25 februarie, 2016

Sfârşitul unei civilizaţii politice?

Despre cum mor partidele




De câţiva ani avem multe semne care arată sfârşitul partidului politic, cel puţin în varianta clasică, cea pe care pe care o cunoaştem deja. O criză generalizată a încrederii în instituţiile democraţiei pare că loveşte ca un uragan partidele politice.
Încrederea în partidele politice este cea mai mică încomparaţie cu toate instituţiile (între 7 -10%). Numărul de membri de partid s-a redus drastic, iar militantismul arată ca şi cum ar fi este pe cale de dispariţie. Legea care a avut ca finalitate posibilitatea de a aduce noi partide pe scena politică din România zilelor noastre, permiţând înfiinţarea unei formaţiuni pornind de la trei semnatari în sus, nu a avut chiar succesul aşteptat, iniţiativele sunt relativ puţine şi se manifestă cu precădere în câteva dintre marile oraşe. Diferenţele ideologice dintre partide sunt tot mai greu de observat, graniţele dintre stânga sau dreapta se şterg tot mai mult, în timp ce nici măcar centrul nu mai reuşeşte să le delimiteze foarte clar. Până la urmă, partidele care guvernează tradiţional şi-au pierdut forţa de atracţie şi capacitatea de reacţie la problemele societăţii. Rămân doar liderii să mai dea senzaţia de viaţă a unui partid, dar şi aceştia se nasc tot mai mult pe platourile de televiziune şi mai puţin în laboratoarele de strategie şi planificare din sediile partidelor.

Se poate gândi democraţia în afara partidelor politice?
Unii se vor grăbi să răspundă afirmativ, considerând că internetul, social media sau reţelele de socializare pot furniza suportul pentru dezbatere sau pentru controlul guvernării şi o alternativă la viaţa asociativă. Este adevărat, Barack Obama a adunat peste 500 de milioane de dolari, în sume mici, pe internet, a avut 5 milioane de susţinători pe Facebook, a făcut 120 de milioane de vizualizări pe Youtube, dar în Europa lucrurile stau mult diferit. Aici tradiţia politică presupune organizarea solidarităţii pe bază de încredere, prin participare directă, ca în modelele comunităţilor tradiţionale, iar în spaţiul european internetul este folosit mai mult pentru a denigra politica şi actorii ei. Nu mai vorbim despre partide, antipartidismul este atitudinea de bază pe reţelele sociale. Am scris în mai multe volume pe care le-am publicat în ultimii ani despre criza politicii şi criza partidelor (Politica inutilă[i], Patrie de unică folosinţă[ii], Mitologii, fantasme şi idolatrie[iii], O Românie interioară[iv], Triburile. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook[v]) şi nu voi relua aici decât puţine argumente pentru un uşor de observat faliment al politicienilor şi partidelor politice.

Derivele majore
Conflictul permanent a devenit o miză  deosebit de vizibilă a politicului. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung. Cultura conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziunea, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.
Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de toţi liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.
Mai mult, politica românească este stearpă, nu poate crea mituri, nu poate emoţiona şi motiva. Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.
Politica partidelor noastre a fost în tot acest timp o politică mioapă, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii. Dacă studiem programele partidelor politice de la ultimele alegeri, vom observa că liniile programatice impuse de Bruxelles privind integrarea României reprezintă substanţa tuturor programelor, chiar şi a partidelor contrasistem.
Lipsa fundamentului moral al politicii noastre reprezintă, poate, începutul tuturor relelor. O lipsă generală a raportării la valori este boala cea mai grea a politicii noastre, valorile nemaifiind măcar invocate în spaţiul retoric intern al dezbaterii. Nici valorile stângii, nici cele ale dreptei nu sunt un liant destul de puternic pentru a păstra o minimă coerenţă între angajamentele politice faţă de electorat şi comportamentul politic efectiv.
Partidele au devenit doar vânători de voturi, iar politica doar o  cursă de ademenire a votanţilor. Politica se poate reduce la marketing politic sau la tehnici de influenţare. Analiştii se înghesuie la televiziune să vorbească doar despre asta, ca şi cum politica ar fi doar o mare uzină de manipulare şi sugestibilitate. În cel două decenii şi jumătate trecute de la revoluţie, procesul de reconstrucţie a elitelor a cunoscut o fază de reconversie a elitei nomenclaturii comuniste, într-o nouă elită economică sau politică. Societatea civilă a fost, în tot acest timp, incubator pentru construcţia unei contraelite, care astăzi ţine un tot mai vehement discurs elitist, antidemocratic de multe ori. Dar politica de azi trebuie să mărească activismul politic al intelectualilor şi al cetăţenilor în general, dar nu are cum să facă asta dacă nu va face apel la valori.
Observăm tot mai des un consens antidemocratic şi o democraţie fragilă. Cu toate aceste slăbiciuni, zi de zi, mass-media şi chiar instituţiile politice participă la construirea unui consens antidemocratic.

