UN ZBOR SIGUR SI PLĂCUT

Meditație pe drumul Taromului

 

Când ești singur deasupra lumii, la 28.000 de picioare, viața pare mai îndepărtată și suferința mai fină. Ca o ciocolată amăruie elvețiană de bună calitate, ca o scrisoare pe hârtie fină care te taie la degete ca un bisturiu travestit în inocență. Te trezește din reverie doar vocea caldă și tristă a stewardesei care spune că ”echipajul este la bord pentru a vă asigura un zbor sigur și plăcut”. Chiar așa, un zbor sigur și plăcut, întotdeauna simți așa când esti deasupra României, doar că țara noastră este mică, nu este mare ca America sau Rusia, iar zborul până la Cluj este mai scurt de o oră. Ce bine ar fi dacă în fiecare săptămâna ai zbura măcar 10 ore, mai aprope de Dumnezeu, dincolo de nori și ai putea să te bucuri de întâlnirea cu tine însuți, cu telefonul închis și fără legăturile tale sociale, multe, foarte multe, demne de un sociolog hipersocializat.

Ți-ai închinat toata viața prieteniei și tovărășiei, dar oare de ce te gândești instinctiv că zborul până la Cluj e atât de scurt și atât de repede va trece senzația plăcută a plutirii peste lume? Doar vreo patruzeci de minute pe care trebuie să le guști ca o excursie în cealaltă lume, unde lumina vine de peste tot și orice suferință a dispărut, iar jos te așteaptă constatarea că semenii tăi sunt tot mai negustori, mai hotărâți să adune, să grebleze, să facă provizii, să caute comori în orice gest, în orice mișcare și în fiecare clipă. Când într-o dimineață o să-ți vină să zbori să fii sigur că se poate face asta chiar fără aparatele grele de la TAROM, dar mai bine ar fi să nu te încrezi prea mult în asta, un prieten sigur ți-a deșurubat  ceva la aripa stânga atunci când te-a îmbrățișat de bună plecare și ti-a spus că îți ține pumnii ca să reușesti.

 Mai puțin de o oră o să poți sta deasupra suferinței pe care o poți anticipa privind lansarea volumului tău de poezie unde prietenii o să-ți ceară să împarți cu ei drepturi de autor, deoarece ei te-au ajutat să simți din nou durerea și că amprenta sufletului tău pe foile albe să semene cu o pată de sânge, vai, atât de reală, cum se vor extazia doamnele sofisticate, cu rol de neveste.  Și tu, fraiere, care credeai că poezia pe care o scrii pe ascuns este singura formă de umanitate pentru care nu trebuie să cheltuiești nimic, doar zilele și nopțile tale.

 

La 28000 de picioare, cu un mic pahar de vin roșu în mână, aștepți să treacă mirarea că ai putut fi așa de tembel încât să afli doar la 50 de ani trecute fix că puteai să fii mai atent, poate chiar mai deștept, dacă nu un pic mai pragmatic, cum te sfătuiește tot mai des prietenul tău cel mai bun.  Poate că nu ai fi fost în situația penibilă de a-ți  da seama doar acolo sus, deasupra norilor și cu o lună rotundă la hublou, că toate plăcerile prietenilor au devenit și plăcerile tale, că prietenii lor sunt prietenii tăi, chiar și dupa ce ei s-au certat, că viața personală a ta nu mai există, că nimic nu ai păstrat doar pentru tine, ai împărțit totul, din tot sufletul, din toata ființa.

Bine că măcar poți să te bucuri pentru că zilnic primești câteva likeuri și vreo încurajare de la vreo fetiță de 16 ani care va constata citind blogul că și tu gândești ca ea și că ar trebui să ridici capul sus, să mergi mai departe pentru că gândești frumos și viata o să-ți facă dreptate într-o zi și ție, și ei, și colegului ei de clasa tocmai părăsit de o iubită prea proastă să aprecieze versurile lui Nichita și florile rupte din magnolia unui preot din Andrei Mureșanu.

Nu-i nimic, îți spui, am renuntat câteodată la visele mele pentru visele lor, dar eu am atâtea vise încât pot să dau la tot cartierul sau chiar la tot orașul, poate chiar la toată România care a uitat să mai creadă în ceva.  Nu-i nimic că nu ai  păstrat nimic doar pentru tine, dar ți-au rămas aceste picături de sânge pe care unii le văd ca pe niște frumoase flori roșii pe cămașa ta de in. Ai talentul de a scrie frumos, îți spun unii, dar ei nu știu că a scrie frumos este o mare tristețe, o mare durere revarsată pe foile albe.

