CUM SE NAȘTE UN EROU AL ZILELOR NOASTRE: MIRCEA DIACONU

De la actorie la politică

Îl îndrăgeam pe Mircea Diaconu de pe vremea ”merelor roşii” şi din vremea rolurilor de ardelean de la Poplaca, din seria de western-urilor cu ardeleni. Avea un soi de naturaleţe și naivitate, jucate foarte bine, poate chiar derivate din firea lui de copil de la țară. Când am citit în revista Cinema că s-a căsătorit cu Diana Lupescu, frumoasa unor filme ale generaţiei mele, l-am invidiat un pic, dar m-am şi bucurat pentru el. Era o victorie a timizilor şi a copiilor de la țară. Cineva mi-a povestit că, atunci când era student, era adorabil şi îl vedea mereu cu o pâine proaspătă sub braţ. Şi azi îmi place o anumită sfială pe care o pune în discurs şi parcă o mirare față de tot ceea ce vede. Cred că este un actor foarte bun! Din păcate, situația materială a actorilor de la noi este mai degrabă precară și actorii trebuie să se ocupe şi cu altceva, să caute soluții alternative. Mircea Diaconu a găsit politica, unde a ajuns chiar Ministrul Culturii, e drept, cu un mandat întrerupt din cauza unei situații de incompatibilitate şi a uneia de conflict de interese.  A stat, apoi, aproape doi ani şi s-a luptat cu justiţia dintr-un studio de televiziune. Vorbea mereu lucruri legate de simţul comun, alteori aproba vehement frazele aprigilor jurnaliști de la Antena 3. Când un jurnalist l-a întrebat despre ce va susţine la Parlamentul European a răspuns că va susţine ceea ce este bine pentru România și … nu va susține ceea ce e rău pentru România. Un ziarist piteștean povestea că l-a întrebat pe marele actor cum va ajuta la ridicarea economică şi a nivelului de trai din zona Câmpulung, iar răspunsul se pare că ar fi fost legat de un concurs de cultivat … petunia pe care îl va face, deoarece oamenii care cultivă petunii nu pot fi nefericiți. Am apreciat postmodernismul răspunsului, dar, oricât am căutat ceva cu miez, măcar din domeniul politicilor de management cultural, nu am găsit. Nu spun că Mircea Diaconu nu se pricepe, spun doar că nu am găsit eu proiectele şi ideile Domniei sale. Nu am fost de acord cu nerespectarea unor decizii ale justiţiei legate de incompatibilitate şi conflict de interese, dar mi-am zis că omul poate lupta cu tot ce are la dispoziţie, deoarece statul român procedează de multe ori abuziv, ca orice stat aflat în reconstrucţie sau de-construcţie, nici nu mai ştim. A fost propulsat de televiziune într-un experiment interesant: un fel de glonț magic împotriva justiţiei nedrepte şi a regimului Băsescu. Deşi nu avea datele unui mare critic al regimului, Mircea Diaconu a făcut față acestui rol. A mers prin țară singuratic, într-un tur al României cu un ARO nostalgic. Între timp, PSD în cadrul luptei cu liberalii, dezertori din USL, a construit un mic scenariu de ajutor pentru Mircea Diaconu. L-a ajutat să strângă semnături, l-a acceptat de mai multe ori alături de conducerea partidului, într-o semiotică a câmpului de apartenență comună.

Surpriza Diaconu

Mulţi votanţi PSD au înţeles că este candidatul PSD. O mulţime de bătrâni au pus ştampila şi pe Diaconu şi pe PSD, cei din comisiile de numărare spun că cel puţin o treime dintre voturile anulate aveau acest defect.

