Pitié pour les enfants

În apărarea Oanei Zamfir

Sunt zile complicate pentru istoria noastră, sunt 25 de ani în care am pus cearșeafuri pe oglinzi, în care nu am avut curajul să ne punem marile întrebări și nici să ne uităm în urmă. În care ne-am mințit sau ne-a fost frică, de multe ori am fost lași sau orbiți de bătăliile mici ale ticaloasei noastre vieți, cum zicea cronicarul moldovean. Am trăit o istorie încâlcită care se înfășura încâlcindu-se și mai rău cu viețile și politica noastră. Am vrut ca totul să se schimbe, dar noi să rămânem neschimbați. Ne-am împărțit pe bisericuțe și ne-am încălzit la adevărurile calduțe și convenabile. Găști, ”micul nostru spațiu de monopol”, clanuri, ne validăm unii altora adevărurile personale și ne ducem liniștiți la culcare. În fiecare zi așteptăm să se schimbe ceva și ne plângem seara că nu vine schimbarea. Dacă vine cineva și rupe cu tăcerea din jurul hoției sau nedreptății și începe să taie nodurile gordiene de peste tot, tresărim nervoși si agasați. Ne plângem de zgomotul prea mare și sângele de pe pereți.

Nimeni nu mai este destul de bun pentru a fi admirat, votat, urmat, ascultat. Mausoleul eurilor noastre domină totul și flutură drapelele dorițelor nesatisfăcute peste lume. Din când în când, apare câteo trezire bruscă, în care participăm la vreo execuție publică, ieșim în stradă, scriem frumos și emoțional pe Facebook, ne transformăm într-o mulțime frumoasă. Ne adunăm în jurul unor emoții, totul devine o mare revoluție morală, începem să visăm, dar în trei zile totul moare. O liniște asurzitoare, apoi, pune stăpânire pe lumea noastră cu miros de mlaștină verde. Sunt aduse înapoi în față cartoanele cu vechile figuri și pupătorii acelor icoane revin și ocupă piața.

Din când în când apare câte unul prin zonă care poate fi un excelent inamic public. Atunci redevenim curajoși și scoatem cutiuța cu principii, tragem pe nas un pic, ne căutăm de pumnalul mic din buzunarul de la piept și strângem pumnul care lovește. Apoi vine iar liniștea peste care plutește ființa noastră morală ca o pasăre albă și grasă.

Rareori ne întrebăm: unde ne sunt copiii? Ce mai fac ei cu căștile lor colorate și mari pe urechi? Pe unde mai rătăcesc și ce întrebări ar vrea să ne pună? Ce ar trebui să învețe de la noi? Poate ar trebui să les spunem câte ceva? Chiar, avem ceva să le spunem, înainte de a le înjura profesorii sau a aduna bani pentru ca să-i exportăm la școli prin strănătate, de unde credem că vor deveni oameni noi, roboți stelari, cu salarii grase în multinaționale, nu niște neînțelese paiațe geniale ca noi?  

Ca și copiii, presa este pentru noi o mare speranță, dar una eterică, una ce vine de undeva de sus, se pogoară ca Duhul Sfânt ca să ne spună Adevărul. Cum care adevăr? Adevărul nostru, Singurul, Unicul, acela pentru care ne certăm cu colegul de muncă, cu șeful – mai rar sau cu idiotul de vecin de la trei. Presa a fost și este pentru noi îngerul și demonul. Mass media asta este minunată când ne confirmă părerile. Dacă nu, atunci este ticaloșită, mogulizată, vândută agenturilor de toate felurile. Când totul se prăbușește sub ochii noștri, noi am vrea ca drapelului ei alb, să rămână în aer ca un semn al destinului etern al valorilor, cu care să ne stergem pe față cînd ieșim din mocirla caldă, din când în când. Dar nu ne gândim că presa trebuie să reziste simultan la două misiuni. Una este cea economică, de supraviețuire și nu este ușor să reziste acolo – deoarece noi nu mai cumpărăm demult ziarul și nici nu ne-ar plăcea să ne abonăm, cu un euro măcar, la varianta electronică a ziarului. Alta este misiunea democratică, unde vrem să servească adevărului, informării, educării și altele, la fel de frumos numite. Și presa nu poate rezista întotdeauna, de multe ori cade răpusă de ethosul timpului ei. Când acest ethos este bântuit de miciună, superficialitate, prefăctorie, demagogie și lipsă de proiect, atunci presa seamănă cu noi. Dar noi nu, nu avem cum s-o recunoaștem. Nu așa am visat-o, nu pentru o astfel de presă am murit la Revoluție. Am visat-o a fi neprihănită și frumoasă, ca o primăvară pe vechile dureri, vorba poetului. Ea trebuie să arate tinerețea și spiritul apolinic și dionisiac, în același tim, adică doi în unul, cum ne-am obișnuit la marketingul pentru detergenți.

