U Cluj – când nu mai aştepţi minunea

Dacă englezii au inventat fotbalul, pasiunea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naşte din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât deznădejdea. Pentru că „U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copiii, prietenii şi apoi studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că, într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. De câţiva ani, fotbaliştii clujeni au început a fi risipiţi prin lume şi chiar şepcile roşii, reveniţi în Prima Ligă, au ales să joace în alt oraş meciurile de acasă, decât să joace pe terenul rivalilor lor de la CFR. Mulţi suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş după un stadion care nu mai există.

Echipa a intrat într-o dubioasă colaborare cu bucureştenii de la Dinamo, iar Primăria s-a bucurat că a scăpăt de o belea. Se contruieşte stadionul municipal, dar fără speranţa că vom aduce vreodată aici un meci de Liga Campionilor. Un obiectiv de campanie politică, mai mult decât o investiţie publică pe care cineva spera s-o transforme în proiect comunitar. Dacă trebuie să vină de la Bucureşti un investitor în curăţatul de gunoaie pentru a reinventa fotbalul universitar clujean, dacă niciunul dintre investitorii clujeni nu mai credea că se mai poate face ceva acolo, pare clar că speranţa era pe moarte. De câte ori treceam cu avionul peste oraş şi vedeam stadionul în construcţie, mi-l închipuiam gata, cu luminile pornite, frumos, ca în desenul arhitecţilor, dar nu mi-l închipuiam plin de oameni. Nu puteam să-i aud vuietul pasiunii pentru echipa care se opunea regulilor Cooperativei, echipa care era compusă din doctori, ingineri şi profesori. Il vedeam cu ochii minţii ca un templu mort, un templu aflat în aşteptarea vestalelor şi preoţilor, a mulţimii care se revarsă ca un fluviu de foc peste iarba din pătratul verde aflat la mijloc. Mă uitam la fiul meu cum poartă tricourile alb-negre şi speram că măcar el, când va ajunge la vârsta mea să poată va vedea minunea. Nu am mai putut tresări nici măcar când a fost adus pentru ultimele lui meciuri unul dintre jucătorii mei dragi, un romantic perfect care şi-a irosit talentul imens, Claudiu Niculescu.

In acest weekend, la Bucureşti, jucătorul pe care lumea în credea mort deja, a tras echipa după el învingând liderul la Bucureşti, într-un meci pe care toţi îl credeam unul de complezenţă. Mercenarii bătrâni aduşi din patru zări au fost parcă electrizaţi de bătranul lor coleg, câine de atacant, ce simţea că trebuie să arate foştilor lui patroni şi lumii mercantile a fotbalului că nu trebuie să dai cu piciorul în cainele bătrân care ţi-a fost credicios o viaţă. In jurul câinelui rănit, ceilalţi jucători au avut curajul să se mişte cu energia tuturor viselor lor spulberate. Universitatea Cluj a făcut un spectatcol fotbalistic de clasă.

Ar fi trebuit ca lumea să iasă pe străzi, poate că era cazul să reumplem pieţele oraşului de bătrâni uişti cu nepoţi de mână sau de copiii visători de pe malurile Someşului. In timp ce batrânul câine dinanovist plângea în vestiar pentru că, în Romania, a-ti face datoria este cateodată un lucru tragic, noi ar fi trebuit să reaprindem candela speranţei şi s-o luăm de la început cu visul care durează de aproape 100 de ani.
Am ieşit în oraşul toropit de căldura lui august, dar nu m-am întâlnit cu miile de oameni care iubesc Universitatea. Da, se întâmplase o minune pentru care nu se puteau încă bucura. O minune pe care mulţi n-o mai aşteptau. Dar sufletul iubitorilor de fotbal este fragil şi boala adâncă. Sute de mii de români veniţi la Cluj din toată Transilvania au crescut împreună un vis. Unii dintre ei poate s-au bucurat alături de CFR, pentru că iubirea pentru fotbal poate depăşi barierele etnice, pasiunile politice sau rănile istoriei. Cu toţii însă aşteaptă un mic argument pentru a putea crede că minunea de la Bucureşti nu a fost o întâmplare.