În fine, duminică, Mircea Diaconu a învins. A surprins pe toată lumea cu o clasare pe locul patru. A luat câteva procente de la PSD și alte câteva de la liberali, dar celor de la PSD le-a dat o gaură serioasă. Le-a stricat sigur proiectul de peste 40% la sută. După părerea mea, o parte din voturi s-au întors, deci PSD a obţinut tot atâtea mandate, dar a fost rănit în orgoliu. Toţi bănuiam că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi multe de la PNL, ci de la PSD. A fost ceea ce am putea numi:”Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Îmi scria un internaut că, în oraşul în care el locuieşte, Diaconu s-a întâlnit cu 12 oameni și le-a arătat un poster mare cu Ponta şi un pesedist local, apoi le-a spus filosofic: vedeți ce mari se văd politicienii, au capul cât blocul şi ce sus sunt, cum să vadă necazurile şi problemele dvs!

De aici, poate că unii strategi de campanie au înțeles că excesul de strategii poate dăuna, efectele nu pot fi controlate întotdeauna și până la capăt. Până la urmă, PSD oricum trebuie să lupte din greu la toamnă, procentul de peste 40% poate că i-ar fi demobilizat, poate că unii ar fi crezut că alegerile vor fi câștigate fără probleme. Dar victoria lui Diaconu a reaprins imaginația celor care vor să construiască eroi în laborator. Am primit zeci de întrebări de la jurnaliști despre redeschiderea unei nişe pentru candidații antisistem şi alte asemenea vise ale democraţiei utopice. Nu cred că se deschide o nouă eră, din această perspectivă, văd mai mult o mutație legată de convergența tot mai accentuată a mediei şi politicii.

Este un candidat anti-sistem?

Votul pentru Diaconu poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisistem, dar mai mult ca o aderență la discursul antisistem caracteristic televiziunii care l-a cultivat. Este, clar, un vot anti-Băsescu. Părea că Diaconu deschide ”Era independenţilor” dacă ne uităm doar la rezultat. Dar nu este aşa, am intrat în era convergenţelor, iar Diaconu este un produs al convergenţei dintre media şi politica. A stat 2 ani într-un studio de televiziune şi a interpretat rolul de politician care se luptă cu sistemul. Altfel, actorul Diaconu nu are niciun discurs, are doar un discurs al bunului simț, mai precis al simțului comun.

Să ne uităm puţin la profilul celor care l-au votat duminică pe Mircea Diaconu şi o să vedem câte lucruri cu adevărat surprinzătoare. Votanții săi sunt mulțumiți de direcția în care merge țara (45%), 45% au încredere în Victor Ponta (premierul este, totuși, un element important al sistemului), 53% sunt interesaţi de politică, 65% au fost interesați de aceste alegeri. Nu vi se pare că au mai degrabă profil de militanți politici? Ba chiar niște militanți foarte buni, oricine și i-ar dori la partid. Dintre votanţii lui, 28% recunosc că televiziunea le-a schimbat opţiunea de vot, pe totalul votanţilor cifra era de 13%.

Învăţăm de aici că dacă media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că acest episod a fost o floare rară, un proiect media care nu va face prozeliți prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simțit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în grădina partidului sau chiar în vecinătate.

