REGELE ȘI GOLANII

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepționali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan, spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puțin timp, încă nu avem o națiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelului a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocrația nu a reușit să construiască instituții mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranță și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au cautat o breșă pentru un atac la Băsescu.

Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulație dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivații, Regele merita un asemenea eveniment cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generații nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Ființa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puțini l-au văzut cu adevărat. O țară ca România deșteptată cu forța din sălbăticie în secolul 19 nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituționale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, națiunea și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestor valori.
O demostrație ne-a facut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralității uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs toți politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înțeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganța baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege țap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulțumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-ma de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credință și despre suferință. De câte ori nu au mai auzit pereții Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicție mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voință? De data asta, cel care le-a spus într-o incantație, parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit noi care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viață, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.
După discursul Regelui politicienii au ieșit să spună presei ce emoții au simțit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând.
Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

Articol publicat în Q Magazine

Motorul politic gripat al României

Una dintre întrebările cele mai importante pe care analiștii și le pun în timpuri de criză este dacă criza economică facilitează reformele sau nu. Sunt multe studii care au analizat dinamica unor economii în ultimele decenii, dar cele mai multe dintre ele arată că nu există o legătură destul de solidă între reforme și crizele economice. Mai degrabă crizele politice sunt cele care modifică structural, prin decizii mai curajoase, anumite stări de lucruri. Dar crizele politice sunt cauzate de cele mai multe ori de dinamica sistemului politic si nu de evoluții sociale sau economice la care politicienii nu găsesc raspunsuri sau au răspunsuri diferite. Sistemul politic românesc este de multă vreme blocat. Există un echilibru fragil în Parlament, menținut de universalul UDMR, un echilibru care este mai degrabă un blocaj care trimite deciziile deciziile majore doar la asumări de responsabilitate și ordonanțe guvernamentale, adică la o gravă amputare a democrației.
Un sistem politic blocat este unul care nu evoluează și care folosește toate resursele doar pentru propria funcționare. Lipsa de evoluție face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleași. Lupta politică este una de uzură și uneori competiția internă din partide determină în mai mare măsura temele de dezbatere decât probleme de urgență socială sau agendă publică.
Desensibilizarea la temele majore ale ingrijorării publice
Un sistem blocat nu reusește să asigure o dinamică socială și nici imaginea evoluției sistemului de care se pot lega diferite speranțe ale populației. Nu mai invoc aici încrederea în instituții, ajunsă la niste cote incredibil de scăzute. Voi aborda un alt aspect: al neliniștilor sociale, la care politica noastră nici măcar nu se gândește să caute răspunsuri.