Vă închipuiți cum ar arăta știrile de televiziune, HD, obligatoriu, cu o bunică sexagenară la pupitru? Una distinsă, ce știe bine ce s-a întâmplat în ultimul secol și are imaginea lumii pe chip, chiar dacă tranșeele timpului sunt umplute de fond de ten? Nu ne-ar plăcea imaginea, bănuiesc, am schimba canalul. Noi vrem ca știrile despre dezastre să fie aduse de fetele cele mai frumoase ale lumii, doar ele pot să ne toarne otrava zilei în paharul de cristal rece, ca apoi să adormim liniștiți în fotoliu, pe retină cu imaginea lor deschizatoare de vise palpitante.

O lume îmbătrânită se uită la o scenă pe care evoluează copiii! Ce le-am spus noi despre viața care a trecut pentru a putea să reziste tuturor subiectelor jurnalistice? De unde să știe Oana Zamfir ce s-a întâmplat acum 25 de ani când era în brațele mamei? Am scris noi în manualul de istorie o variantă corectă despre Piața Univesității și torționarii de atunci? Am facut o mare exorcizare publică, am căutat o împăcare cu trecutul? Am găsit înțelepciunea ca toți să ne reculegem de 13-15 iunie, indiferent de partid, indiferent de ideologie, indiferent de vârstă? Nicidecum. Unii au vrut să păstreze păcatul acesta ca o rană pe care s-o exploateze mereu, deși le-a venit rândul la securea dreptății de mai multe ori,  ceilalti au tăcut ca mafioții vinovați, alții nu au făcut nimic decât să peroreze doct despre barbaria interioară sau să critice politica, maximum o dată pe an. Dar aici era barbaria noastră și trebuia să găsim o cale de a curma acestă ceață care întunecă sufletele a mii de familii, ca și ale victimelor Revoluției în care, auzim astăzi că s-au sinucis, au trecut strada prin locuri nemarcate sau au rspirat aerul plin de gloanțe.

De ce ne mirăm atunci că uitarea lumii s-a așternut pentru un moment tragic pe care toți l-am făcut uitat, noi mai întâi, cu vinovăție sau frică, pentru că dacă nu l-am fi uitat, am fi făcut ceva în 25 de ani. Da, studenții mei de la Jurnalistică, și poate întreaga generație a lor, nu știu foarte multe lucruri despre ce îi întrebăm noi, nu citesc cărțile pe care le-am citit noi, nu găsesc în fiecare moment cuvinte mesteșugite. Încă nu sunt destul de experți în simulare și minciună.

Da, Oana  Zamfir nu a recunoscut un erou tragic al zilelor de acum 25 de ani sau a pus o întrebare-șablon, dar,  noi, cei culți și enciclopedici, ce am făcut pentru memoria celor 4 morți și mii de răniți? Noi ce i-am spus ei și colegilor ei despre asta? Oana este copilul nostru, face parte dintre copiii cărora nu le-am predat o grămadă de lecții. I-am dus noi pe copii la bibliotecă? Nu, deoarece mulți dintre noi nu am fost la bibliotecă de 25 de ani. Nu trebuia oare să-i ducem de mână când erau elevi și să le spunem povestea asta înfricoșătoare despre primele noastre zile de libertate și despre cum libertatea noastră ne-am folosit-o aiurea, urând, nu iubind, ucigându-ne unii pe alții,  nu îmbărbătându-ne ca pentru un început de urcuș al muntelui de piatră al istoriei?