Nu îl acuz pe Mircea Diaconu. Indiferent ce spun unii mai supărați pe el, eu cred că și-a jucat șansa, una de supraviețuire, de luptă cu viața și nevoia de a-şi asigura o bătrânețe tihnită. A fost un actor bun și cred că are dreptul la asa ceva, chiar dacă nu la condiția de erou al civismului. Dincolo de postura în care se află acum, mie îmi pare că nu a fost niciodată un nesimțit, în timpul acestei piese. Însă acum când unii vor să-l facă erou, pare puțin încurcat. Sau poate doar joacă? S-ar putea ca unii să-l împingă de la spate, să-l folosească în viitor la alte strategii politice. Nu cred nici că Mircea Diaconu a fost conștient în totalitate de faptul că este instrumentat. Cred că este doar o victimă semi-inocentă. Nu acuz nici măcar televiziunea, ea și-a demonstrat forța în bătălia cu duşmanul ei etern, Traian Băsescu. Cred că în Parlamentul European Mircea Diaconu poate să ne reprezinte decent, să voteze cum trebuie dacă se va asocia cu vreun grup politic mai mare, este harnic și sigur nu va lipsi de la vot şi de la şedințe. Nu putem să-l acuzăm pe actorul Diaconu în condiţiile în care societatea românească nu pune valorile la locul lor, nu promovează ce trebuie, este tot mai inundată de mediocritate și false valori. La rolurile jucate şi filmele sale, Mircea Diaconu ar fi trebuit să fie azi un actor bogat, să poată sta la Monaco sau la o cabană din Alpi, cât și când vrea. Pentru adolescentul din mine este un înger căzut, dar nu are mare importanță asta. Azi însă, mi-am amintit că l-am văzut în filmul ”Ticăloșii”, un film la finalul căruia personajul central îngroapă Revoluția română, undeva pe la Glina, dacă bine îmi aduc aminte. Acolo, Mircea Diaconu juca un rol secundar, de consilier al premierului. Sper să ramână încă în roluri secundare, în aceste înscenări ale politicii noastre, să nu caute să joace rolul de erou al luptei cu sistemul. Chiar dacă și-ar dori, chiar dacă ar putea, nu are cine sa-l susțină sau cel puțin votanții lui de acum nu sunt haiducii societății civile. Să rămână așa, eroul trist şi timorat al adolescenţei mele. Nu-l vreau în rolul de fals erou al zilelor noastre, frate catodic cu învăţătoarea pe care greva foamei a adus-o în Parlamentul României. 

Iată şi care este PROFILUL VOTANŢILOR LUI MIRCEA DIACONU rezultat din studiul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES în ziua alegerilor europarlamentare.

Experimentul Mircea Diaconu

1.Aţi observat schimbări deosebite privind caracteristicile socio-demografice ale alegătorilor de duminică, comparativ cu europarlamentarele anterioare şi celelalte alegeri? Care sunt acestea?

 

Nu sunt schimbări majore deoarece a fost o mobilizare de militanţi şi structura acestora nu s-a schimbat. Puţin a fost electoratul cu adevărat ”nou”. Nici prezenţa mai mare faţă de 2009 nu poate fi interpretată ca o creştere a interesului pentru Europa sau ca un impact al campaniei electorale. A fost doar o coincidenţă, s-a legat interesul partidelor de aceste alegeri, un fel de alegeri euro-prezidenţiale. Au fost schimbări de atitudine, dar acelaşi electorat a mers la vot: electoratul mai în vârstă, cel cu mai mare interes pentru politică, cel mobilizat de un partid sau altul. Practic au fost nişte alegeri superpolitizate. Recitesc sondajele din 2009 şi constat că avem parcă o altă lume din persperctiva mizelor politice, dar şi a echilibrelor, a actorilor politici. Dar nu este vorba decât de reşaparea acelorași cetățeni care mai cred în politică şi mai au ceva încredere în statul român şi în instituțiile sale. De fapt, politicienii se sprijină pe aceleaşi iluzii şi pe purtătorii unui vis de schimbare la faţă a României.

 

2. Care este profilul alegătorului PSD, PMP, PNL, PDL?

 

Profilul alegătorilor nu este foarte mult diferit de ceea ce se întâmplă la alte tipuri de alegeri. Practic, fiecare partid și-a dus la vot fidelii, doar electoratul liberal pare un pic bulversat.

Din perspectiva genului, PSD şi alianţa sa  electorală au un public cu preponderenţă feminină (peste 10% mai multe femei), la PNL sunt mai mulţi bărbați. PDL este echilibrat ca gen, iar PMP are o mică preponderenţă masculină. După structura pe vârste, PSD are o suprareprezentare a votanţilor de 50 de ani şi un deficit de tineri între 18 şi 35 de ani. La studii, PSD are un deficit la studii superioare, iar PNL are un surplus de electori cu studii superioare faţă de medie, la fel ca PMP.

Pe regiuni de dezvoltare, dupa sondajul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în ziua votului, PSD are cel mai prost scor în regiunea Centru, urmează Bucureşti-Ilfov şi apoi Nord Vest. PSD are cele mai bune scoruri în Sud Vest- Oltenia, Sud-Muntenia şi Regiunea Sud Est.

