De un sfert de veac fac cercetări
sociologice despre relațiile interetnice din Transilvania și am constatat o
continuă îmbunătățire a climatului de aici. În campanii electorale, este
adevărat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțină voturi simple
pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste
mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.
Politicienii maghiari de la Budapesta, de
100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de
mărire medieval, girat de o ordine internațională care a murit definitiv
odată cu venirea secolului XX. Trianonul a fost folosit politic ca
un cuțit sau un fier roșu prin care se însemna cu durere și resentiment
sufletul fiecărui tânăr maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei
nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie să
încerce singuri, și mulți intelectuali din rândurile lor fac asta, să iasă din
sclavajul unei asemenea strategii.
În ultimii cincisprezece ani, Viktor Orbán
a declanșat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația
maghiară din Transilvania, stimulând paralelismul etnic și pentru a câștiga
prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă, peste 500.000 de votanți
maghiari la alegerile din Ungaria. Orbán a reușit, dar și cu ajutorul
involuntar al politicienilor noștri de la București, în multe cazuri
nepăsători, aroganți, ușor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și
politic cel puțin maghiarii din trei județe ardelene. Reacția guvernelor
României s-a limitat mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a
rămas un teritoriu al experimentelor propagandei maghiare. Visele lui Orbán se
îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde
scandalului de la Ditrău, de exemplu, a fost un semnal pentru eficiența
propagandei lui Orbán privind emigrația.
Faptul că maghiarii din Transilvania sunt
ajutați de Budapesta este firesc, deoarece asta ar trebui să facem și noi cu
românii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem în stare
decât de poduri de flori, abandonate și acestea.
Reconcilierea
româno-maghiară a fost un vis al meu în perioada de activitate politică, dar
mi-am dat seama că nici politicienii români și nici cei maghiari nu vor asta
pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării
țapului ispășitor. Am adunat multe
tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule
ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate celelalte. În timpul
unei campanii electorale, când am vorbit unei comunități maghiare despre
proiectul meu ”Marea împăcare”, a venit la mine o bătrânică unguroaică
și m-a întrebat cu ochii în lacrimi: Deci, Domnule ministru, vreau să
înțeleg bine, dacă se va întâmpla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui
să plecăm din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frăției
urii asupra bieților oameni, izolați în bule etnice. Uneori îmi aduc aminte, cu
respect, și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum
a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsány care, în 2004, a
îndemnat alegătorii să nu voteze pentru referendumul care căuta să acorde
cetățenie maghiarilor din afara Ungariei, dar care a fost marginalizat din
viața politică, alături de partidul său, de cei care veneau cu
stindardele urii și răscoleau rănile trecutului.
Nu am înțeles de ce a trebuit să aprobăm
și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru
o inițiativă similară. Noi sărbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni
de a se uni cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decât
birocrația vreunui tratat internațional. România nu este în această perioadă
bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a
contrapune una alteia, în căutare disperată de voturi.
În zilele acestei primăveri pandemice, 86%
dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea
fi pierdut de România, chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență
de la noi le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost
faptul că România nu este bolnavă de frică; vorbesc despre frica etnică, de
frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici, cum este de
frica de viitor, dar asta e o altă discuție.
Când lideri ai UDMR au declarat că nu au
ce sărbători de 1 decembrie am încercat să le ofer argumente de a rămâne
alături de noi, chiar dacă înțelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu
înțeleg de ce trebuie să sărbătorim noi Trianonul. Pentru noi poate avea
o semnificație cel mult egală cu semnarea Tratatului de la Paris, unde ni
s-au restituit Basarabia și Bucovina. Când 100.000 de ardeleni au sfidat
pandemia de gripă spaniolă și s-au adunat la Alba Iulia, hotărând unirea cu
țara, atunci s-a instituționalizat simbolic statul național. Dacă, azi,
nu suntem capabili, ca stat, să punem în operă o strategie solidă de răspuns la
expansionismul lui Orbán de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din
România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, în schimb
este un act de simbolism negativ, de separare. Una este să te ”bați” cu
Orbán atunci când depășește limita și alta să rânjești la tristețea vecinului
tău ungur. Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orbán, îi
punem în brațe cetățenii români de etnie maghiară din Transilvania.
Mă bucur pentru mine și românii mei,
neafectați de ură și de frica de celălalt, dovadă că, dacă nu am avea
politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca
vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare primele pahare de
palincă pe care le pot oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă
oricum. Politica lui Orbán față de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie
de un răspuns inteligent și ferm din partea României, dar tristețea
vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Și el va înțelege, cu
siguranță, că, în multe situații, istoria este cinică: construiește
fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în
cele mai multe cazuri. Dar ca român care se crede cetățean liber dintr-o
țară încă normală nu pot să sărbătoresc suferința aproapelui.
Îmi cer iertare, dar nu știu ce ar trebui
să sărbătoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu