UN CAZ DE ABANDON: GUVERNUL ROMÂNIEI ABANDONEAZĂ ȘCOALA

Partidul Social Democrat consideră că educația este singurul mijloc pentru un individ de a-și schimba destinul în bine și este singura investiție care garantează cel mai mare grad de rentabilitate. Pandemia a adus ȘCOALA și tot ce înseamnă nevoile COMUNITĂȚII ȘCOLARE în atenția societății noastre.Atenția opiniei publice a fost puternic focusată pe aspectele legate de școala românească, începând cu perioada stării de urgență când îngrijorările au fost îndreptate spre tipul de învățare, spre dificultățile părinților de a armoniza lucrul de acasă cu supravegherea copiilor și asistarea lor în procesul de învățare online, apoi, în iunie, odată cu examenele desfășurate în condiții speciale și a continuat pe perioada verii cu dezbateri intense legate de asigurarea siguranței pentru începerea școlilor. Este și un lucru bun. Ne-am amintit că pentru a-i putea primi pe copii, școlile și grădinițele au nevoie de SPAȚII ADECVATE, de APĂ, SĂPUN, au nevoie de GRUPURI SANITARE, adică de minime resurse necesare în viața de zi cu zi. Ne-am amintit că managementul școlar trebuie să cunoască îndeaproapesituația familială a fiecărui copil și că părinții trebuie consultați pentru a fi implicați în comunitatea școlară și nu trebuie să îi contactăm doar atunci când le cerem bani pentru lipsurile elementare din școli. Ne-am amintit că primăriile sunt cele care finanțează din punct de vedere material instituțiile de învățământ. Dar, trebuie să avem în vedere că pandemia de COVID-19 accentuează disparitățile existente în societatea noastră. Cei mai săraci și mai vulnerabili au suferit cel mai mult, neavând acces la educație. Chiar dacă în ultimele săptămâni am primit asigurări că în toate școlile s-au luat măsuri de igienă, credem că din punct de vedere al procesului educativ această perioadă va avea un impact major asupra educației copiilor noștri. Copiii deja vulnerabili devin și mai vulnerabili, există disparități majore între mediul rural și mediul urban și nu putem funcționa cu aceleași politici pentru ambele contexte. Pregătirile pentru începutul anului școlar au demarat mult prea târziu, au fost făcute pe fugă și le-a lipsit coordonarea și viziunea. Din cele 250.000 tablete promise pentru copiii vulnerabili au fost achiziționate doar 30%. Nevoia însă este de 900.000. În momentul de față sunt copii cărora le este refuzat accesul la educație tocmai într-o țară în care 44% dintre elevi sunt analfabeți funcționali. Noi nu investim în educație, în acest moment eforturile sunt doar de a ține în viață un sistem. Lipsa de coerență în comunicare a celor care conduc educația, în această perioadă, creează părinților un acut sentiment de incertitudine și de nesiguranță. Din 14 septembrie, toți profesorii, învățătorii și educatorii intră, alături de medici și asistenți în LINIA ÎNTÂI. Este datoria statului român să îi protejeze. PSD a depus un amendament la Legea de rectificare a bugetului de stat, prin care se dispune acordarea majorării de la 1 septembrie așa cum era prevăzut în lege. PSD va vota amendamentul și va face demersuri pentru a convinge și alți parlamentari să-l voteze. Cine va vota împotrivă va vota împotriva tuturor cadrelor didactice din România. PSD a depus în Parlament un proiect de lege care prevede ca profesorii și personalul auxiliar să fie tratați ca o categorie de risc în fața pandemiei, așa cum sunt considerați medicii, angajații ISU sau polițiștii. Proiectul propune un bonus de 2.000 de lei pentru profesorii din prima linie și 1.500 pentru personalul auxiliar. Impactul bugetar ar fi de 500 de milioane de lei și poate fi acoperit din fonduri europene și din reducerea cheltuielilor de funcționare ale Guvernului. Multe dintre măsurile dispuse în Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Educației sunt absolut inutile în prevenirea riscului de infectare sau chiar pot deveni factori favorizanți pentru infectare, cel puțin în ciclul primar. Nicio țară din UE nu impune obligativitatea măștii la ciclul primar. Unele prevăd doar la elevii din ciclurile superioare sau doar la studenți, altele doar la profesori, altele deloc. Oricât de mult vor încerca învățătorii să supravegheze copii din ciclul primar, aceștia nu au discernământul necesar pentru respecta distanțarea, chiar dacă vor exista separatoare, vor face schimb sau își vor împrumuta măștile între ei, vor bea din aceleași sticle de suc sau apă, ori vor mânca din același sendviș. Prin urmare măsurile Guvernului care creează mari dificultăți de organizare școlilor vor avea un efect minor în combaterea pandemiei. Din 14 septembrie, copii noștri devin actorii unui experiment al cărui rezultat poate avea consecințe dezastruoase pe termen lung, la nivelul societății românești. Este cazul să aducem în atenția guvernului Orban, preocupat prea mult de chestiuni politice, câteva lucruri esențiale. 1. DREPTUL LA EDUCAȚIE În acest moment, ne întrebăm dacă statul român mai garantează dreptul la învățătură, conform articolului 32 din Constituția României, în condițiile în care nu a putut să asigure infrastructura educațională pentru elevii din cele 238 de unități de învățământ care încep anul școlar în scenariul roșu și pentru elevii din cele 4.892 de unități de învățământ care încep școala în scenariul galben. Din punct de vedere al învățării și al acumulării de cunoștințe credem că acest an școlar va fi un an de ”sacrificiu” pentru că prioritatea va fi să fie asigurată siguranța sanitară și nu școala în sine. Dacă în ultimii ani vorbeam despre dreptul la educație de calitate ne aflăm acum într-un moment în care nu dreptul la educație este serios amenințat. 2. ANUL ȘCOLAR ÎNCEPE SUB SEMNUL INCERTITUDINII ȘI A UNEI EXECRABILE COMUNICĂRI PUBLICE Autoritățile sunt doar reactive, neavând un plan strategic cu toate că aveau timp să îl pregătească încă din luna mai când era clar că pandemia va continua. Situația se schimbă de la o zi la alta, iar planurile autorităților la fel. În cele mai multe situații, părinții au primit informații despre cum vor începe copiii lor anul școlar cu doar 2-3-4 zile înainte de a merge la școală. Un volum foarte mare de informații, unele contradictorii, a plecat dinspre PREȘEDINTE, PREMIER, Ministru al Educației, Ministrul Sănătății, șeful Grupului de Comunicare Strategică, primari, inspectori școlari, directori de unități de învățământ, diriginți, profesori către părinți și elevi. Ministerul Educației a anunțat în 15 iulielansarea ghidurilor metodologice pentru pregătirea modului de desfășurare a noului an școlar, însă la nici o săptămână de la prezentarea lor am aflat că acestea sunt pur ”orientative”, nefiind aprobate prin ordin de ministru, deci nici obligatorii. Vineri, 11 septembrie, Grupul de Comunicare Strategică a transmis câteva recomandări pentru începerea anului școlar, printre care a menționat evitarea folosirii mijloacelor de transport în comun și orientarea spre deplasarea pietonală uitând, desigur, că sunt zeci de sate fără școli, iar copiii trebuie să parcurgă zeci de kilometri sau că în orașele mari bună parte dintre școli sunt concentrate în zonele centrale, iar elevii care locuiesc în așa zisele zone metropolitane – până nu demult doar sate – au de parcurs si ei distanțe apreciabile până la școală. Tot vineri, 11 septembrie, școlarii și părinții lor află că adeverințele pentru (re)intrare în colectivitate nu sunt obigatorii decât la intrarea într-un nou ciclu, însă directorii unităților de învățământ le ceruseră imperativ acest act. Vineri seara, cu doar 3 zile până la începerea anului școlar, MEC publică ordinul de ministru prin care sunt precizate regulile de predare online. Dacă în toate comunicările oficiale se recomandă păstrarea distanței fizice dintre persoane de cel puțin 1,5 m, când vine vorba de școală și de apropierea începerii anului școlar, distanța de siguranță dispare, asta după ce MEC realizează că nu are soluții pentru supraaglomerarea școlară – 40% dintre elevi învață în școli în care educația are loc în 2 sau chiar 3 schimburi. Am enumerat mai sus doar câteva dintre bâjbâielile și lipsa de coordonare în comunicare a celor care trebuie să asigure în această toamnă siguranța sanitară și procesul de educație din România. Dar sunt numeroase situațiile în care autoritățile emit decizii asupra cărora revin a doua zi, pe care nu le explică sau care sunt total inoportune în situația actuală. Este inadmisibil să avem peste jumătate dintre părinți care au declarat, la mijlocul lunii august, după anunțarea scenariior de începere a anului școlar, că nu înțeleg cum începe școala; este o dovadă a EȘECULUI de strategie și a unei LIPSE DE VIZIUNI a actualei guvernări, dar și a NEÎNȚELEGERII nevoilor cetățenilor. În acest condiții, TEAMA și NESIGURANȚA au luat locul festivităților de deschidere și florilor la începutul anuui școlar. Aceste senimente accentuează LIPSA DE ÎNCREDERE PE CARE O AU ROMÂNII ÎN AUTORITĂȚI. În spatele comunicării execrabile se află însă lipsa de organizare, lipsa totală de strategie și de proiect. 3. PROFESORII De luni, 14 septembrie 2020, toate cadrele didactice din România și personalul auxiliar vor intra în LINIA ÎNTÂI. Alături de medici și asistenți, personal din magazine, polițiști și pompieri, dascălii noștri sunt expuși zi de zi virusului și intră în bătălia cu el. Avem nevoie de măsuri concrete prin care statul să îi protejeze pe toți cei din siatemul de educație care intră în contact cu copiii, este necesar ca statul să le asigure gratuit măști și trebuie identificate soluții pentru ca dascălii să fie plătiți pentu munca suplimentară pe care o fac în această perioadă. Dacă medicii salvează vieți, dascălii sunt protectorii viitorului națiunii noastre, ei au grijă de modul în care generațiile care acum se află în grădinițe, în școli și în universități vor proiecta România în viitor. A fost nevoie de efortul unor ong-uri pentru ca MEC să fie convins că și profesorii au boli care le scad șansa de supraviețuire în urma infectării cu Covid-19. În România sunt, în prezent, aproximativ 215.000 de profesori, învățători și educatori care formează 2,8 milioane de elevi. 