Emocraţie şi neotribalism
De
trei decenii, România se fragmentează continuu. Unanimitatea emoţională de la
revoluţie s-a risipit şi, în locul ei, au apărut crevasele, clivajele cum le
numesc sociologii. Politicienii nu au excelat în teme pentru căutarea
consensului, mai degrabă dorind să-şi fidelizeze segmente rupte din corpul
social prin teme potrivite pentru divizare. În loc să caute a valorifica emoţiile
pozitive, apartenenţele fireşti, căutând să potenţeze calităţile oamenilor, au
ales calea mai uşoară pentru a potenţa diferenţele şi contradicţiile posibile. Dacă
Mircea Vulcănescu[1]
lansa, în perioada interbelică, dezbaterea despre cele două Românii,
descoperind clivajul major dintre o civilizaţie rurală - tradiţională şi rămasă
în urmă şi o civilizaţie urbană – modernizată, industrializată, după căderea
comunismului Adrian Năstase sau Traian Băsescu au vorbit despre două Românii
pornind de la analiza voturilor, ultima dată, în 2017, fostul prim-ministru
amintind despre o Românie a votului şi despre una a străzii, făcând referire la
2017, când existau ample demonstraţii împotriva unui guvern care fusese
instalat cu o mare majoritate confortabilă în Parlament[2].
Dar
dincolo de fragmentarea politică, normală şi sănătoasă pentru democraţie, care
a produs clivaje interesante de genul: cât de repede trebuie făcută reforma în
economie sau privatizarea, dacă este oportună unirea cu Republica Moldova, câtă
autonomie se poate da comunităţilor locale, un management societal şi politic
amatoristic a produs clivaje care greu se pot elimina în viitor. Mă refer doar
la câteva, care au avut o mai mare vizibilitate. Conflictul între mediul privat
şi angajaţii de la stat, aceştia din urmă fiind priviţi ca nişte graşi care
sunt căraţi în spate de cei slabi, cel între diaspora, ca partea cea mai bună a
naţiunii, şi cei care au rămas în ţară, adică cei mai puţin talentaţi şi abili,
sau cel dintre „bătrânii fără dinţi” şi tinerii revoluţionari ghidaţi de înalte
valori etice şi atitudine cosmopolită. În ultimii ani a apărut o dezbatere şi
mai dură, cea dintre statul suveran şi statul slab, adaptat globalizării care
trebuie să respecte deciziile luate în alta parte, adică între suveranişti
(acuzaţi ca fiind sclavii Rusiei) şi internaţionalişti (iubitori de
europenizare şi natoizare). Toate aceste dezbateri au fost marcate de izbucniri
emoţionale puternic cristalizate în crize politice sau în momente de intensă
emoţie colectivă.
În
toată această perioadă s-a cristalizat o emocraţie[3],
o variantă a democraţiei în care emoţia precumpăneşte informaţiei şi faptele
devin mai puţin importante decât pulsiunile subiective. În acest stadiu al
democraţiei noastre, îndoctrinarea afectivă a cetăţeanului este deja o regulă,
deciziile dramatizate sau construirea unor spectacole de telejustiţie nu fac
decât să consolideze naşterea unor reflexe elective condiţionate de afecte.
În
Franţa au apărut câteva lucrări interesante cu privire la această temă, încă în
deceniile trecute[4].
Cunoscând dimensiunea afectivă a politicii, P. Ansart[5] arată că există o tradiţie
deja în analiza acestui fenomen, chiar dacă, în ultimul secol, tendinţa spre
pozitivism care a influenţat ştiinţele sociale a făcut să fie ignorate influenţele
emoţionale asupra politicii. Dincolo de aceasta însă s-au cristalizat, în
ultimele decenii, o serie de întrebări legate de teme interesante: cum se nasc
sentimentele politice în interiorul unor segmente sociale şi cum sunt
alimentate şi reproduse; cum se alimentează afectiv anumite momente de
radicalizare ori cum structurează aceste pasiuni politice comportamente de vot.
„Universul politic este străbătut de fenomene
mai complexe, care depăşesc cu mult psihologia actorilor. Există, de asemenea,
logici sociale care produc anxietate şi violenţă, iluzii şi dezamăgiri.