Am realizat recent cu echipa IRES un studiu privind îngrijorările românilor, dar, deși presa a fost plină de dezbateri și analize, nici măcar o reacție politică nu am auzit și nici nu am observat măcar vreo remarcă de la cineva cu o funcție publică. Nici măcar opoziția politică nu a căutat să valorifice, măcar în discurs propagandistic, aceste lucru, semnul cel mai bun al unei desensibilizări totale la problemele opiniei publice. Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de față, sunt nivelul corupției, salariile, sistemul de sănătate și prăpastia dintre oamenii bogați și cei săraci, în legătură cu care sunt îngrijorați peste 80% dintre respondenți. Aceste îngrijorări sunt urmate de cele privind sistemul de pensii, șomajul, poluarea sau starea mediului înconjurător. Raportându-se la situația economică a țării de dinainte de 1989, 27% dintre respondenți consideră că situația actuală este mai bună, 4% că aceasta este la fel, în timp ce 58% o văd pe cea prezentă drept ceva mai proastă sau mult mai proastă.
Politica nu-i ajută deloc pe oameni, nici măcar să-și creeze mici rezerve de optimism. Puține dintre aceste teme le găsim în zona discursurilor sau în cadrul inițiativelor legislative. Deși 83% dintre români își exprimă acordul cu afirmația „Cea mai mare problemă a țării o constituie clasa politică”, la fel 48% cu afirmația „Nu mai există nici o șansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”, optimismul este păstrat cu prețul evadării din realitate: 85% dintre românii care cred în Dumnezeu, adică peste 90%, se bazează în mare sau foarte mare măsură pe ajutorul divin atunci când au greutăți, iar 45% sunt de părere că lucrurile ar merge mai bine în România dacă liderii religioși s-ar implica în politică. Sigur, rolul valorilor creștine poate fi important, dar vedem o populație care este abandonată de un sistem politic blocat care parcă funcționează într-o altă realitate.
Recursul la imaginar
Ce face atunci politica, ce sens dă luptei pentru putere și competiției? În primul rând, politica se justifică prin lupta pentru anihilarea adversarului. Venirea la putere a echipei noastre este chezășia viitorului, ca să folosim o expresie a trecutului nu prea îndepărtat, acesta este raționamentul esențial. Dar cel mai simplu este ca bătălia totală să se dea pe teritoriul simbolicului, al imaginarului.
Un sistem politic blocat îi obligă pe cei din politică să caute mai degrabă să penetreze sistemul prin șmecherii, metafore mirobolante și retorică. O tentativă recentă de a depăși starea de lucruri și de a moderniza politica de dreapta ne dovedește acest lucru. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu experiență în cercetare empirică, nu în naratologie sau structuralism semiologic, a simțit că nu poate lansa o idee de schimbare decât prevestind, după tipul oracolului, ce o să se întâmple. A inventat-o pe Alba ca Zăpada ca metaforă, dar și ca pe una dintre modalitățile prin care PDL a cautat să ocupe cât mai multe spații politice, la început din teritoriul dreptei neoliberale care s-a unit cu stânga. Metafora a fost bine găsită, doar că este una feminină, iar românii nu se dau în vant după femei conducători. Bineînțeles, nici cei care urmau sa fie piticii (adică greii din PDL) nu au fost întrebați când li s-a distribuit acest rol, deci era normal să înceapă un conflict intern. Fiind un proiect al unor intelectuali, destul de utopiști, a început să intre în teritoriul politic al PDL și asta o să-i fie fatal proiectului. Chiar Boc a respins violent acest mod de a face politica pe spatele partidului condus de el. Era clar de la început: noua mișcare trebuia să prindă cheag pe teritoriul PDL și abia apoi să poată aduce oameni din afară. Proiectul, rebotezat Noua Republică, nu va ajunge, cred eu, la alegeri, datorită bătăliei interne, dar și datorită unor inconsecvențe ideologice. Vor fi obligați să fie o falangă intelectuală a dreptei conservatoare și aici nu au șanse să motiveze, să aducă voturi, să aibă o mare influență. Mișcarea are oameni valoroși, dar niciunul din ei nu este hârșit prin politică. Nu se pricep la gherilă politică și nici nu au abilitatea de a face coaliții. Sunt contestați de baronii PSD chiar și aunci când îl atacă pe Ponta și pe USL, acestea fiind subiecte mai simple de discurs, deci constituie un monopol al partidului.
Ca om de stânga, cred că dreapta are nevoie de o revigorare pentru binele României și pentru sănătatea dialogului politic, dar nu prea văd cum se poate produce acest lucru, pentru ca partidele aflate la guvernare nu se pot reforma. Dar diagnosticul este evident, niște intelectuali de dreapta au încercat să rezolve o problemă, dar le-a ramas doar teritoriul imaginarului ca disponibil.