Dacă într-o zi vor putea crede cu adevărat că pot fi campioni, nu doar luptători pentru o cauză pierdută, s-ar stinge poate şi ura, poate s-ar risipi şi frustrarea. Suporterii nu s-ar mai ucide între ei şi ar rămânea doar pasiunea sportivă, cea care se risipeşte după ultimul fluier al arbitrului. Ar putea fi semnul renaşterii unei comunităţi divizate, speriate, frământate de frustrări şi pasiuni mici.
Poate acum nu se mai aşteptau nici măcar la o minune, data viitoare vor fi pregătiţi, deja o aşteaptă.


PS. In neglijenţa mea, proverbială şi tolerată de cei apropiaţi, am postat o ciornă a acestui text cu greşeli de dactilografiere. Un jurnalist ce se autodefineşte ca "genial" m-a etichetat ca analfabet, incult şi alte cele. Deşi nu cred că sunt dăruit cu atâtea noncalităţi, nu am ce să comentez, eu sunt cel care a greşit. Vouă, cititorilor mei constanţi, vă cer iertare pentru această superficialitate. Sper să mă pot organiza pe viitor aşa încât să nu se mai repete.

România care nu mai ştie spune NU

În aceste zile, cu o acoperire mediatică europeană, ţiganii români sunt luaţi în grupuri şi expulzati în Romania. Luaţi pe sus de poliţie, li se bagă 300 de euro în buzunar şi presa este anunţată că sunt repatrieri voluntare. Acestea sunt faptele, dar în acest text nu vreau să vorbesc despre condiţia romilor în Europa. Se discută mult, iar dezbaterile sunt pline de recomandări pentru alţii, dar lipsite de soluţii.
Reportajele savuroase ne aduc interviuri cu ţigani care pronunţă în toate felurile S’il vous plait , monsieur. Se caută lucruri de culoare în reportaje deştepte însoţite de constatarea înţeleaptă a reporterilor: se vor întoarce oricum în Franţa. Se vorbeşte foarte mult, presa internaţională este plină de lamentaţii sau analize. Unele subiective, unele serioare, mai obiective sau mai ideologizate. Vedem poze din unghiuri alese cu ochi de antropolog. Figura femeilor sau chipurile de bătrâni uscaţi sau copiii murdari sunt folosite persuasiv pentru a emoţiona, a da culoare şi autenticitate. O demagogie perfectă, după ultime reguli ale retoricii şi semioticii multimedia.

Ce lipseşte însă din tot acest spectacol mediatic este atitudinea corectă faţă de romi, dar mai ales exprimarea ei publică. Se colorează drama unor oameni (dacă sunteţi de acord cu faptul că sunt şi ei oameni), a unor cetăţeni europeni. Ţiganii români sunt expulzaţi de pe teritoriul ţării care are capitală oraşul lumină. Sunt luaţi de poliţie cu sutele, îmbarcaţi în dube ca infractorii şi trimişi pachet în România. Cetăţenia europeană este doar o glumă? Aşa ar putea întreba nebunul regelui, dacă ar mai fi rege şi nebuni liberi şi lucizi. Dar libera circulaţie a persoanelor ? Era programată, de la început, să acţioneze selectiv?