Partidele politice vor dispărea? Televiziunea şi Facebook le vor lua locul?
Partidele politice sunt hulite, dar reprezintă instituţii fundamentale pentru democraţie. În primul rând, partidele sunt intermediarii dintre putere şi cei guvernaţi. Aici trebuie să se filtreze dorinţele societăţii şi să se concretizeze în proiecte şi programe politice. În al doilea rând, partidele sunt tribune de unde se direcţionează şi se structurează opinia publică. Funcţia de direcţionare a evoluţiei sociale nu este mai puţin importantă, partidele sintetizând date şi proiecte sociale şi având rolul de a prezenta alternative. În fine, funcţia de critică socială şi monitorizare a puterii reprezintă o foarte importantă utilitate pentru societate. Partidul este locul unde se creează candidaţi, se creează o reţea de susţinere, unde partizanii unei idei se pot organiza. Partidele ajută la structurarea campaniilor electorale prin personajele propuse şi prin programele avansate şi focalizează atenţia opiniei publice pe lucrurile cele mai importante, în fond acestea ar trebui să fie în sensul dezbaterii marilor probleme structurale ale unei societăţi. Acolo unde televiziunea prezintă exemple spectaculoase sau fapte particulare, programele politice creează sinteze, ar trebui să facă proiecte care se bazează pe aderenţa la valori.
Însă, în realitate, partidele sunt afectate de uzura puterii şi chiar de bătăliile interne sau de conflictul permanent dintre ele. Publicul lor este împrăştiat de telenovelele de la televizor şi de lupta anticorupţie sau, câteodată, chiar de linşajul marilor trusturi de presă asupra lor. Până la urmă, televiziunile au ajuns să devină mai importante ca partidele politice. Laboratoarele partidelor politice care fac o strategie de combatere a sărăciei nu pot avea forţa unei televiziuni cu rating mare, care rulează de 20 de ori pe zi un filmuleţ cu imaginea unui copil care caută prin gunoaie, dar spune ca ar vrea să devină aviator, deoarece peste groapa de gunoi unde stă toata ziua trec avioanele spre aeroportul din Cluj, de exemplu.
Facebook şi lumea lui oferă o libertate absolută pentru orice tip de politică, mulţimile fără chip de pe reţelele sociale se pot manifesta liber de orice constrângere. Pot înjura, pot linşa, se pot răzbuna pentru toate frustrările şi viaţa lor de mizerie sau visurile de bunăstare prost dimensionate. Mulţimile anonime de pe Facebook pot să partajeze o emoţionalitate fierbinte şi pot da politicienilor senzaţia de neputinţă sau, din contră, pot genera o exaltare pe care nicio altă baie de mulţime nu o mai poate produce.