Ritual si liturgie politică
Ritualul politic este foarte important ca spectacol al puterii. Inaugurarile și taierea de panglici sunt evenimente pozitive, singurele care nu conțin, decât implicit, rituri de confruntare. Orice proiect public este inaugurat pe bucăți, pentru ca să poată conține cât mai multe rituri subsecvente. Aeroportul din Cluj este inaugurat și reinaugurat în fiecare campanie, de câte ori se mai adaugă o parcare sau un depozit.
Drumurile și centurile de ocolire sunt însă evenimentele preferate, aici teatralizarea politicii edificatoare este cel mai ușor de pus în scenă. Am asistat în zilele trecute la un eveniment epocal, reinaugurarea pentru a nu știu câta oară a centurii de ocolire a Clujului (inaugurată cu toate că ea se va termina, totuși, în 2012). Ea a mai fost inaugurată în 4 decembrie 2009 (cu două zile înainte de alegerile prezidențiale) pentru a fi închisă trei zile mai târziu, a doua zi după vot. După cum scriu jurnaliștii locali - de fapt, unul singur, majoritatea nu au curajul - au urmat alte inaugurări în 2010 și în vara acestui an.
La acest eveniment, am asistat la o liturghie politică, un mod în care ministrul transporturilor îi dă lui Boc, în premieră (ce tare breaking news!) o veste bună (discuție pe care o reproduc de pe site-ul Guvernului României). Atenție, în transcrierea discuției apare și un reporter, un fel de participare a maselor la ritual:
”Anca Boagiu: Şi aici vreau să vă dau şi o veste bună, pe care nu o ştie nici măcar domnul prim-ministru. Emil Boc: O aştept. Anca Boagiu: O veţi auzi în direct, domnule prim-ministru. Ca urmare a negocierilor pe care le-am purtat cu colegii din Comisia Europeană, pe reţeaua TNT, tronsoanele de pe autostrada Transilvania au fost acceptate spre a fi finanţate din fonduri europene. Reporter: Care tronson? Anca Boagiu: Toate. Tot ce înseamnă Transilvania a intrat atât pe /.../, sunt două termene noi introduse de Comisie în negocierile cu noi. Deci astăzi putem discuta, ca membru cu drepturi depline în UE, cu fruntea sus, despre tronsoanele noastre de drumuri naţionale şi autostrăzi, fără a ni se mai spune "aveţi o autostradă cu care vă faceţi de râs". Sper că am reuşit să vă aduc şi o veste bună, adică cea mai bună pentru bugetul statului. Emil Boc: Cea mai bună veste pentru România şi pentru Ardeal”
Criza și sistemul politic blocat rafinează mijloacele de expresie ritualică, dar politica de mare subtilitate semiologică nu mai are puterea de a reveni la pragmatism.
Politica temelor, nu politica proiectelor. Ornamentul politic al regalității
Politica noastră nu produce proiecte, ea caută doar teme de discuție. Fiecare temă de discuție creează o mică zonă de conflict unde se dau bătălii inutile de notorietate sau de câștigare de capital politic. Recent, mă întreba un jurnalist cu seriozitate despre apariția temei regalității, despre motivația revigorării ei și despre sondajele privind șansa de revenire.
Tema a fost adusă în discuție ca o modalitate de enervare a lui Traian Băsescu, despre care se vede de la distanță cu nu este monarhist. O remarcă negativă a Președintelui Băsescu la adresa regelui Mihai a devenit temă de dezbatere pentru vreo câteva luni. În mare măsură, opinia publică a fost de partea celui slab, adică a regelui Mihai, iar opoziția a căutat să valorifice această temă de atac. Dar opțiunea pentru monarhie este slabă, undeva în jur de 12%, chiar dacă lumea respectă regalitatea, în tentativa de a recupera istoria și trecutul. Monarhia nu are nici un viitor politic, dar mai ales un ornament politic. Din păcate, românii nu își respectă prea mult această parte a istoriei.
Regele și regalitatea sunt teme care au fost mereu folosite în discursul politic și în războiul orb de la noi. Sunt valoroase și acum doar pentru că aduc o temă de vulnerabilitate a puterii, care s-a aliniat în spatele Preşedintelui. Am realizat un sondaj şi am văzut cum, peste noapte, au apărut regaliști de conjunctură. Culmea, cei mai tari regaliști sunt acum pesediștii, liberalii și peremiștii! A doua zi după sărbatorirea din Parlament, toți vor uita de Majestatea Sa. Cât timp motorul politicii va fi blocat, România nu va putea merge înainte.