Nu discutăm aici despre infracţionalitatea romilor. Orice stat este dator să exercite violenţa legitimă împotriva celor care produc disturbarea ordinii sale. Nici Franţa nu stă cu mâinile în sân atunci când este vorba de infracţiuni. In cazul ţiganilor este însă vorba de actiune organizată împotriva unor comunităţi etnice.
Expulzările în masă, pe criterii etnice, nu pot fi înţelese decât ca elemente ale politici rasiste, instituţionalizate deja. Dar nimeni nu vede, toţi se uită în altă parte. Cineva de la Consiliul Europei protestează de formă şi îl critică blând pe Sarkozy, dar se vede de la o poştă că este doar o simulare. În Franţa sunt multi jurnalişti sau sociologi care fac scandal, dar nu pot influenţa deciziile pe care le ia Presedintele şi Guvernul francez. Dar nu de la străini mă aştept să vină efortul de a ne apăra drepturile ţiganilor români. Şi când mă refer la drepturi nu mă gandesc la egalitatea în drepturi, ci mă gândesc doar la câteva drepturi minime, legate de respectul condiţiei lor de oameni. In ultima vreme, în sistemul de ideologii legate de libertatea si autonomia individuală sau protecţia mediului asistăm la instituţionalizarea drepturilor pentru homosexuali sau alte tipuri de minorităţi, pentru plante sau animale aflate pe cale de dispatiţie. O paradigmă a victimelor este stăpâna politicilor publice, victimologia a devenit o regină demersului de optimizare socială sau politică. Excluşii sociali, imigranţii, şomerii, tinerii sau femeile sunt obiectele unui limbaj al căutării de soluţii salvatoare. Recent, a apărut conceptul de invizibilitate socială, referitor la categorii de oameni care sunt opriţi sau nu au resurse de participare la viaţa publică. Splendide dezvoltări conceptuale, dar romii sunt mereu uitaţi atunci când se caută soluţii şi strategii de politici publice. Poate că este şi vina lor, într-o anumită măsură, dar este vina noastră, a tuturor, pentru dublu discurs si duble standarde.

In faţa deportării masive a comunităţilor de romi nu mă astept ca să reacţioneze ţările occidentale, m-am asteptat ca recţia să vină de la noi. Nu mă asteptam să văd atâta laşitate şi atâta dezinteres în faţa dramei unora din semenii nostri. În presa franceză se face din cand în cand revista presei române privind subiectul expulzarile de romi, dar se constată că doar jurnaliştii mai carâie câte ceva, în rest nimeni nu prostestează. Se publică aceste analize aproape zilenic pentru a arăta opiniei publice franceze că noi suntem de acord şi că nu ar trebui să se inflamemeze ei, societatea civilă din Franţa, în legătură cu un subiect care, în fond, nu-i priveşte.

Romii nu sunt pe placul nostru. Sunt refractari la educaţie şi civilizaţie, ne fac un deserviciu de imagine. Sunt o problemă pentru România, acum şi pentru Europa, dar ei trăiesc o tragedie. In ce constă tragedia? In primul rând, lipsa unei elite care să-i ajute să se debaraseze de nomadism şi contracultură. O elită care nu îşi face datoria. O să îmi aduc aminte toată viaţa un episod din cariera mea de ministru în Guvernul României, singurul moment în care mi-am pierdut cumpătul şi mi-a venit să reacţionez de o manieră primitivă. Lucram alături de o echipă de specilişti tineri, romi în majoritate, la Strategia natională pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, făcusem ceva progrese, începusem să lucram mai ales pe dimensiunea socială şi educatională, începusem programele de cuplare la curent apă şi canalizare a unor comunităţi exclusiv rome şi eram mereu sabotat de cativa lideri ai unor organizatii, oameni cunoscuti pentru că se prefăceau că luptă pentru drepturile omului. I-am adunat la mine în birou pentru ca să mediez, să negociez un acord între ei, lucru imposibil, după cum am văzut mai apoi. Se certau pentru banii virtuali care vor veni din programe, dar singurul punct de consens între ei era următorul, pe care unul dintre ei mi l-a spus răspicat: eu nu am ce să caut în programe de îmbunatăţire a situaţiei romilor pentru că romii dacă se deşteaptă nu mai pot fi controlati, dacă sunt in mizerie este mai bine, ei bulibaşii îi vor duce la vot. Prinzând curaj altul mi-a spus că dacă vreau să fac ceva pentru ei ar fi mai bine să vorbesc cu Premierul si Preşedintele pentru ca să-l scoata de la bulău pe Fane Spoitoru, el este liderul şi de el le este frică, cu el liber ei po fi ţinuti sub ascultare. M-am albit la faţă, după spusele unui consilier, am dat cu pumnul în masă şi i-am dat afară, dar eram departe să mă comport ca şi în bufetul din Runcu Salvei. Am uitat în acel moment de condiţia mea de ministru, de diplomaţie şi de toate, am vrut să le sparg figurile acelor ticăloşi care nu erau de acord ca să începem să le cumpărăm încaltaminte si ghiozdane copiilor romi, acelor bezmetici care vroiau sa ia in continuare impozit pe prostie şi sărăcia bieţilor ţigani. Pentru că saracia si analfabetismul etniei lor era, pentru ei, o importantă resursă pe care o exploatau în modul cel mai veros.
Nu vreau să absolutizez, am găsit şi tineri serioşi in ONG-uri sau in Partida romilor, în multe cazuri deputatul Nicolae Păun a fost un partener bun pentru proiecte legate de situaţia socială a romilor, dar aceştia reprezintă foarte puţin faţă de nevoia de organizare a acestei etnii.