La 28 000 de picioare, singur în cușca de la business, cu tableta pe genunchi, ai vrea să nu se mai termine zborul acesta minunat pe deasupra mușuroiului de furnici flămânde și deasupra semenilor tăi rămași jos ronțăind, ronțăind, ronțăind și obsedați de bani și de crize, de relații folositoare și obositori în jelania lor ca lumea asta merge așa de prost.

Ai crezut că prietenia este o valoare dar nu știai un lucru pe care îl știau toți ceilalți: ea nu poate fi dusa la bancă sau ipotecată sau măcar acceptată la o casă de amanet pentru a plăti un chef la crâșma noastră cea de toate zilele.

Deasupra lumii, la 28.000 de picioare, pe drumul Taromului,  e liniște și tu poti scrie bine și fain că prietenii sunt și ei folositori la ceva, evident în orice situație poți să le tai o chitanță,  iar cel care are cei mai mulți prietenii poate fi un afacerist prosper. Fiindcă trebuie să aterizezi peste câteva minute te gândești că trebuie să ajungi jos cu o concluzie serioasă. Acolo jos, viața e mai dură decât aici, deasupra pământului, și trebuie să te obișnuiești și tu să tai chitanțe tuturor, nimeni nu rezistă altfel, vorba prietenului tău. La repezeală, gândești că poți să-i tai o chitanță și lui Dumnezeu deorece în mare măsura ai repectat decalogul, ai ținut post de câteva ori, ai fost cuminte în copilărie. Cu siguranță are dreptate prietenul tău când te critică pentru că nu ești pragmatic, că nu știi să-ți dorești destule, că nu știi să faci bani. 

Când stewardeza anunță ”că ne pregătim pentru aterizare” tremuri de frica faptului că nu te-ai putut gândi destul de repede la ceva pragmatic ca să fie mulțumiți prietenii tăi de tine și chiar ai senzația că ai găsit soluția cea mai bună să pari și tu bărbat, cu carnet de conducere și respect de sine. Hai să ne taiem facturi reciproc, dragi prieteni, o să le spui, asta este cred  o idee pentru care o să mă strângeți în brațe și o să tăiați vițelul cel gras, ca la întoarcerea fiului risipitor.

 Pentru un gând bun și o strângere de mână niște bani acolo ca să iasă bine bilanțul contabil de la sfârșitul lunii și să ne închidem cât mai bine pe plus la finalul anului financiar. Putem să ne tăiem facturi chiar dacă solidaritatea nu înseamnă nimic, iar prietenia încă nu știm ce valoare are pe mercurial. Lăsăm piața să ne spună cât valorează ele, oricum piața este noul Dumnezeu al vieții noastre politice și sociale. O urare de sănătate poate fi trecută pe chitanță, o strangere de mână poate avea tariful ei, iar imbărbătarea chiar merită să aibă și o expresie financiară.

Cu primăvara trebuie să ai un contract de furnizare de optimsm și mireme de flori de cireș,  iar cu profesorul tău care te-a învestit cu rolul de matador al cauzelor cumsecade o să negociezi un contract sau un barter, pentru că este pensionar și nu prea are bani.

 Te simți mai bine, nu îți mai este frică  de reîntoarcerea în lume, printre prietenii tăi pragmatici și realiști.

Visezi să poți adormi acolo sus, deasupra suferinței cu 28.000 de picioare, iar mâna stewaedesei triste să-ți mângâie ușor fața de barbat trist, trecut de cincizeci de ani, ca o asistentă medicală, ca o moarte care vine tiptil, fără durere.  Visezi că ai adormit și că viața printre stewardeze și prieteni poate fi un zbor sigur și plăcut.

 Gata, ai luat hotarârea care trebuie, ești și tu în rând cu lumea și poate că o să uiți și gândul pe care l-ai scris în noaptea de Inviere, nici nu mai știi la ce oră, doar că l-ai găsit dimineața pe prima pagina a carnețelui tău, proaspăt cumpărat:

Dumnezeu vine la tine doar cand ești singur!