REGELE ȘI GOLANII

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepționali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan, spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puțin timp, încă nu avem o națiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelului a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocrația nu a reușit să construiască instituții mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranță și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au cautat o breșă pentru un atac la Băsescu.

Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulație dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivații, Regele merita un asemenea eveniment cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generații nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Ființa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puțini l-au văzut cu adevărat. O țară ca România deșteptată cu forța din sălbăticie în secolul 19 nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituționale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, națiunea și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestor valori.
O demostrație ne-a facut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralității uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs toți politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înțeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganța baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege țap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulțumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-ma de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credință și despre suferință. De câte ori nu au mai auzit pereții Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicție mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voință? De data asta, cel care le-a spus într-o incantație, parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit noi care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viață, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.
După discursul Regelui politicienii au ieșit să spună presei ce emoții au simțit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând.
Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

Articol publicat în Q Magazine