Dar acum, în august 2010, chiar nu mai avem nici o resursă de împotrivire la o acţiune care sfidează regulile umanităţii şi cele ale generoasei Uniuni Europene. Adică nimeni chiar nu se opune deportării, expulzării ţiganilor. Aici nu este vorba de delincvenţă, ea este pedepsită peste tot şi nimeni nu poate contesta asta. Dar aici este vorba de un stigmat etnic, combinat cu un stil de viaţă care nu este al nostru, al majorităţii. O ţară întreagă tace trimorată pentru că este vorba de Sarkozy şi de Franţa . Am moştenit o frică istorică şi nu suntem în stare să ne respectăm niciuna din propriile noastre simţăminte.
Prima reacţie trebuia să vină de la oficialii României. Ei sunt plăţiti să apere pe toţi cetăţenii, fără selecţie pe bază de culoare. Ministerul de externe am văzut însă că a spus că sunt repatriaţi de bună voie. Preşedintele României a primit, în interes national, de multe ori ajutorul Presedintelui Frantei şi poate îi este mai greu să protesteze, iar Premierul nu protestează din principiu. Guvernul are nevoie de votul Franţei pentru intrarea în Schengen şi putem spune că ne explicăm, deşi nu este normală, o atitudine mai light. Ce să mai spunem, postul german RTL vorbeste, ironic, despre e "stanjeneala" autoritatilor romane. Secretarul de stat pentru problemele rromilor, Valentin Mocanu, a spus o frază memorabilă despre expulzarea forţată a romilor: "Ca secretar de stat în guvernul roman nu cred aceasta...Eu nu am dreptul să cred ceva, eu trebuie să tratez lucrurile in mod oficial". Nimic de comentat, totul e clar: diplomaţie în genunchi.

Dar opozitia, mai ales cea de stânga, cea care militează pentru egalitate de şanse, echitate şi solidaritate, ea este mult mai liberă să facă gesturi politice de împotrivire. Un partid ca PSD care se afla la în ascensiune spre putere ar avea argumente să ia atitudine faţă de aceasta tragedie a romilor. Legea unui socialist francez din anul 2000 le dă dreptul nomazilor să organizeze tabere şi obligă autorităţile locale să le pună la dispozitie teren si utilităţi. Dincolo de asta, stânga politică se interesează de violarea drepturilor tuturor, dar mai cele ale minoritarilior. Stânga românească le-a dat tiganilor venit minim garantat şi alte programe. Cred, de asemenea, că problema romilor va trebui să fie pe agenda viitorului program de guvernare pe care îl va prezenta Victor Ponta. Mai cred că trebuie să abordăm situaţia romilor cu seriozitate şi nu doar în campania electorală atunci când bulibaşii vând voturile ţoi apoi îi aliniază pe ţigani şi îi duc ca pe animale la urne.