4. DESCENTRALIZAREA DECIZIILOR În sine, descentralizarea este un model foarte bun și așteptat de ani de zile, însă vine într-un moment de criză peste care se va suprapune și o schimbare de leadership generată de organizarea alegerilor locale. Vom asista, probabil, la multe situații în care responsailitatea va fi pasată de la noua administrație spre vechea administrație, iar neasumarea va fi cuvântul de ordine. Acesta este încă un aspect pe care guvernații ar fi trebuit să îl ia în calcul atunci când au insistat să organizeze alegerile locale în această toamnă. Descentralizarea pusă în practică a fost mai degrabă de a arunca responsabilitatea la școli. Descentralizare nu se poate face fără resurse, iar școlilor nu li s-au dat decât sarcini în plus. 5. JUSTIȚIE SOCIALĂ ȘI ECHITATE În România avem mulți copii de vârstă școlară vulnerabili sau care se află în situații de vulnerabilitate și o mare disparitate din perspectiva educației între mediul rural și mediul urban. Potrivit World Vision România, 15% dintre copiii români trăiesc în deprivare materială severă – aproape de 3 ori mai mult decât media europeană. 33% dintre copii trăiesc în sărăcie persistentă – cea mai mare diferență, la nivel european, între copii și restul populației. Când vorbim despre satul românesc aflăm tot de la World Vision că peste 60% dintre părinții din mediul rural nu au lucrat în perioada pandemiei, iar în jur de 40% dintre părinți nu au reușit să asigure alimente, rechizite pentru copii, produse de igienă, curățenie ori medicamente sau le-au asigurat parțial. 40% dintre copii din mediul rural nu au făcut școală online în pandemie. Spre exemplu, conform ARACIP, în mediul rural avem o proporție mai mare a copiilor care sunt îngrijiți de bunici sau de alte rude și nu de părinți, tot aici avem o rată mai mare de abandon școlar, iar numărul de calculatoare este de 7,5%. Gândiți-vă la cum vor face școală online acești copii? Cu siguranță că nu au făcut școală din martie până la finalul anului școlar precedent, dar există premise serioase să nu facă nici în acest an (cel puțin în primul semestru). Cei care sunt în școlile din scenariul roșu sigur nu vor face școală. Credem că la nivel rural trebuie intervenit cu politici speciale. 6. SISTEMUL PREȘCOLAR Pe toată durata verii, în discuțiile autorităților legate de educație și începerea noului an școlar, referirile la educația preșcolară au lipsit cu desăvârșire sau au fost marginale. Din acest an școlar GRUPA MARE este obligatorie. În grădinițele de stat, configurația sălilor de grupe NU PERMITE asigurarea DISTANȚĂRII la somn decât în cazul în care numărul copiilor ar fi redus la jumătate (paturile sunt unul lângă celălalt). Astfel încât s-a ajuns la situații hilare: jumătate dintre copii rămân la program prelungit una sau două săptămâni, cealaltă jumătate sunt obligați să plece din ”grădinița cu program prelungit” la ora 12.30. Există situații de grădinițe în municipii mari din țară unde, din lipsă de spațiu, grupa mică face educație online. Sunt studii care arată că EDUCAȚIA ONLINE pentru preșcolari NU ESTE VIABILĂ! 7. DIGITALIZAREA EDUCAȚIEI Nu este suficient să realizăm doar premise pentru digitalizarea educației. Este nevoie de revizuirea programelor școlare și a conținuturilor educaționale în raport de nevoile pieței muncii. Noile tehnologii emergente transformă deja fundamental piața muncii. Educația trebuie să fie sensibilă la aceste semnale. Dar procesul educațional este osificat, centrat încă mult prea mult pe profesori și mai puțin pe elevi. Educația trebuie să aibă în centrul ei elevul, nu nevoile unor dinozauri rătăciți de ani buni în birourile Ministerului Educației. E nevoie de o schimbare radicală în educație pentru ca România de azi și de mâine să facă provocărilor. Sistemul de educație din România trebuie să facă pasul din secolul XIX în secolul XXI. ÎNTREBĂRI PENTRU MINISTRUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII: 1. CE SOLUȚII ARE GUVERNUL PENTRU CADRELE DIDACTICE ȘI PERSONALUL AUXILIAR DIN CATEGORIILE CU RISC RIDICAT ÎN FAȚA VIRUSULUI? CINE ÎȘI ASUMĂ RĂSPUNDEREA PENTRU CEI CARE PIERD LUPTA CU VIRUSUL? Potrivit raportului TALIS, din 2018, 26% dintre cadrele didactice de la gimnaziu din România au peste 50 de ani. Potrivit unui punct de vedere al Societății Române de Medicina Muncii, pentru personalul didactic și didactic auxiliar, riscul potențial de infectare cu virusul SARS-CoV2 crește odată cu deplasarea spre și de la locul de muncă în mijloacele de transport în comun aglomerate, precum și prin activități de predare față-în față, la clasă. (…) Se recomandă ca, până la începutul anului școlar, în condițiile epidemiologice actuale, tot personalul didactic și didactic auxiliar să rei activitatea cu avizul de aptitudine în muncă acordat de medicii de medicina muncii.” S-au făcut sau nu aceste evaluări? Care este rezultatul acestora? În acest moment nu există o situație PUBLICĂ a numărului cadrelor didactice din învățământ, pe toate ciclurile de învățământ (preșcolar, primar, gimnazial, liceal) care să arate numărul cadrelor didactice și a cadrelor didactice auxiliare care se încadrează în categoriile cu risc potențial de a dezvolta forme severe de boală. Este adevărat că împreună cu Societatea Română pentru Medicina Muncii, profesorii cu comorbidități pot să solicite să predea online. Dar care este cifra exactă a celor care au solicitat acest lucru? Nu avem aceste cifre de la Guvern. Nu știm care este numărul cadrelor didactice care sunt în continuare foarte expuse efectelor negative ale virusului în contextul în care există unități de învățământ cu un defict major de cadre didactice. 2. CE PLAN ARE GUVERNUL PENTRU TESTAREA PROFESORILOR? 3. CUM ESTE ASIGURATĂ ȘCOALA ONLINE? De ce se prezintă online-streemingul ca fiind școală online? Atâta vreme cât jumătate de clasă sunt doar spectatori la ore nu putem vorbi de școală online (pentru că ei nu interacționează cu profesorul și colegii deloc). Cum de se prezintă că un laptop și o cameră web pot asigura accesul la școala online în condițiile în care profesorul și copiii nu au lavalieră? 4. ÎN CONDIȚIILE NEVOII ASIGURĂRII UNEI ATENȚII SPORITE IGIENEI ȘI CURĂȚENIEI, CE MĂSURI S-AU LUAT PENTRU MĂRIREA NORMELOR PERSONALULUI AUXILIAR ȘI DIN CE BANI VOR FI PLĂTIȚI? 5. SOLICITĂM GUVERNULUI SĂ TRANSPARENTIZEZE INFORMAȚIILE CENTRALIZATE LA NIVEL DE UNITATE DE ÎNVĂȚĂMÂNT CU PRIVIRE LA INFRASTRUCTURA DE SĂLI, DOTARE CU ECHIPAMENTE NECESARE ȘCOLII ONLINE, GRADUL DE ACOPERIRE CU CADRE DIDACTICE ȘI PERSONAL AUXILIAR. Este un demers vital pentru ca intervenția să poată fi făcută rapid. Am văzut cu toții capacitatea de mobilizare exemplară a societății civile în perioada stării de urgență, credem că ne putem baza pe mobilizarea românilor în situații limită, dar pentru aceasta este nevoie ca cei care pot să ajute să aibă acces la informații. Analizele realizate în cadrul Consiliului Național al PSD pun în evidență că domeniul educației este unul în care interesul național trebuie să primeze, dar modul în care Ministrul Educației a înțeles să acționeze în cele 6 luni de pandemie pentru a pregăti noul an școlar arată că actualul Guvern desconsideră total importanța școlii. Ministerul Educației și Cercetării a primit idei/soluții/propuneri din partea tuturor partidelor politice, o mulțime de experți s-au declarat dispuși să se implice pentru a oferi soluții viabile pentru începrea anului școlar în condiții de siguranță. Ministrul Educației era obligat să catalizeze toate resursele de idei, în toată această perioadă, pentru a avea la dispoziție soluții în beneficiul școlii și a comunitășii educației din România. Din păcate, actualul Ministru a fost incapabil să acorde școlii românești toate resursele existente pentru că este un ministru cu capacități manageriale reduse și, putem spune, chiar iresponsabil. Logica electorală a PNL ajunge să prevaleze în fața intereselor națiunii. Din frica de a nu pierde și mai mult în sondaje, actualul guvern PNL e gata să sacrifice tot: sănătate, economie, pensii, salarii, educație, infrastructură, turism. Totul de dragul puterii! Nimic din ce a promis PNL la preluarea puterii în 2019 nu a fost îndeplinit. Există o premisă bună pentru digitalizare impusă de pandemie. Multe dintre primării au profitat de această oportunitate și au digitalizat administrația. Dar guvernul PNL a ratat acest obiectiv și în administrație, dar mai ales în educație. Așa zisa digitalizare a școlii este un eșec din start. Ministrul educației a promis la începutul lunii mai că va asigura echipamente pentru 250.000 de copii. Ceea ce înseamnă 9% din totalul de 2,8 mil de copii înscriși la școala. În realitate, avem peste 900.000 de copii care nu au acces la tabletă sau computer și Internet, toate necesare pentru educația on-line. Adică de 3,6 ori mai mult decât a estimat Ministerul Educației. Ce facem cu ceilalți 650.000 copii, proveniți mai ales din mediul rural și din familiile sărace? Îi abandonați? Cum vor învăța ei dacă le interziceți să meargă la școală și nu le asigurați condițiile pentru învățământ on line? În august, ministrul educației a anunțat triumfător demararea achiziției a 250.000 de tablete. Deși același ministru știa încă de la începutul lunii mai că pentru a putea face ȘCOALĂ/EDUCAȚIE pe dispozitive în România avem nevoie de aproximativ 900.000 de dispozitive. La 15 zile înainte de începerea școlii am aflat, de la televizor, din partea Primului Ministru, că Guvernul va achiziționa 70.000 – 80.000 de tablete în sistem centralizat, iar restul pot fi cumpărate direct de școli sau de primării, banii urmând să le fie rambursați. Dar școlile și primăriile sărace nu au banii pentru a face achiziția nici cu promisiunea fermă că își vor recupera banii. Chiar dacă guvernanții au încercat să dea vina pe PSD justificându-și propria neputință, am înțeles despre ce este vorba: ae prevăteștr un alt furt al PNL, marcat de corupție în vremuri de pandemie. Deși suntem printre țările cu cel mai rapid Internet din lume, avem 52.000 de gospodării care nu au energie electrică și, implicit, vorbim aici de copii care nu au acces la școala online. Ce face guvernul PNL pentru acești copii? Nimic! De luni bune, acestor copii le-a fost interzis accesul la educație, le-a fost amputat viitorul. PSD consideră că e nevoie de o abordare integrată, prin care accesul la echipamente și la internet să fie precedat de accesul la energie electrică. Există fonduri publice pentru energie verde. De ce să nu redirecționăm acești bani către familiile și comunitățile defavorizate? De ce să nu montăm panouri solare sau generatoare eoliene în locurile izolate unde rețelele de distribuție clasică a energiei electrice nu pot ajunge? De ce să nu realizăm hotspoturi de Internet gratuite în astfel de comunități, care să le permită accesul la informație și la educație tuturor copiilor din familii nevoiașe sau din comunități izolate. Partidul Social Democrat cere guvernului condus de Ludovic Orban demiterea ministrului educației și cercetării, Monica Anisie. Vasile Dâncu Președintele Consiliului Național al PSD

Iliberalism și sindromul Trianon. Regimul Orbán și susținerea paralelismului etnic în Transilvania

NOTĂ: Articolul de mai jos a fost scris în ianuarie 2020 și a apărut în volumul Trianon, Trianon! Un secol de mitologie politică revizionistă, în coordonarea profesorilor VasIle Pușcaș și Ionel Nicu Sava, apărut la Editura Școla Ardeleană

La 21 mai 2020, Ungaria va dezveli, probabil într‑o jelanie națională, un Memorial Trianon, altul decât monumentul deja existent, de fapt o intervenție în arhitectura peisagistică a străzii Alkotmány, stradă aflată în legătură cu Piața Szabadság (Libertatea), lângă Ambasada SUA și Piața Kossuth, adică in imediata apropiere a Parlamentului Ungariei. Acolo, pe o rampă de vreo 100 de metri se vor găsi numele a peste 12.000 de localități care constituiau Magna
Hungaria, în indexul din 1913, dispuse aleatoriu. Chiar dacă proiectul a fost criticat de oponenții regimului de la Budapesta pentru revenirea la revizionism sau pentru că accentuează o nostalgie care nu folosește la nimic, această temă este fundamentul întregului discurs politic al partidului care conduce azi Ungaria, FIDESZ și care se legitimează politic prin folosirea memoriei istorice. „Sindromul Trianon” este cea mai bună motivație pentru un așa‑zis patriotism care este menit să‑i aducă pe toți maghiarii alături, chiar dacă această reunire în memoria istorică este una mai puțin glorioasă, mai degrabă o rană pe care politicienii și intelectualii maghiari o țin sângerândă de 100 de ani. FIDESZ a reușit astfel să monopolizeze națiunea și sentimentul național, dar și să diabolizeze opoziția cea trădătoare care nu ține cu poporul și care nu înțelege marea lui traumă istorică.

Politica recursului la memorie și sindromul Trianon

Când privim politica din Europa Centrală și de Est nu putem să nu observăm că „istoria contează”. Mai ales în cazul Ungariei, obiectul studiului nostru, vorbim despre o identitate națională defensivă care își are originea în controversata istorie a construirii națiunii și a statului ca un proces întrerupt și neterminat chiar înainte de aderarea la UE, portretizarea acestuia fiind o constantă luptă de libertate împotriva puterilor străine opresive. Majoritatea conceptelor modernității – europenizare sau occidentalizare – trebuie analizate pe fundalul acestei traiectorii istorice. Attila Ágh, scriitor, politolog și filozof maghiar, notează faptul că națiunile moderne care au apărut în Europa Centrală, în secolul al XIX‑lea au supraviețuit în forme mai mult sau mai puțin secularizate oferind drept exemplu Imnul Național Maghiar care este o rugăciune către Dumnezeu și care face referire constantă la „sindromul națiunii perdante” („the loser–nation syndrome”).

Finalul anilor 1980 a redeschis căutarea identităților, în primul rând pentru identitatea națională suprimată de comunism, iar după revenirea la democrația liberală scenariul „Întoarcerea în Europa” a fost unul de succes în țările din Europa Centrală și de Est datorită discursurilor legate de europenizare și modernizare, dar și pe fondul propagării mesajelor legate de excepționalismul unor țări precum Ungaria sau Polonia. Aceste curente au creat însă foarte mari așteptări din partea populației. Visul unei europenizări rapide în semi‑periferia Europei s‑a bazat pe cadrul conceptual al „faliei occidentale”, conform căreia se pot repeta evoluțiile rapide care au existat în Europa Occidentală după al Doilea Război Mondial[1], însă abordarea s‑a dovedit a fi mai degrabă una naivă și, în același timp, contraproductivă deoarece a condus la creșterea gradului de apatie, dar și de nemulțumire a populațiilor, cu precădere în anii 2000, la care s‑a adăugat și criza economică din 2008. În noua situație, discursul public a fost divizat între două curente dominante: modernizarea centrată pe apartenența la UE și tradiționalismul centrat pe statul‑națiune, iar din cauza contextului de criză curentul tradiționalist a câștigat teren dovedindu‑se a fi și cel mai bun argument pentru a justifica retorica celor care promovau nevoia luptei împotriva dependenței de Bruxelles.

Discursul luptei pentru libertate s‑a dovedit a fi un „mit politic de succes” și a parcurs trei faze: faza „difuziunii”, faza „ritualului” și etapa „sacralității” (Della Sala, 2010, pp. 7-9[2]). În cea de‑a treia fază, discursul a fost preluat de către guverne ca o „mitologie oficială” (Akman și Kassim, 2010, p. 115[3]) pentru „oportunitățile discursive” (DOS), fiind propagate de către acestea prin toate mijlocele media publice, iar refuzul promovării acestuia era catalogat de către elita puterii drept o „înaltă trădare” a intereselor naționale. Abby Innes[4] a identificat două tipuri de evoluții politice în Europa Centrală și de Est, „statul capturat de partide” și „statul capturat de corporații”. În primul, motivația politică este dominantă pentru noua elită care transformă statul în funcție de valorile și așteptările ei. Așa s‑a întâmplat în Polonia și Ungaria, de aceea „pârghia UE este, în mod necesar, limitată” (Innes, 2014: 101). Pe fondul declanșării unei crize mai profunde și mai devreme, Ungaria este cel mai negativ exemplu care ilustrează dictaturile de catifea (Krasztev & van Til, 2015[5]).

FIDESZ, partidul național‑populist ungar, s‑a bazat pe un discurs tradițional‑istoric construit pe „trecutul glorios care nu a fost niciodată”, adică pe Ungaria Mare, apărând întreaga Europă (creștină) timp de secole, dar devenind ulterior o victimă a invaziei marilor puteri. Lupta pentru libertate împotriva puterilor străine a fost întotdeauna una dintre temele principale de discurs politic din Ungaria, astfel încât a fost ușor pentru FIDESZ să contureze ca bază pentru discursul său politic istorica dependență Viena‑Moscova‑Bruxelles. Acesteia i s‑a adăugat trauma „dezmembrării” Ungariei după Trianon și prin „trădarea” de la Yalta a puterilor occidentale, după cel de‑al Doilea Război Mondial.

Această construcție ideologică a fost nucleul discursului politic al FIDESZ promovat de liderii‑cheie și mai ales de Viktor Orbán în mai multe discursuri, cu precădere în zilele sărbătorilor naționale, drept „călătoria maghiară înapoi în trecut” (Helgesen, 2014[6]). În discursul naționalist‑populist al FIDESZ, Ungaria și‑a pierdut suveranitatea în 1944 odată cu ocupația germană și și‑a redobândit‑o tocmai în 2010, când al doilea guvern Orbán a produs noua Constituție (adoptată în 2011) și a restabilit continuitatea istorică. Această construcție ideologică se înscrie în tendința ”populism from above” și folosește memoria istorică pentru legitimarea regimului politic autoritar.[7]

Modelul Orbán al dictaturii de catifea reprezintă o amenințare reală pentru toate țările din Europa Centrală și de Est (ECE) și lansează câteva întrebări legitime: (1) de ce aceste țări – din ECE – au fost atât de vulnerabile la criza globală de la finalul anilor 2000?; (2) care sunt factorii responsabili pentru reacțiile negative la criza internă în anii 2010?; (3) cum sunt posibile reacțiile care pretind că este necesară consolidarea politicilor dictaturilor de catifea pentru a apăra țările de „noi invazii” în cazul crizei refugiaților?

FIDESZ practică, în mod consecvent, un discurs dublu care imită un comportament pro‑UE pentru publicul internațional și diametral opus atunci când se adresează publicului intern. Este cunoscut însă faptul că dictaturile de catifea nu vizează convingerea majorității, ci au ca obiectiv mobilizarea minorității active, încăpățânată și reducerea la tăcere a majorității formând un consens permisiv în jurul discursului dominant.