PDL este destul de omogen reprezentat pe regiuni, iar PMP stă cel mai bine în Bucureşti-Ilfov, unde are un scor apropiat de 10%, dar stă foarte prost în regiunea Centru.

 

3. De la cine a luat voturi PMP? De la PDL sau a primit mai multe de la alegători care nu ar fi avut altfel cu cine vota, aşa cum susţine Elena Udrea?

 

Cele mai multe voturi ale PMP s-au împărţit din zestrea vechiului PDL care era cotat, înainte de alegeri, între 18 şi 20%. A funcţionat un fel de principu al vaselor comunicante. O treime din voturile PMP au venit dinspre indecişi sau nonvotanţi. A aduce oameni noi este o aspiraţie legitimă pentru un partid nou, dar nu se poate realiza din prima apariţie. PMP a reuşit totuşi să intre pe tabloul principal şi asta e o realizare. Nu am văzut un program al PMP care să aducă interesele altor categorii de populaţie pe scena politică. Au spus doar ca sunt altfel, că sunt în blugi şi că promovează tinerii sau că sunt alături de proiectul lui Traian Băsescu. Deocamdată toate acestea au fost suficiente, dar mai încolo cred că trebuie să facă mai multă politică decât comunicare.

 

4. Votul anti-sistem (împotriva actualei clase politice).  Există un procent semnificativ de voturi nule. Cum se explică? Sunt voturi curat anti-sistem?

 

Nu sunt voturi antisistem. Procentul de voturi nule nu este foarte mare. Din experienţa altor ani, cele mai multe voturi nule nu sunt voturi de protest, sunt mai degraba mostre de analfabetism polititic sau accidente. Sunt unii cetăţeni care votează dublu (ştampilează mai multe casete), neştiind că se anulează votul, alteori hârtia e proastă şi tuşul trece pe partea cealaltă şi votul se anulează. Avem deja un număr constant de voturi nule, undeva peste de 250 de mii. În 2009 au fost doar 194.000, dar prezența cu 5% mai mică. În 2012 am avut 200 000 de voturi nule şi 70 000 de voturi ”albe”, acelea erau de protest.

 

5. Voturile obţinute de Mircea Diaconu de unde sunt luate? Sunt, aşa cum comentează unele persoane, voturi anti-sistem?

 

Voturile lui Mircea Diaconu reprezintă o adevărată surpriză. Toţi bănuiam că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi de la PNL, ci de la PSD. Este un fel de ”Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisitem cu accente de stânga. Liberalii nu au pierdut nimic faţă de sondajele din ultimele 2 -3 luni, pe când în ziua votului, PSD a pierdut vreo 3-4  procente, faţă de estimările anterioare. Pare că Diaconu deschide ”Era independenţilor”, daca ne uitam doar la rezultat. Dar nu este asa, am intrat in era convergentelor, iar Diaconu este un produs al convergentei dintre media si politica. A stat 2 ani  intr-un studiou de televiziune si a interpretat rolul de politician care se lupta cu sistemul. O sa facem analiza profilului votantilor și o sa avem o surpriza. Invatam de aici că dacă media media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că aceasta a fost o floare rară, un proiect media al Antenei 3 care nu va face prozeliți prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simțit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în gradina partidului. Totuşi, Victor Ponta nu a pierdut prea mult, jumătate dintre cei care au votat Mircea Diaconu l-ar vota pe Ponta la Preşedinţie şi 33% ar vota alt candidat, deci niciunul dintre contracandidaţii Preşedintelui PSD.

