Cu regalitatea nu-ţi poţi face selfie

În 2011, când l-am văzut pe Regele Mihai vorbind în faţa Parlamentului României, la aniversarea Majestăţii Sale, am înţeles ce căuta regalitatea pe lume. Unii au aşteptat atunci un discurs fulminant, în care Regele să răzbune deceniile de pribegie şi umilinţele suferite chiar după Revoluţie. Dar Majestatea Sa nu avea niciun război personal, pentru că niciodată, am înţeles atunci, regii nu se reprezintă pe ei înşişi. Faţă de alţi lideri, cum spunea un eseist englez, regii nu sunt aleşi de popor, deci nu se remarcă prin ambiţie sau prin voinţă de putere, nu au obsesia de a domina, nu se luptă pentru câştigarea simpatiei. Regii reprezintă, ei sunt un memento al imaginii unui timp apus, unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Cred că republicanii inteligenţi au înţeles că nu trebuie să se sperie, regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede, ceea ce nu se poate pipăi: statul, națiunea, spiritul și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestora. Regalitatea nu intră în luptă cu nimeni din societate, deci ea este cea mai potrivită instituție a tuturor. Regele nu vrea puterea, pentru că o are.

Am fost de câteva ori oaspete al Familiei Regale a României şi de fiecare dată am simţit că intru în altă lume. Eu, republican convins, crescut în lumea simplă a satului năsăudeam, simţeam că regăsesc lumea fără de falsuri a copilăriei şi armonia cu natura. Nimic nu era strident, vorbeam despre atacurile la adresa familiei regale şi nimeni nu se impacienta, exista o înţelegere superioară a suferinţei, o mare înţelegere a prostiei sau vulgarităţii. Familia Regelui nu percepea să dea drepturi la replică sau să răspundă aberaţiilor prin care oamenii erau manipulaţi. Nimic revendicativ sau revanşard, nimeni nu era etichetat ca vinovat pentru surghiunul de decenii sau pentru mojicia postcomunistă. Am regăsit la Familia Regală o asumare a tragicului şi o conştientizare a istoriei dincolo de ceea ce este omenesc. O etică a suferinţei trăite cu seninătate şi candoare şi o superioară înţelegere pentru cei care considerau regalitatea ca pericol şi o transformau în țintă. În plus, o încredere foarte mare în revelație, în trezirea conştiinţei poporului nostru. Dar oamenii au fost transformaţi într-o turmă, abrutizaţi constant, au ieşit din comunism traumatizaţi şi sunt uşor de manipulat, încercam eu timid să curm această naivitate. Ce faceţi dacă românii nu se vor trezi niciodată, dacă nu vor înţelege nimic din istoria care le-a fost ascunsă şi falsificată timp de decenii. Mereu răspunsul pe care îl primeam de la oricare dintre membrii Familiei Regale era dezarmant de simplu: noi trebuie să facem tot ce putem pentru România, deoarece aceasta este misiunea noastră.

         Am înţeles atunci că regalitatea nu face o tranzacţie cu poporul şi ţara, nu dă credinţă contra iubire, că familia regală există şi spune prin chiar existenţa ei o poveste despre ființa de lumină a ceea ce are mai bun un popor. Se spune că, atunci când Regele Mihai, copil fiind, a fost înştiinţat de guvernantă că a murit bunicul Ferdinand şi că este deja rege ar fi întrebat: mă vor lăsa să mă joc ca şi până acum, nu-i așa?

Regalitatea spune o poveste despre ţară, ţine poporul în jurul unei poveşti frumoase sau tragice. Ultima poveste pe care o spune familia şi Regele Mihai este o poveste tristă, povestea exilului şi a părăsirii familiei lui de către marile familii ale regilor europeni, răvăşite şi ele sau dezorientate de cel mai mare război al lumii. De aceea, în Parlament, când s-a adresat românilor, regele mi-a părut ca un copac singur, într-o câmpie pustiită de furtună, dar singurul rămas în picioare.

Am scris, emoționat, în noaptea care a urmat, în jurnalul meu că l-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit nou care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc, ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. În cei 90 de ani de viață, ştia deja multe despre noi, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă, mi-am adus aminte de niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste șase decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

         Aristotel spunea că monarhia este cea mai bună formă de guvernare dacă o comparăm cu formele celelalte, aristocraţia şi democraţia. Dacă aristocraţia poartă în sine pericolul oligarhiei şi democraţia pe cel al demagogiei, monarhia poate degenera uneori în tiranie, dar rămâne cea mai acceptabilă. Dacă astăzi monarhiile nu mai pot degenera în tiranii, democraţiile, deşi la modă, sunt bolnave de demagogie.

