IMPOTRIVA UNEI MARI CRUZIMI

In apărarea lui Marian Vanghelie


Nici o bucurie personală, poate doar o licărire de speranță
Luni și marți am primit câteva zeci de telefoane care omagiau curajul lui Victor Ponta care l-a trimis pe margine pe Marian Vanghelie. Unii m-au întrebat dacă mă bucur și le-am spus că Vanghelie nu a fost niciodată o miză pentru mine. Așa cum mi-a spus odată într-o discuție între patru ochi el nu auzise de mine când a fost trimis pentru prima dată de șeful de partid de la Bucuresti să atace Grupul de la Cluj, într-o conferință de presă. De câte ori era redirecționat de cineva să mă atace pentru diverse poziții ale mele în care nu eram ”pe linie” am simțit doar o mare tristețe și un acut sentiment al derizoriului în legatură cu mediul în care am ajuns să activez, ca să spun așa. Una dintre argumentele interioare ale plecarii mele definitive din politica mare a fost, dincolo de dezamăgirea față de Mircea Geoană, și nefirescul, grotescul situației în care partidul îl trimite la polemică ideologică împotriva mea pe cineva fără poziție, fără studii, cultură politică sau urmă de abilități discursive, pe cineva care, nu are nici o vina, pentru că nici măcar nici nu știe de ce este acolo. In tot acest nefiresc, Marian Vanghelie nu mi-a produs un sentiment de adversitate, doar unul de incompatibilitate cu situația de dialog despre devenirea ideologică a partidului-far al stângii românești. Pentru că Marian Vanghelie a fost de cele mai multe ori folosit în competiția politică internă de mai mulți dintre ”greii” partidului care l-au promovat și acceptat pentru că este săritor să sponsorizeze orice și destul de dispus să își arate solidaritatea față de colegi.

L-am iertat total pe Vanghelie când mi-a spus: Domnule Profesor, eu am plătit din greu pentru fiecare lucru pe care l-am obținut în politică. Eram sigur de asta, iar sinceritatea si franchețea lui m-au cucerit. Mi-am dat seama atunci că este mult mai uman decât mulți dintre colegii mei de atunci, cu gulere albe, butoni de aur și discurs impecabil. In nici un caz nu am crezut vreodată că este destul de tânăr și poate învăța pentru a ajunge chiar Presedintele PSD sau Presedintele României cum a fost încurajat, ipocrit, de către unii. Am fost de multe ori șocat de lipsa de criterii și mai ales cruzimea celor care au stat alături de liderul din sectorul cinci după principiul regulii de aur a politicii, adică ”cine are aurul face regula”. In plus, Vanghelie a fost încurajat chiar și de unii care nu aveau curaj să facă opoziție tânărului președinte al PSD, Victor Ponta. Dar dincolo de toate, era clar pentru toată lumea că autenticul Vanghelie se află în incompatibilitate cu nivelul la care ajunsese să se simtă ca peștele în apă.


Ponta-dictatorul

Unii jurnaliști mă întrebau ieri și azi ce părerea am despre gestul lui Victor Ponta. Deși nu mi-a dat o satisfacție personală, recunosc că m-am gândit cu simpatie că, în fine, cineva rupe lanțul ipocriziei și încercă să instituie o brumă de normalitate în orânduirea criteriilor de evaluare din PSD. Faptul că acest om este Victor, partenerul meu de excludere din perioada reformei, l-am considerat un fel de revanșă a tinerei generații politice. Și poate o licărire de speranță …
Incă din primele ore după care s-a anunțat decizia aproape unanimă a PSD am așteptat reacția celor care de peste un an mă bat la cap cu ideea că Ponta nu face nici o schimbare în PSD, că nu are curaj să-l schimbe pe Vanghelie, că nu este cu nimic mai breaz decât Iliescu sau Năstase. Nu mă așteptam să-l laude pe Victor Ponta, credeam că doar o să minimalizeze hotărîrea conducerii PSD. Dar nu mă asteptam ca oamenii din diferite medii, în a căror judecată aveam o încredere, să înceapă divinizarea lui Vanghelie: un tip autentic, un tip sincer, mare castigător de voturi. Nu-mi venea să cred că Ponta o devenit peste noapte Marele Dictator, Tortionarul autenticitătii politice. Că adversarii stângii îl consideră perfect pe Vanghelie, o adevărată imagine a stângii, înțeleg foarte bine. Ei în campania electorală arată cu degetul, le convine o stângă cu o imagine caricaturală, deși adversarii slabi fac întreg meciul politic încâlcit și confuz, iar victoriile nu au strălucire.
Nu am stat prea mult să mă gândesc cum a făcut Victor saltul asta de la marioneta lui Năstase, la gâdele sângeros, căci am fost acaparat de spectacolul susținătorilor de ocazie pentru Marian Vanghelie.

O mare cruzime

Nu, nu Victor Ponta este autorul ei!

Din nevoile bătăliei politice și atacării lui Ponta, Vanghelie începe să fie elogiat in spatiul media si chiar in zone intelectuale. Peste noapte va fi reevaluat voinicește și i se vor gasi resurse speciale de management politic modern și reprezentare socială. Este pragmatic și dedicat, este un personaj care alungă monotonia politică și falsul. El este autentic, nu simulează, are emoții adevărate iar oamenii de la glie apreciază foarte mult asta. Parcă până mai ieri era vorba că trebuie să ajutăm electoratul să evolueze, nu să ne coborâm la nivelul celor mai de jos instincte. Inainte de asta aceleași personaje se oripilau la televizor gândind la cumpărarea de voturi sau alte metehne nedemocratice.

Incepe parcă a doua etapă a cruzimii față de Marian Vanghelie, după cea în care a fost încurajat din interiorul partidului că poate deveni orice vrea el în statul roman doar că, deocamdată, este nevoie să plătească revelioane, serbări de 1 mai, concedii sau lansări de carte pentru partid în lupta cu marii inamici. Această metodă l-a ajutat să se descurce foarte bine și cu adversarii politici care impărteau resursele capitalei, că doar regula de aur a politicii nu se schimbă doar pentru că PDL conduce țara.

