Nimic despre Kosovo

Eseu despre prietenia dintre popoare ...in pregătirea vizitei presedintelui Serbiei la Bucuresti



Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute alături de studentii mei in comunităţile interetnice din Harghita, Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor, ori in sutele de sate părăsite pe unde am facut cercetări timp de 10 ani. Dar niciodată nu am ascultat povesti pe care să nu pot să le uit, ca şi cele ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca şi dramele pe care le aduce un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri studenti, la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate un aer de tragedie antică: incremenire, tăcere surdă, deznădejde. Povestesc parcă lucruri intamplate demult, altora, nu lor. Nici măcar nu vor razbunare, totul este ca şi cum şi-au pierdut demult orice urmă de speranţă. Nu povestile despre moartea unora pentru limba română sau pentru vina de a fi romani impresionează, acestea ei nici nu le mai povestesc, în aceste locuri sunt prea obisnuiti cu moartea. Povestile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre stigmatul cu care prietenii nostri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat de cateva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe toti fraţii nostri aflati la sud de Dunăre.

Romanii de pe Valea Timocului sunt in jur de 250 de mii. Nu au drept la scoală, nici la biserică si nici la nume. Povestile lor cutremuratoare sunt greu de repovestit. Ca să primească sare si alte produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligati sa-şi schimbe numele. Toţi prietenii nostri veniti de-acolo ne povestesc că mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi tigan sau chiar mai rău. In manulale lor de istorie si lingvistică, scrise de sârbi, se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde, sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că in momentul când a ajuns la Bucuresti într-o excursie, era elevă de liceu, si a văzut un oras modern, cu clădiri inalte si lumini, cu masini scumpe, a început să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată grădiniţa si şcoala că România este o ţară de cocioabe şi tigani.

Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba in limba română, timp de vreo doua secole romanii din Timoc au ajuns să-şi mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia si ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.

Recent, o rezolutie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei semnalează ca Serbia trebuie « sa ia masurile necesare pentru a le oferi valahilor/romanilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului, Moravei si Dunarii) accesul la invatamant, la presa şi la administraţie publică în limba lor maternă şi sa le permita acestora sa tina servicii religioase in aceasta limba », precum si « sa ia masuri pozitive in favoarea persoanelor apartinand minoritatilor, inclusiv minoritatea valaha/romana, si sa urmareasca eradicarea oricarei discriminari impotriva membrilor lor ». Recomandarea amintită se refera şi la mass-media şi cere ca « să identifice si să aplice soluţii tehnice care să le permita persoanelor din estul Serbiei sa receptioneze emisiunile in limba romana difuzate in Voievodina ». Prigonirea bisericii ortodoxe romane este un alt subiect al raportului: « Constienta de criticile carora le-a fost spusa Legea din anul 2006 privind Bisericile si organizatiile reglioase din Republica Serbia si in special de chestiunea (ne)recunoasterii prin aceasta lege a Bisericii ortodoxe romane, reyolutia isi exprima uimirea privind influenta covarsitoare a Bisericii ortodoxe sarbe in cazul recunoasterii altor Bisericii si/sau comunitati religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei chestiuni si să suprime referinţele la canoanele unei Biserici in raport cu alte Biserici sau comunitati religioase .
Doar in august 2007, românii timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din 2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile Romania si UE au fost surde la semnalele liderilor organizatiilor românesti din zona care au reclamat faptul ca în învaţământul în limba română încă nu a fost instituit în retelele scolilor din cele peste 134 de localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie mixtă, iar slujbele in bisericile din aceste sate se oficiaza numai in limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau “Thank you, Romania!”. In mod normal m-aş fi bucurat dacă nu aş fi citit in presa internatională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant din Camenita Mica un roman a fost omorat de către un sârb bosniac pentru că a ţinut să se cânte in limba româna la o petrecere a romanilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat impotriva romanilor ce-si serbau o zi de nastere a unuia dintre ei.

“Thank you, Romania!”. Mi-au venit în minte multe din poveştile triste ale vlahilor nostri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care prietenii nostri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a venit să-l imbratisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul fratelui meu.

“Thank you, Romania!”. Dacă tinerii sârbi nu ar fi parte din grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost fericit si entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Si i-aş fi spus bun venit Presedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.