O criză de civilizaţie
De cele mai multe ori, facem o mare confuzie, considerând că marea criză a politicii vine din instrumentele sau mijloacele pe care aceasta le foloseşte, din imoralitatea marketingului sau ipocriziile de discurs ori din minciuna propagandei.
Nu cred acest lucru, ar fi simplu de ieşit din criză dacă ar fi doar o criză a mijloacelor, este ceva mult mai grav: avem o criză de civilizaţie, de la care politica împrumută de fapt raportarea la om şi societate.
Avem o agonie a politicii, barbaria şi-a făcut tot mai mult loc în politică, de unde credeam că fusese expulzată după experimentul fascist şi după cel comunist. Din contră, emigranţii sunt tot mai mult ţintă pentru politicienii fără inspiraţie sau talent. Dar nu doar politicienii fac asta; întreaga noastră civilizaţie face acelaşi lucru, prin cea mai mare parte a mijloacelor de expresie.
Am căutat să vad ce s-a întâmplat cu sediul publicaţiei Charlie Hebdo după un an şi ceva de la tragedia din ianuarie 2015. Să nu credeţi că acolo este un altar sau un sanctuar. Toate urmele au fost şterse, clădirea a fost renovată, iar redacţia s-a mutat. Nicio preocupare pentru memorie, pentru educaţie sau pentru comemorare. Nimeni nu a vrut să mai audă de ceva de genul acesta, toată lumea s-a ferit să facă un loc de pelerinaj, violenţa a descurajat orice formă culturală de condamnare a crimei. În general, astăzi pentru a practica umanismul în civilizaţie, dar şi în politică, trebuie să ai mult curaj. Când totul pare permis şi politica se bazează mai mult pe căutarea profitului electoral, civilizaţia politică este anesteziată, golită de valori şi transformată doar într-un joc de imagine, condus de logica autoritaristă. Binele individual este considerat binele suprem, aproape că dispare conceptul de bine colectiv. Civilizaţia de azi nu mai este preocupată de metode care să blocheze reproducerea răului, iar umanismul devine tot mai mult un curent marginal. Da, ştiam de mult timp că politica nu poate trăi fără duşmani, dar astăzi trăim o schizofrenie a inventării de duşmani: teroriştii sunt peste tot (aici unii sunt duşmani veritabili), intelectualii sunt acuzaţi mereu de câte ceva, săracii au devenit o mare povară, emigranţii sau refugiaţii fac parte din scenarii de invazie.
Politicienii telegenici adună în spatele lor mulţimi violente, mai ales atunci când propun execuţii publice şi se direcţionează după logica pulsiunilor emoţionale. Politica nu se mai interesează de ceea ce ne poate apropia, ci se ocupă de căutarea diferenţelor, de îngroşarea graniţelor, de caricaturizarea celuilalt. Discursul politic mediat de televiziune sau de Facebook pierde nuanţele, se simplifică şi se încarcă emoţional, suferind un proces de talibanizare. Proiectul european pare tot mai mult un proiect eşuat, pentru că nu a putut fi tradus în proiect politic şi imersat în mentalul colectiv. Astăzi nu mai observăm nici măcar contracţia libertăţilor, conformismul excesiv sau excesul de corectitudine politică, deoarece este o piaţă politică pe care ne-am câştigat dreptul de a spune orice prostii.
Acum formele partidiste sunt respinse pe principiul corupţiei clasei politice sau al lipsei de încredere în eficienţa lor socială, dar noi nu vedem că, de fapt, asistăm la o criză a civilizaţiei noastre în general. Nu doar politica este în situaţia de a nu-şi găsi direcţia, de a nu mai putea indica un sens, rătăcirea este deja o caracteristică a societăţii în general. Politica trebuie să participe la reconstituirea solidarităţii şi „comunităţii de destin”, dar civilizaţia contemporană în sine parcă alunecă spre o nouă formă de barbarie. Mergem spre numeric şi cantitativ, pe eficienţă maximă şi către reducerea costurilor sociale.

O criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne?
Este tot mai evident că trăim o criză de conştiinţă a civilizaţiei moderne. Nu putem bloca buldozerul consumerist, iar politica nu mai furnizează o conştiinţă pentru epoca noastră, ci produce mai ales energie negativă. Sfera politică se deculturalizează tot mai mult, militarizându-se parcă tot mai accentuat. Nihilismul media şi cinismul experţilor fragilizează imaginarul colectiv, iar viitorul nu mai este un proiect. O politică a urgenţei şi un intervenţionism de criză au înlocuit marile proiecte politice. Educaţia tinerilor nu ne mai interesează şi cu atât mai puţin suntem preocupaţi de socializarea politică a noilor generaţii. Singurele variante pentru partidele de succes sunt cele bazate pe un anumit tip de cinism social, pe radicalism ori pe eficienţă electorală.
Este nevoie de o nouă spiritualitate şi de ieşirea din blocajele dogmatice: mondializarea inevitabilă, pragmatismul absolut, centralismul, unitatea care anulează diversitatea si pluralismul. O nouă etică a responsabilităţii ar trebui să fondeze noul contract social.
Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.
Partidele şi politica nu vor dispărea, dar vor fi nevoite să găsească energia de a se reinventa, reconstruindu-şi civilizaţia politică, responsabilă acum pentru o nouă formă de egoism şi barbarie.


Referinţe:



[i] Dâncu, Vasile Sebastian, Politica inutilă, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2007
[ii] Dâncu, Vasile Sebastian, Patrie de unică folosinţă, Editura RAO, Bucureşti, 2010
[iii] Dâncu, Vasile Sebastian, Mitologii, fantasme şi idolatrie, Editura RAO, București,  2011
[iv] Dâncu, Vasile Sebastian, O Românie interioară, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013
[v] Dâncu, Vasile Sebastian, TRIBURILE. O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2015



Editorial pentru SINTEZArevista de cultură şi gândire strategică, numărul 25, februarie 2016.