Această a doua fază a cruzimii față de Vanghelie este începutul unei celebrări publice și o nouă încurajare pentru el ca să-și depășească limitele, sa duca din nou politica in derizoriu si vulgaritate. Asa cum în Comitetul Executiv a PSD s-a votat aproape în unanimitate pentru eliminarea lui, noii lui apologeți vor doar să-l folosească împotriva USL si a lui Victor Ponta. Eu stiu că Vanghelie este un băiat (spune mereu că este foarte tânăr!) care a progresat mult, sunt convins că este un om bun, poate fi probabil un prieten pe care te poți baza. Sunt sigur că are caracter și am dovada asta prin faptul că nu i-a dat în gât pe cei care l-au taxat în timp, dar cred că ar trebui lăsat în pace să-și continue o carieră la nivelul pe care îl înțelege și unde poate.

Eu, vechiul lui adversar, consider că este inuman acest circ care văd că începe să se înfiripe. Pentru că este un om simplu s-ar putea să creadă din nou că ar putea deveni un mare conducător politic în viitor. Să ne întelegem, Vanghelie nu este vreun înger, nici vreun naiv. Dar este aberant ca la nivelul cel mai înalt al politicii să fie încurajat un om căruia trebuia oricine să-i spună că nu are ce căuta, după cele mai elementare reguli ale rationalității. Crede cineva sincer că putem avea conducători politici la acest nivel de pregătire? Nu cred, iar faptul că el a ajuns acolo sus este o culpă colectivă.

O nouă capcană se conturează pentru el și peste câteva zile s-ar putea să iasă la talk-showuri care să distrugă tot ce a construit până acum. Până la urmă nu cred că merită aceste lucruri pentru că, vorba noilor lui fani, este un tip autentic care nu cunoaște mecanismele șulfăriei intelectualizate și nici cât de urât poate fi chipul trădării orchestrată de prieteni și camarazi din politică. Dacă va accepta cântecele de sirenă pentru a forța reintrarea în forță s-ar putea ca acest lucru să-i fie fatal.

Sunt alături de el cu naturalețea unuia care nu mai vrea nimic de la politică, poate doar ștergerea tuturor amintirilor acelei perioade.

Am mai făcut un efort în 2006, atunci când am scris un articol cu afecțiune și sinceritate pentru un politician care începea să bata cu pumnul la porțile grele ale politicii mari: Marian Vanghelie. Robert Turcescu i-a citit atunci pasaje lungi în cadrul unei emisiuni de televiziune, dar atunci Marian nu a prea înțeles și l-a apreciat ca un atac intelectualist. Acum are mai multă experiență, iar eu nu mai fac politică, poate va înțelege ce am vrut să spun atunci, când se afla la poalele dealului. Public acum pe blogul meu acel text, reluat și în cartea mea ”Politica inutilă”, ca un semn de afecțiune autentică, solidaritate si iertare.

CURSA LUI MARIAN SPRE LUMINĂ

16 iunie 2006

Primăvara este, la Bucureşti, o minune răsărită din noroi. O maree verde invadează oraşul năclăit de sudorile unor secole de istorie incertă şi destin ghebos. Ritmul oraşului se reduce la jumătate, oamenii nu se mai calcă în picioare şi nici la intersecţii nu mai vezi şoferi care se scuipă sau îşi cară pumni. Ai senzaţia că numai în acele zile, timp de câteva săptămâni pe an, bucureştenii pot fi fericiţi. În restul timpului, dacă eşti venit din afară, parcă aştepţi pe un peron (vorba ardeleanului Octavian Paler) vestea proastă că trenul tău s-a anulat. În aceste zile de primăvară, un prieten al meu jurnalist se luptă cu o boală necruţătoare, pe care o va învinge, cu siguranţă. O va învinge pentru că, înainte de a fi jurnalist căutat pentru opinia curajoasă, a trecut prin viaţa şi lumea dură a României. A cunoscut fabrica şi înghesuiala din autobuz şi a învăţat să lupte, ca firul de iarbă care iese din asfalt. Înţelege şi iubeşte viaţa pentru răsăritul de soare de fiecare dimineaţă. Iubeşte viaţa, dar ştie că nu merită trăită decât cu capul sus, fără compromisuri şi fără ticăloşie. Într-o asemenea primăvară, anul trecut, prietenul meu jurnalist şi-a propus să-mi arate ceva ce nu am mai văzut: sectorul lui Marian Vanghelie, proaspăt pregătit pentru campanie electorală. Deşi credeam că este un mare naiv, în încercarea de a mă pune în contact cu o viaţă pe care nu o cunosc, după ce am văzut multe feţe ale suferinţei umane şi mizeriei în peregrinările mele prin România, am acceptat şi ne-am urcat în maşina mea, mai degrabă cu o poftă de ducă primăvăratică, decât cu speranţa descoperirii unui teritoriu nemaivăzut.

În Rahovei, unde ne-am oprit, străzile erau pline de lume, fiind zi de Mărţisor. Hala din Rahova era un fel de expoziţie a hidoşeniei, o exhibare a mizeriei. Chiloţi „dinamo” imenşi sau sutiene ca nişte hamace se legănau în vânt, prevestind parcă detaliile unei sexualităţi lugubre, a unei sexualităţi consumate la beţie. Nişte blocuri au fost vopsite la exterior în culori pastelate, dar numai pe partea dinspre stradă, ca nişte curve fardate doar până la nivelul bărbiei. Câţiva beţivi cerşetori, ieşiţi la soare, ne priveau miraţi, crezându-ne candidaţi, poate. Peste tot se vindeau flori de plastic şi hârtii colorate: şapte fire la 20.000 de lei (2 lei noi). Am intrat în halele unei pieţe mirosind a şoşoni de gumă. Printre tarabe cu cămăşi de noapte şi infernali chiloţi de damă se vindea vin şi ţuica la pahar. Femei cu ochii învineţiţi de mâna grea a bărbaţilor se uitau la noi cu uimire, fiindu-le clar că nu suntem din lumea lor. Am mers pe străzi în neştire, am rătăcit întristaţi câteva ore. Am ajuns într-o colonie cu blocuri scunde, unde, în mijlocul unei mizerii infernale, te frapau uşile de metal, ultramoderne, ale unor apartamente insalubre. Aveai senzaţia că uşa este mai valoroasă decât casa şi că ea a costat cât venitul pe o jumătate de an al oamenilor de aici. Era amiază, dar nu vedeai ţipenie de om. Doar acele uşi, fără nici un fel de semne distinctive: nici numere de apartament, nici adrese, nici nume de proprietari. Parcă nu au vrut să le murdărească cu detaliile unor biografii neînsemnate. Ca nişte capace de metal la intrarea unor vizuini pe care oamenii le părăsesc dimineaţa şi le reiau seara în stăpânire. Stranie senzaţie de loc mort, contaminat, un fel de Cernobîl social.