20 februarie 2008

TEXT APARUT IN www.qmagazine.ro

SFÂNTUL VALENTIN AL POLITICII

În ziua în care m-au ales preşedinte de organizaţie, tinerii din organizaţia noastră m-au invitat la o acţiune politică: să ditribuim prezervative în căminele studenţeşti şi felicitări de Valentine s Day. Nu mi-a displăcut ideea măcar pentru că mă considerau destul de nebun să o fac, dar cred că nu o să mă duc. O să fac alceva în această zi, nu pentru că sunt scorţos sau pentru că mi-ar fi ruşine, ori pentru că aş crede că este un lucru vulgar. Din contră, pentru tinerii dintr-un partid această sărbătoare este o ocazie să arate că sunt normali sau poate chiar mai normali decât s-ar crede dacă fac un spectacol simpatic dintr-un fost tabu.

Ei, tinerii, se definesc prin iubire şi este normal să gândească un asemenea proiect pentru că pot să-l ducă la capăt cu sinceritate şi cu bucuria de a crede că, pentru o zi, au înzestrat cu suflet păpuşa gonflabilă care este politica. Mă îndoiesc însă că trebuie să ne aruncăm cu disperare şi cu toată conducerea partidului pe acestă sărbătoare pentru că ne crează iluzia că am depăşit handicapul de imagine pe care-l avem încă şi mai ales ne ajută să ne minţim asupra faptului că lumea ne priveşte cu bunăvoinţă pe noi, politicienii, şi că, iată, politica s-a integrat în viaţa normală a oamenilor. Nici pe departe! Politicienii caută încă orice ocazie pentru a pune în practică toate formele de demagogie iar cei care nu sunt capabili de altceva nu sunt de condamnat. Mulţi politicieni nu au nici sensibilitate socială, nici idei, nici voinţa de a face ceva pentru oameni şi este normal să participe cât pot de des la spectacolul simulării bunăvoinţei şi grijii faţă de ceilalţi. Ei pot să se ocupe de spectacole ieftine sau să facă diferite evenimente de pomeni electorale.

Sfântul Valentin al politicii are buzunare pline de cadouri şi ar trebui să vină în parcările guvernelor, parlamentelor sau primăriilor cu camioane grele şi remorci pentru că unii politicieni nu pot trăi fără ca fiecare zi să le aducă ceva în schimbul funcţiei şi grijii afişate faţă de oameni. Sfânt al prevestirii primăverii, Valentin trebuie să schimbe garderobele doamnelor şi să aducă bijuterii grele pe trupurile nevestelor sau şefelor de cabinet. Pentru unii politicieni această zi ajunge să le aducă şi ceva mai spiritualizat, adică imaterial, dar nu va grăbiţi, nu e vorba de iubire sau linişte sufletească. Este vorba de puterea pură, uneori pierdută de mersul istoriei sau inventarea votului. Puterea pură, chiar neînsoţită de alte daruri, ca un drog care oferă plăcere prin umilirea celor slabi sau din consumarea voluptăţii de a asculta muzica cuvântului “şefu”. Pentru puterea în forma ei pură mulţi devin dinozauri capabili de orice ticăloşie, doar pentru ca să nu iasă niciodată din funcţii, indiferent de vârstă. Pentru aceştia masca puterii pe care au purtat-o li s-a lipit de chip şi nu sunt capabili să mai accepte o altă viaţă, de fapt, nu mai pot să trăiască normal. În politica noastră, mulţi dintre aceşti politicieni au rămas ancoraţi într-un trecut glorios pentru ei, dar trist şi mizer pentru noi, şi acum se încăpăţânează să ţină România ancorată în acel timp. Au atâta nonşalanţă şi simulează atât de convingător utilitatea lor, ţinându-se de scaune, dizgraţios, încât noi stăm prostiţi , ne uităm la ei şi nu facem ce ar fi normal: să le tragem scaunul de sub cur şi să-i scoatem afară în stradă. Ne-au păcălit spunându-ne că suntem tineri, că avem timp şi o să vină şi rândul nostru, dar între timp vedem că România rămâne la coada Europei iar ei şi-au adus deja odraslele lângă jilţuri iar nepoţii, secretarele, amantele, până şi şoferii lor se pregătesc să-i înlocuiască pentru a păstra intact vechiul sistem. Ei, păzitorii puşcăriei noastre, au început să declare neconstituţională firava libertate câştigată de iluzia născută în nişte zile călduroase de decembrie 1989. Ei care ne fugăreau cu miliţia prin căminele de fete dinainte de 1989, acum se uită la noi cu înţelegere mimată şi probabil că trimit şoferii să cumpere flori pentru secretare sau soţiile uitate acasă.

