Când jurnalistii aplaudă ...

Am văzut un moment jenant al Summitului NATO de la Bucuresti. Niste jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce minunat a fost momentul in care au participat la conferinta de presă a lui Putin, unde la venirea Țarului au aplaudat in picioare de li s-au umflat palmele. Au și explicat că este un conducător puternic pe care-l admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit jurnalisti ce povesteau cu mandrie ca vin la Bucuresti cei mai puternici oameni ai planetei. Poate o fascinatie normală a unui popor umilit, generatie de generatie, fața de un adevarat Tătuc, urmasulul lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucuresti, regia descrisă perfect de Serge Ciahotin, intr-o analiza psihanalitică a fascismului, a functionat ca la carte. In primul rând, venirea lui Putin la Conferinta de presa a fost data ca nesigură, ca si venirea la Bucuresti. Apoi s-a anuntat că vine ministrul de externe. Apoi jurnalistii au fost lasati sa astepte aproape o oră creindu-se tensiune, mai ales ca usile s-au inchis si sentimentul de izolare creștea. Nimeni nu isi părăsea locul pentru ca urma sa nu mai poată reintra in sala si pierdea acest moment istoric al intalnirii cu Tarul Vladimir. Apoi a aparut Putin prin surprindere, pe o altă usă decat pe care era asteptat. Surpriza totală, deus ex machina, salvarea fericita a situatiei ii face pe jurnalsti sa se ridice in picioare si să aplaude intrarea teatrala a Presedintelui Putin. După aceasta, situatie era perfect controlabila. Jurnalistii devin niste păpuși și multi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtatorul de cuvant iar intrebarile sunt puse aproape exclusiv de jurnaliștii ruși. Cand se infiltreaza o intrebare indiscretă, presedintele o pasează, jurnalistii cred că nu a ințeles-o. Cum să nu o inteleagă cand stie perfect germana si engleza meseria lui trecută purtându-l multi ani in strainătate? Nimeni nu mai observă că jurnalistii rusi erau deja instalati in toate pozitiile privilegiarte pentru a pune intrebări. Presedintele pleacă in trombă și fiecare jurnalistă crede ca a fost un moment, o fracțiune de secundă, in care Putin s-a uitat doar la ea. Seara pe la televiziuni jurnaliste incantate povesteau despre marea intalnire, desi avea putine de spus despre mesajele transmise de Tigru, cum il numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzatie, un fel de lumina, ceva ca si cum Isus s-a aratat pe drumul spre Emaus.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?

Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.

Introducere în summitologie

Summitologie? Încă nu există în dicționare un asemenea cuvant sau o asemenea disciplină științifică, dar cred că nu este mult până se va breveta. Ar fi stiinta organizării summiturilor, NATO sau de alte tipuri. De doi ani asteptăm summitul NATO care ar trebui să ne schimbe destinul istoric. Cu asemenea aspirație am putea breveta o stiinta a intîlnirilor de nivel înalt, summituri, pe englezeste. Cred că ni se potriveste acest lucru si oricum nu ne-am ales alte specializări pentru mult discutatul brand de țară. Am fi putut persevera in meteorologie, mineralogie sau oenologie. La un moment dat am fi putut să ne specializam in apologie (pentru Conducătorul iubit) sau in gerontologie, cand Ana Aslan lansase vise farmaceutice contra imbatrânirii. In virusologie, caci am avut destui specialisti iar politicienii aliați au simulat cu nerusinare o pandemie (aviară, ați uitat?), care era sa ne izoleze de lume. Suntem insă mult mai talentati in summitologie, desi este o disciplină aflată la început.
Ne plac simularile, le facem cu o mare plăcere. Nimeni nu mai circulă, nimeni nu mai face nimic. Pot să moară oameni în mașinile salvării, noi avem un cult pentru blocarea circulației in cinstea lor iubiți. Am simulat mereu și vom simula și de acum incolo. Va aduceti aminte? Statul se face că ne plătește, noi ne facem că munci! Summitologia este bună si pentru că ne scapă de muncă. O saptamana liberă pentru bucuresteni uiar pentru parlamentari chiar două săptămânoi de libertate. Simularea cu tinerii atlantiști, dincolo de scurtcircuitele ce ne aduc aminte de cămine studențești, ne place pentru că este comparabilă cu organizarea din cutite și pahară de care vorbea Eminescu. E adevarat că Bucurestiul este expert in a gafa. "Fara taxiuri, fara acreditari, fara sunet - bine ati venit in Romania, gazda Summitului NATO 2008." Sub acest titlu, Reuters vorbeste despre organizarea summitului NATO. Dar nu e nici o problemă, Bucurestiul are un obraz mai gros decat talpa bocancului sovietic.
În summitologie avem zeci si zeci de specialisti, analiști sau jurnaliști. Repetă cu gesturi savante cuvinte goale, banalități de gospodină, dar spun mereu cuvinte care îi legitimează: securitate, scut antirachetă, strategii, Rusia, SUA, marile puteri, doctrine militare, pozitie geostrategică etc. E atat de dezvoltată știința lor incât nici nu stiu dacă Putin vine sau nu la Bucuresti a doua zi. Dar vorbim sigur despre cre va face țarul roșu ori Imperiul său. De fapt, cand vorbim despre relatii internationale, NATO sau geopolitică, se uită de nivelul de trai, politici fiscale, cosul minim de trai decent, productivitatea industrială sau balanța comercială, ori cea de plăți. Analiștii nostri destepti au cravate mai frumoase decat ceilalti, laptopurile noastre sunt la fel cde mici si usoare, conc eptele sunt la fel de goale. Cand se ocupă de summituri, Romania poate face achizitii fara sa respecte termenele de licitații și atunci functionarii guvenamentali suntb fericiți. Cumpăram veceuri c e costă cât laboaratoare informatice sau masini care sunt scumpe ca elicopterele. La summituri lumea ne bagă in seamă, cand nu cred că Bucurestiul e Budapesta, iar orgoliul nostru este sartisfăcut. Acceptăm să nu putem vorbi la telefoanele mobile cu zilele, să nu deschidem geamurile, să nu ne apropiem de perdele si sa nu lasam copiii să se joace cu pustile de jucărie. Ne place să fim umiliți, avem experiența servituții voluntare în gene. La summituri căutarea de anarhisti și ruperea lor în bătaie poate să satisfacă orgoliul unor militieni care se bucură că ordinea și disciplina de dinainte se poate reinstaura pentru măcar o săptămână. Păcat că nu am fost pregătiți, fiind primul summit adevarat, altfel am fi inscenat o bătaie cu anarhistii, un blat eventual, in care ne-am fi putut folosi de galeria lui Gigi Becali sau de debrasatorii lui Copos. Ne place si pax americana, nu ne săturăm să filmăm pe tragătorii de pe acoperișuri sau pe falnicii agenți americani. Jurnalistele noastre juisează vorbind despre cel mai puternic presedinte sau despre Marele Licurici. Masinile si coloanele cu girofar ne bucură ca o liturghie de inviere si transmitem mereu in direct, pe toate posturile de televiziune.
E bine, la summit! Presedintele nostru își face poze cu sefi de stat și in loc de rapirea din Serai, in spatele pozei cu George Bush, americanii ne-au invatat să punem Marea Neagră, un prieten sigur, cum zicea Iorga. In acest timp, pe plaiurile mioritice, Romania se transformă in Hotel de lux iar summitologia face uriase progrese.