interviu COTIDIANUL

Vasile Dâncu: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic!
27 Aug 2009 Ruxandra Hurezean | 11 comentarii | 3857 vizualizari


Sociologul Vasile Dâncu explică într-un interviu pentru Cotidianul cum stăm cu alegerile prezidenţiale de peste 3 luni. Politic vorbind, stăm prost, spune Dâncu: „Candidatul liberal lipseşte“. „Mircea Geoană se zbate“. „Băsescu nu face nici un gest de competiţie“. Fostul lider pesedist, astăzi retras la catedră, la Cluj, spune că lipsesc viziunile şi proiectele candidaţilor, acestea fiind înlocuite de scandal politic. Vasile Dâncu oferă şi portretul-robot al liderului care ar trebui să câştige alegerile din noiembrie: cel care va avea sentimentul predestinării sale. E vorba, arată Dâncu, de acel sentiment „care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi“.


Am intrat pe ultima sută de zile pe pista spre Cotroceni, cum vi se pare oferta acestui an? Ce-i lipseşte?

Lipsesc începutul şi, mai ales, consistenţa.

A început parcă de prea mult timp şi nici acum nu are toţi actorii pe scenă. Candidatul liberal lipseşte cu desăvârşire din competiţie, deşi s-a lansat demult. Mircea Geoană se zbate să prezinte soluţii peste soluţii, dar nici măcar vicepreşedinţii din nucleul strategic al partidului său nu fac ceva să le repete pe la televizor sau la întâlniri aceste teme, multe chiar interesante. Principalul candidat, deţinătorul centurii, nu face nici un gest de competiţie, ba chiar dă semne că se gândeşte serios la a nu candida, iar unii pierd o grămadă de timp încercând să-i consilieze o sperată lehamite sau frică de alegeri. Este imaginea tragică a unei mulţimi care, ca la răscoală, trage de un jilţ încercând să-l dea jos pe ocupantul care nici măcar nu este acolo, este plecat prin ţară.
Ce lipseşte acestei curse? Politic, lipseşte poziţionarea politică a candidaţilor, lipsesc variantele de program, nu avem efort de reflecţie, doar scandal politic. O societate normală este cea în care candidaţii la fotoliul de preşedinte aduc viziuni despre viitor, viziuni fondate pe proiecte de societate.
Cornel Nistorescu a inventat odată sloganul „Români, vi se pregăteşte ceva!“, dar astăzi putem spune aproape sigur: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic!

V-aţi luptat pentru îndepărtarea „dinozaurilor“ din PSD. Cum interpretaţi sfaturile americanilor în privinţa folosirii lui Iliescu şi a lui Năstase în campania pentru Geoană? Credeţi în eficienţa lor?

Consilierii străini sunt mai mult sperietoare pentru adversari decât utili în campanii. Ştiu multe lucruri despre campaniile negative, dar cunosc România de pe Internet şi pot fi uşor anticipate reacţiile lor. E o crimă să dai milioane de dolari unor agenţi de influenţă ipotetici, în timp ce sute de tineri specialişti români să nu fie nici măcar băgaţi în seamă. Uneori, la master sau la doctorat corectez referate la disciplina marketing şi comunicare politică, mai bune ca şi concepte strategice sau inventar de mesaje decât tot ceea ce vedem în campanie făcut pe bani grei. Nu cred că cineva te poate ajuta decisiv în a câştiga fotoliul de preşedinte, dar cred că asocierea cu anumite personaje te poate ajuta să pierzi. Transferul de încredere este nesigur ca efect, dar şi limitat. Oamenii ştiu să facă legătura dintre persoanele dintr-un partid chiar dacă nu le afişăm hectare de fotografii în care politicienii dau mâna cu gesturi stângace şi false.

Cât credeţi că vor conta în planul imaginii scandalurile legate de familia preşedintelui? Cât a contat soacra lui Geoană, fiul lui Păcurariu, finul lui Tăriceanu? Erodează rubedeniile imaginea politicianului sau electoratul de la noi este mai tolerant şi acceptă aceste favoruri ca pe nişte practici înrădăcinate, populare, oarecum fireşti pentru că sunt generalizate?