Aveți milă de copiii noștri, poate ne vor ierta și ei, mai încolo, când vor înțelege. Oana, să nu te închizi în baie plângând singură. Așteaptă puțin, o să găsim foarte repede o altă victimă perfectă. În schimb, când  te vei întoarce pe sticlă, nu mai zâmbi frumos, narcotic, privește-ne HD, dar ca o școlăriță tocilară, cu ochi mari de după ochelarii rotunzi și surprinde-ne cu un țipăt de groază. O să credem că nu e vorba despre noi, ne vom imagina că a intrat deja thrillerul cu care adormim în fiecare seară.

URSUL CONTRA ROMÂNIA

(Recviem pentru o insulă)

România alunecă spre liliputanism, așa li se pare copiilor. Adrian, fiul meu, m-a întrebat aseară de ce o țară ca a noastră, adică mare, am dedus eu, aleargă de două săptămâni după un urs.  Ce, îmi zice el, suntem Andorra sau Liechtenstein? Pe el, iubitor de geografie fotbalistică, îl distrează suprafața acestor țări și locul lor în clasamentul FIFA. Sunt sigur că aceste țări mici, dar bine organizate, nu ar ajunge nicidată într-o așa situație penibilă, chiar dacă i-ar invada 20 de urși. Televiziunile sunt pline de reportaje, polemicile între putere și opoziție pe tema ursului curg pe televiziunile de știri de dimineață până seara. Se fac patrule de cetățeni revoltați, s-a declarat stare de urgență. De la Sibiu ne vine o știre care ne ajută să adormim liniștiți: o echipă de câini, antrenată chiar în misiuni internaționale, este în drum spre zona calamitată: „Cei patru ciobăneşti, doi germani şi doi belgieni, sunt antrenaţi special pentru astfel de operaţiuni. Cele patru echipe sunt formate din unii dintre cei mai buni câini pe care îi are Centrul Chinologic, trei dintre ei abia fiind întorși din misiuni internaționale. Câinii solicitaţi pentru căutări sunt însoţiţi de antrenorii lor,  au plecat în jurul amiezii şi sunt pe drum.”

Prefectul raportează cu precizie că sunt 26 de politiști și 17 vânători, nu mai știu exact numerele, plus alți gură-cască ce au pornit pe urmele fiarei. Pliantele anti-urs se răspândesc pe la bufetele din sat. Politicienii din județ, obișnuiți cu căpușarea bugetului și cu corupția ca modus vivendi, vor primi ajutoare de urgență pentru o posibilă epidemie de turbare și pentru cine știe ce alte pericole mai pot deriva din mușcătura ursului. Fondul de rezervă al Guvernului va fi deschis, vin oricum și alegerile, pentru a se reface drumurile cârpite la alegerile trecute, pentru sârma ghimpată împotriva ursului, pentru muniție sau panouri publicitare care să-i avertizeze pe oameni că în pădurile din Dâmbovița au mai rămas niște urși. Neapărat ar trebui o campanie publicitară de vreo 10 milioane de euro pentru avertizarea populației și poate chiar una de comunicare externă în engleză, franceză, spaniolă și... japoneză pentru ca turiștii străini care trec prin județul Dâmbovița și hălăduiesc prin păduri să știe cum să se comporte cu urșii. Se pot cumpăra din bani publici veste reflectorizante pentru pădurari și  jeepuri pentru urmărirea urșilor, puști specializate sau lunete cu infraroșu. Se pot cumpăra și elicoptere pentru observare sau vânătoare, poate am avea nevoie de wireless în pădure și alte chestii pentru comunicare prin satelit în caz că urșii se organizează să atace vreo mare aglomerare urbană. 

Deja băieții de la păduri au lansat o cifră șocantă, care să-i ajute să facă vânători sau programe europene pe mediu: avem cu 2100 de urși peste standardul UE. Prea mulți oameni pe listele electorale, prea mulți urși prin păduri, România a devenit o țară a excedentului.