Observăm mecanisme colective de idealizare, proiecţii în imaginar, fenomene de
negare, în special în rescrieri succesive ale istoriei”[6],
arăta, în urmă cu mai bine de 30 de ani, P. Braud. Unul dintre cei mai
importanţi cercetători americani în psihologie politică, G.E. Marcus[7], scria: Rolul emoţiei în politică este omniprezent
atât pentru că emoţia permite experienţa trecută să fie codificată cu istoria
sa evaluativă, cât şi pentru că emoţia permite circumstanţele contemporane să
fie rapid evaluate. Dincolo de recunoaşterea acestei teme în zona
cercetării, în România, prin mimetism sau folosirea în toate campanii electorale
a unor consultanţi străini, investiţia în mesaje emoţionale şi generalizarea
conflictului politic ca formă de diferenţiere, înlocuind dialogul şi
dezbaterea, a produs efecte destul de rapide.
Emoţia
propulsată prin mesaje politice, dar şi prin telenovelele televiziunilor a fost
cel mai bun catalizator al tribalizării României, al naşterii unor microgrupuri,
o spargere a României în segmente, undeva în structura ascunsă a mentalului
colectiv. Argumentele din acest articol caută să nu fie purtătoarea unor judecăţi
de valoare prea nete.
Neotribalizare
Fragmentarea
şi segregarea continuă fac să locuim tot mai înghesuiţi în comunităţi, dar
separaţi în spirit şi în multe dintre credinţele noastre. Devenim tribali
pentru că ajungem să combinăm spiritul de solidaritate cu cei cu care suntem de
acord, cu agresivitatea faţă de ceilalţi.
Deşi
este nevoie de instituţii care să primească diversitatea în sânul lor, în
interiorul grupurilor afective, căutăm să ne apărăm de diversitate. Tribul ţine
de cald într-o lume rece, o lume în care dispar tot mai mult reperele
comunitare. Încrederea în biserică se subţiază, iar familia tradiţională este
subminată de divorţurile care afectează aproape jumătate dintre căsătoriile din
ultimii cinci ani. Acum individul câştigă în raport cu grupul, mai ales prin
competenţele digitale, iar această desprindere de grupuri tradiţionale îl face
pe individ să caute noi apartenenţe. Societatea se fracturează într-un număr
infinit de microgrupuri construite în jurul unor afinităţi comune. Un fel de
ideologii – soft se nasc şi mor destul de des, pentru că oamenii partajează
gusturi, valori şi elementele unor stiluri de viaţă. În timp ce Untold[8]
devine o comunitate internaţională, statul naţiune este tot mai puţin
interesant. Vectori de identificare devin mai puternici decât cadrele sociale sau
instituţiile, deoarece au avantajul că sunt alese de indivizi şi se bazează pe
emoţii şi pasiuni comune.
Digitalul
favorizează tribalismul realizând, cum scrie M. Maffesoli: „sinergia arhaicului cu dezvoltarea
tehnologică”[9].
Seth Godin[10],
un autor de mare succes în lumea marketingului, accentuează faptul că
neotriburile au la bază principiul apartenenţei şi caută mereu conducători şi
lideri carismatici. În general, neotriburile exclud ideea de dominare unuia, nu
vor neapărat tătuci, caută însă mereu călăuze.
Trăim
o epocă similară cu căderea Imperiului Roman, cum spune M.Maffesoli[11], un fel de paranteză a istoriei
în care vechii zei sunt morţi, iar cei noi încă nu s-au născut. Neotriburile
duc războaie de gherilă pe principii morale şi contestă centrele tradiţionale
de putere. Se constituie un actor colectiv ca o contrapondere la puterea centrală,
iar graniţele între neotriburi sunt conceptuale, nu fizice. Deşi neotriburile
sunt comunităţi temporare şi sunt instabile afectiv, ele produc şi o
fragmentare a identităţii individuale.
Apare
o fugă din familia biologică pentru a crea familia afectivă, sentimentală,
pentru că trăim tot mai mult într-o cultură a sentimentului, unde lianţii sunt
admiraţia şi gustul. Morala propagată şi în numele căreia se duc războaie este
o morală fără obligaţie şi sancţiune.
Tribalizarea României
România este fragmentă şi se fragmentează continuu, în
fiecare an, mai ales sub influenţa unor politicieni care ţin cu tot dinadinsul
să creeze linii de demarcaţie, să ia în proprietate cât mai multe categorii de
oameni, polarizând societatea cu fiecare ocazie posibilă. Unii ar putea spune
că există astfel de diferenţiere şi că este un lucru modern. Nu este aşa şi este
simplu de argumentat de ce. În cadrul procesului de diferenţiere normală,
segmentele de societate pot convieţui, se respectă unele pe altele, se pot asocia
în acţiuni care nu privesc criteriul prin care se diferenţiază. În cazul
tribalizării avem o diferenţiere prin segregare, microgrupurile dezvoltă
identităţi negative, bazate pe conflict. Elementele de coeziune în interiorul
acestor grupuri sunt mai degrabă emoţionale, sentimentale, iar emoţiile au ca
obiect conflictul cu alte segmente.
