilor propagandistice sau ideologice. Subiectul a rămas în suspensie, ca unul dintre subiectele tabu, pentru partidul (partidele) de stânga sau ca un simbol al eșecului democrației pentru partidele care se auto poziţionează în zona de dreapta. Un argument în plus adus argumentației mele este un studiu al percepției sociale privind mineriada din iunie 1990.

Memoria socială și percepţia publică a mineriadelor.  Clivaje ideologice și politice

Ancheta sociologică realizată de IRES, ”Reprezentări și percepții sociale ale evenimentelor din Piaţa Universității din 13-15 iunie 1990”^[8], a arătat existența unui percepții fragmentare și biasate cognitiv și cultural a evenimentelor tragice petrecute în Piaţa Universității, în 13-15 iunie 1990. Deși 66% dintre români spun că știu ce s-a întâmplat în acele zile, doar puțin peste jumătate dintre aceștia (58%) evaluează că este bine sau destul de bine informat despre acest eveniment. Chiar dacă la indicatorii legați de comportamentul cognitiv nu există clivaje în funcție de criteriul intenției de vot pentru partide, diferențele apar atunci când românii sunt puși să evalueze dacă este bine sau rău că se redeschide acest proces. În eșantionul de votanți PSD regăsim 48% dintre respondenți care răspund că este bine, în timp ce în rândul votanților PNL procentul este de 89%. De asemenea, votanții PNL sunt mai interesați de acest proces decât cei ai PSD, la fel 61% dintre respondenții care votează PSD consideră că este prea târziu pentru a se face dreptate victimelor, față de 32% a celor din zona preferințelor liberale care aderă la această afirmație. Chiar dacă în proporții aproape egale cele două grupuri de votanți cred că ”Dosarul a fost redeschis la decizia CEDO și că justiția din România nu ar fi redeschis cazul dacă nu era decizia unei instanțe internaționale”, atunci când subiecții sunt întrebați dacă anticipează că justiţia românească va face dreptate, votanții PSD sunt indeciși (48% DA – 48% NU), în cazul aspiraţiei speranţă crește optimismul privind realizarea dreptății la 73%, doar 18% spunând că vinovații nu vor fi pedepsiți.

Ce ne spun aceste cifre? În primul rând aflăm că deși este un eveniment destul de îndepărtat, el suscită o polemică politică, se observă un clivaj politic clar în evaluarea evenimentului de acum 25 de ani, o dovadă clară că lipsa consensului este una dintre consecințele banalizării răului.

Epilog: nevoia unei  borne

Banalizarea răului este o desensibilizare și un fel de moarte morală. Oamenii se supun la autoritate, se obișnuiesc cu anumite forme ale răului, iar aceste lucruri nu sunt doar istorice, se pot întâmpla și astăzi, oricând. Trecerea de la empatie la lipsa de compasiune pentru soarta refugiaților sub presiunea unei propagande media puternice, pe parcursul lunii septembrie în România, este un exemplu în care indiferența socială sau eclipsa morală pot începe să afecteze fondul cultural și moral al unei civilizații. Metodele emoționale prin care comunică astăzi politica și liderii carismatici anti-sistem pot ușor canaliza emoții spre agresiune spontană sau spre crime comise cu inconștiență de oamenii supercivilizați de astăzi dacă, în momentele de derivă, Răul nu este marcat, ștampilat. Fenomenele de idolatrie modernă pot duce, de asemenea, la situații de banalizare a răului. Când Răul este judecat, dincolo de rezultatul concret, chiar procesul realizează o de-banalizare, o discontinuitate în cotidianitatea trăită mecanic, fără multe întrebări și interogații profunde, cotidianitate care ne populează majoritatea existențelor.

Procesul  Mineriadei din 13-15 septembrie trebuie făcut pentru a fixa câteva repere deoarece și studiul realizat de IRES arată că tratarea publică a  acestui subiect a produs o ambiguizare a răului. Politicienii români au tras în toate părțile de acest subiect încât l-au transformat într-o formă de incertitudine morală și socială. Cele două discursuri și viziuni promovate asupra evenimentului, adică una care spunea că minerii au ajutat la blocarea unei lovituri de stat și alta care spune că regimul politic s-a folosit de mineri pentru a bloca un proces democratic, au creat un clivaj important în memoria colectivă recentă. Ideologizarea acestui moment tragic a sus nu doar la banalizarea răului, dar chiar la justificarea sau ocultarea Răului cel mare: a ucide pentru convingeri politice.