A fost stupefiant s-o văd pe Rovana Plumb, Ministrul Mediului, cu palma pâlnie la ureche, încercând să audă urșii care mișună prin codrii dâmbovițeni și care atacă locuitorii vechii vetre românești din județul Dâmbovița. Și ministrul de interne a fost angrenat să supervizeze personal căutarea ursului cel rău și uciderea lui. Pardon, nu ucidere, nu dă bine la europenii ecologiști, tehnic ni s-a spus că trebuie să zicem „recoltarea”  lui.

Agențiile de presă ne țin la curent despre modul în care se desfășoară operațiunile, în fiecare dimineață mutre de pipițe îngrijorate țipă la noi cu privire la ursul ucigaș. "Situaţia este foarte gravă, dar este sub control", ne spune prefectul la oră de maximă audiență. Premierul Ponta este interpelat, dar spune că nu el grațiat ursul, ci specialiștii au hotărât asta.

Dar tot televiziunea ne liniștește că au fost constituite echipe formate dintr-un poliţist, doi jandarmi şi un vânător, care să patruleze în localităţile dâmboviţene Pietroşiţa, Moroieni şi Buciumeni. "Patrularea se va face în intervalul orar 16.00 - 2.00, pentru ca, la nevoie, să poată acţiona. După ce a fost împuşcat ursul, (alt urs n.n.) nu am mai avut apeluri de la cetăţeni că ar mai fi văzut vreun urs. Am convingerea că problema s-a rezolvat. Ori ursul împuşcat este cel căutat, ori a plecat în habitatul lui. Patrula mixtă va fi la treabă atât timp cât va fi nevoie. Sâmbăta şi duminica vor acţiona şi pe timpul zilei", declara şeful Poliţiei Judeţene Dâmboviţa, Danil Zepişi.

Totul primește dimensiuni apocaliptice, o fiară a atacat un județ, județul Dâmbovița,  regiune care se resimte ca și cum ar fi fost lovită de meteoritul Tunguska. În tot acest dezastru, doar puțini s-au întrebat despre cauză, cum s-a ajuns la această situație dramatică pentru țară. Prefectul a spus adevarul, dar nimeni nu a părut interesat, așa că a tăcut și el și s-a integrat în filmul tragediei.

Pur și simplu, trei proști din comuna respectivă (Dumnezeu să-l odihnească pe prostul pe care l-a chemat la el) au pus o capcană în care s-a prins un urs, apoi viitoarea victimă și-a construit o suliță lungă pentru a reedita lupta omului cu ursul din neoliticul inferior, pentru ocuparea peșterii. Disperat de înțepăturile prostului, bietul urs a rupt lanțul, i-a tras o labă cretinului care-l hăcuia și probabil a fugit spre Sinaia, unde mănâncă la cantina săracilor și se lasă fotografiat de turiști.

Din păcate, încă nici nu ne dăm seama de consecințele complete ale atacului acestei fiare asupra dâmbovițenilor și chiar asupra românilor, în general. Gândiți-vă că acest atac vine după o lovitură de stat teribilă, în care democrația noastră a fost mult șubrezită și reconstrucția ei cere timp și liniște. Cei traumatizați de lovitura de stat vor fi chinuiți de ideea că administrația condusă de uzurpatorul Ponta îi lasă intenționat fără apărare în fața fiarelor. Pe de altă parte, cei 7,4 milioane de români care sunt frustrați, supărați, demoralizați pentru că Europa nu le-a valorizat votul vă dați seama că vor avea un stres teribil, ignorați de CCR și Băsescu, iar acum atacați de fiare, după ce au rezistat cu greu hoardelor de procurori care i-au anchetat pentru că s-au dus să voteze plecarea dictatorului. Nu mai pot să meargă la vot, nu mai pot nici măcar să fluiere prin păduri, o majoritate electorală trăiește o dramă.

Băieții de la Cațavencu, Cațavencii sau Kamikaze, ar trebui să fie tot mai îngrijorați, deoarece pe plaiurile mioritice viața are tot mai mult umor și tot mai puțină raționalitate. Sau poate au o șansă, ar putea face și al patrulea frate, nu mai trebuie să parodieze, să pastișeze, să poetizeze, să ironizeze, pot să consemneze doar. Să se uite în jur și să facă inventarul faptelor zilnice ale politicienilor, celor din administrație și poporului gură-cască care se uită la televizoare cât e ziulica de lungă.