Politicienii noştri caută mereu aceste segmente
pentru a pune acolo steagul lor de stăpânitori ca pe nişte insule descoperite
doar de ei. Uneori reuşesc, însă, de cele mai multe ori, nici nu ştiu că există
aceste insule poate pentru că sunt puţin interesaţi de oameni, se uită des doar
în propria oglindă şi se entuziasmează la cohortele de adulatori pe care
funcţionarii mai mici le mobilizează pentru băile de mulţime.
Triburile se nasc prin mai multe mecanisme.
Mass-media furnizează armament pentru o percepţie emoţională a realităţii. Zi
de zi, telenovele cu personaje reale şi subiecte cotidiene explodează pe
ecranele televizoarelor. Zi de zi, cea mai mare parte a populaţiei este
bombardată de discursuri în condiţiile în care în fiecare zi apar noi şi noi
crize care arată o proastă guvernanţă. Responsabilii politici, în loc să facă
proiecte şi strategii anticriză, merg la televizor sau se folosesc de reţelele
de socializare pentru a ţine discursuri emoţionale. Dau vina unii pe ceilalţi,
arată compasiunea pentru victime sau propun soluţii de moment, nerealizabile,
dar cu impact sentimental. Oamenii se împart în grupuri care aderă la acest
spectacol şi care aderă la unele sau altele dintre viziunile populiste. Dacă
diferenţierea normală a unei naţiuni pe religii, identităţi regionale, etnii,
centru şi periferie, rezidenţă urbană sau rurală aduce plus valoare unei naţiuni,
tribalizarea pe grupuri emoţionale slăbeşte coeziunea şi blochează, de multe
ori, dezvoltarea, dincolo de faptul că poluează relaţiile umane şi sociale.
Tribalismul uzează de solidaritate selectivă, pune accent pe protejarea unei
emoţii si a lucrurilor ce derivă din ea; cultivă frica de ceilalţi, frica fiind
o emoţie mai puternică decât celelalte. În interiorul noilor triburi, politice
sau nu, conformismul este încurajat, iar presiunea pentru conformism este
foarte mare. Reţelele sociale şi grupurile de pe Facebook arată cu câtă violenţă
se năpustesc toţi membrii grupului când cineva face greşeala de a ieşi din
sfera tabuurilor. Când un membru al corpului politic contestatar a „îndrăznit”
să meargă la o televiziune care critică frecvent acest grup politic, a apărut o
reacţie atât de violentă încât politicianul a fost obligat să declare că a
greşit şi că trebuie boicotată orice prezenţă la respectiva televiziune. Nu doar
conformismul comportamental şi atitudinal este încurajat, dar şi conformismul
moral. Recentul caz al preşedintelui Băsescu şi decizia judecătorească legată
de faptul că a fost informator al securităţii, îi face acum pe adulatorii lui să
justifice că, indiferent ce ar fi făcut acesta, alegerea lui era necesară,
pulverizând acest stigmat pe care l-au folosit până atunci în diabolizarea
altor membri ai corpului politic. Comportamentul membrilor acestor triburi este
marcat de mimetism şi de o solidaritate formală, care merge până la cele mai
mici detalii, pentru că tribul nu permite o prea mare diferenţiere înafara
celei dintre Olimpul unor lideri şi susţinătorii ideii-emoţie.
Cel care a analizat, în ultimele decenii, fenomenul
de retribalizare, sociologul francez M. Maffesoli scrie că circulaţia afectelor şi a pasiunilor constituie un
ciment eficient pentru structurarea socială ([12]Maffesoli, 1993: 69), neotribalismul
constând în fluiditate, asamblări periodice şi dispersii (Maffesoli, 1993: xv).
În plus, persoanele din noile triburi practică şi un nomadism de la un grup la
altul, în funcţie de ataşamentele emoţionale şi fluxuri de emoţii care se nasc
continuu în societate. Unele triburi se pot conexa în proiecte comune, dar aceasta
nu este o regulă, această fluiditate este unică în istorie. O caracteristică
paradoxală este că neotriburile mărturisesc obiective explicite ale schimbării
sociale, economice sau politice, însă scopul lor implicit este continuarea
interacţiunilor sociale. Calitatea de membru în aceste triburi este adesea
exprimată prin semne „secrete”, cum ar fi modalităţile de a vorbi şi anumite
slogane sau semne. Contractul explicit al socialului este înlocuit cu secretul,
cu convivialitate şi proxemică.