Ne-am adus aminte de vremurile în care atât eu, cât şi prietenul meu ne luptam cu viaţa de pe poziţii de outsideri. Despre navetele cu muncitori mirosind a salopete afumate şi respiraţii parfumate cu Rachiu de Vin (redeveu, după expresia exactă din cartier). Mi-a devenit drag atunci Marian Vanghelie. Chiar dacă, la un moment dat, cineva, un şef de la Bucureşti, l-a pus să-i înjure pe clujenii din politică. Poate mi s-a făcut milă de lumea lui sau de copilăria acelui om. Seara, l-am văzut la televizor vorbind cu o voce plângăreaţă, parcă jenat de situaţia în care se afla. A sugerat, într-o şedinţă a organizaţiei lui, că a plătit o grămadă de bani pentru a fi lăsat să fie ceea ce este. Nu ştiu cât adevăr există în asta, ştiu sigur că, în toată viaţa lui, în Bucureştiul tuturor timpurilor, un băiat care porneşte dintr-o cizmărie şi nu are 2 metri şi muşchi de oţel trebuie să îndure foarte mult şi trebuie să plătească, la fiecare pas, orice loc în faţă. Am văzut lumea lui Vanghelie şi am înţeles că el reprezintă cu adevărat pe cineva în politică. Lumea lui Vanghelie este peste tot în Bucureşti sau în ţară. Degeaba strâmbă unii din nas şi spun că Vanghelie este doar băiatul din sectorul 5. Lumea cartierelor sărace este o parte a României, o Românie fără speranţă şi viitor.

Marian Vanghelie a crescut fără tată, într-o lume dură a Ferentariului. Probabil că, pentru un copil fără tată, cel mai greu este de sărbători, atunci când familiile se adună, părinţii se întorc, taţii, plecaţi la munci sezoniere, vin acasă cu cadouri pentru copii. Poate singurul moment de tandreţe într-o lume care nu prea avea timp pentru detaliul mângâierilor. Poate că a fost foarte singur de sărbători şi aşa i-a venit ideea revelioanelor de 5.000 de oameni. Câte revelioane o fi petrecut singur, cu nasul de copil lipit de geamul unor restaurante în care domnii şi doamnele petreceau cu şampanie şi sclipici? A pătruns apoi în asemenea restaurante, ca şi chelner sau crâşmar, dar şi-a dat seama că nu mai poţi recupera copilăria pierdută şi nu mai poţi umple golul care ţi-a crescut în suflet, într-o copilărie cu uşi care ţi se închid în nas. A făcut bani mulţi pe urmă, a plătit politicieni şi a văzut ca ar putea ajunge şi el politician. Într-un fel, se gândea, poate, mereu cum să evadeze din lumea Ferentariului, lumea copilăriei lui nefericite.

Mă simt legat de Marian prin faptul că mereu am fost protectorul unor copii ca el, prin nesfârşitele mele internate, cazărmi sau cămine studenteşti, ori cămine de nefamilişti prin care am trecut. Am trăit în proximitatea nefericirii din lumea lui şi cred că îl înţeleg. Acum, când o ţară întreagă a sărit să-l linşeze pentru că vrea să fie şef la PSD, el probabil că nu are cum să înţeleagă de ce îl atacă tot felul de „maimuţoi”, care nu ar fi valorat nici o ceapă degerată în lumea în care el se adaptase, lumea lui Sile Cămătaru şi Fane Spoitoru.

E vinovat Vanghelie pentru că a crezut în teoriile noastre democratice, după care toţi oamenii sunt egali şi toţi pot să jinduiască la a conduce? Nu noi le-am spus maselor că a venit timpul lor şi democraţia a deschis o eră a egalităţii în faţa politicii? Dar copilăria ne ajunge din urmă. Vine o zi în care copilul din noi se revoltă, ne priveşte cu ochii plânşi şi ne împinge la sinceritate. Este normal că şi Vanghelie încearcă să evadeze spre lumea gulerelor albe. S-a chinuit mult şi crede că saltul spre vârful politicii o să-l scape de tot ce a trăit până acum. A ridicat capacul calei vaporului şi a privit o clipă pe punte, orbit de lumina tare. Vrea poate să fugă de mizeria unei vieţi trăite fără nici un fel de derogare. Crede el că acolo, sus, domnii aceia, politicienii mari, au scăpat de griji, aşteaptă, ca sultanii, peşcheşuri, muzici şi cadâne. Ce nu ştie Marian este că acolo sus, în lumea gulerelor albe, mizeria este şi mai mare. Acolo sus nu este ceea ce crede el, nu va găsi nimic din visele lui. Nici prietenie, nici onoare, nici căldură, nici urmă de lumină. Doar un deşert parfumat. Cursa lui spre lumină va eşua lamentabil în lumea de sus a politicii. Dacă el ar înţelege, i-aş spune ca unui frate: lumea ta, Marian, este sectorul cinci, aşa cum este el. Cu mizeria, sărăcia şi florile lui de plastic. Acolo sunt oameni care te respectă şi poate chiar te iubesc…Dincolo de sectorul cinci începe deşertul.