Sigur, pentru victime judecarea procesului este importantă și reprezintă dreptatea necesară, indiferent când îi vine vremea. Dar aici este mai mult decât miza unei decizii a justiției. Este vorba mai mult de stabilirea unei borne, una care arată că,  în acel timp și în acel loc, societatea noastră, deopotrivă cu liderii săi, a luat-o razna, iar niște oameni, probabil oameni credincioși sau buni familiști, au alunecat spre barbarie, au fost împinși sau mânați spre asta, fără ca ei să-și dea seama, crezând că fac ceea ce trebuie sau conformându-se unor ordine fără a se gândi singuri la consecințe.

---

^[1] Rus A., 2007, Mineriadele, între manipulare politică și solidaritate muncitorească, Curtea Veche Publishing, București

^[2] Milgram S., 1974, Soumission à l’autorité, Calmann-Lévy, Paris

^[3]Zimbardo, Ph., 2007, The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil, Random House, New York

^[4]Ballé, M., La loi du moindre effort mental, article Sciences Humaines n° 128, juin 2002, page 36 à 39

^[5] Foucault M., 1992, Le pouvoir comment s’exerce t-il? in Colas D., La pensée politique, 1992, Larousse, Paris

^[6] Arendt, H., 1966, Eichmann a Jérusalem. Rapport sur la banalité du mal, Gallimard, Paris, 1966, Folio, 1991 și  Arendt, H., 1981, La vie de l’esprit, Presse Universitaire de France, Paris, page 21

^[7]  Schwartz, D.,  Redefinirea minerilor ca victime ale evenimentelor din 13-15 iunie în Dilema Veche, nr. 592, 18-24 iunie 2015

^[8] IRES, Volumul eșantionului: 1273 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist; CATI (Computer Assisted Telefone Interviewing); 23 octombrie 2015

Pitié pour les enfants

În apărarea Oanei Zamfir

Sunt zile complicate pentru istoria noastră, sunt 25 de ani în care am pus cearșeafuri pe oglinzi, în care nu am avut curajul să ne punem marile întrebări și nici să ne uităm în urmă. În care ne-am mințit sau ne-a fost frică, de multe ori am fost lași sau orbiți de bătăliile mici ale ticaloasei noastre vieți, cum zicea cronicarul moldovean. Am trăit o istorie încâlcită care se înfășura încâlcindu-se și mai rău cu viețile și politica noastră. Am vrut ca totul să se schimbe, dar noi să rămânem neschimbați. Ne-am împărțit pe bisericuțe și ne-am încălzit la adevărurile calduțe și convenabile. Găști, ”micul nostru spațiu de monopol”, clanuri, ne validăm unii altora adevărurile personale și ne ducem liniștiți la culcare. În fiecare zi așteptăm să se schimbe ceva și ne plângem seara că nu vine schimbarea. Dacă vine cineva și rupe cu tăcerea din jurul hoției sau nedreptății și începe să taie nodurile gordiene de peste tot, tresărim nervoși si agasați. Ne plângem de zgomotul prea mare și sângele de pe pereți.

Nimeni nu mai este destul de bun pentru a fi admirat, votat, urmat, ascultat. Mausoleul eurilor noastre domină totul și flutură drapelele dorițelor nesatisfăcute peste lume. Din când în când, apare câteo trezire bruscă, în care participăm la vreo execuție publică, ieșim în stradă, scriem frumos și emoțional pe Facebook, ne transformăm într-o mulțime frumoasă. Ne adunăm în jurul unor emoții, totul devine o mare revoluție morală, începem să visăm, dar în trei zile totul moare. O liniște asurzitoare, apoi, pune stăpânire pe lumea noastră cu miros de mlaștină verde. Sunt aduse înapoi în față cartoanele cu vechile figuri și pupătorii acelor icoane revin și ocupă piața.

Din când în când apare câte unul prin zonă care poate fi un excelent inamic public. Atunci redevenim curajoși și scoatem cutiuța cu principii, tragem pe nas un pic, ne căutăm de pumnalul mic din buzunarul de la piept și strângem pumnul care lovește. Apoi vine iar liniștea peste care plutește ființa noastră morală ca o pasăre albă și grasă.