Dar ce-i de făcut, vorba lui Lenin. Nu mai știu, nu îmi dau seama de unde ar trebui să începem, nu știu dacă se mai poate face ceva, nu știu cine ar putea face ceva, nici cu ce mijloace, planuri sau strategii. Nu știu dacă ar mai vrea oamenii ceva, în afara celor 20.000 de euro de la Domnul Dan sau pomeni de la Gigi Becali, nu știu dacă românii își dau seama că am devenit o insulă. O insulă atacată din toate părțile de criza globală, de UE, de Departamentul de Stat al SUA, de Barroso, de ruși, de unguri etc. Iar din interior de o mare, nesfârșită, infinită și infernală prostie.
Poate dacă am interzice televiziunile din România, prostia s-ar vedea mai puțin, ca pe vremea lui Ceaușescu, când în două ore de emisie nu mai era loc și pentru spactacolul prostiei naționale.

 

 

P.S.1. În timp ce scriu acest text (este vineri dimineața, orele 10.30), știrile curg pe ecranele computerelor din biroul meu. Putem răsufla ușurați, stresul mediatic este pe sfârșite, căutările ursului ucigaș au fost oprite. Aflăm de pe Realitatea.net că ” Autoritățile s-au dat bătute după ce ieri, în Dâmbovița, au fost aduși de la Sibiu mai mulți câini de urmă și după ce au fost mobilizați zeci de jandarmi, polițiști și vânători, potrivit Adevărul de Târgoviște. Ursul este de negăsit. Localnicii cred că fiara nu mai este de mult în Dâmbovița, că ar fi trecut în Prahova sau în Brașov.”

Ce bine, a plecat ursul de la ei, iar în celelalte județe nu reprezintă, probabil,  nici o problemă, acolo oamenii nu se tem de urs și nici nu au sulițe lungi precum cei din comuna primitivă dâmbovițeană.
PS2. În timp ce fac o mică revizie a textului apare o altă știre, știre care ne readuce în Europa. Putem fi mândri de autoritățile noastre. Citiți și fredonați Oda bucuriei, România este copilul european cel mai ascultător: Ursul care a ucis un om în urmă cu două zile nu a fost găsit nici acum. Poliţişti, vânători şi jandarmi patrulează şi vineri dimineaţă în jurul localităţilor unde s-a petrecut tragedia. La cererea Asociaţiilor Pentru Protecţia Animalelor, autorităţile au "graţiat" ursul. Animalul nu va fi împuşcat, ci tranchilizat.

Asta am crezut la citirea headului știrii pentru că, mai încolo, jurnalistul este vigilent și patriot, totodată. El nu se lasă indus în eroare de ideologiile ecologiste: Este greu de crezut că ursul nu va fi împuşcat, mai ales dacă ursul va ataca din nou, întrucât este un animal extrem de periculos, în contextul în care este hăituit de 48 de ore. (http://www.rtv.net/ursul-ucigas-nu-va-mai-fi-impuscat-ci-tranchilizat_45422.html#ixzz275jOfjqr).

Și mai scrie jurnalistul, în neaoș limbaj dâmbovițean”Luni este aşteptată în zonă o echipă de la protecţia animalelor care va încerca să găsească ursul şi să îl ducă într-un adăpost, însă va fi foarte greu. Joi, mai mulţi vânători au încercat să găsească acest urs şi nu au reuşit. În continuare, în zonă se menţine starea de alertă, iar oamenii sunt înştiinţaţi că este mai bine să râmână acasă pentru a nu se găsi (!!!) cu ursul”.

În fine, când am terminat de scris și recitit, la România TV s-a îngălbenit ecranul de breaking news: Doi bărbați atacați de urs, în Argeș. Nu mai pot, textul acesta trebuie oprit, curmat brusc.

Dacă nu aș avea de lucru azi, articolul ăsta ar putea să nu se termine niciodată, căci vedem, se desfășoară ca o adevarată epopee, ca Eneida de odinioară. Poate că este greu să intrăm chiar în Schengen cu un asemenea război neterminat. UE nu poate importa atâta insecuritate de la noi. Lupta autorităților cu fiara care a atacat România pare una fără sfârșit. Exact ca și prostia românească.