Calea inimii

Am suportat cu stoicism sau chiar fascinaţie comentariile legate de noua mea postura de proprietar şi manager de presa. Fiindcă lucrez încă la proiect şi am răbdare de ardelean nu am reacţionat la niciunul dintre comentarii, nici chiar la cel al unui imbecil care presupunea că în felul acesta îmi vând eu partea de Ardeal. Nu am reacţionat, nici nu am dat explicaţii, deşi s-au scris sute de articole şi comentarii, pentru că acest brainstorming colectiv legat de viitorul proiect mă poate ajuta. Mă poate sprijini să mă feresc de pericole, de respingerile colective. Sigur, mă poate ajuta şi să mă feresc de spaimele colective, dar şi să mă delimitez de la început de idioţi, de extremişti sau de golanii care nu văd decât ticăloşie peste tot, o ticăloşie la care se simt experţi şi din care câştigă mereu. Am observat spaimele fiecăruia din actorii publici, viziunea lor despre presă, ce ar face ei cu un asemenea instrument dacă l-ar avea, care sunt prietenii, cum se nasc peste noapte prieteni de conjunctură sau inamici generici. În sinteză, o experienţă foarte interesantă, una din acelea pe care nu ai dreptul să ratezi a le întoarce pe toate feţele căci sunt ocazii foarte bune de a învăţa la şcoala vieţii.

Voi comenta însă pe cel mai pozitiv şi cel mai complet dintre articolele legate de acest eveniment, un comentariu al unei jurnaliste pe care o doresc parteneră la proiect şi care ştiu că are încredere în mine sau cel puţin ma creditează cu bune intenţii. Şi ea se întreabă, aşa cum a făcut întreaga societate românească, ce urmaăresc cei trei (Dâncu, Rus, Paszkany) şi inventariază cu bună credinţă trei variante posibile. În treacat fie spus, nu înţeleg de ce presa noastră inventariază mereu ipoteze fără să aleagă, fără să-şi asume, deci fără să caute construcţii mai complicate în care sa aducă dovezi la nişte scenarii în care faci un pariu cu viitorul. Cu bunăcredinţă, prietena mea jurnalistă inventariază trei posibile intenţii, raţional gândite, româneşte ancorate în realitatea noastră balcanico-orientală: protejarea şi promovarea unor afaceri ardelene, promovarea unui proiect politic (mai mult imaginar, provenit dintr-un fel de coterie USL -PDL) şi chiar un proiect de afacere de presă corectă, cinstită, dar destul de greu de realizat, cum bine observa colega mea, în actuala stare de silă şi lehamite socială.

Am văzut încă o dată că un proiect care este actual, necesar, o ia inaintea autorilor, începe să aibă viaţa lui socială, ba chiar ar putea sa scape de sub controlul celui care l-a creat. Dincolo de orice ecouri este clar ca nici un proiect nu are o singură motivaţie, uneori sunt componente inconştiente sau neverbalizate care ne împing spre un proiect, mai ales când este vorba de un grup de oameni.

Însă nici cel mai complet şi binevoitor articol nu a reuşit să surprindă esenţialul motivaţiei noastre, resorturile de la care am pornit. Evident că nu ne-am propus să îngropăm nişte bani în mormane de ziare sau după perdeaua de fum a imaginiilor televizate, dar în niciun caz nu ne-am gândit să apărăm afaceri sau partide şi nici să atacăm adversari sau neprieteni. Imaginaţia prietenilor sau adversarilor care au scris despre noi s-a oprit din pacate la bariera gândirii sociale românesti, la nivelul unor stereotipuri care ne fac să nu avansăm, să producem mereu imaginea unei realităţi care degeaba şi-a schimbat datele obiective, noi nu vom observa niciodata la timp asta.

Am făcut această stranie, pentru unii, asociere în primul rând pentru că am constatat că avem ceva de spus, ca ardeleni, ca intelectuali sau oameni de afaceri şi nimeni nu va spune asta în locul nostru. Am aşteptat şi noi să facă alţii acest pas, dar am aşteptat degeaba. Dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru poate fi la fel de puternică precum mpotivele enunţate de prietena mea jurnalista. Poate am început să credem că modul nostru de gândire poate fi transmis, acceptat, poate imitat sau interiorizat şi de alţi români. O dorinţă de comunicare amestecată cu mândria de a încerca să ne arătăm lumii în altă ipostază decât cea caricaturizată de ciocoflenderul drag nouă, Florin Piersic.

Poate credem în cuvântul care uneşte şi că trăim în Transilvania în comunităţi segmentate, în realităţi paralele, pentru că am interiorizat mereu imaginea pe care alţii o proiectau asupra noastră. Credem că dacă nu vom face eforturi ca spiritul şi cultura de "Mittel Europa" să se întindă şi dincolo de Carpaţi, atunci graniţa profeţită ideologic de Samuel Huntington ar putea deveni un zid adevărat crescut pe nesimţite între noi.

Vrem să vorbim (şi) noi despre noi, să ne spunem poveştile noastre, să nu mai aşteptăm să ne spună alţii cine suntem şi cum ar trebui să ne gândim identitatea sau alegerile de viaţă. Există o cale de a exista, o fiinţare specifică fiecarei comunităţi care îmbogăţeşte cultura şi istoria naţională doar cu condiţia s-o laşi să se exprime, să nu o sufoci sub şabloane sau directive ideologice sau patriotarde. Pentru asta trebuie să accepţi diferenţa, acea diferență ca spectacol miraculos, inedit, ca explozie de nou. Pe cei slabi de minte diversitatea îi sperie, dar pe cei care au suferit datorita uniformizării forţate descătuşarea diversităţii îi potenţează, îi descătuşează.

Dar pentru a găsi această cale nu ajunge să cauţi cu rațiunea, nici cu gândirea hipersocializată. Calea descatuţării energiei unei naţiuni este să-i arăţi în toate oglinzile imaginea nefardată, neretuşată, unică prin firescul trăirii. Este o datorie pe care o avem faţă de comunităţile noastre, o misiune sau chiar o vocaţie dacă simţi aceasta cu o forţă mai mare decât raţionala retragere. Poate este un orgoliu, dar dacă simţi că împotriva evidenţelor, chiar împotriva raţiunii, tu continui să scrii, să cauţi oameni pe care merita să-i admiri şi vrei să le vorbeşti şi altora despre ei, atunci înseamnă că există şi o altă cale decât cele expuse la începutul acestui articol.