 

Un interviu de Mariana Bechir

Politica psihedelică

Don’t hate the media, become media

Jello Biaffro – solist punk

Politica și internetul: utopii și speranțe. A trecut mai bine de un deceniu din momentul în care s-a născut un nou teritoriu de cucerit pentru politica: internetul. Chiar dacă Putin ar avea dreptate și într-adevăr acesta ar fi creația CIA, este clar că efectele acestui lucru nu pot fi controlate și, fiind încă la început, este și foarte greu să anticipăm unde se va ajunge. Încă din primii ani în care politica a pășit pe teritoriul nou al Internetului, au apărut și semnele utopiei. Idealul atenian al democrației directe se va realiza negreșit, au început să creadă foarte mulți entuziațti, iar alții vedeau deja îndeplinit idealul sferei publice, teoretizate de Jurgen Habermas. Va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați si evaluați mai bine, au spus alții. Primele măsuratori și unele fenomene derivate din această întânire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulți sociologi: militantismul politic pe rețelele de socializare a prins radăcini și chiar a coborât în strada prin flashmob-uri sau prin revoluții twitter-izate. S-a observat că power-userii, cei mai activi facebook-iști sunt cei mai tari militanți politici, au sute de prieteni și pot atinge audiențe medii pe peste 150.000 de persoane. Aceștia sunt legați, când intră într-un grup de militanți politici, de sentimentul tonic al apartenenței la echipă și devin deosebit de motivați și eficienți. 

Pesimism și realism. Au apărut, apoi, și realiștii sau pesimiștii, cei care au văzut primii că internetul și rețelele sociale nu sunt chiar atât de eficiente în scopul informării, așa cum se credea, fiind medii foarte permeabile la dezinformări și manipulare. În mediul virtual, indivizii nu sunt neapărat mai activi, doar o mică parte participă la dezbatere, chiar mai puțini decât cei din spațiul clasic al politicii, majoritatea fiind cei care dau like și atât. Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relațiilor de putere, dar pe de altă parte devine tot mai izolat social și tot mai puțin activ în societatea civilă.

Critica îndreptată asupra rețelelor sociale s-a acutizat și pe fondul observațiilor legate de utilitatea lor în favoarea omului politic și nu în favoarea democrației sau a schimbării raporturilor de reprezentare. Spre exemplu, Facebook este privit tot mai mult ca un instrument pentru ”vedetizarea” oamenilor politici prin folosirea frecventă a unor mecanisme psiho-comunicaționale pe care înainte aceștia nu le aveau la dispoziție precum conversaționalizarea relației și simulacrul proximității.

Politicienii schimbă contractul de comunicare. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoțională, oamenii politici care comunică pe rețele schimbă contractul de comunicare printr-un simulacru al intimității, a lejerității, a spontaneității dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulțime și strângerea de mâini cu o baie de mulțime în bazinul deschis de pixelii albaștri. 

Vocabularul emoțional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimității și împing contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate.

Dar ceea ce nu s-a studiat suficient până acum este schimbarea pe care o poate suferi omul politic. În general, noi îl vedem doar ca pe un strateg cinic, avid de imagine și pornit să-și construiască fanii într-o zonă în care performează aparent într-o postură non-politică. În cele ce urmează, analizăm un studiu de caz în care omul politic, în viziunea mea, intră în această comunitate - grupului lui de Facebook - și acţionează spontan ca membru al acelei comunități, comunitate cu care este în comunicare, dar și în comuniune.

Cazul Victor Ponta și declaraţia de abandon politic. Strategie sau spontaneitate?

Despre cazul anunţului făcut de Victor Ponta pe Facebook cu privire la retragerea sa din politică s-a vorbit în exces. Unii au spus că este o strategie, chiar și 80% dintre românii chestionați într-un sondaj IRES spun acest lucru despre anunț. Eu cred că Ponta nu a făcut o strategie, chiar dacă, emoționând electoratul propriu, a câștigat niște procente bune de mobilizare și intenție de vot. Eu cred că Ponta a fost sincer, deoarece Facebook-ul are o mare influență asupra politicienilor, influență pe care nu am analizat-o până acum. Odată cu Facebook, dispare politica tradițională, cea în care liderul este mereu asistat de experți, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viață proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiți de cetățenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook comunicarea este directă, instantanee, emoțională. Liderul îi anunță prima dată pe cei din rețeaua lui, uneori intenționat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere şi de critică, se simte confortabil și trăiește intens.