Rareori ne întrebăm: unde ne sunt copiii? Ce mai fac ei cu căștile lor colorate și mari pe urechi? Pe unde mai rătăcesc și ce întrebări ar vrea să ne pună? Ce ar trebui să învețe de la noi? Poate ar trebui să les spunem câte ceva? Chiar, avem ceva să le spunem, înainte de a le înjura profesorii sau a aduna bani pentru ca să-i exportăm la școli prin strănătate, de unde credem că vor deveni oameni noi, roboți stelari, cu salarii grase în multinaționale, nu niște neînțelese paiațe geniale ca noi?  

Ca și copiii, presa este pentru noi o mare speranță, dar una eterică, una ce vine de undeva de sus, se pogoară ca Duhul Sfânt ca să ne spună Adevărul. Cum care adevăr? Adevărul nostru, Singurul, Unicul, acela pentru care ne certăm cu colegul de muncă, cu șeful – mai rar sau cu idiotul de vecin de la trei. Presa a fost și este pentru noi îngerul și demonul. Mass media asta este minunată când ne confirmă părerile. Dacă nu, atunci este ticaloșită, mogulizată, vândută agenturilor de toate felurile. Când totul se prăbușește sub ochii noștri, noi am vrea ca drapelului ei alb, să rămână în aer ca un semn al destinului etern al valorilor, cu care să ne stergem pe față cînd ieșim din mocirla caldă, din când în când. Dar nu ne gândim că presa trebuie să reziste simultan la două misiuni. Una este cea economică, de supraviețuire și nu este ușor să reziste acolo – deoarece noi nu mai cumpărăm demult ziarul și nici nu ne-ar plăcea să ne abonăm, cu un euro măcar, la varianta electronică a ziarului. Alta este misiunea democratică, unde vrem să servească adevărului, informării, educării și altele, la fel de frumos numite. Și presa nu poate rezista întotdeauna, de multe ori cade răpusă de ethosul timpului ei. Când acest ethos este bântuit de miciună, superficialitate, prefăctorie, demagogie și lipsă de proiect, atunci presa seamănă cu noi. Dar noi nu, nu avem cum s-o recunoaștem. Nu așa am visat-o, nu pentru o astfel de presă am murit la Revoluție. Am visat-o a fi neprihănită și frumoasă, ca o primăvară pe vechile dureri, vorba poetului. Ea trebuie să arate tinerețea și spiritul apolinic și dionisiac, în același tim, adică doi în unul, cum ne-am obișnuit la marketingul pentru detergenți.

Vă închipuiți cum ar arăta știrile de televiziune, HD, obligatoriu, cu o bunică sexagenară la pupitru? Una distinsă, ce știe bine ce s-a întâmplat în ultimul secol și are imaginea lumii pe chip, chiar dacă tranșeele timpului sunt umplute de fond de ten? Nu ne-ar plăcea imaginea, bănuiesc, am schimba canalul. Noi vrem ca știrile despre dezastre să fie aduse de fetele cele mai frumoase ale lumii, doar ele pot să ne toarne otrava zilei în paharul de cristal rece, ca apoi să adormim liniștiți în fotoliu, pe retină cu imaginea lor deschizatoare de vise palpitante.

O lume îmbătrânită se uită la o scenă pe care evoluează copiii! Ce le-am spus noi despre viața care a trecut pentru a putea să reziste tuturor subiectelor jurnalistice? De unde să știe Oana Zamfir ce s-a întâmplat acum 25 de ani când era în brațele mamei? Am scris noi în manualul de istorie o variantă corectă despre Piața Univesității și torționarii de atunci? Am facut o mare exorcizare publică, am căutat o împăcare cu trecutul? Am găsit înțelepciunea ca toți să ne reculegem de 13-15 iunie, indiferent de partid, indiferent de ideologie, indiferent de vârstă? Nicidecum. Unii au vrut să păstreze păcatul acesta ca o rană pe care s-o exploateze mereu, deși le-a venit rândul la securea dreptății de mai multe ori,  ceilalti au tăcut ca mafioții vinovați, alții nu au făcut nimic decât să peroreze doct despre barbaria interioară sau să critice politica, maximum o dată pe an. Dar aici era barbaria noastră și trebuia să găsim o cale de a curma acestă ceață care întunecă sufletele a mii de familii, ca și ale victimelor Revoluției în care, auzim astăzi că s-au sinucis, au trecut strada prin locuri nemarcate sau au rspirat aerul plin de gloanțe.

De ce ne mirăm atunci că uitarea lumii s-a așternut pentru un moment tragic pe care toți l-am făcut uitat, noi mai întâi, cu vinovăție sau frică, pentru că dacă nu l-am fi uitat, am fi făcut ceva în 25 de ani. Da, studenții mei de la Jurnalistică, și poate întreaga generație a lor, nu știu foarte multe lucruri despre ce îi întrebăm noi, nu citesc cărțile pe care le-am citit noi, nu găsesc în fiecare moment cuvinte mesteșugite. Încă nu sunt destul de experți în simulare și minciună.