Draga mea prietenă, când lehamitea învinge şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi cu inima. Fără algoritmi de decizie, fără fundamente raţionale sau analize SWOT, doar cu sufletul tău bântuit de spaima sau îndoieli. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume şi prenume, nu a copiilor în general. Este micul detaliu care lipsește din analiza ta, pertinentă, corectă, bine intenţionată.

După 12 ani. Acum vor să ne schimbe numele...

Transilvania a rămas pentru mulți trăitori din București o problemă culturală. Nu știu cum s-o abordeze, ce să facă cu ea, cum să se raporteze la ea. Este privită cu suspiciune sau cu ură, este invidiată sau admirată ân secret. Puține atitudini si percepții sunt normale, firești, fără excese emoționale. Puțini înțeleg firescul locuirii interetnice din Transilvania, cu bune și cu rele. Cei mai mulți politicieni și falși strategi de la București nu înțeleg mare lucru și dacă tot nu înțeleg se îngrijorează suplimentar. Se îngrijorează sau mai degrabă folosesc simularea îngrijorării pentru a ține totul sub control. Un control iluzoriu, o formă a amăgirii.

Discutia despre reorganizarea administrativă a fost deturnată foarte repede spre mize și rațiuni false: de la fonduri europene și până la distrugerea baronilor locali. Dar cel mai ușor este să vorbesti despre poftele lui Tokes sau ale băieților de la UDMR. Este cea mai bună perspectivă pentru ca sa blochezi autostrăzile care ar duce la Budapesta (fără să vedem că duc și la București). Este absurd să păstrezi mereu UDMR la guvernare, dar să te prevalezi de pericolul unguresc atunci când este vorba de descentralizare sau învestiții în Transilvania. Dar asta este o discuție mai lungă ...

Acum am fost șocat de proiectul de a numi actuala regiune de dezvoltare cu centrul la Cluj ”Crișana”, in loc de Transilvania de Nord sau Transilvania de Nord Vest. Această regiune conține și Crișana, o parte destul de mică, dar generic este Transilvania de Nord. Și regiunea dennumita ”Centru” este de fapt ”Transilvania de Centru”.
De ce le este frică guvernanților de cuvântul Transilvania? Cum își poate închipui vreun politruc că ardelenii de pe Someș o să accepte o etichetă falsă, adică minciuna că trăiesc pe Crișuri? Ce minte mică se mai sperie că o regiune numită Transilvania, cu 80% români, va fi luată sub braț de cineva și va fugi cu ea la Budapesta sau la Viena.
Vrem prin asta să arătăm lumii că a dispărut Transivania și că nu mai avem nici o dispută cu ungurii?
A te juca cu cuvintele și numele este o tehnică veche. Confucius spunea că dacă ar fi pentru o singură zi împărat ar schimba numele lucrurilor și ar putea să stăpânească mai usor. Orwell miza pe manipularea pe care o poți face punând etichetă contradictorie cu conținutul.
Cuvintele pot schimba realități, dar nici în așa hal! Au trecut două decenii de la Revoluție sau ce o fi fost lovitura aia de stat cu un public care murea eroic de gloanțe adevărate crezând că dacă moare vom fi liberi. Regăsesc un articol pe care l-am scris acum 12 ani și constat că nu s-a schimbat nimic, mergem în cerc.
Dar să ne schimbați numele este, totuși, prea mult. Nu cred că mai putem accepta, băieți! 