Nu contează prea mult, nu cred că vor conta deloc. Opinia publică s-a desensibilizat datorită expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi conştiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gândi la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru în spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătuşa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele preşedintelui sunt aproape personaje mitologice pentru că par a fi construcţii cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevărul, sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreţinea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand“ anti-Băsescu sună la Cotroceni din când în când pentru a vedea dacă nu au dat prea tare la televizor în şeful statului. Evident, secretarele lor înregistrează cu telefonul mobil, cine ştie când este nevoie de acest element de negociere cu şeful. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulţumeşte să înjure din colţul gurii şi începe să nu mai creadă pe nimeni, şi prin asta cred că actuala generaţie politică şi-a atins unul dintre scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu fie criteriu, să hotărască doar potenţialul şi resursele.

Aici, în Balcani, funcţionarul şi familia lui sunt proprietarii funcţiei respective, uneori funcţia respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie, pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigaţii puternice în România, în rest... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.

Ce s-a ales de speranţele unei generaţii aşteptate în politică? Ridzi, EBA, Udrea, Lavinia Şandru, Cozmin Guşă...

Din laşitatea unei generaţii terminate nu poate răsări o generaţie eroică. Poate doar una mai spilcuită, mai telegenică sau mai neruşinată. Nu are cum să schimbe lumea o generaţie de tineri, tinerii pot doar să se conformeze sau să aducă mici retuşuri de cârcotaş. Printre tinerii din politică nu există romantici sau naivi, ei de regulă au proiecte personale articulate comunicaţional şi relaţional, au venit în urma unei relaţii cu un senior, iar în promovarea lor a prevalat relaţia de rudenie, relaţia afectivă sau loialitatea. Printre acestea se poate strecura şi inteligenţa sau buna intenţie, dar schimbarea structurală a sistemului nu se poate face decât cu barda sau luptând în echipă. Nu cred că politica este o ocupaţie pentru tineri, ci una pentru oameni maturi, serioşi şi responsabili. Tineretul este important în politică atunci când se luptă pentru condiţia socială a celor tineri, pentru condiţii mai bune de studiu, sau pentru protecţia ori condiţiile bune la prima angajare în muncă. Dacă le cerem tinerilor prea mult, cădem în păcatul ipocriziei. Dacă ar fi să le cer ceva tinerilor care fac politică, le-aş cere să nu repete modelele de rele practici ale bătrânilor de la care învaţă acum. Atât! Este de-ajuns, încă nu se cunoaşte în istorie o societate condusă de tineri! Totuşi, între bătrâni ipocriţi ori retrograzi şi tineri superficiali şi oportunişti îi prefer pe ultimii. Haideţi să nu tragem în tinerii care sunt înfrânţi de politică, să ne uităm la lipsa de voinţă de schimbare ce caracterizează întreaga noastră societate. În fond, nimeni nu i-a ajutat pe tineri serios în politică pentru că le-a dat funcţii, dar nu le-a oferit modele viabile. Restul e cancan, vorba reclamei.

S-a votat visceral aproape de fiecare dată, vot de sancţiune, a venit un alt partid, preşedinte, oricare, numai ca să-l înlocuiască pe cel care săturase publicul. Ce fel de candidat ar rupe lanţul acestor slăbiciuni? Cam când credeţi că va scăpa România de „blestemul de a alege între doi comunişti“?

Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale. Este sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, cum ar spune Napoleon, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.

Puncte tari la Mircea Geoană? Dar puncte slabe?

Punctele tari la Mircea Geoană nu sunt, din nefericire, foarte vizibile pentru că poate încă nu a descoperit voinţa de putere, iar pentru cele percepute ca slabe nu este responsabil în totalitate şi nici nu pot fi considerate ca responsabile pentru eşecurile de până acum. Pentru viitor vom vedea.

La Traian Băsescu?

Schimbarea poziţiei în percepţia publică şi în sistemul politic pentru preşedinte, în raport cu alegerile trecute, poate face ca să avem o inversare paradoxală: punctele tari să devină vulnerabilităţi, iar cele slabe, să poată fi puse într-un proiect câştigător. Şi aici, doar viitorul ne va arăta ce vor face, fiecare la rândul lui, cu potenţialul pe care-l are.

Dacă aţi candida la Preşedinţie, ce fel de campanie aţi face? Care ar trebui să fie temele serioase ale unei dezbateri pentru prezidenţiale?