Da, Oana  Zamfir nu a recunoscut un erou tragic al zilelor de acum 25 de ani sau a pus o întrebare-șablon, dar,  noi, cei culți și enciclopedici, ce am făcut pentru memoria celor 4 morți și mii de răniți? Noi ce i-am spus ei și colegilor ei despre asta? Oana este copilul nostru, face parte dintre copiii cărora nu le-am predat o grămadă de lecții. I-am dus noi pe copii la bibliotecă? Nu, deoarece mulți dintre noi nu am fost la bibliotecă de 25 de ani. Nu trebuia oare să-i ducem de mână când erau elevi și să le spunem povestea asta înfricoșătoare despre primele noastre zile de libertate și despre cum libertatea noastră ne-am folosit-o aiurea, urând, nu iubind, ucigându-ne unii pe alții,  nu îmbărbătându-ne ca pentru un început de urcuș al muntelui de piatră al istoriei?

Aveți milă de copiii noștri, poate ne vor ierta și ei, mai încolo, când vor înțelege. Oana, să nu te închizi în baie plângând singură. Așteaptă puțin, o să găsim foarte repede o altă victimă perfectă. În schimb, când  te vei întoarce pe sticlă, nu mai zâmbi frumos, narcotic, privește-ne HD, dar ca o școlăriță tocilară, cu ochi mari de după ochelarii rotunzi și surprinde-ne cu un țipăt de groază. O să credem că nu e vorba despre noi, ne vom imagina că a intrat deja thrillerul cu care adormim în fiecare seară.

Aceste maşini minunate şi sclavii lor imperfecţi

(Omul îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste)

”A reuși crearea inteligenței artificiale va fi cel mai impoartant eveniment din istoria omului. Poate fi însă ultimul”  (Stephen Hawking)

Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, dar fără ziarul mirosind a cerneala de altădată, tableta îmi semnalează cu un zgomot care semăna cu un chițăit de şoricel că unui anume Mahommed Abad, din Edinburgh, de 43 de ani, ştiința modernă i-a făcut rost de un penis bionic, după ce, pe cel original, îl pierduse într-un accident de mașină. În aceeaşi zi, după amiază, mă întâlneam cu vechi colegi, informaticieni, pentru a discuta despre cum ar putea să facă o linie de doctorat pe cercetări legate de bioetică și despre cât de pregătiţi sunt oamenii spre relațiile de colaborare om-mașină, o discuție pe care o lăsasem practic în același stadiu, acum 15 ani când am plecat de la Universitatea Babeș-Bolyai spre Bucureşti.

Nu era ceva nou pentru mine, pregătind discuția, citisem înainte o groază de lucruri despre ”stadiul problemei” tehnologice și implementării, în epoca roboticii, a biotehnologiei, a nanotehnologiilor, se lucrează deja din greu la inteligența nonbiotică despre care Google spune că, undeva spre anul 2050, va fi de 1 miliard de ori mai puternică decât orice inteligență umană.

Informatica afectivă (Affective Computing) este un domeniu de cercetare revoluționar care experimentează capacitatea mașinilor de a recunoaște, sintetiza, exprima emoțiile pentru conceperea tehnologiilor de mâine. Programe ca Affectiva, realizat de  grupul Affective Computing, folosește o bază de date de peste un miliard de expresii faciale, pe care o utilizează pentru a crea algoritmi prin care se pot recunoaşte şi clasifica emoţiile de bază, precum fericire sau mânie, cu o precizie de peste 90%, iar tehnologia  Affdex, are deja o piaţă excelentă în marketing şi publicitate, unde este folosită  pentru a testa reacţiile subiecților și pentru a adapta mesajele la orizontul de aşteptare conştient sau inconştient al acestora. Membrii asociaţiei Quantified Self au produs instrumente precum Mood Scope şi Mappiness care îi ajută pe cei care le folosesc  să-şi potrivească starea mintală cu evenimentele externe. Programul Mappiness, de exemplu,  măsoară gradul de fericire şi dinamica acestuia în timp, contexte relevante sau situații critice, după informaţiile pe care i le oferă persoana respectivă.