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacția. Pe Facebook se fac noile băi de mulțime, iar politicianul este deja alt om. Uneori, vrea să arate că este altul, că adevărata lui esență nu este dorința de putere, ci umanitatea trăită plenar. Textul lui Ponta este unul foarte simplu, dar rotund, l-a scris el - niciunul dintre consilierii lui nu l-ar fi scris așa! - și cred că a fost cel mai citit text politic din ultimii 10 ani. La prima vedere, văzut din perspectiva politicii clasice, am putea spune că este o gafă, o ocazie de a demobiliza care arăta slăbiciune sau ezitare, ceea ce nu e bine înainte de alegeri. Unii analiști au mers mai departe, au calificat acest text ca unul de maximă strategie, un mesaj subtil către baronii PSD, un fel de șantaj pentru mobilizare. Nici prima, nici cea de-a doua interpretare nu sunt corecte, sunt doar clasice, ca să spun așa.

Aici este vorba de altceva: un mesaj sincer care arată că liderul alege să se retragă în familie și, în același timp, alături de comunitatea sa de prieteni și fani - adică, sutele de mii de fani de pe Facebook care îl înțeleg și care se bucură pentru acest favor și această exclusivitate. Când spune asta, liderul poate nu s-a gândit tactic la acest lucru ori poate doar a simțit, dar ecoul a fost senzațional. A dinamizat rețeaua, a cimentat relații cu fanii, iar acest lucru s-a văzut imediat, prin câteva procente în plus la încredere sau intenție de vot. Dar mai mult, a crescut printre votanții săi dorința de a merge la vot, lucru foarte important.

Subconștientul politicianului pragmatic. A fost un act de viață, sunt sigur că a fost "act gratuit", dacă nu cumva subconștientul de politician pragmatic i-a dictat lui Ponta acest sentiment comunicant. Gândiți-vă la text, el merge până la un punct alături de sentimentul de neputință al publicului. În prima parte, Premierul împărtășește descurajarea oamenilor, pare învins. Pe de altă parte, transformă dorința de a se retrage în victoria unei generații noi. Spune în subconștient: voi câștiga, dar nu voi păstra victoria pentru mine, o dau tinerilor, v-o dau vouă, o nouă generație. Atunci când câștigătorul refuză prada de război, când "învingătorul nu ia nimic", efectul este maxim. Publicul nu poate decât să se mobilizeze, fiecare membru al comunității caută să urmeze exemplul premierului, adică să sacrifice ceva.

Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Spre o politică psihedelică. Avem un adevărat catharsis, o reacție de transfer emoțional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părți se recunosc una pe alta ca similare, ca și făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat. Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiționali de pe traseul "fabricării" liderului sau câștigării de voturi. Presa tradițională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicați pe rețele de socializare, scade drastic audiența la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie, sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult. Cei care vor putea să-și valorifice asemenea tipuri de "spontaneități", vor câștiga în viitor.

Internetul naște, în fond, o contra-cultură politică devenită un fel de inconștient politic colectiv. E adevărat, politica pe Facebook pare și este o politică descentralizată, dar dezordonată. Nu realizează imperativul participării, doar 2-3% dintre participanți sunt activi, majoritatea participă doar la etapa de ”I LIKE IT”. Deocamdată, avem o masă mare de ailaicheri și câțiva militanți. Acum 10 ani, un articol devenit celebru avea drept titlu o frază care tinde să devină realitate: ”Următoarea revoluţie nu va mai fi televizată”. Au venit primăverile arabe care au părut a împlini aceasta profeție, deși doar parțial. S-au realizat mișcări de contestare care au bulversat ordinea socială și politică. Revoluții sau lovi-luții, asta încă nu putem să știm. Este clar doar că Facebook a lărgit sfera publică și acest fapt va modifica mult realitatea social politică viitoare. Dar, cu siguranță, nici oamenii politici nu vor putea rămâne neatinși, vor intra într-un joc care-i transformă și pe ei, poate vor deveni victime, la fel cum astăzi sunt priviți doar ca sforari, într-o politică tot mai psihedelică. 

Editorial pentru SINTEZA nr. 4, Revistă de cultură şi gândire strategică