Transilvania, patria mea
de hârtie şi celuloid


Despre Transilvania există multe discursuri: poetice, istorice, revendicative şi identitare. Ele îşi au originea la Bucureşti sau Budapesta, niciunul nu este produs de către ardelenii care văd, în fiecare dimineaţă, soarele răsărind de după dealurile transilvane.
De la Bucureşti, Transilvania este un teritoriu unde se bea palincă, se mănâncă slană şi se vorbeşte lent sau ungureşte. Pentru un bucureştean, Ardealul este o provincie un pic mai evoluată, de care îşi aduce aminte de pe vremea în care mergea cu bilet de sindicat la băi. Un loc despre care poţi să ţi aduci aminte în serile ploioase de toamnă. Ardelenii ajunşi în Capitală sunt absorbiţi repede şi nu i mai interesează micile afaceri regionale. Cad dealurile peste sate, regiuni întregi sunt inundate, mândria ardelenilor e călcată în picioare când ei refuză ceva şi li se bagă pe gât vreo sentinţă. Toate guvernele vorbesc de Transilvania ca despre un loc simbolic, ireal. Un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care nu trebuie să ţi mai încarce bugetul.
Văzut de la Budapesta, Ardealul este o zonă frumoasă, locuită de maghiari şi o armată de valahi primitivi care, la începutul modernităţii, au coborât din păduri şi s au înmulţit ca iepurii stricând echilibrul etnic. Un loc care trebuie menţinut în conservare până la o viitoare oportunitate istorică. Orice ardelean român este considerat automat un naţionalist extremist pornit la luptă cu ungurii. Nici ardelenii unguri nu contează prea mult pentru puterea de la Budapesta. Ei sunt nişte rude sărace care ar putea veni în Ungaria să lucreze mai ieftin. Unii sugerează chiar că sunt ţigani. Şi pentru ei Transilvania este tot un loc simbolic, o miză electorală, pe seama ei vegetând aleşi ai poporului în ambele parlamente.
De zece ani, presa încearcă să construiască o altă Transilvanie. Transilvania a devenit tot mai mult un teritoriu de hârtie şi celuloid. Vineri, 11 iunie 1999, în presa scrisă din SUA au apărut în jur de treizeci de articole despre „problema” Transilvania, în timp ce aici, în Ardeal, nu s a întâmplat nimic special. A trecut un preşedinte în scădere de popularitate şi a aruncat nişte vorbe negândite despre o ameninţare care nu exista, iar un frustrat posesor de fundaţie a luat ideea din zbor.
În general, în presa românească, Transilvania este un teritoriu de handicapaţi şi realităţi bizare. Care sunt personalităţile Transilvaniei cu cea mai mare repre¬zentare în presa românească şi internaţională? Să facem o mică incursiune, o simplă analiză de frecvenţă a celor mai mediatizate personalităţi. Gheorghe Funar, un poli¬tician modest, dar abil în folosirea pe gratis a mediei naţionale, pentru nişte fapte care ar trebui ignorate cu indulgenţa pe care o datorăm celor mai puţin dotaţi. Degeaba se întreabă lumea cum se face că este votat din primul tur la o primărie într un oraş universitar. Notorietatea naţională şi internaţională conferită de me¬dia este responsabilă pentru aceasta. Degeaba se miră bucureştenii că în Cluj se vând foarte prost ziarele centrale. Ioan Gavra, fost jurnalist şi activist comunist, pentru care coerenţa gândirii, logica şi morala sunt trufandale inaccesibile. László Tökés, pastor cu mintea rătăcită în labirintul urii primitive. Ioan Stoica, un ţigan semianalfabet care, sub ochii indulgenţi ai autorităţilor, a escrocat o ţară întreagă, aducând şi la noi o logică de factură fanariotă. Sever Mureşan, transfug cu delegaţie, care, cu calitatea de consul onorific, dată de Bucureşti, a reuşit să devalizeze cea mai reuşită afacere privată din domeniul financiar, Dacia Felix.
Cititorul de ziare şi privitorul la televizor din ţară şi străinătate nu ştie despre noi mai mult decât atât. Nu are în memorie scriitori ardeleni, nici oameni de ştiinţă, doar o trupă de cântăreţi ce îngână „Tu, Ardeal” de sărbători. Nu cunoaşte nimeni un patron ardelean cinstit, deşi există mii de cazuri. Revistele literare ale Ardealului au murit din cauza lipsei financiare. Bugetul Ministerului Culturii n a găsit bani pentru reviste care apar de aproape o sută de ani. Până şi echipele de fotbal ale Ardealului retrogradează (şi) din cauza aranjamentelor din campionatul naţional. Senzaţia de nedreptate nu poate fi uşor reprimată mai ales tinerilor ardeleni. Nu cred în strategii şi conspiraţii, dar analiza faptelor converge spre existenţa unor programe de decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei, campanie care ar conveni ambelor capitale. Evenimentul Zilei l a creat pe Funar încă de la primul număr. Presa centrală comandă zilnic corespondenţilor articole despre starurile derizoriului (amintite anterior). Şi despre subiecte care n au legătură cu realitatea noastră: homosexualii din Cluj îşi fac partid, taţii îşi violează fiicele, mamele îşi prostituează fetele. O realitate halucinantă ia locul celei cotidiene. O Transilvanie a obsesiilor de jurnalist paranoic se suprapune peste blânda noastră realitate. Încet, încet, Transilvania cea adevărată dispare după perdeaua de fum pe care o construieşte cercul vicios al politicului şi mass media.
Tot ceea ce ar fi putut reprezenta Ardealul a căzut în derizoriu sau a fost bagatelizat de presă. De câte ori un intelectual serios pune o problemă, este luat în şuturi de unguri sau de românii din Capitală. Ungurii se tem să nu devină un adversar ideologic, iar bucureştenii să nu devină o personalitate care să i concureze. Este luat deoparte şi i se spune că nu este momentul, că este periculos să se vorbească despre Transilvania. Singurii care au legitimitatea discursului despre Transilvania sunt politicienii paranoici (selecţionaţi tot de Bucureşti să ne reprezinte) şi istoricii care dezvoltă de o sută de ani un discurs legitimator care nu mai interesează pe nimeni.
În tot acest timp, în Transilvania cea reală trăiesc oamenii – români şi unguri, saşi şi ucraineni, ţigani maghiarizaţi şi ţigani românizaţi. S au uitat un pic spre cer după Revoluţie, dar văzând că nu cade nimic, s au apucat de lucru. Etniile de aici nu trăiesc într o armonie idilică, dar nici nu se urăsc ca în viziunile lui Tökés ori ale lui Vadim. Uneori se înjură, la beţie se mai şi bat, dar nu s ar extermina unii pe alţii ca în fosta Iugoslavie. Nimeni nu i ascultă, dar ei suduie politica la fiecare pahar de palincă. Tinerii mai curajoşi şi fetele mai iubeţe se mai căsătoresc cu „duşmani” din cealaltă etnie. Se supără puţin familia, apoi le trece. Viaţa curge ca un râu liniştit, speranţele mor, alte iluzii le iau locul şi nimic nu prevesteşte marele pericol care se abate peste noi. Doar că unii ardeleni devin tot mai trişti când se vorbeşte despre politica făcută la Bucureşti. Nici ungurii nu se mai entuziasmează de emisarii Budapestei. O vreme, în timpul Revoluţiei, unii vecini n au vorbit, o prăpastie s a căscat între ei, o clipă au crezut că istoria va face tot felul de tumbe. Ruşinaţi, s au reunit în faţa sticlei de palincă, s au îmbătat şi acum nu mai vorbesc despre asta. Câteodată se gândesc că nimic nu mai e ca înainte, dar viaţa a revenit în cursul ei firesc, între malurile lui ieri şi mâine. Despre Revoluţie şi evenimentele ei nici nu se mai vorbeşte, pentru că toţi au să şi reproşeze câte ceva. Un gând, o înjurătură, un vis scăpat să rătăcească pe străzi. Oamenii citesc presa, se uită la televizor şi observă că Transilvania lor a fost înlocuită cu o fantomă. Proiecte diferite dau acelaşi rezultat: un teritoriu al vieţii şi culturii este substituit cu o copie folosită la negocieri diplomatice.
Ardelenii nu s au săturat de România, s au săturat să fie o miză politică, un subiect electoral care nu mai e interesant după ce politicienii şi au văzut sacii în căruţă. S au săturat să populeze un loc simbolic, la care unii se închină şi pe care alţii îl profanează ca să i enerveze pe primii. Suntem locuitorii unui ţinut al oamenilor, nu ai unei scheme didactice, construite pentru orele de istorie. Ar trebui să fim luaţi în serios, proiectele trebuie discutate înainte de a fi respinse şi ar trebui să aveţi încredere în iubirea noastră. Nu ne obligaţi să semnăm prea des declaraţii şi adeziuni pentru că suntem parte din sufletul neamului care i a dat pe Eminescu şi Caragiale. Câteodată poate îl iubim exagerat pe Caragiale, dar îl iubim pentru că vorbeşte despre noi toţi. Pentru că ne face uneori să ne fie ruşine de faptele noastre, că ne ajută să ne cunoaştem mai bine.