Dragobetele nu era bun probabil pentru politicieni căci era neaoş şi trimitea doar la iubire. Dragobetele nu este sărbătoarea cadourilor, ci un personaj al iubirii cosmice, logodnicul păsărilor. De Dragobete, flăcăii şi fetele se îmbrăcau frumos şi, beţi de primăvară, îşi căutau perechea pentru toată viaţa. Nu se potriveşte asta politicienilor care divorţează cu uşurinţă şi viteză. De Dragobete, în satele româneşti, băieţii îşi crestau braţele şi se făceau fraţi de cruce, pecetluind cu sânge prietenii care durau până în ceasul ultim. Şi, din acest motiv, Dragobetele nu era interesant, în politică sunt doar interese, parteneriate de afaceri, cumetrii sau alte forme de relaţii economice, nu crede nimeni în prietenie sau tovărăşie.

Sfântul Valentin era normal să-l facă praf pe flăcăul Dragobete acolo unde oamenii nu au încredere în valorile lor, pentru că au fost învăţaţi că ura de sine şi autoflagelarea sunt căile izbăvirii. Inimile de carton şi pluş sunt mult mai vizibile decât fiorul năucitor al iubirii care ne îmbată sau ne înbolnăveşte, uneori pentru o întreagă viaţă. Unde mai pui că iubirea poate răni atât de tare încât o viaţă întreagă să nu găsim leac. De ce să aleagă politicienii un băiat de la ţară când puteau să se orienteze spre un sfânt creat de firmele de marketing, sfânt ce etalează pe tarabă prezervative, inimioare sau flori de cristal? Cadoul, ca semn al dragostei naşte reciprocitate, poate imediată, poate chiar consumată pe loc. Sfântul Valentin ne cere doar o zi din an, este, ca şi politica, un angajament limitat. Nu e Valentine s Life, ci doar Valentine s Day. Mandatul de o zi al sfântului cu inimioare era cel mai uşor de acceptat şi de către politicieni. Nici ei nu se gândesc la strategii sau angajamente pe termen lung.

Am întâlnit bărbaţi şi femei care fac politică, de regulă la nivele de jos, cu sufletul şi care alimentează plăpânda flacără a speranţei că politica noastră va putea face lumea mai bună. Sunt însă prea puţini. Sunt încă prea puţin influenţi. Mulţi sunt încă prea tineri, ceilalţi sunt, după buletin, prea vârstnici.


Dacă politica ar fi decentă nu s-ar amesteca în viaţa celor care pot să-şi mai acordeze sufletul să cânte, chiar şi pentru o zi, căutând un celalalt cu care să îmbrăţişeze eternitatea. Tinerii pot să facă asta şi ei sunt singurii care pot trece peste comercialul care invadează totul . Mi-ar plăcea să nu-i bruiem în acestă zi cu Valentinul nostru politicianist. Mă simt tânăr şi aş merge alături de ei dar ceva mă opreşte. Nu mai pot împărtăşi iluzia că putem, într-o singură zi, să-i montăm suflet păpuşii gonflabile numită politică.

Happy Valentine s Day!

jurnal de noapte

M-a intrebat un prieten ce este cu traditia social-democrata din Transilvania si îi spun urmatoarele, intr-un raspuns simplu si usor simplificator:

Social-democraţia ardeleană s-a născut în condiţii istorice care au făcut-o diferită şi necesară societăţii noastre. Nu a fost adusă de ruşi şi nu a primit lumina de la răsărit ci a fost creată după model occidental, bazîndu-se pe o veritabilă socitate civilă. Două secole românii din Transilvania şi-au bazat lupta pentru emancipare pe mii de asociaţii, fundaţii, societăţi culturale şi sindicate. Lupta lor în interiorul Imperiului Austro-Ungar a dat acestei mişcări un puternic caracter naţional, social-democraţii transilvăneni fiind unii dintre cei mai importanti actori ai unirii Transilvaniei cu România. Din păcate, mulţi dintre ei au fost exterminaţi în puşcării de comuniştii aduşi pe tancurile sovietice. În Ardeal era deja un adevărat capitalism şi o mişcare muncitorească, iar social-democraţii de la noi au particpat la această miscare în centre ca Viena, Budapesta, Arad, Timişoara, Oradea, Cluj, Hunedoara, Braşov sau Reşita. Luptînd în imperiu, social-democraţii noştri au adaugat şi o importantă dimensiune de solidaritate internatională, necesară şi astăzi. În fine, social-democraţia transilvană a fost comunitaristă, s-a bazat şi pe o puternică solidaritate a comunităţilor noastre, pe un spirit al necesităţii introducerii individului într-o reţea de protecţie socială şi reciprocitate, posibilă doar în comunitate. Şi astăzi centrul aruncă toate poverile protecţiei sociale pe bietele primării, fără resurse. dar aceasta nu este o soluţie dacă nu reuşim să reînviem sentimentele de coeziune şi solidaritate intracomunitară, valori specifice social-democraţiei şi stîngii în general.