Tehnologiile ne propun și nemurirea într-un viitor destul de apropiat prin capacitatea de a reproduce celulele. Conceptul de singularitate tehnologică ne promite realizarea, prin 2050, a unei superinteligenţe bazată pe evoluția exponențială a tehnologiei și accelerarea constantă a inovației. Unii au devenit tot mai entuziasmați de a continua ameliorarea tehnică a performanțelor umane. Se dau lupte grele între transumaniști și bioconservatori. Primii sunt cei care susțin ceea ce menționam înainte, filosofia trecerii dincolo de frontierele biologicului pentru ca specia umană să devină mai puternică, mai rațională, mai rezistentă la boli și mai inteligentă. Printre ei, îi regăsim pe biofizicianul Gregory Stock, autor al unei cărți de mare succes  - Redesigning Humans: Our Inevitable Genetic Future -  sau pe profesorul de bioetică Nicholas Agar, autorul unui best-seller de mare circulație: Liberal Eugenics. In Defense of Human Enhancement.  Bioconservatorii sunt cei care se îngrijorează de această perspectivă spunând că trebuie, din contră, să luptăm pentru conservarea umanității, la fel ca pentru cea a mediului înconjurător, în care s-a creat. Printre susţinătorii ideii sunt teoreticieni cunoscuți, precum politologul Francis Fukuyama sau filosofii  Leon Kass și  Michael Sandel.  Ideologiile tehnologiste ne promit o lume mai deschisă și mai conectată, mai ales pentru cei care sunt timizi și asociali. Aceștia sunt puși la adăpost de provocările, amenințările și incertitudinile lumii reale.

Un adevărat mit al conectivității ne anunță că rețeaua în sine e o adevărată revoluție tehnică, deci și socială – clar că asta înseamnă un rol transformator în societate. Conectivitatea, prin rețelele purtătoare, aduce și pace sau coeziune socială deoarece unește planeta, nu-i așa, în plus rețelele aduc o nouă economie  și, sigur, asta aduce și prosperitate. Aceste aporii sunt coloanele ce susțin lumea certitudinilor noastre.

Ideologiile tehnologiste ne cer, de fapt, să delegăm tot mai mult maşinilor relaţia noastră cu lumea. Este un fel de a recunoaște, rușinați, că nu suntem perfecți, că avem nevoie de îmbunătățiri. Iar acest lucru face, cum spune Cornelius Castoriadis, într-un studiu, să asistăm la creşterea insignifianței umane.

 Noua limbă (”novlangue” a lui Orwell) este deja aici. Limbajul acronimic şi nelipsitul ”ok”, alături de ciudatele emoticoane zâmbitoare și tâmpe, înlocuiesc cuvintele şi frazele meşteșugite de altădată. Copiii noştri, vorbitori de mesagereză, nu mai ştiu să scrie banala compunere de la început de an despre ”cum mi-am petrecut vacanţa” şi, chiar dacă ar scrie,  nu îşi vor mai începe povestea lor cu propoziţia ”eu în vacanţă am fost la bunici”.

Tehnofilii de astăzi vor să concesionăm viaţa noastră tot mai mult tehnicii și lucrurile alunecă spre asta. Emoția înlocuiește empatia, deoarece emoția se poate produce mai ușor prin diferite forme de stimulare.  Suntem luaţi ostatici de către mașini, iar motoarele de căutare ale minţii se anchilozează pe zi ce trece. Începem să ne punem întrebarea dacă mai comandăm noi lumii sau trebuie să ne ascundem imperfecțiunea cu rușine, aşa cum altădată Adam fugea din calea lui Dumnezeu. Omul îmbunătăţit de astăzi ratează majoritatea țintelor tradiționale. Dacă cititul a fost o mare revoluţie, acum aceasta fost înăbuşită. Michael Wesch, antropolog specializat în ecologie media, cel care a studiat nașterea scrisului într-o comunitate primitivă din Malaezia, arată că în culturile tribale, ca și în cazul Facebook, oamenii se definesc prin ”rețeaua de prieteni”. Ca și în cazul reţelelor sociale, legăturile sociale sunt esențiale doar că aici ele nu pot exista fără relațiile face to face, invers faţă de rețelele sociale unde simularea si teatralitatea sunt regulile, cum ar spune Goffman. Între oralitatea culturii tribale și cea a rețelelor sociale există o puternică analogie, demnostrând un fel de “a doua era de oralitate”, ca să folosim conceptele lui McLuhan.