Recursul la memorie, ca dimensiune esențială pentru legitimitatea politică a FIDESZ, a apărut într‑unul dintre primele discursuri publice ale liderului ungar Viktor Orbán, susținut în 16 iunie 1989, cu ocazia rememorării Revoluției Maghiare de la 1956. Considerat a fi unul dintre momentele care au marcat cariera sa politică, Orbán a solicitat în acel discurs retragerea trupelor sovietice din Ungaria și sfârșitul „dictaturii comuniste”[8].

Per ansamblu, în discursul FIDESZ, maghiarii sunt portretizați ca fiind o națiune care a suferit mult timp de jugul opresiunii externe, actorii principali fiind otomanii, habsburgii, sovieticii și, în cele din urmă, europenii prin evocarea unor momente‑cheie care să susțină această teorie și să genereze sentimentul de apartenență și mândrie națională: Tratatul de la Trianon (1920), ocupația nazistă (1944–1945) și perioada socialistă (1948–1990). Istoria este utilizată de FIDESZ ca un instrumentum regni pentru a contura și răspândi ideea că, pentru națiunea maghiară, independența este importantă întrucât a fost încălcată în repetate rânduri, iar acum FIDESZ dorește să o restaureze și să o protejeze.

Întrucât recursul la memorie este utilizat în competiția electorală actuală din Ungaria (Mink și Bonnard, 2010[9]), legitimarea acestuia face ca acest tip de politică să poate fi utilizată atât pentru dispute politice interne, la nivelul unei societăți, dar și inter‑statale. Cu toate acestea, deși aceasta este doar o distincție tipică, analizarea dimensiunilor interne și externe, ca două straturi distincte care sunt afectate de politica memoriei ne permite să identificăm diferite declinări ale acestui tip de politică. Ambele dimensiuni se încadrează într‑o piatră de temelie a proiectului politic global menționat mai sus, pe care FIDESZ a realizat‑o[10].

În prima fază a vieții sale politice, între înființarea sa din 1988 și aderarea Ungariei la UE, în 2004, FIDESZ a urmărit întotdeauna o politică pragmatică, arătând un grad ridicat de adaptabilitate. Fiind perceput, la început, ca un partid liberal și moderat de dreapta, a avansat, treptat, puncte de vedere mai conservatoare, pentru ca mai apoi să se așeze din punct de vedere doctrinar pe locul fostului Forumului Democrat Maghiar (Fowler 2006[11]; Oltay 2012[12]).
FIDESZ s‑a dovedit a fi foarte priceput în valorificarea pasivității adversarilor săi politici, iar această capacitate a fost confirmată și în domeniul politicii memoriei. Când a fost restabilită o democrație pluralistă în Ungaria, principalii adversari ai FIDESZ, adică social‑democrații și liberalii, nu au arătat niciun angajament puternic de a concepe propria lor viziune globală asupra istoriei și au îmbrățișat mai degrabă retorica statelor din Europa Centrală care reveneau în Europa, viziune ilustrată cel mai bine de Milan Kundera în conceptul „Un Occident kidnappé” (1983)[13]. Statele din Europa Centrală nu au împărtășit, însă, aceeași rațiune în spatele poziției lor similare față de istorie. Calculul politic a fost motivul principal al reticenței postcomuniste de a trata istoria: într‑un moment istoric în care acest sistem social era înfățișat ca o dictatură care își oprimase cetățenii timp de jumătate de secol, detașarea de moștenirea comunistă era convenabilă politic și din rațiunea de a evita orice referire la trecutul sensibil. Pentru liberali însă, a fost mai mult o problemă de valori ideologice conform cărora istoria trebuia tratată doar de istorici profesioniști, iar politica trebuie să se abțină de la manipularea istoriei, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în comunism. Drept urmare, în cei 14 ani ai perioadei de preaderare la UE, atât post‑comuniștii, cât și liberalii nu s‑au angajat să elaboreze o narațiune coerentă pentru a încorpora tranziția maghiară și urmările acesteia într‑o perspectivă istorică mai largă și atrăgătoare.

FIDESZ a reclamat adesea lipsa unui pluralism satisfăcător între istoricii maghiari, susținând că temele și evenimentele cheie din istoria maghiară, cum ar fi Tratatul de la Trianon, perioada interbelică și Revoluția maghiară din 1956, au fost descrise doar dintr‑o perspectivă și a susținut că istoriografia maghiară ar trebui să fie supusă unui proces de reechilibrare, dând voce și relevanță publică opiniilor care au fost marginalizate cu precădere în perioada comunismului. Astfel, în 2 ianuarie 2014, are loc înființarea Institutului Veritas, instituție care poate fi considerată chintesența politicii bazată pe recursul la memorie a FIDESZ. Pe site‑ul de prezentare a Institutului se face referire clar la necesitatea stabilirii adevărului istoric și este explicată rațiunea înființării: guvernul a fondat acest institut cu „scopul explicit de a studia și reevalua cercetările istorice din ultimii o sută cincizeci de ani ai Ungariei, în special a acelor evenimente istorice care au generat multe dezbateri, dar care nu au ajuns niciodată la un consens” și cu scopul de a „readuce națiunea la adevăratul său destin, adevărata direcție istorică”[14].

Trei teme principale sunt în atenția Institutului: 1. Ungaria post‑compromis: Tratatul de la Trianon, care este identificat drept „cea mai mare tragedie a Ungariei din secolul al XX‑lea, ale cărei răni rămân deschise chiar și astăzi”; 2. epoca interbelică; 3. epoca postbelică, încercând să evalueze „dacă poporul maghiar și‑a acceptat pasiv situația [comunismul] fără a protesta sau dacă a existat rezistență”.

Nu în ultimul rând, analiștii politici[15] vorbesc despre strategia FIDESZ de a pune semnul egal între dictatura nazistă și comunism, iar acțiunea care a exemplificat cel mai elocvent această ideea a fost înființarea Muzeului Casa Terorilor (Terror Háza Múzeum), situată pe bulevardul Andrássy din Budapesta, într‑o clădire unde a funcționat atât sediul Partidului Național Socialist Maghiar, condus de Ferenc Szálasi, dar ulterior și Autoritatea pentru Protecția Statului (poliția secretă a regimului comunist, din 1948 până în 1956) care a torturat și ucis mulți dintre contestatarii regimului. Conform site‑ului oficial – www.terrorhaza.hu, Ungaria a trebuit să lupte împotriva a „două sisteme, cele mai crude ale secolului XX”, adică nazismul și socialismul, pentru a redobândi „libertate și independență”, datorită sacrificiului luptătorilor pentru libertate. Directorul Muzeului, istoricul Mária Schmidt, este considerat a fi „ideologul principal al opiniilor foarte controversate ale guvernului actual asupra istoriei” datorită activității ei în promovarea unei interpretări revizioniste a celui de‑al Doilea Război Mondial și Holocaustului (Balogh, 2014a[16]).

Al doilea eveniment istoric fundamental care continuă să joace un rol în politica externă a Ungariei – Tratatul de la Trianon din 1920 – este mult mai adânc înrădăcinat în fondul ideologic și istoriografic al lui FIDESZ. Etichetată drept „stat învins” la sfârșitul Primului Război Mondial, Ungaria a fost „dezmembrată”, pierzând aproape două treimi din teritoriul pe care îl avea sub dubla monarhie austro‑ungară. Alături de aceasta, o parte considerabilă a populației sale se află acum într‑unul dintre statele care s‑au format ulterior (mai ales în Cehoslovacia și România). De atunci, problema minorităților maghiare din străinătate a fost percepută ca un subiect viu și fundamental, care merită un interes deplin și este demonstrată de rolul foarte puternic jucat de vicepremierul pentru comunitățile maghiare din străinătate.

Acordarea cetățeniei ungare maghiarilor din afara granițelor, care au avut strămoși maghiari înainte de 1920 sau între 1938 și 1945, a fost o strategie a FIDESZ care face parte din proiectul mai larg de legitimarea politică prin recursul la memorie.

Din perspectiva unor istorici maghiari însă, modul în care FIDESZ utilizează în retorica sa Tratatul de la Trianon este o strategie politică permanentă și nu una întemeiată în mod obligatoriu pe istoriografie. Potrivit lui Gábor Egry, director al Institutului de Istorie Politică de la Budapesta, în ciuda dorințelor naționaliștilor maghiari de a înfățișa acest eveniment ca fiind o traumă națională, nu există o bază solidă pentru interpretarea Trianonului ca fiind o experiență traumatică, ci, mai degrabă, „există un concept de traumă culturală care postulează că traumele s‑ar putea dezvolta printr‑un efort mediat conștient de actorii din sfera publică și care, prin eforturi repetate […], pot educa practic populația că există ceva care le‑a fost traumatic”[17]. Memoria Tratatului de la Trianon, ca narațiune a suferinței comune, poate fi creată și diseminată doar într‑o perioadă în care niciun martor viu al evenimentului nu ar fi pus la îndoială afirmația acceptată pe scară largă că împărțirea țării a fost trăită imediat și exclusiv ca o tragedie de către populație. O astfel de interpretare oferă Guvernului de la Budapesta oportunitatea de a exploata semnificații simbolice pentru a‑și desfășura politica externă regională, precum și pentru a abate atenția publicului de la problemele interne, jucând cartea naționalistă. Cu toate acestea, analiștii politici notează că, în timp ce FIDESZ acordă acum o importanță majoră comemorării Tratatului de la Trianon, poziționându‑l ca fiind o catastrofă națională ale cărei consecințe dezastruoase încă îi bântuie pe ungurii în ziua de azi, atitudinea FIDESZ față de acest eveniment istoric nu a fost consecventă. În sprijinul acestei idei este elocvent momentul din anul 1990, când președintele Parlamentului, György Szabad, a cerut Adunării Naționale să comemoreze 70 de ani de la Tratatul de la Trianon, iar membrii FIDESZ au părăsit sala în semn de protest (Nyyssönen, 2002[18]). Prin urmare, putem observa chiar în chestiunea Tratatului de la Trianon atitudinea „pragmatică” a FIDESZ în ceea ce privește memoria colectivă. FIDESZ și‑a adaptat constant discursul în ceea ce privește memoria colectivă la diferite audiențe și contexte și este modelată de diferite interese, în funcție de prioritățile de moment din politica internă și externă. Astfel, exploatând dezamăgirea populației față de democrație și de modelul neoliberal de la care oamenii au avut așteptări majore după 1990, FIDESZ a valorificat‑o oferind populației o versiune alternativă a istoriei[19]. Diferite acțiuni precum ridicarea de monumente, redenumiri ale străzilor, politica educațională cu accent pe selecția manualelor, organizarea de evenimente și comemorări publice, alături de discursul politic explicit demonstrează politica FIDESZ de a propaga puncte de vedere specifice cu privire la istoria maghiară. Dintre acestea putem aminti: egalizarea nazismului și a comunismului sub steagul „totalitarismului”, auto‑victimizarea națiunii ungare, omogenizarea ideală a națiunii care acoperă conflictele subnaționale, precum și anihilarea stângii istorice prin ștergerea legitimității acesteia și reabilitarea perioadei interbelice și a figurilor maghiare din acea etapă care au avut legătură cu înfrângerea responsabilităților statului maghiar pentru politicile anti‑evreiești înainte și în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial[20].