Un comentariu:

  1. Poate in "zorii unei noi civilizatii politice ( ? )..., va trimit ( partial ) un material despre "Senatul Corpurilor Profesionale" din anul 2003 !!! Continui astfel un dialog la care adaug astazi un email pe adresa de email de pe blog. In week-end va urma ultima etapa, cea tehnica ( principala ), dupa care va voi solicita un raspuns concret ref. la participarea la proiectul de reforma administrativa pe care vi l-am propus intr-o schita sumara a unui plan de plecare.

    " ....In perioada A.I.Cuza, Romania a parcurs 3 cicluri constitutionale (in istorie, cel mai important salt institutional in modernitate ) ! Nu vad de ce nu, acum, sa nu proiectam pentru anul 2006, inainte de aderarea la UE, o noua revizuire ( a 3-a dupa 1989 )…DAR, GANDITA SI LUCRATA INCA DE ACUM !
    Propunerea concreta, pentru anul 2006, poate avea o formulare de genul :

    Desemnarea membrilor SENATULUI ROMANIEI se va face prin vot deschis, pe liste propuse de organizatii profesionale ( 30 % ), patronale ( 20 % ) si sindicale ( 20 % ). Din oficiu vor avea alocate locuri de senatori si Academia Romana ( 20 % ) si Patriarhia Romana ( 10 % ).
    Candidatii confederatiilor profesionale ( de ex. evaluatorii si lichidatorii, sau auditorii finaciari si contabilii autorizati, avocatii…), patronale sau sindicale, vor fi desemnati, pe liste, prin vot deschis de catre cetateni,.

    - Esenta strategica din punct de vedere al fortelor interne poate fi data de principiul lui James Madison aplicat in organizarea politica a SUA : « Trebuie opuse ambitiile contra ambitiilor si interesele contra intereselor »…Cu amendamentul ca Romania ca tara, este pozitionata economic de asa natura incat in primul rand conteaza STRATEGIA TEHNICA DE RECUPERARE A DECALAJELOR. Iar aceasta nu poate fi O MINUNE TEHNOCRATICA ci o constructie tehnica onesta urmarita pas cu pas. Clasa politica alcatuita difuz sau prevalenta patronatelor sau sindicatelor ne duc spre REALITATEA ACTUALA : patronii nu au motivatie de a investii pentru dezvoltare durabila ( iar apropierea de politica duce in cvasitotalitate la inabusirea concurentei ) si sindicatele nu au forta si nici mijloacele de a se implica. Important este ca organizatiile profesionale vor subsuma si institutia functionarului public, in functie de profilele profesionale. Camerele de Comert se incadreaza la organizatii patronale ( desi in mod real au o functionare de organizatii profesionale…).
    -Esenta strategica din punct de vedere al fortelor externe poate fi data de similitudinea cu o strategie a GRUPULUI AGENDA ( format din specialisti din tarile « premiante » ale Europei de Est ) care propunea in anul 1994, printre altele : « creerea unei Uniuni de Plati la care sa participe statele foste membre CAER si cele noi aparute in acea zona. ». Desi cartea « Socul pietei » i-a fost dedicata economistului roman NICHOLAS GEORGESCU-ROEGEN, desi consilierul economic al Ambasadei Romaniei la Viena, Nicolae Plesca ( un admirator al neocorporatismului austriac), a tradus-o imediat in romaneste, Romania nu a beneficiat de acea strategie…Desi nu s-a atins acel obiectiv, TOTUSI, « PREMIANTII » AU FOST ADMSI IN U.E....In actuala politica globala, un rezultat bun…Chiar mai bun decat obiectivul propus initial…
    -Esenta strategica, din punct de vedere al VIITORULUI GLOBALISMULUI, poate sa devanseze cele doua rationamente anterioare.. Departarea politicului de realitate se regaseste in cresterea continua a complexitatii problemelor sociale care nu-si pot regasi corespondent in normele sociale, nici in cele tehnice .E posibil ca solutii juridice radicale ca cele propuse acum sa poata constitui mijloace eficiente de apropiere a politicii de realitate..A intra oricine in politica, indiferent de meserie, poate fi un mijloc inertial major de crestere a complexitatii dificultatii administrarii societatilor. Cand celelalte complexitati devin mult prea mari, propunerea de fata poate fi un mijloc optim de scadere a entropiei sociale si un mod ideal de relansare a increderii in viitor. "

    RăspundețiȘtergere