Şi mai ales, nu înlocuiţi regiunea noastră cu o copie de hârtie sau celuloid. Ne am săturat să fim un loc simbolic faţă de care eşti dator doar cu iubire şi veneraţie, dar care trebuie înlocuit cu o copie pentru a nu-l fura ungurii.

18 iunie 1999
 

Romania între a treia cale şi mersul pe trei cărări

Am aşteptat câteva zile să aud ecourile la programul economic propus de Victor Ponta şi USL. Ştiam din experienţa mea că România este un teritoriu perfect pentru a omorî idei sau proiecte. Indiferent cât ar fi de spectaculoase, chiar dacă au bulversat în alte locuri societăţi întregi, la noi ideile sunt ucise instantaneu. Suntem un spaţiu social fără rezonanţă, antifonat, unde orice discurs moare imediat. Pe-aici se aud doar tipetele şi răcnetele, doar miştocăreala rezistă iar clovneriile lui Vadim de două decenii sunt privite cu simpatie. In rest, ideile şi ideologiile sunt lovite în cap cu toporul într-o societate care se teme de posibilitatea de a fi gândită şi poate transformată după un plan, oricare ar fi el sau nebunul care visează la asta.

Nu mă aşteptam ca ideologii dreptei să-l laude pe Ponta sau proiectul USL, dar creadeam că această criză endemică în care ne aflăm va aduce măcar un pic de dezbatere critică privind România şi situatia ei economică şi socială pentrucă Ponta nu a venit cu slogane, ci cu o analiză, iar propunerile sunt în spiritul unui curent deja clasic: a treia cale. Sigur, cel mai usor este să spui că Tony Blair este istorie, iar „a treia cale” şi-a trait deja deceniul de aur, iar acum este deja amintire. Nu sunt de acord cu asta, şi-a trăit perioada de glorie în Marea Britanie, Germania sau Spania, unde a impins aceste tări înainte. Noi încă suntem departe de aceste ţări, la noi istoria ar putea face să vină o perioadă în care elemente ale proiectului Blair -Schroeder să fie foarte actuale, ba chiar revoluţionare.

Pentru sociologi şi experţii în politici publice aşa numita „cale a treia” este deja indubitabil o perioadă de maximă creativitate sub raportul acţiunii politice, a strategiilor şi proiecteleor, poate mai puţin interesantă din perspectivă ideologică. Acest ultim aspect sunt de acord că poate fi respins cu diferite seturi de argumente, mai ales de către cei care caută purităţi de cristal ideologic. Si eu cred că a spune că este o altă cale înafara dilemei capitalism-socialism, stânga-dreapta, nu este chiar mare invenţie doctrinară. Dar dacă studiem dinamica acţiunii politice şi rezultatele sociale ne-ar putea părea interesantă această perspectivă şi poate chiar actuală pentru România noastră.

Dacă tot nu suntem deloc emoţionaţi de dezbateri teoretice ar trebui să analizăm, cred eu, măcar practici administrative de succes şi să vedem dacă nu ar merge şi la noi. Este adevărat, proiectul lui Tony Blair a evolut mult chiar în cei zece ani, dar au rămas în societatea britanică reforme esentiale pentru stat şi societate. Despre aceste schimbări societale si rezultate pragmatice as vrea să fac câteva notaţii. Si aş vrea să aduc un argument în plus pentru ideea că politicienii români ar trebui e să se uite mai cu atenţie la perioada lui Blair. Măcar cei de stânga, dacă nu toţi!

Am studiat ani de zile reformele britanice din acea periodă şi as putea spune că sunt interesante şi originale pentru noi, unde Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, făcută după acest model, a fost desfiinţată pentru că avea birouri râvnite de alţii în sediul Guvernului de la Palatul Victoria..
Deceniul lui Blair a însemnat şi prelungirea, dar cu modificări şi modernizări, a reformei statului pe care conservatorii au facut-o asupra administratiei britanice aproape două decenii. In 18 ani de reforme conservatore, Marea Britanie a suferit transformări importante de adaptare a statului la piaţă, iar guvernarea laburistă de peste un deceniu a fost numită de unii chiar „schimbare prin continuitate”. Nu o întoarcere înapoi la filosofiile laburiste din anii 70 a fost principala ţintă a lui Blair, ci sprijinirea populaţiei pentru a se adapta la cele mai importante schimbări ale timpului: globalizarea, transformarea vietii personale şi emergenta individualismului, dar şi nevoia unor raporturi schimbate cu serviciile oferite de stat. Chiar dacă a fost o guvernare de stânga, „a treia cale” nu a păstrat decât o singura cerinţă politică de stânga din campanie: salariul minim pe economie, dar şi acela nu era stabilit de sindicate sau prin negocieri cu sindicatele, ci mai degrabă de o comisie de experti cu foarte mulţi sociologi şi specialişti în economie, politici sociale sau asistenţi sociali.

Niciodată Blair sau Gordon Brown nu au negat total moştenirea conservatoare din reforme, dar au afirmat o solidă voinţă de transformare a societăţii britanice, un activism nemaintâlnit pentru structurile statului, stat care nu trebuie ucis, ci modernizat, mobilizat în sensul unei adevărate revoluţii birocratice raţionale. A treia cale a introdus reforme justicate prin eficenţă şi nu prin sloganul tradiţional de la noi: nu sunt bani, deci trebuie să reformăm, să tăiem costurile . A realizat o stabilizare macroeconomică fără inflaţie şi cu un nivel de impozitare păstrat foarte jos, dar s-a reuşit asta prin politici microeconiomice de tipul incitare-sancţiune. Au fost 10 ani de creştere economică neîntreruptă în Marea Britanie, cu unii din cei mai buni indicatori din UE, păstrând un cadru financiar stabil şi previzibil. Incitând mereu cătăţenii să se organizeze şi să participe la actiunea socială, echipa lui Tony Blair a reuşit să lanseze conceptul de guvernare activă, unde statul nu este doar furnizor, ci este un partener care monitorizează strict cum se cheltuie bani.