Câteodată glumesc cu prietenii mei şi spun că o să candidez în 2014, dar este, desigur, un mod de a alina o amărăciune. Nu m-am gândit la ce campanie aş face pentru mine, căci prin prisma profesiei mele s-ar putea ca atunci să fac campanie pentru altul, şi aş vrea să i se potrivească lui, nu mie. Dacă aş candida la Preşedinţie, le-aş vorbi oamenilor sincer, deschis, despre toate suferinţele mele din cei zece ani de politică. Aş propune o altă formă de agregare politică, probabil un partid nou, de expresie civică, fără justificări istorice sau demagogie patriotardă. O formaţiune care să se constituie în chiar acţiunea de comunicare politică şi mobilizarea. I-aş îndemna să uite tot ce ştiu despre politică şi să se gândească atunci când votează la oameni pe care ar avea curajul să-i lase să doarmă la ei acasă şi să-i împingă de la spate pe aceşti oameni spre politică pentru că noi avem păcatul de a aştepta să fim propuşi. Oamenii pot învăţa să iasă din pesimismul social în care ne aflăm azi, încă mai pot valoriza şcoala mai mult decât învârteala şi munca mai mult decât comerţul cu vechituri. Aş spune oamneilor că trebuie reinventată şcoala românească, nu doar formele de examinare, şi că acest lucru trebuie să ne coste pe fiecare, după puteri, nu doar bugetul statului. Temele importante pentru o campanie adevărată are modalităţile echitabile de a împărţi costurile sociale, astăzi plătite doar de cei săraci, reconstrucţia mecanismelor comunitare de solidaritate colectivă sau necesitatea unor forme de economie solidară ori de comerţ echitabil. Nu aş vrea însă s-o mai lungesc cu această joacă de-a politica, nu cred că aş câştiga cu asemenea idei. Săracii României sunt momiţi în campanii cu ulei, zahăr, bere sau rachiu, primarii, cu fonduri de la Guvern pentru biserici fără enoriaşi sau şcoli care nu se vor termina niciodată. Pregătisem pentru anul acesta scheletul unei lucrări cu scop de ghid electoral, ceva de genul „500 de întrebări pentru candidaţi“ sau „500 de idei pentru România“, dar m-a lovit un soi de descurajare, de lehamite şi am lăsat-o la faza de proiect gândindu-mă că nu va interesa pe prea mulţi în cadrul noilor obiceiuri electorale din campaniile noastre.

Cum vedeţi evoluţia actualei coaliţii PSD/PDL şi care este scenariul cel mai plauzibil de rezolvare a crizei din coaliţie?

Nu e criză prea mare în coaliţie, se iau hotărâri în Guvern, se cheltuieşte bugetul, baronii locali de toate culorile (adică portocalii, roşii, albaştri sau verzi) se duc cu traista la guvern după bani. E doar o variantă a jocului acela studenţesc în care fiecare caută un pretext să se retragă discret pentru ca ultimul, cel mai fraier, să rămână să plătească consumaţia sau să spele vasele, dacă nu are bani. Provocarea este să rămâi cât mai mult posibil la masă pentru a consuma, în acelaşi timp, însă să poţi pleca la timp înainte de a se prinde şeful de sală. Să ne aşteptăm să se comande şampanie, atunci o să ne dăm seama mai bine că asta este intenţia. Coaliţia va ţine atâta timp cât sunt bani de cheltuit, chiar şi bani virtuali.

Cum apreciaţi analiza PSD, apărută pe piaţă zilele acestea, care înfăţişează posibilitatea unei candidaturi Oprescu (preşedinte)/Băsescu (premier) şi racolarea a 18 parlamentari PSD de către PDL.

De multe ori, în politică este valabilă zicala „De ce ţi-e frică nu scapi“, dar documentul pe care îl invocaţi este, probabil, o intoxicare de campanie sau un balon de încercare. Este un moment de un absurd incontestabil, suntem parcă în piesa lui Samuel Beckett „Aşteptându-l pe Godot“. Pe marginea drumului, Estragon şi Vladimir, Pozzo şi Lucky discută, iar fraza cea mai cunoscută este - „Nu este nimic de făcut“. Pentru a înţelege însă atât piesa marelui dramaturg, cât şi realitatea politică trebuie să-l cităm pe Horia Lovinescu care spunea că, pentru a desluşi sensurile adânci, trebuie să fi cunoscut măcar o dată, în forme minore, neliniştea aşteptării. În timp ce aşteptăm ne putem pierde timpul cu scrisori pierdute sau strategii aduse de vânt.