Organizatiile nonguvernamentale care sug anual zeci de milioane de euro de ce nu se revoltă? Chiar li se pare normal sau se tem că nu vor mai primi finanţări de la UE în următorii ani. Nu vi se pare o ipocrizie fara margini să protesteze doar împotriva guvernului roman, iar în rest să se prefacă adormiţi? Un rom destept, plecat acum peste mări şi tări, m-a criticat odată pentrucă mă preocupă dimensiunea socială a integrării romilor, dar, spunea el, ar trebui să ţin cont de faptul că inserţia lor in civilizaţie este în sine o violenţă la nivelul acestei comunităţi, că simplul fapt ca vreau să le dau ghiozdane, alocaţii sau curent electric este o forma de a-i considera inferiori, o formă de difenţiere care-i complexează pe bieţii romi. Bună filosofie, meşter acel demagog,

Intelectualitatea noastră care se adună in campanii electorale pe liste lungi pentru a sustine diferite lucruri sau pentru a protesta, acum unde este? De stânga sau de de dreapta, intelectualitatea unei ţări ar trebui să susţină proiecte umaniste, măcar atunci când apar derive grave de la respectarea drepturilor omului sau condiţiilor privind exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Unde ne sunt extremiştii naţionalişti? Unii au ajuns în Parlametul european, chiar dacă nu-i suportă pe ţigani, ar fi o bună ocazie pentru a arăta că sunt forţoşi şi au atitudine. Se vede că sunt buni doar pentru a înjura sub pseudonim sau cu ascunderea după eticheta de pamflet.

Marea dramă a romilor este faptul că sunt absolut singuri pe lume. Sunt un pretext pentru organizaţiile care fac programe, o masă de manevră pentru politicienii care le iau doar votul, o sub-clasă pentru europeni şi programele ipocrite de integrare, un motiv pentru a pune România cu genunchii pe coji de nucă atunci când trebuia să se obţină ceva de la noi.

Noi, românii, se pare că ne-am obişnuit cu sclavia de secole. Suntem o populaţie timorată care tremură de câte ori tuşeşte vreun conducător din Occident. Intotdeauna marile puteri îşi fac de cap, nu ai ce face, asta e istoria, îmi spune un prieten cu care comentez subiectul . Dictatul de la Viena a fost acceptat cu leşin de ministrul nostru de externe de atunci, am întors armele, am preferat smecheria unei atitudini ferme care ar putea genera respect sau măcar previzibilitate din partea celorlalti.
Aici nu este vorba despre ţigani, este vorba de valori şi de ataşamentul nostru la valori. Nu este vorba despre cât de delicvenţi sunt ţiganii, nici despre nesimţirea unora dintre ei, nici ce ar trebui să facă ei pentru viitorul lor. Este vorba despre noi şi modalităţile prin care ne asumăm existenţa prezentă, dar şi istoria, despre cum ne asumăm înfrângerile şi eşecurile.

Ar trebui să ne educăm copiii în spiritul libertăţii, dar ce să înveţe ei din atitudinea noastră de acum ? Frica este un sentiment normal pentru oameni, dar pentru comunităţi este dezintegrator. Se tranformă în strategii de supravieţuire prin abdicarea de la valorile umanităţii. Inchidem ochii la nedreptatea care li se face ţiganilor pentru că nici nouă nu ne sunt simpatici. Apoi nu ne pasă de pensionari pentru că suntem încă tineri, nu ne pasă de ţăranii uitaţi prin satele depopulate, pentru că suntem trăitori la oraş. Nedreptăţile încep să ni se pară normale, atâta timp cât nu ne ating pe noi, le putem boteza savant ca meritocraţie sau competiţie socială. Nu observăm că, pe zi ce trece, rămânem tot mai singuri, copaci fără pădure, cum spunea un poet. Când va veni rândul nostru să fim anulaţi , cei care ar fi putut să ne sprijine, vor fi deja legume sociale, tremurând de spaimă în propria lor cochilie.