A reformat gestiunea publică şi a impus regula de aur a gestiunii investiţiilor publice: nu facem împrumuturi pentru cheltuieli curente. A iniţiat cel mai eficient sistem de parteneriat real dintre public şi privat PFI (Private Finance Initiative), facilitând participarea privată la domeniile sănătăţii şi educaţiei, mutând astfel o parte din povara dezvoltarii de pe bugetul public, pe resursele private de dezvoltare. A folosit statul pentru a întari mecanisme de piaţă şi nu a cedat tendinţei de a readuce sindicatele în zona deciziilor de management public, sindicatele fiind una din forţele cele mai conservatoare ale societăţii şi in viziunea lui Blair.

Un lucru de care am avea nevoie şi noi astăzi este marea autonomie dată unităţii de bază a gestiunii publice (şcoala, spitalul etc), dar nu ca un drept, ci conditionând totul de respectarea unor baterii de obiective, indicatori de performanţă şi criterii de eficienţă. Modernizarea statului nu a facut-o cu lozinci, ci printr-un sistem de reporting, adică de colectare a informatiilor precise privind procedurile, rezultatele şi mijloacelor utilizate în sisteme de informare preformate care permit un control foarte exact al proceselor sociale. A realizat un sistem de sute obiective de performanţă şi mii de indicatori pentru toate ministerele şi agentiile.

A treia cale a introdus o cultură a auditului care a făcut ca întreaga societate să se schimbe, chiar şi biserica trecând la aceste proceduri de evaluare externă a eficientei, chiar dacă era obişnuită înainte să dea seamă doar lui Dumnezeu.
Blair s-a opus unor servicii publice universale şi gratuite, în schimbul unei combinaţii originale între autonomie şi control prin indicatori.

A reformat şcoala şi spitalele cu ajutorul unor sisteme de participare public –privat care şi astazi, în criză globală, reuşesc să fie eficiente. A stimulat autorganizarea grupurilor şi autonomiile locale (chiar şi devoluţia scoţiană) punând mereu accent pe responsabilitatea individuală a celor din managementul public şi pe controlul strict prin indicatori şi obiective de performaţă.
Poate că uneori „a treia cale” a exagerat în credinţa în mitul raţionalizării vieţii sociale, dar a descentralizat lucid şi a acceptat doar automia celor responsabili din sistemul public, a celor care respectă regulile (earned autonomy).

Programul lui Ponta şi intenţiile lui pornesc de la această experienţă valoroasă care ar merita măcar dialog şi abordare critică. Aşa cum Blair a valorificat ce era bun din moştenirea „Doamnei de Fier” sunt sigur că nici programul USL nu va respinge elementele de reformă a statului sau de reforma a administratiei care sunt valoroase şi s-au făcut de toate guvernele de după 2005, anul în care social democraţia românească a ieşit de la putere. Si Tony Blair şi-a ostilizat partidul prin faptul că nu a acceptat să se întoarcă la practici de guvernare laburiste de redistribuire şi asistenţă socială pasivă. Ponta a avut un mare curaj când s-a asociat cu Crin Antonescu şi a acceptat hibridul de program politic social-liberal.

Unii se încăpăţânează să-l vadă pe Victor Ponta cu tricoul lui Che Guevara, dar asta era deja demult, când era şeful organizaţiei de tineret. Acum a crescut şi poate că ar fi interesant măcar să ne referim la ceea ce spune, chiar dacă nu suntem de acord cu unele lucruri. Sunt sigur că asta l-ar ajuta să-şi rafineze unele proiecte (şi Blair a „uitat” de unele propuneri electorale) dar ar stimula şi naşterea unei reflecţii responsabile privind proiectele şi metodele de gestiune publică, ca să nu justificăm toate actiune doar prin faptul că nu avem bani sau că poporul nu produce destul. Acest tip de justificare romanească a reformei îndepărtează oamenii de politică şi de instituţii şi astfel nici o reformă nu va reuşi consistent fără participarea cetăţenilor. Exemplul lui Blair de a forţa participarea politică şi civică prin comunicare continuă, prin justificare publică, prin construcţia de indicatori care arată schimbarea sau directia de mers ar fi soluţii şi pentru noi.

Dincolo de dreapta sau de stânga, stilul şi filosofia de acţiune ale exemplului laburist ar putea să dezmorţească o societate încremenită în război politic şi dialog demagogic sau populist.
Curajul lui Ponta de a veni cu principiile de guvernare de tip progresist cred că ar trebui răsplătit măcar cu puţină atentie din partea dreptei, dacă nu şi cu mai multă solidaritate din partea echipei lui de vicepreşedinţi sau ideologi cu funcţii la partid.

Dincolo de ideologie, chiar girată de marele sociolog Antony Giddens, fără prea mare valoare de inovare, practica socială şi tipul guvernanţă de tip „calea a treia” merită antenţia noastră cel puţin pentru duritatea respingerii cheltuielilor nejustificate, ţinerea inflaţiei sub control sau justificarea oportunităţii investiţiilor publice. Dacă am vedea un dosar model privind justificarea unei investitii publice din acea perioadă din Marea Britanie ne-am da seama că noi vieţuim poetic în spatiul politic al administraţie publice, iar lumea merge invers, spre raţionalizare maximă.

Stiu că sunt posibile şi alte modele, dar, deocamdată, planificarea socială şi politică la noi este primitivă. Construim zone verzi în mijlocul pădurii şi parcuri în sate unde peste 80% din gospodări deţin toaleta în fundul curtii. Cu toate acestea noi ne prefacem că nu ne interesează o „a treia cale”, în timp ce vedem bine cât este de costisitor să accepătăm ca România să mergă pe trei cărări, într-un traseu împleticit spre o tintă care nu ne este chiar clară. In locul unei „Welcome in a target world!” ne mulţumim cu „Las-o bă că merge aşa/Ne-am obişnuit cu ea”.