II. Ungaria de la politica memoriei, la protecția minorităților.

Uniunea Europeană a sesizat, mai ales după terminarea conflictului EST‑VEST ca există în Europa politici ale memoriei de natură conflictuală care afectează puterea de construcție a unei Europe unite, bazate pe valori comune și pe identificare, pe baza unei cetățenii civice. Sunt așa‑numitele „regimuri memoriale”, cum le numește Johann Michel[21]. Politicile europene au încercat să inhibe aceste memorii contradictorii, prin diferite forme de colaborare în care actorii au fost obligați să se poziționeze neconflictual sau colaborativ, cum sunt fondurile transfrontaliere prin care vecinii fac proiecte comune, în care sunt obligați să conlucreze în cheltuirea banilor europeni. Principala temă de acest fel a fost „Problema Trianon”, deoarece această pierdere masivă de teritorii a Ungariei a creat o politică a memoriei conflictuale care a fost mascată și oarecum inhibată doar în perioada comunistă, în numele internaționalismului proletar. În 2001, prin Legea Statutului, Ungaria a deschis conflicte cu țările vecine prin acordarea dublei cetățenii, justificând acest lucru la Bruxelles prin tratamentul discriminatoriu aplicat minorităților, chiar dacă toate țările respectau toate criteriile UE. În conflictul născut, Ungaria a reușit să preseze destul de mult intrarea pe agenda europeană a problemei legăturilor Budapestei cu minoritățile și chiar o anumită trecere de la teme precum „reunificarea națiunii maghiare” (așa cum era prezentată în discursul intern), la o temă cu aspect mai civic „apărarea drepturilor minorităților naționale”[22] – cum era prezentată la Bruxelles. Negocierile cu caracter diplomatic realizate de UE au fost destul de puțin eficiente, iar mobilizările consecvente și gălăgioase ale politicienilor de la Budapesta au reușit să includă în tratatele comunitare categoria „minorități naționale”.

Încă din 1990, Tratatul de la Trianon și trauma deschisă de acesta au devenit temele cele mai importante de mobilizare în spațiul politic maghiar. Privit ca o lovitură dată în inima națiunii maghiare, Budapesta leagă de Tratatul de la Trianon și principiul responsabilității guvernului maghiar față de maghiarii aflați în țările vecine, mai ales față de cei din Transilvania, pe baza a două direcții care coexistă în definirea națiunii: una politică sau civică, ce definește populația dintre frontiere și una etno‑naționalistă, care înglobează toate teritoriile unde maghiarii au o pondere semnificativă[23]. De fapt, în 1989, una dintre primele modificări din Constituția Ungariei a fost mențiunea „Republica Ungaria se consideră responsabilă de soarta maghiarilor care locuiesc în afara granițelor și favorizează menținerea legăturilor lor cu Ungaria” – art. 6, alin. 3. Între 1990 și 1998, „doctrina Antal” a consolidat un triptic format din: asumarea protecției diplomatice a minorităților naționale, crearea unui model central european de tratare a minorităților, principiul consultării minorităților.

Odată cu anul 1998 lucrurile s‑au schimbat mult, deoarece programul politic al FIDESZ‑MPP, alianța condusă de FIDESZ, punea în miezul politicii voința de a „promova interesul național, adică interesele tuturor maghiarilor din bazinul carpatic și din restul lumii” și vorbește pentru prima dată de „relațiile inter–ungurești” pentru acordarea de sprijin deplin populației maghiare din statele vecine. Ideea era că, în acest fel, Ungaria se poate folosi de integrarea europeană și regulile ei pentru a depăși trauma cauzată de Trianon, iar „patria mamă” să‑și poată aduce acasă fii risipiți în alte țări.

Pe plan politic, etalonul european a vizat, în primul rând, legitimarea unei „politici naționale” percepută în țările vecine drept implicit iredentistă și văzută în Europa de Vest drept o sursă potențială de conflict. Liderii maghiari au prezentat minoritățile naționale ca fiind un vector al cooperării transfrontaliere și al stabilității regionale, preluând noțiunile de „regionalism”, „subsidiaritate” sau „descentralizare”, promovate de organizațiile europene. În anii următori, oficialii unguri au presat continuu la Bruxelles și Washington pentru a fi priviți ca gardieni ai drepturilor minorităților în Europa și pentru a impune criterii legate de acest fapt în evaluarea țărilor aflate în procesul de aderare. După aderarea la Consiliul Europei, în noiembrie 1990, Ungaria a încercat să semneze tratate bilaterale care conțin clauze pentru protecția minorităților naționale cu România și Slovacia și fiindcă acestea au refuzat a făcut tot posibilul ca să le blocheze aderarea. Aceste acțiuni au fost tot timpul acompaniate de încercarea de a impune pe agenda majorității organizațiilor europene norme juridice care să statueze vinovății ale statelor în nerespectarea drepturilor minorităților și să justifice cererile de autonomie. Chiar dacă aceste cereri excedau cadrul juridic al integrării și mulți politicieni occidentali le vedeau periculoase pentru propriile state, după 1990 s‑au adoptat două convenții specifice, Carta Limbilor Regionale sau minoritare europene (1992) și Convenția‑cadru pentru protecția minorităților naționale (1995). Aceste texte nu au fost ratificate de majoritatea țărilor europene, dar au constituit un motiv important de propagandă și de activare a minorităților din România și Slovacia, mai ales în perioadele electorale.

Guvernele maghiare au reușit unele succese cum ar fi Declarația finală a Pactului de stabilitate, adoptată în 1995, care a statuat că soluționarea litigiilor bilaterale să fie o condiție necesară pentru aderare, invitând statele în cauză să „aprofundeze relațiile lor de bună vecinătate în toate aspectele lor, inclusiv în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale”[24]. Chiar dacă erau afirmate unele standarde, acestea nu erau clare, nici universal valabile, iar cerințele comunitare pentru protecția minorităților naționale variau de la o țară candidată la alta, în conformitate cu criterii politice sau legale (Hughes și Sasse, 2003[25]). Probabil că, din această cauză, tratatele comunitare au ignorat drepturile minorităților naționale, a căror respectare constituia o obligație impusă numai statelor candidate. Nici când s‑a revizuit Tratatul privind Uniunea Europeană la Amsterdam, în 1997, și în 2001, la Nisa, acquis‑ul comunitar nu a menționat drepturile minorităților naționale, cu toată presiunea Ungariei.

După aceste tatonări, Ungaria a construit cel mai important instrument pentru folosirea memoriei Trianonului în scopul legitimării politice, dar și reconstrucției identitare: Legea Statutului. Prezentat la Bruxelles ca un instrument neconflictual de protejare a identității maghiarilor de peste hotare, Legea Statutului a fost însoțită de un organism politic prin care a fost promovată – „Conferința inter‑maghiară permanentă” – creată în 1992 și care, conform unui ministru de atunci, întruchipează națiunea maghiară cu 15 milioane de membri. Legea presupunea inclusiv emiterea unui document, cu valoare de pașaport, un fel de certificat de naționalitate maghiară. Viktor Orbán a prezentat această lege, respinsă de țările vecine, ca fiind o mare contribuție pe care Ungaria o aduce la viitorul Europei, amintind că Europa nu este o uniune de state sau de regiuni, ci este o Europă a comunităților.

În această concepție, națiunea maghiară, deși separată de diferite frontiere de stat, ar fi unită într‑o entitate supranațională unică dacă toate statele vecine ale Ungariei a adera la UE. În mod firesc, toate țările vecine Ungariei au observat și acuzat faptul că Legea Statutului este un atac implicit la prevederile Tratatului de la Trianon. Dar raportul Comisiei de la Veneția, deși a criticat unele aspecte cum ar fi extrateritorialitatea legii sau alte aspecte discriminatorii, mai degrabă a legitimat protecția minorităților în străinătate. Comisia de la Veneția nu a căutat să efectueze o mediere între țările aflate în litigiu, rămânând un document destul de general și consensual, pentru ca, mai târziu, parlamentarul olandez Erik Jürgens să îl catalogheze prea general și inaplicabil, chiar prea favorabil, cerând chiar abandonarea Legii Statutului. Jürgens a vorbit despre aspectele de „prozelitism pro‑ungar” și intenția implicită de a aneantiza Tratatul de la Trianon.