Insensibili, fără a mai putea simţi compasiune sau solidaritate , devenim păpuşi fără de viaţă, iar celor care ne vor mâna, în viitor, ca pe turme, păpuşarilor politicii, le va fi tot mai uşor. Nu mai este mult, România este deja ţara care nu mai ştie să spună NU.


Text pentru CULTURA

Spectacolul

Am depășit concertul Iron Maiden. A fost ceva de vis pentru cine a simtit măcar o dată în viață cum i se mișcă inima de la loc prin vibrația unei chitare din heavy metalul englezesc. Un spectacol total cu niste oameni care nu au lăsat nici un detaliu deoparte. Nu au făcut un spectacol adaptat pentru Europa de Est, ci ne-au adus Spectacolul. Nici măcar nu ne-au făcut hatârul (ce cuvânt balcanic!) de a ne ciuguli orgoliul și a ne cânta Transylvania, piesa lor extraodinară. Nu, nu erau pregatiti cu scenografie, nu făcea parte dinn rețetă și nimeni nu riscă să facă asta când este vorba de profesioniști. Heavy metalul nu crede in eufemisme și dulcegării, in flatări ieftine și flotări emoționale. Este pentru cei duri și hotărâti.
Nici publicul nu a fost mai prejos, rareori vezi un public mai specializat. De la 12 la 72 de ani, veniți din toată țara, metaliștii au înteles ca este un moment unic. Au băut bere cu butoaiele, dar nu a fost nevoie de nici un jandarm.

Am scris inainte cate randuri cu puternic accent autoironic despre Cluj ca si capitală. Nu s-au prins toti cititorii, unii m-au certat pentru că ne dorim sa fim ca bucurestenii. Oameni cu buna credintă, dar fără prea mult umor. Credeam că doar noi ardelenii nu ne prindem, sau că dacă auzim un banc joi, râdem duminica în biserică.

A fost sarbatoare adevarată în orașul nostru datorată efortului a doi oameni, un roman și un ungur: Arpad Paskany si Liviu Alexa. Că așa-i la noi, uităm uneori de razboaiele fratricide și ne mai gândim și la bucuriile simple ale comunității.
Arpi si Liviu, mulțumim!

PS
Prieteni, am glumit! Nu ne dorim să fim capitală, incercăm să fim o cumunitate care se respectă și care se adună din cand în cand să sărbătorească, alteori să se sprijine la necaz. Incepem să reușim și asta e o mare bucurie.

PS2

Nu vă întrebați dacă merită sau nu comunitatea gesturile de generozitate. Dacă faceți analize, o să ajungeți la concluzia, sigur realistă, că nu merită. Dar haideți să o definim altfel: comunitate însemană ceea ce facem noi din realțiile cu ceilalți. Comunitatea este o realitate dinamică, o construcție și reconstrucție continuă. Gesturile noastre prosociale se adună la nucleul ei, gesturile noastre egoiste strică sinergia și tesătura comună. Să nu ne grăbim să-i infierăm pe ceilalți, de multe ori, ceilalti sunt umbra existenței noastre. De celel mai multe ori, CELALALT, STRĂINUL, este imaginea eșecului nostru de comunicare si socializare.

Capitala!

