Nimic despre Kosovo

Eseu despre prietenia dintre popoare ...in pregătirea vizitei presedintelui Serbiei la Bucuresti



Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute alături de studentii mei in comunităţile interetnice din Harghita, Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor, ori in sutele de sate părăsite pe unde am facut cercetări timp de 10 ani. Dar niciodată nu am ascultat povesti pe care să nu pot să le uit, ca şi cele ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca şi dramele pe care le aduce un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri studenti, la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate un aer de tragedie antică: incremenire, tăcere surdă, deznădejde. Povestesc parcă lucruri intamplate demult, altora, nu lor. Nici măcar nu vor razbunare, totul este ca şi cum şi-au pierdut demult orice urmă de speranţă. Nu povestile despre moartea unora pentru limba română sau pentru vina de a fi romani impresionează, acestea ei nici nu le mai povestesc, în aceste locuri sunt prea obisnuiti cu moartea. Povestile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre stigmatul cu care prietenii nostri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat de cateva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe toti fraţii nostri aflati la sud de Dunăre.

Romanii de pe Valea Timocului sunt in jur de 250 de mii. Nu au drept la scoală, nici la biserică si nici la nume. Povestile lor cutremuratoare sunt greu de repovestit. Ca să primească sare si alte produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligati sa-şi schimbe numele. Toţi prietenii nostri veniti de-acolo ne povestesc că mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi tigan sau chiar mai rău. In manulale lor de istorie si lingvistică, scrise de sârbi, se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde, sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că in momentul când a ajuns la Bucuresti într-o excursie, era elevă de liceu, si a văzut un oras modern, cu clădiri inalte si lumini, cu masini scumpe, a început să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată grădiniţa si şcoala că România este o ţară de cocioabe şi tigani.

Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba in limba română, timp de vreo doua secole romanii din Timoc au ajuns să-şi mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia si ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.

Recent, o rezolutie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei semnalează ca Serbia trebuie « sa ia masurile necesare pentru a le oferi valahilor/romanilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului, Moravei si Dunarii) accesul la invatamant, la presa şi la administraţie publică în limba lor maternă şi sa le permita acestora sa tina servicii religioase in aceasta limba », precum si « sa ia masuri pozitive in favoarea persoanelor apartinand minoritatilor, inclusiv minoritatea valaha/romana, si sa urmareasca eradicarea oricarei discriminari impotriva membrilor lor ». Recomandarea amintită se refera şi la mass-media şi cere ca « să identifice si să aplice soluţii tehnice care să le permita persoanelor din estul Serbiei sa receptioneze emisiunile in limba romana difuzate in Voievodina ». Prigonirea bisericii ortodoxe romane este un alt subiect al raportului: « Constienta de criticile carora le-a fost spusa Legea din anul 2006 privind Bisericile si organizatiile reglioase din Republica Serbia si in special de chestiunea (ne)recunoasterii prin aceasta lege a Bisericii ortodoxe romane, reyolutia isi exprima uimirea privind influenta covarsitoare a Bisericii ortodoxe sarbe in cazul recunoasterii altor Bisericii si/sau comunitati religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei chestiuni si să suprime referinţele la canoanele unei Biserici in raport cu alte Biserici sau comunitati religioase .
Doar in august 2007, românii timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din 2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile Romania si UE au fost surde la semnalele liderilor organizatiilor românesti din zona care au reclamat faptul ca în învaţământul în limba română încă nu a fost instituit în retelele scolilor din cele peste 134 de localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie mixtă, iar slujbele in bisericile din aceste sate se oficiaza numai in limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau “Thank you, Romania!”. In mod normal m-aş fi bucurat dacă nu aş fi citit in presa internatională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant din Camenita Mica un roman a fost omorat de către un sârb bosniac pentru că a ţinut să se cânte in limba româna la o petrecere a romanilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat impotriva romanilor ce-si serbau o zi de nastere a unuia dintre ei.

“Thank you, Romania!”. Mi-au venit în minte multe din poveştile triste ale vlahilor nostri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care prietenii nostri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a venit să-l imbratisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul fratelui meu.

“Thank you, Romania!”. Dacă tinerii sârbi nu ar fi parte din grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost fericit si entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Si i-aş fi spus bun venit Presedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.




20 februarie 2008

TEXT APARUT IN www.qmagazine.ro