Ascunși prin văgăunile rețelelor sociale suferim de  supraîncărcarea informațională (The Information Overload) ceea ce se traduce de cele mai multe ori prin dificultatea unei persoane de a lua o decizie din cauza unei cantități prea mare de informații prezentate și pusă la dispoziția sa. Supraîncărcarea cognitivă este determinată chiar și de către mesageria electronică, cea care creează un sentiment de urgență producând supraîncărcare atât comunicațională, cât și informațională. Din 1997, COS - Cognitive Overflow Syndrome  sau sindromul de saturație cognitivă,  a fost identificat  și clasat (Autisser David, Lahlou Saadi și Melkior Roland, 1997). COS se definește ca o situație de saturație cognitivă în situații în care utilizatorul primește simultan, și din surse multiple, diferite informații și nu dispune de o strategie eficientă pentru a le integra, clasa sau interpreta, în plus, apărând mai multe opțiuni nu poate stabili prioritățile. Adevărat cancer tăcut al companiilor, inflația informațională modifică modurile de acțiune ale organizației  astfel încât, în nenumărate situații, informația nu este o resursă, ci mai mult un parazit, o constrângere care paralizează activitatea cotidiană și creează dezorientarea utilizatorilor.

Într-o dimineață a apărut pe Faceebok ştirea că scriitoarea Ofelia Prodan a lansat un mesaj de adio pe reţea, scriind ca se sinucide deoarece nu are bani şi nici măcar familia nu o înţelege. “Nu am spus nimic despre problemele mele zilnice. Sunt săptămâni când trăiesc cu 10 lei pe zi şi nu pt. că sunt săracă. M-am născut într-o familie de comercianţi pentru care banul a fost totul şi în acelaşi timp se mândresc cu rezultatele mele, deşi în ochii lor, sunt un nimic pentru că nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar că mă dezic de familia mea, dar am ales ca formă de protest sinuciderea. Acum sunt împăcată. Nu cred că protestul meu va schimba ceva, dar abia aştept să văd ce e dincolo: nimicul sau infernul”.

Peste câteva zile a revenit de la spital şi a postat: „Sunt uimită de numărul mare de mesaje, de share-uri… Eu, acum, sunt ok. Vă ataşez fişa de externare, ca să vedeţi că nu doar eu, dar şi medicii de la Pronto Soccorso sunt de aceeaşi părere. Am ajuns târziu la spital, până la urmă unica persoană din acest oraş care mă putea găsi a văzut postările de pe Facebook şi m-a căutat. Pastilele nu m-au ajutat să renunţ la lumea aceasta. Protestul meu nu a fost nici el înţeles. Cum nici cel din cartea mea “No exit”, de altfel. Dar acum nu mai vreau să mor. Sunt la Sassari. Nu ştiu de ce unii oameni au spus că sunt la Napoli şi au sunat la Poliţia de acolo. Nu îi mai sunaţi pe părinţii mei, nu au fost niciodată o salvare. Nu o să răspund nimănui la telefon, dar vă rog să mă credeţi că acum mă simt mult mai bine. Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase, Ofelia”.

       Adică la revenirea la viața, după intoxicarea cu medicamente, ea nu era uimită de soarele și lumina dimineții ci de … numărul de share-uri. Nu viața a fost share-uită, ci moartea ei temporară. Un confrate a comentat mucalit: poeta s-a sinucis puțin și totul s-a terminat, a fost uitat, nu a lăsat nicio urmă.  Poeta noastră sensibilă și nefericită are un statut egal, în lumea nouă a rețelelor, cu AIKO, femeia robot creată cu puțin înainte de apariția penisului bionic. Da, cu Aiko, cea care vorbește engleză și japoneză, poate citi și poate recunoaște câteva fețe, zâmbește și râde, pune mâncarea pe masă și distinge florile sau culorile primăverii.

Nimic nu ne mai șochează, doar o mică emoție, ca un curent slab,  ne săgetează când citim ştirea că roboții au început să scrie poeme și, spun jurnaliștii, o pot face mai bine decât oamenii care au avut note slabe la literatură și compunere. Pentameter, de exemplu, este un robot care versifică în metrica lui Shakespeare foarte bine. Oare când se va da roboților Premiul Nobel pentru literatură? Oare cum să-ți mai recit eu, draga mea nebionică femeie: “Sunt câțiva morți în oraș iubito/ Chiar pentru asta am venit să-și spun …”

Și ce facem noi, sclavi imperfecți ai acestor minunate mașini inteligente cu nesăbuita, haotica, primitiva și incontrolabila bucurie de a trăi?

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 21.