Oamenii au o mare slăbiciune pentru disticții, titluri, diplome, decoraţii sau alte tinichele. De aceea există o adevarată industrie de exploatare a acestei dorinţe simple de diferentiere. Există şi un banc foarte inspirat cu Domnul şi Sfântul Petru care împărţeau inteligenţa cu polonicul, cu ligura, cu linguriţa, iar apoi, când s-a terminat, Dumnezeu i-a spus sfântului care era îngrijorat: nici o problema, celorlalţi dă-le diplome. Cunosc oameni din administrație care şi-au făcut din acordarea de diplome, medalii omagiale sau titluri o adevărată carieră. Dar nu doar oamenii sunt sensibili la titluri sau diplome, ci și oraşele sau comunele, comunităţile pe care ei le creează. Îşi dau disticţii, diplome, sau se autodefinesc ca și locuri miraculoase, centre ale unei lumi. După Revolutie, am avut o frenezie imbecilă legată de acordarea titlului de “Oras martir”, deși majoritatea locuitorilor marilor orașe au stat pitiți pe după perdele. Pe vremea lui Ceaușescu era batalia pentru “Erou al noii revoluţii agrare”. Dar cel mai tare se bat orasele pentru a deveni capitale. Adică locuri centrale pentru administratie sau pentru alte lucruri. Mă intrigă întotdeauna ieşenii care spun că ei sunt capitala culturală a României, deşi acest lucru se mai vede doar în casele memoriale sau prin epigramistii penibili pe care-i aduc la majoritatea chefurilor. Și Clujul se crede capitala Transilvaniei, Sibiul capitala saşilor, Timișoara - capitala Banatului și Târgu Mureş capitala ungurimii din România. In fond, nu e nimic rău în asta, de aceea industria iluzionării prin acordarea de titluri nu are nimic rău. În fond, oamenii vor încerca să se comporte ca atare şi nivelul de civilizaţie ar putea creşte. O capitală este locul unde se mută buricul miscător al pământului la un moment dat. Şi sunt două semne importante pentru asta. In primul rând, este un sentiment înălţător pe care-l are cel care este cetăţean, un fel de plutire peste lucruri, o formă de aroganţă ce te indemnă să dai telefoane unor bucureşteni pe care-i cunoşti. Un fel de uitare a provincialismului sau frustrărilor generate de handicapuri sau nedreptăţi reale sau imaginare. Un fel de sentiment al răzbunării istorice, tâmpit, în fond, dar dulce la simţire.

Al doilea lucru este să se nască un pelerinaj spre oraşul tău. Inclusiv prietenii sau cunoscuții de la Bucuresti, pentru care să-ți vină să pregăteste o masă pe terasa casei tale, iar cei plecaţi în America să te sune că ar vrea să fie acasă. Te bucuri că doar le-ai spus tu, încă de-atunci să stea aici, pe curul lor, că le va fi mai bine!

In seara asta, la Cluj, cântă Iron Maiden. Si o să cante învârtita lor celebră Transylvania. Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc asta. Orasul este asaltat de metalişti, iar eu am un sentiment ciudat de mândrie. Altul decât cel visat de Ghiţă Funar. Clujul este capitala!

DACA TACE POLITICIANUL ...