După 2003, Ungaria a negociat cu România și Slovacia un text mult schimbat, care urma să devină caduc peste 3 ani, atunci când cele două țări deveneau membre cu drepturi depline în UE. Dar Legea Statutului își făcuse efectul: a retrezit „națiunea” maghiară de pretutindeni și a reușit să dea o justificare juridică și o legitimare politică unui iliberalism pe care Viktor Orbán a reușit să‑l pună în practică perfect și fără a suferi prea mult în domeniul sancțiunilor internaționale. „Reunificarea virtuală” a națiunii maghiare era deja realizată și de aici o deteriorare a climatului interetnic din țările vecine, dar și un bazin important de votanți pentru Viktor Orbán.

Se poate observa aici că politica memoriei arată în Uniunea Europeană jocurile de interese momentane, iar lipsa unor instrumente de decizie și a unor cadre precise de legiferare a permis actorilor politici maghiari să influențeze agenda europeană și chiar să impună codificarea progresivă legată de o categorie inventată, special pentru Ungaria și țările vecine, categoria de „minoritate națională”, neaplicată în alte țări și alte realități europene. Aceasta a permis Ungariei, conform opiniei politicienilor de la Budapesta, să scape de acuzațiile de iredentism sau de acuzele privind tendințele de modificare a frontierelor. Chiar dacă nu a reușit să refundamenteze conceptul de națiune, Legea Statutului a fost urmată de multe inițiative ale guvernelor maghiare ulterioare, toate reușind să consolideze în mentalul colectiv, dar chiar și pe agenda europeană, „nedreptatea de la Trianon”. În fine, cum scrie Neumayer[26], studiul atent al cazului cu privire la Legea Statutului ne arată limitele europenizării problemelor de memorie: în ciuda rezolvării conflictului din 2001‑2003 și a consolidării standardelor legale pentru protecția minorităților naționale permise de Tratatul de la Lisabona, persistența regimurilor antagonice ale memoriei naționale articulate cu concepții adânc înrădăcinate ale națiunii, poate sugera relansarea tensiunilor bilaterale între statele membre ale UE.

III. Percepția Ungariei și a maghiarilor în România

Într‑o anchetă de opinie realizată de Institutul Român pentru Evaluare si Strategie – IRES, în 2013[27], relațiile României cu Ungaria erau văzute drept bune de către 56% dintre persoanele intervievate, cărora li se adaugă 1% care consideră că sunt foarte bune. Aceste relații au fost văzute drept proaste sau foarte proaste de către 31%, respectiv 8% dintre persoanele intervievate. Femeile tind să evalueze aceste relații mai pozitiv decât bărbații, la fel persoanele sub 50 de ani, comparativ cu cele trecute de această vârstă. Când vine vorba despre relațiile României cu alte țări ale Uniunii Europene, acestea sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievați, în timp ce 6% le văd drept foarte bune; în același timp 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept foarte proaste. Nu apar diferențe semnificative în percepția participanților la studiu în funcție de caracteristicile lor socio‑demografice sau de mediul sau zona de rezidență.

Țara pe care românii o consideră în cea mai mare proporție drept prietenă a României este Spania (88%), aceasta fiind urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%), Austria (82%) și SUA (80%). Cele care sunt văzute drept mai puțin prietenoase la adresa României sunt Franța (pe care 13% o consideră mai degrabă dușman, deși 78% o văd drept mai degrabă prieten), Marea Britanie (11% dușman vs. 75% prieten), Rusia (27% dușman vs. 50% prieten) și Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten). Cu cât sunt mai în vârstă sau mai puțin educați, cu atât respondenții tind să considere în măsură mai scăzută cum că Rusia ar fi mai degrabă dușman decât prieten al României; atunci când vine vorba despre relațiile cu Ungaria, în schimb, cu cât respondenții sunt mai tineri, cu atât le evaluează mai pozitiv, în timp ce distribuirea conform școlarității rămâne valabilă. Respondenții din Transilvania și Banat tind să evalueze relațiile cu Ungaria într‑o lumină mai pozitivă decât cei din Sudul țării și cei din Moldova.

Imaginea relațiilor interetnice din România. Analizând relațiile din ultimii ani dintre români și maghiarii din România, 58% spun că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune; cumulativ, 34% dintre intervievați ar spune că acestea au fost mai degrabă proaste sau foarte proaste. Cu cât sunt mai educați, cu atât respondenții dau un răspuns pozitiv în proporție mai ridicată la această întrebare. Respondenții din Transilvania și Banat evaluează relațiile dintre români și maghiarii din România drept foarte bune sau bune în cea mai ridicată măsură (72%), iar cei din Moldova în cea mai scăzută măsură (56%). Relațiile dintre români și etnicii germani care locuiesc în această țară sunt văzute drept bune sau foarte bune de către majoritatea intervievaților – 89%. Doar 6% dintre aceștia tind să le considere drept mai degrabă proaste sau foarte proaste.

Studiul IRES relevă o părere foarte bună a locuitorilor români despre maghiari, astfel, 73% dintre cei care au participat la sondajul de opinie declară că au o părere bună sau foarte bună despre acest grup etnic. O părere proastă despre maghiari se reflectă în proporție mai mare în categoria persoanelor cu studii elementare (27,8%), decât în rândul absolvenților de studii medii (16,3%) și superioare (8,1%).

Ardelenii (69,7%), în general, declară în mai mare măsură decât locuitorii din zona de sud (59,6%) și Moldova (60,6%) că au o părere bună despre etnicii maghiari. O proporție semnificativă dintre participanții la studiu, 57%, declară că au vizitat Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%), vizite la prieteni și rude (12%), afaceri (7%) sau au fost doar în trecere (25%). În acest context, subiecții se declară interesați în foarte mare măsură de vizitarea celor două județe în scopuri turistice (82%). Din nou, tinerii manifestă o atitudine mai deschisă, 91% dintre cei între 18 și 35 de ani fiind interesați de a vizita Harghita sau Covasna, spre deosebire de alte categorii de vârstă, unde acest interes este mai puțin intens: 36‑50 ani – 85, 4%, 51‑65 ani – 81%, peste 65 de ani – 64, 6%. De asemenea, concomitent cu creșterea gradului de educație crește și interesul turistic pentru cele două județe cu populație majoritar maghiară. În același studiu empiric, relațiile dintre românii și maghiarii din România sunt privite drept mai bune decât înainte de 1989 de către 32% dintre respondenți, respectiv mai proaste de către 38% dintre participanții la studiu. Proporții mult mai mari dintre tinerii între 18 și 35 de ani consideră că relațiile dintre cele două etnii sunt mai bune în prezent, decât cele din rândul persoanelor peste 65 de ani – 26, 5%.

Vizitarea Ungariei și părerea despre țara vecină. Cei mai mulți dintre români, 51%, nu au vizitat niciodată Ungaria. Bărbații, în proporție mai mare decât femeile au vizitat țara vecină României de mai multe ori (25,3% vs. 11,9%). De asemenea, concomitent cu creșterea nivelului de educație crește și proporția celor care declară că au vizitat Ungaria în repetate rânduri (Fără școală‑8 clase – 5,7%, Studii medii – 17, 7%, Studii superioare – 26,5%). Nu în mod surprinzător, cel mai probabil datorită apropierii fizice, locuitorii din Transilvania și Banat declară în măsură mai mare decât ceilalți locuitori ai țări că au fost de mai multe ori în Ungaria.

În general, opinia românilor despre Ungaria este mai degrabă pozitivă. Conform datelor, 28% dintre respondenți spun că au o părere foarte bună, iar 63% au o părere bună despre această țară. Educația intervine în modelarea opiniei despre țara vecină, respectiv 14,3% dintre respondenții cu un grad scăzut de educație declară că au o părere foarte bună, în timp ce proporții mult mai ridicate dintre persoanele cu studii medii (29,3%) sau superioare (27,2%) împărtășesc această opinie.

Legea statutului și dubla cetățenie. Majoritatea românilor, 52%, privesc obținerea dublei cetățenii de către maghiari pozitiv, totuși o proporție însemnată a participanților la studiu dezaprobă inițiativa guvernului Orbán (părere proastă+foarte proastă – 41%). Părerile pozitive despre posibilitatea maghiarilor din România de a obține dublă cetățenie se reflectă mai intens în rândul tinerilor (18‑35 ani – 57, 6%), scăzând concomitent cu creșterea în vârstă a respondenților (36‑50 ani – 42, 8%, 51‑ 65 ani – 41, 2%, peste 65 de ani – 35, 4%).

Regiunea în care locuiesc persoanele care au participat la studiu pare, de asemenea, să influențeze opinia publică în ceea ce privește deținerea dublei cetățenii de către maghiarii din România. Astfel, proporții mai mari dintre respondenții din sud și Dobrogea (33%), respectiv Moldova (34, 3%) declară că au o părere proastă despre acest aspect decât transilvănenii și bănățenii (24, 4%). De asemenea, gestul unor președinți de consilii județene din Transilvania, deci funcționari ai statului roman, de a cere cetățenia maghiară este profund dezaprobat de către români – 70%. Mai mult, majoritatea respondenților, 56%, consideră că aceștia își vor schimba atitudinea față de România după obținerea cetățeniei ungare.

Distanța socială mică dintre românii și maghiarii din România. Per ansamblu, cifrele nu relevă atitudini ostile față de maghiari, majoritatea românilor fiind de acord să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%). Românii sunt mai rezervați, însă, în ceea ce privește reprezentarea politică de către lideri maghiari (51% nu ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari).

Gradul de acceptare a unor colegi de muncă de etnie maghiară crește concomitent cu nivelul de educație astfel: fără școală – 8 clase – 69%, studii medii – 84, 9%, studii superioare – 96, 5%. De asemenea, tendința de acceptare a unor colegi de etnie maghiară se manifestă mai puternic în rândul orășenilor, dar și a locuitorilor din zona
Transilvaniei. Femeile, în măsură mai mare decât bărbații și persoanele cu studii superioare, în măsură mai mare decât cele cu un grad mai scăzut de educație declară că ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari.

Acceptarea unor vecini maghiari se manifestă mai puternic în rândul persoanelor cu studii superioare (91,9%), al celor care locuiesc în orașe (84%) și a celor care locuiesc în zona Transilvaniei și a Banatului (89,6%).