Articol publicat în Revista 22

Moartea distruge vieți, dar este neputincioasă în fața poveștilor

În memoria lui Steve Jobs

La plecarea lui Steve Jobs, o lume întreagă a rămas cutremurată de faptul că moartea nu poate fi păcălită. Fuseseră multe exemple, în ultimii ani, de bolnavi de cancer care au reușit să se vindece , uneori și ca o consecință indirectă a banilor sau a celebrității. Dar marii oameni nu pot fi învinși definitiv pentru că lasă în urmă povești ale vieții lor.

Viața tuturor este o sumă de povești, diferența dintre noi este că unii își pot aminti și pot împărtăși poveștile lor, iar alții nu. Nu, nu am greșit: a citi povestea vieții tale este un lucru complicat, înseamnă să poți uni puncte din trecut cu prezentul, cu viitorul. Înseamnă să ai viziune, iar viziunea se întinde în viitor ca și în trecut, sau cel puțin așa am înțeles eu dintr-o poveste a lui Steve Jobs. Cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în viața mea au venit prin intermediul poveștilor pe care le-am trăit sau pe care le-am ascultat dintotdeauna și le caut și acum cu disperare.

Eu însumi sunt rezultatul poveștilor bunicului, tatălui meu, poveștilor spuse de Vasile Mititean-Sasu sau cele ale lui nea Ion Pinti, Postașul. Poveștile prietenului meu crescut la moara din Urișor mi-au completat existența de copil de la munte care tânjea mereu după șes. Cei mai mulți oameni pe care i-am îndrăgit mai pe urmă au devenit prietenii mei pentru că m-au cucerit poveștile lor. Unora le-am uitat chipul, dar nu am uitat nici un cuvânt din povestea care m-a ajutat să-i cunosc. Am observat că în jurul poveștilor ne adunăm așa cum se adună fluturii la lampă.

Povestea este cunoștere vie, este conținut esențial, este piatra peste care au trecut anii ca râurile, iar ea a rămas. Oamenii care și-au putut citi propria viață sunt singurii candidați la nemurire, bineînțeles dacă au avut curajul și generozitatea să le spună celor care au nevoie de ele. Toți avem nevoie de poveștile vieții altora, singura modalitatea de a trăi mai multe vieți într-una singură.

Un mare regizor spunea că ”suntem poveștile pe care ni le spunem nouă înșine” și cred și eu în acest lucru. Ne clădim pe noi înșine prin modul în care ne căutăm semințele umanității din noi cu ajutorul poveștilor. Cred că oamenii mari au povești frumoase, iar ticăloșii au niște povești pe care le pot spune doar celor ca ei. Sunt absolut sigur că poveștile celor pe care îi iubim ne schimbă și pe noi.

Unii își falsifică viața cu ajutorul poveștilor despre ea și nu întotdeauna asta este o trădare sau o minciună. Dacă o fac cu sinceritate, pot salva câteodată prin actul povestirii retrăite o întreagă viață de la marasm și eșec.

Dincolo de poveștile pe care le spunem și pe care le culegem din viața noastră, fiecare dintre noi spune în lume o anumită poveste, este purtătorul unor semne magice și din acest motiv poate viața este sfântă. Nu aș spune: Prietene ai grijă cum trăiești ci , mai degrabă, aș spune: Prietene, ai grijă ce poveste spune viața ta!

În această seară rece de septembrie am descoperit trei povești spuse de Steve Jobs. Sunt minunate și nu o mai lungesc cu textul meu ca să vă las să le citiți și să vă lumineze viața. Mulțumim, Steve, mergi cu bine!





TREI POVESTI

(transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford)

Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.
Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.
Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac.
Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.
Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.
Multumesc mult.

S.J.