O propunere

Este august și toată lumea se află în vacanță. Adică reduce motoarele, caută plăceri simple, locuri exotice sau poate doar umbra unui copac ori concertul păsărilor dintr-o pădure. De regulă, vara, jurnaliștii sunt cei mai năpăstuiți. Nu au știri, nu sunt siguri pe umblă publicul lor, dar mai ales evenimnentele publice lipsesc. Stirile cu locul în care se duc politicienii și vedetele în vacanta rezolvă doar una sau doua zile, în rest bietul jurnalist trebuie să se roage la Dumnezeu sau să umble aiurit pe Google. Politicienii nu mai raspund la telefon sau își anunță jurnaliștii preferați că nu nu vor fi de găsit timp de două săptămâni. Specialistii de PR politic sau guvernamental pregătesc agende de vacanță și planificări pentru subiecte siropoase. Dar drama jurnalistului lipsit de fapte sociale majore, de evenimente politice consistente, rămâne întactă.
Poate aceste lucruri mai sunt valabile în alte țări, erau valabile și în România până anul trecut. Observ că acum politica nu își ia vacanță, deși nu a nici măcar un an preelectoral. In fiecare zi partidele și sefii lor lansează atacuri, descoperă strategii, anunță fericirea viitoare a poporului condensată în cifre și procente. În fiecare zi avem un scandal, o mare polemică, o amenințare cu trimiterea în instanță. Plecat departe de casă, când deschid laptopul și dau să caut ceva în presa noastră mă lovesc de figura celor mai cunoscuti politicieni și de declaratiile lor grave si profunde. Aud că unii s-au prins că PSD și-a schimbat strategia brusc și atacă dur guvernarea, dar mă uit și nu văd nici o schimbare, ba chiar îmi pare că Victor Ponta este constant în ultima vreme, nu a schimbat nimic din ce a spus. Am citit că Victor Ponta le arată pisica guvernantilor dar Presedintele PSD se uită probabil nedumerit pentru că lui îi plac mașinile, nu mâțele, în concediu. Citesc că Guvernul Boc este un factor de risc pentru inflație (desi știam oricum că este un factor de risc pentru Romania). Unii publică secretul suspendării lui Basescu, altii scriu despre cum ar vrea Basescu să fie suspendat. Numai lucruri grave, doar chestiuni de politică fundamentală, subiecte serioase, dar care mor a doua zi, ca orice subiect de vacanță.
Politicienii stau la Monte Carlo, la Nisa sau in Sardinia, cu telefonul la uresche câteva ore pe zi si vor să dea senzatia că sunt obsedați si framântati de marile probleme ale României. Dau câteva telefoane și apoi merg la plajă. O mare golaneală, ultima găselniță din telenovela simulării responsabilității si grijii față de societatea românească. Odată cu prăbușirea încrederii in instituții și partide o strategie agresivă de prezență în spatiul public, cu sau fara mesaj, nonstop, face deja modă printre politicieni. Politicienii ne urmăresc deja ca la fotbal, om la om pe tot terenul. Sigur că dacă la 1 septembrire i-am intreba ce au spus în august când erau relexati in concediu nu si-ar mai aduce aminte decat foarte vag. Sunt sigur că niciuna din indignările de vacanță nu vor avea vreo continuare in politica pe care vor reîncepe s-o facă odată cu sesiunea de toamna a Parlamentului. Aceasta ultima formă de demagogie politică agresivă mă face să propun o chestiune ecologică, de bun simt.
Ce ar fi să decretam luna august o luna fara politică, o lună in care politicienii și politica iau vacanță? Am reduce ceva din poluarea mediei și am lasa societatea să respire aerul de vacanță fără poluantul sonor adus de politicieni. Nu cred ca cineva ar suferi pentru asta, poate și politicienii ar veni cu mințile mai odihnite în luna septembrie. Poate că, vorbind mai putin, chiar și politicienii ar avea un pic de timp de reflecție, ar spune apoi mai puține prostii revenind după 30 de zile de abstinență la gargară. O vacanță ar putea avea si semnificația unei dezintoxicari pentru politicieni, dar și pentru public.

Dacă ar tăcea politicianul, măcar pe timpul vacanței, poate s-ar auzi vocea altora, poate a unor intelectuali, poate a unor artiste care încă nu s-au sinucis. Chiar și de niste liniște ar avea nevoie România, poate reușim să ne regăsim. In copilarie, ținând o fată de mână la un cinematograf, am fost cucerit de un cantec care spunea: dacă tace cântărețul, tace viața. Acum, matur, mă gândesc ce s-ar intâmpla dacă tace politicianul. Poate s-ar trezi la viață, măcar în vacanță, un popor căruia îi e dor de viață. Atât de dor încât se uită înainte și nu vede nimic, se uită apoi spre Trecut și o confundă pe ea, Viața, chiar și cu umbrele lui tenenbroase.