Prietenia cu etnicii maghiari este în proporție mai mare acceptată de către respondenții cu studii superioare, locuitorii din mediul urban și locuitorii din Transilvania și Banat.

50% dintre participanții la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească este unul negativ, și doar 39% că acesta este unul pozitiv. Tinerii cu vârste până în 35 de ani declară în proporție de 41, 6% că rolul UDMR este pozitiv, în timp ce proporții mult mai mici dintre persoanele mai în vârstă împărtășesc această opinie.

Arborarea steagului secuiesc. Arborarea steagului Ținutului Secuiesc, promovat de Ungaria ca semn simbolic al autonomiei a fost in multe situații subiect de scandal politic și mediatic. În momentul realizării cercetării, 8 din 10 participanți la studiu declarau că au auzit de diferitele scandaluri privind arborarea steagului secuiesc în diverse contexte.

Cei mai mulți dintre intervievați consideră că dreptatea este de partea celor care se opun folosirii acestui steag – 68%, în timp ce 17% le dau dreptate celor care susțin folosirea acestuia, iar 14% fie nu știu, fie nu doresc să răspundă la această întrebare.

77% dintre persoanele intervievate spun că au auzit de implicarea autorităților ungare în acest scandal, prin exprimarea sprijinului pentru folosirea steagului secuiesc, 79% dintre intervievați consideră că, deși au făcut‑o, autoritățile maghiare nu ar trebui să se implice. O proporție ridicată a intervievaților este de părere că un astfel de gest din partea autorităților ungare poate să afecteze relațiile dintre români și maghiari – 57% cu siguranță da, iar 25% probabil da. Două treimi (74%) dintre persoanele care au participat la acest studiu consideră, în același timp, că un astfel de gest poate afecta relațiile dintre România și Ungaria.

IV. Iliberalismul lui Orbán și ecoul lui în Transilvania

Am încercat să vedem într‑un studiu empiric, de tip anchetă de opinie, dacă presiunea continuă realizată de Ungaria, mai ales în ultimii ani, asupra populației maghiare din Transilvania, cu tema Trianon, are efecte asupra opiniei publice maghiare din aceasta zonă a României. Am pornit de la faptul că apropierea Centenarului Trianonului a produs în presa de limba maghiară o mai mare frecvență a temelor, suscitând și în presa română reacții, mai ales că acestea se contabilizau și la tema Centenarului statului național român. Cercetarea a fost realizată cu sprijinul echipei de la IRES[28] care a intervievat 659 de subiecți de etnie maghiară rezidenți în județele Harghita și Covasna, acolo unde maghiarii sunt majoritari, regiune care este continuu „ținta” comunicărilor și acțiunilor administrației de la Budapesta. Operatorii de interviu au fost, de asemenea, vorbitori de limba maghiară, astfel că rezultatele credem că au câștigat mult în fidelitate. În plus, peste jumătate din eșantion, a fost constituit din maghiari cu dublă cetățenie, aproape de proporția din populația reală unde din 1. 227. 623 de maghiari, 515.000 erau, în 2016, maghiari cu dubla cetățenie.

Lucrarea noastră nu caută să compare atitudinea maghiarilor față de Trianon cu cea manifestată față de alte teme ale climatului interetnic, căci unele studii realizate în ultimele decenii de autorul acestui articol sau de alți sociologi sunt relevante, ci am vrut să testam aderența sau inaderența la anumite „teze” importante ale „Problemei Trianonului”, cum sunt cunoașterea temei, atitudinea față de viitorul apartenenței Transilvaniei la România sau la Ungaria, discutarea imaginarului colectiv legat de Trianon, intensitatea și modalitățile de resimțire a „dramei”, care au fost instanțele socializante la aceasta temă. În fond, am vrut să examinăm modalitatea specifică în care tema „dramei” Trianonului acționează în cadrul memoriei colective a maghiarilor trăitori în Transilvania.

Trianonul și imaginarul colectiv maghiar

64% dintre maghiarii din eșantion care au auzit termenul „Trianon” au declarat că acesta le evocă ceva, bărbații într‑o proporție mai mare decât femeile, orășenii mai mult decât cei din rural și cei bătrâni mai mult decât cei tineri.

Tabel 1. Trianonul – imaginar colectiv

		Sex		Vârsta				Școlaritate			Mediu de rezidență
		M	F	18‑35	36‑50	51‑65	65+	Scăzută	Medie	Superioară	Urban	Rural
Când auziți termenul „Trianon”, vă evocă ceva?	Da	68%	60%	64%	59%	65%	72%	53%	68%	84%	71%	59%
	Nu	21%	31%	32%	24%	24%	22%	34%	23%	12%	26%	26%
	Nu răspund	11%	8%	4%	18%	11%	6%	13%	9%	4%	4%	14%

În privința conținutului de imagini evocate, cele mai multe corespund identității traumatizante transmise prin propaganda oficială a guvernului Orbán: pierderea Transilvaniei de către Ungaria, separare, dezmembrarea Ungariei mari, pierdere, doliu, tristețe, regret, resemnare, pierderea drepturilor populației maghiare. Este etichetat ca eveniment istoric, deci capătă o definire neutrală, doar de 16% din eșantion.

De altfel, la întrebarea „Credeți că Ungariei i s‑a făcut o nedreptate prin Tratatul de la Trianon, prin care a pierdut mai multe teritorii, printre care și Transilvania?”, eșantionul răspunde afirmativ într‑o proporție de 81%, doar 8% răspunzând negativ.

Analizând sursele de informare privind pierderea Transilvaniei de către Ungaria observăm că familia și școala sunt cele mai importante: 65% au auzit din familie, 54% de la școală, 45% din viața cotidiană, 41% din mass‑media.

Tabel 2. Sursele privind pierderea Transilvaniei de către Ungaria

De unde ați auzit despre pierderea Transilvaniei de către Ungaria?		Sex		Vârsta				Școlaritate			Mediu de rezidență
		M	F	18‑35	36‑50	51‑65	65+	Scăzută	Medie	Superioară	Urban	Rural
La școală	Nu	44%	48%	20%	52%	46%	78%	51%	44%	41%	47%	45%
	Da	56%	52%	80%	48%	54%	22%	49%	56%	59%	53%	55%
În viața de zi cu zi	Nu	56%	55%	55%	54%	50%	65%	69%	47%	51%	53%	57%
	Da	44%	45%	45%	46%	50%	35%	31%	53%	49%	47%	43%
În familie	Nu	48%	39%	53%	42%	36%	42%	50%	42%	30%	42%	45%
	Da	52%	61%	47%	58%	64%	58%	50%	58%	70%	58%	55%
În mass-media	Nu	59%	58%	62%	53%	59%	60%	61%	58%	56%	60%	58%
	Da	41%	42%	38%	47%	41%	40%	39%	42%	44%	40%	42%
Din cărți	Nu	95%	93%	96%	95%	98%	83%	91%	95%	96%	95%	93%
	Da	5%	7%	4%	5%	2%	17%	9%	5%	4%	5%	7%

Speranța privind posibilitatea recâștigării Transilvaniei, prezentă atât în discursurile extremiste ale unor politicieni unguri, din România sau din Ungaria, a fost testată prin întrebarea „Credeți că în viitor ar fi posibil ca Ungaria să recâștige Transilvania?”. Doar o treime (32%) dintre maghiarii din Harghita și Covasna se declară optimiști cu privire la această posibilitate, 55% nu mai cred că acest lucru ar fi posibil, iar 14% nu știu sau nu răspund. Speranța este mai prezentă în rândul celor aflați între 18 și 35 de ani (53%), din mediul urban.

Testând situația ipotetică a revenirii Transilvaniei la Ungaria, cea mai mare parte a eșantionului (48%) declară că nu ar avea nici de câștigat, nici de pierdut, dar există și o parte importantă a eșantionului (37%) care consideră că ar avea de câștigat, iar 5% cred că ar avea doar de pierdut.

Ungaria nu este văzută ca un pământ al făgăduinței pentru majoritatea maghiarilor din Transilvania, doar vreo 20% ar avea tentația să plece în țara vecină dacă ar avea o ocazie bună pentru a face asta.

Ultima temă a studiului a vizat evaluarea lui Orbán în postura lui de conducător, bun sau rău, unde doar două procente din populația maghiară din eșantion dezaprobă activitatea de lider al acestuia.

Am analizat și comportamentul diferențiat al maghiarilor cu cetățenie română și al celor cu cetățenie dublă, română și maghiară, cei care au beneficiat de Legea Statutului. În ceea ce privește imaginarul colectiv legat de Trianon, populația cu dublă cetățenie este mult mai racordată la aceasta temă, termenul duce la evocări mult mai bogate și într‑o proporție mai mare față de populația maghiară care are doar cetățenia română. Imaginarul de conflict este mai mult prezent în rândul maghiarilor cu dublă cetățenie, iar evocarea spontană a unor imagini neutre mai prezentă la populația care are doar cetățenia română. Și la alți indicatori cum ar fi speranța că Transilvania va reveni Ungariei, cei cu cetățenie dublă sunt mult mai ideologizați și mai activi, cred într‑o mai mare măsură în imperativele revizioniste, mai mult sau mai puțin ascunse, ale guvernelor de la Budapesta.

Concluzii

Cercetarea de mai sus a arătat în mod clar că Legea Statutului și propaganda guvernelor de la Budapesta au reușit să creeze, cel puțin în județele Harghita și Covasna, comunități care rezonează la proiectele Budapestei. Dacă unii cercetători maghiari vorbesc despre o influență mai slabă asupra tinerilor studenți sau elevi din Ungaria, politica lui „Nem! Nem! Soha!” influențează masiv, prin propagarea traumei de la Trianon și chiar printr‑un revizionism destul de manifest, comunitățile maghiarilor de dincolo de granițe. Iliberalismul lui Viktor Orbán influențează, de asemenea, relațiile diplomatice, dar și pe cele imagologice cu țările vecine, Ungaria fiind pe locul întâi în percepția publică a românilor pe lista „dușmanilor”. Iliberalismul este asumat deschis de Viktor Orbán care spunea că FIDESZ vizează construcția unui stat iliberal, un stat neliberal care nu respinge principiile fundamentale ale liberalismului, cum ar fi libertatea, dar nu face din această ideologie element central al organizării de stat, ci include o abordare națională diferită, specială.