Am înţeles cu timpul ca antonimul la monarhie nu este republica, ci barbaria, vulgaritatea, forţa distrugătoare a vulgului dezlănţuit, indiferent în ce concepte politologice sau sociologice îmbrăcăm demagogiile de masă. Pe de altă parte, regalitatea nu este legată doar de trecut, ea este doar firul de aur care leagă trecutul de prezent şi cărarea subţire prin ceaţa unui viitor care pare tot mai nesigur pentru oamenii care, amăgiţi mereu de demagogi, nu mai ştiu în ce să creadă şi nici dacă există viitor. Mă uit în sondajele de opinie şi văd cum românii parcă înţeleg tot mai bine ce este Casa Regală. Nu sunt sigur, ştiu că mulţimile sunt instabile, sunt emoţionale şi uşor de deturnat, dar când sondajul IRES arată că 61% spun că au încredere foarte multă şi multă în Casa Regală este un semn că regalitatea s-a întors acasă. Când oamenii spun că regalitatea le trezeşte un sentiment de respect şi de încredere, înţelegem că suntem în faţa instituţiei care a urcat încet pe primul loc în clasamentul instituţiilor.

Alături de familie, Casa Regală redevine încet semnul că România se întoarce acasă. Nu sunt sigur că poporul sondat de noi, cel care acum vreo 15 ani, acorda Casei Regale, în sondaje, încredere doar în proporţie de vreo 15%, nu-și va schimba în anumite perioade preferinţele. Cu siguranţă, cei care spun azi că au încredere nu ar vota pentru monarhie ca formă de guvernământ, decât într-o proporţie mai redusă, dar un lucru devine clar: regalitatea este o instituţie de o mare putere şi influenţă.

Puterea noii regalități se naşte poate din disperarea oamenilor de a căuta ceva dincolo de ură, de dezbinare sau de războaiele zilnice. Se naşte din oboseala fiinţelor noastre de a fi căutat mereu o soluţie în afara fiinţei noastre, din pribegia căutării obsedate, oarbe, neghidate de valori şi credinţă.

Azi, familia regală nu ne cere nimic, ea arată lucruri pe care le-am uitat, dar mai ales ne arată normalitatea. Agitaţi şi nervoşi, dezamăgiţi de tot şi de toate, scârbiţi că zeii noştri de carton cad rând pe rând în noroi, oamenii se opresc şi descoperă cu uimire că a răsărit un luminiş, o poieniţă de normalitate. La început te gândeşti că este doar o regie, o fata morgana, ca şi celelalte care te-au mai păcălit în sfertul de secol de democraţie. Apoi vezi că oamenii aceia nu îţi cer nimic, nici voturi, nici impozite şi nici măcar laude. Ei pur şi simplu reiterează un timp al armoniei şi îţi spun că trebuie să trăieşti conform fiinţei tale profunde, credinţei şi etosului poporului tău. Ei nu te mustră şi îţi răspund cu un surâs înţelegător dacă îi huidui democratic şi republican.

Forţa blândă a regalităţii poate fi colosală dacă vom înţelege că trebuie s-o folosim în interesul naţiunii. Ca aerul pe care, deşi nu îl vedem, are o forţă grozavă de presiune asupra noastră, vorba lui Emile Durkheim, Casa Regală câştigă o putere care poate opri depresia socială şi dezastrul încrederii. Monarhia de aer poate ajuta în aceste timpuri de rătăcire statul şi republica să se ridice din noroiul fiecărei zile şi să-și recâştige cetăţenii. Nu, singură nu poate face asta, ci doar cu ajutorul nostru, iar noi trebuie doar să credem din nou că putem avea un destin împreună, ghidaţi de valori, prin solidaritate şi prin muncă. Monarhia de aer este o instituţie puternică, dar trebuie să-i căutăm forţa înlăuntrul nostru. Monarhia de aer nu ameninţă pe nimeni, nu are aroganţa de a guverna. Poate nu întotdeauna fiinţa de carne a celor care o reprezintă va fi pe placul nostru, dar finalmente trebuie să înţelegem că întruparea are doar mică importanţă, regalitatea este un ritual al permanenței, o compoziţie eterică a identității. Trebuie să crezi în valori pentru ca să devină prezență, să se întrupeze. În orice caz, cu regalitatea nu-ţi poți face selfie!

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 27, aprilie 2016.

REGELE ȘI GOLANII

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepționali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan, spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puțin timp, încă nu avem o națiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelului a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocrația nu a reușit să construiască instituții mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranță și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au cautat o breșă pentru un atac la Băsescu.

Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulație dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivații, Regele merita un asemenea eveniment cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generații nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Ființa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puțini l-au văzut cu adevărat. O țară ca România deșteptată cu forța din sălbăticie în secolul 19 nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituționale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, națiunea și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestor valori.
O demostrație ne-a facut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralității uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs toți politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înțeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganța baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege țap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulțumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-ma de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credință și despre suferință. De câte ori nu au mai auzit pereții Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicție mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voință? De data asta, cel care le-a spus într-o incantație, parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit noi care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viață, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.
După discursul Regelui politicienii au ieșit să spună presei ce emoții au simțit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând.
Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

Articol publicat în Q Magazine