În Transilvania, guvernul Viktor Orbán cheltuie sume importante de bani pentru a susține paralelismul etnic. Presă susținută din fonduri dedicate ale Guvernului de la Budapesta, școli sau grădinițe, stadioane și săli de sport sunt construite pentru ca maghiarii din
Transilvania să poată trăi „ca în Ungaria, nu ca în România” – după cum declara un oficial maghiar. Promițând „reunificarea virtuală” a națiunii, Ungaria a cheltuit în Transilvania peste 145 de milioane de euro în 2017 și o sumă similară în 2018, iar, în 2019, Ungaria a lansat fundația Pro Economica, prin care a promis să verse 312 milioane de euro sub formă de mici fonduri destinate dezvoltării agriculturii[29]. Niciodată însă nu știm destinația acestor sume și nici factura totală, deoarece guvernul Orbán nu face publice aceste date, nici chiar la cererea presei.

Rezultatul este unul care accentuează distanța socială mare și duce la un adevărat paralelism etnic, necesar guvernului Orbán inclusiv pentru o jumătate de milion de voturi de la cei cu dublă cetățenie.

Într‑un studiu longitudinal în care, pe baza unor analize secundare, s‑au delimitat câteva „tipuri ideale” ale manifestărilor identitare în spațiul transilvan, sociologul clujean Marius Lazăr realiza un „portret” al maghiarilor din secuime, în care notează că în cazul populației de aici este vorba despre subiecți a căror autoidentificare se face în termeni etnici, prin mențiuni precum „maghiar” și „maghiar ardelean”. Familiile maghiare sunt cvasi‑integral omogame, cu soțul sau soția de aceeași naționalitate. Interacțiunile predilecte sunt intra‑maghiare, la toate nivelurile, inclusiv familiale sau vizând încrederea și relațiile de prietenie – românii sau alte etnii fiind contactați mai mult vizual („îi cunosc din vedere”). Închiderea se asociază cu o slabă mobilitate teritorială, ”subiecții interacționează predilect cu alți maghiari și vorbesc întotdeauna în limba maghiară între prieteni și niciodată în limba română, chiar dacă parcursul școlar l‑au realizat, în mod egal, în românește și maghiară”. Sociologul clujean mai remarca tendința de autocompătimire identitară exprimată de acordul moderat cu enunțul: „Faptul că m‑am născut maghiar îmi face viața mai grea” se combină cu mândria de a fi maghiar și cu dezaprobarea totală a celor de altă etnie (români sau romi) – care în nici un caz nu „ar face lumea mai bună”. În fine, această formă de scepticism etnic, mai curând, se combină cu distanțarea fermă de statutul dat de cetățenia română, care este mai degrabă stigmatizant și cu retragerea sprijinului moral necondiționat acordat unui astfel de stat.[30]

Cazul recent din localitatea Ditrău (județul Harghita), unde comunitatea locală – aproape în totalitate de etnie maghiară – s‑a revoltat față de angajarea la brutăria din localitate a doi muncitori din Sri Lanka și și‑a manifestat îngrijorarea că acest fapt poate reprezenta un precedent periculos pentru prezervarea siguranței și tradițiilor locale, aduce o dovadă în plus că minoritățile maghiare din alte teritorii sunt o cutie de rezonanță mult mai bună decât societatea maghiară dintre granițele Ungariei pentru politicile separatiste și de stimulare a paralelismului etnic, promovate de Budapesta, sub regimul iliberal al lui Viktor Orbán. Maghiarii din zona Ținutului Secuiesc sunt ținuți în captivitatea coliviei etnice, iar blocarea integrării ca cetățeni ai statului român este un scop atins al regimului Orbán.

---

[1] M. Marcussen et al., “Constructing Europe? The Evolution of French, British and German nation state identities”, în Journal of European Public Policy, 1999, (6)4, 614 – 633.

[2] V. Della Sala, “Political Myth, Mythology and the European Union”, în Journal of Common Market Studies, Special Issue edited by V. Della Sala, 2010, 48 (1), 1 – 20.

[3] P. Akman& Hussein K. Hussein, “Myth and Myth-Making in the European Union”, în 201 Journal of Common Market Studies, 2010, 48 (1), 111 – 132.

[4] Innes, A. Innes, “The Political Economy of State Capture in Central Europe”, în Journal of Common Market Studies, 2014, (52)1, 88 – 104, Special Issue on Eastern Enlargement Ten Years On.

[5] P. Krasztev & J. van Til (eds.) (2015). The Hungarian Patient: Social Opposition to an Illiberal Democracy, Budapest: CEU Press, 2015, p. 389.

[6] V. Helgesen,”Hungary’s journey back into past”, în Financial Times, 29 August 2014/ http://www. ft. com/intl/cms/s/0/2234f99a-2942 – 11e4 – 8b81 – 00144feabdc0.

html#axzz3Bko4IFrW/

[7] T. Benner &W. Reinicke, “Fixing Europe’s Orbán Problem”, în Project Syndicate (2014)/

http://www. project-syndicate. org/print/thorsten-benner-and-wolfgang-h--reinicke-demandthat-eu-leaders-force-hungary-s-authoritarian-prime-minister-to-change-course./

[8] Z. Kovacs, 2014. “Imre Nagy Reburied, Viktor Orbán’s Political Career Launched 25 Years Ago Today”, în The Budapest Beacon (2014) June 16. / http://budapest- beacon. com/politics/imre-nagy-reburied-viktor-Orbáns-political-career-launched-25-years- ago-today/8864. /

[9] G. Mink, P. Bonnard, (eds), Le passé au présent: Gisements mémoriels et actions historicisantes en Europe centrale et orientale (Past to Present: Memory Deposits and Historicizing Actions in Central and Eastern Europe). Paris: Michel Houdiard Éditeur, 2010.

[10] S. Benazzo, Not All the Past Needs To Be Used: Features of Fidesz’s Politics of Memory, în Journal of Nationalism, Memory & Language Politics, Volume 11 Issue 2, DOI 10. 1515/jnmlp-2017-0009

[11] B. Fowler, “Nation, State, Europe and National Revival in Hungarian Party Poli-

tics: The Case of the Millennial Commemorations”, în Europe-Asia Studies, 2004, 56 (1): 57–83.

[12] E. Oltay, Fidesz and the Reinvention of the Hungarian Center-Right. Budapest: Századvég Kiadó, 2012.

[13] M. Kundera, 1985. “Un Occident kidnappé ou la tragédie de l’Europe centrale” (A Kidnapped West, or the Tragedy of Central Europe), 1985, Le Débat 5 (27): 3-23.

[14] https://www. veritasintezet. hu/en/

[15] L. Neumayer, “Integrating the Central European Past into a Common Narrative: The Mobilizations Around the ‘Crimes of Communism’ in the European Parliament”, în Journal of Contemporary European Studies, 2015, 23 (3): 344–63.

[16] E. Balogh, “Maria Schmidt’s Revisionist History of World War II and the Holo- caust. Part I,” The Hungarian Spectrum (blog). 2014, June 9. / http:// hungarianspectrum. org/2014/06/09/maria-schmidts-revisionist-history-of-world-war-ii- and-the-holocaust-part-i/.

[17] Interviu cu Gábor Egry, martie 2017, prezentat în S. Benazzo, Not All the Past Needs To Be Used: Features of Fidesz’s Politics of Memory, Journal of Nationalism, Memory & Language Politics, Volume 11 Issue 2, DOI 10. 1515/jnmlp-2017-0009

[18] H. Nyyssönen, “History in the First Parliament: The Politics of Memory in Hun- gary 1990-1994”, în Hungarologische Beiträge, 2002, (14): 163-189

[19] M. Svašek (ed.), Postsocialism. Politics and Emotions in Central and Eastern Europe. Oxford: Berghan, 2006.

[20] G. Gyáni, “Memory and Discourse on the 1956 Hungarian Revolution”, în Europe- Asia Studies, 2006, 58 (8): 1199–1208.

[21] J. Michel, Gouverner les memoires : les politiques mémorielles en France, Paris, PUF, 2010

[22] L. Neumayer, «Dépasser Trianon» Les transformations du nationalisme hongrois, de la «politique de la nation» à la protection des minorités dans l’UE, în Politique Europeenne, 2012, n° 37

[23] Szabó et Lazar, 1994; Greenfeld, 1999.

[24] Neumayer, op. cit.

[25] J. Hughes, G. Sasse, «Monitoring the Monitors: EU Enlargement Conditionality and Minority Protection in the CEECs», în Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 2003/1, /www. ecmi. de/publications/ detail/issue-12003-62/.

[26] L. Neumayer, «Chapter 13», în History, Memory and Politics in Central and Eastern Europe, 2013.

[27] IRES, Volumul eșantionului: 1. 267 indivizi de 18 ani și peste; Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național; Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2, 8%; Perioada anchetei: Martie 2013. Studiul poate fi accesat la http://www. ires. com. ro/articol/225/prieteni--i-du%C8%99mani. -perceptii-asupra-rela%C8%9Biilor-interetnice-din-romania

[28] IRES, Maghiarii din România. Percepții și reprezentări privind Tratatul de la Trianon, octombrie 2019; Volumul eșantionului: 659 subiecți 18+, de etnie maghiară, rezidenți în județele Harghita și Covasna; Tipul eșantionului: Aleatoriu, probabilist; Reprezentativitate: Eroare maximă tolerată ± 3, 8%; Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

[29] https://balkaninsight. com/author/akos-keller-alant/?lang=ro

[30] M. Lazăr, Semantică socială și etnicitate. O tipologie a modurilor identitare discursive în România; Studii de atelier. Cercetarea minorităților naționale din România, Nr. 26, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2009.