Important
în opera lui Maffesoli este indicaţia de a studia mai mult decât indivizii
modurile în care o energie emoţională care vine dinspre mase şi care poate avea
efecte majore sau neaşteptate, cum se poate observa în cazul bursei sau a unor
alegeri, cazul Brexit sau alegerea lui Donald Trump, fiind deja exemple
importante. Merită să analizăm aceste noi fragmentări sociale, pentru că apar anumite
dereglări importante în ceea ce privesc mecanismele de solidaritate şi
identitate bazate pe gender, clasă socială, naţiune sau rasă, iar ideea
valoroasă este că recompoziţia identităţilor duce la identităţi temporare,
indivizii se „reconstruiesc continuu”[13], prin raportare la
anumite surse de sens şi expresie colectivă.
Neotribalismul
poate fi facilitat de noile tehnologii digitale şi social media. Social media a
creat oportunităţi atât pentru polenizarea încrucişată culturală, cât şi pentru
a ne încadra în camere ecologice ideologice, ca un instrument global puternic şi
armă globală. Social media oferă o platformă pentru a exprima sentimentele şi
gusturile individualizate, dar, de cele mai multe ori, mentalitatea şi
conformitatea efectivelor par să guverneze. Experimentele recente arată că
comportamentul celorlalţi are un efect mai profund asupra utilizării limbajului
agresiv decât anonimatul. Algoritmii se străduiesc să facă distincţia între conţinutul
care este cu adevărat jignitor şi limbajul care nu este jignitor în context. Nu
vorbim despre diferenţiere socială, ci mai degrabă despre divizare radicală,
iar diferenţa este făcută de agresivitatea limbajului şi de tonul acestor
segregări. Conform conceptului tribal de polarizare a grupului, identitatea
individuală este mai puţin importantă decât identitatea grupului sau, pentru
această problemă, supravieţuirea grupului, iar polarizarea grupului este soluţia
cea mai uzată atunci când este vorba de a creşte coeziunea.
Este
clar, statul modern este afectat de două forţe centripete, adică integrare şi
globalizare, dar totodată şi centrifuge.
Un studiu sociologic recent din Statele Unite[14]
constată că sondajele politice şi anii de
alegeri de cuţit au convins mulţi oameni că SUA a devenit o societate de 50:50,
împărţită în două triburi politice opuse şi prinsă într-o spirală de conflict şi
divizare. Sociologii americani au găsit „un
segment mare al populaţiei ale cărui voci sunt rareori auzite deasupra
strigătelor triburilor partizane”. Fragmentarea societăţii în epoca social
media şi a posturilor de ştiri partizane a devenit periculos de tribală,
alimentată de o cultură a ultrajului şi a infracţiunii. Pentru combatanţi,
cealaltă parte nu mai poate fi tolerată şi niciun preţ nu este prea mare pentru
a-I învinge, iar dezbaterile serioase privind economia, problemele sociale sau
securitatea naţională nu mai sunt posibile pentru că sunt filtrate şi au loc în
cadrul unui război între triburile politice. Este nevoie, spun autorii acestui
raport, de o muncă de reconstrucţie a societăţii segmentate, de studiere a acestor
linii de diviziune spre căutarea construcţiei unui sens colectiv.
Şi în România avem o arhitectură ascunsă a unor
credinţe, a viziunii noastre asupra lumii, metrici prin care indivizii
interpretează lumea şi se conectează la grupuri şi furnizează criterii de
diferenţiere mai puternice decât poziţia socială, condiţia de gender, poziţia
pe scara socială, mediul de rezidenţă sau nivelul de şcolaritate; sunt
concluzii care reies foarte clar din studiile noastre sociologice.
Triburile politice sau militante, pur şi simplu, au adus
pentru societatea românească imaginea că suntem o societate a conflictelor.
Toată lumea revendică ceva de la stat, statul a devenit, într-un fel, un soi de
inamic comun. În interiorul acestor grupuri este cultivat dispreţul şi ura. Dispreţul
politic este o achiziţie mai nouă şi este cel mai bine ilustrat de acceptarea şi
promovarea în vocabularul politic al unei vulgarităţi din repertoriul galeriilor
de fotbal din România, fenomenul „Muie PSD”.
În cel de-al cincilea val, internetul aduce cea mai
mare revoluţie comunicaţională: toată lumea are drept la cuvânt. Niciun respect
al meritocraţiei sau competenţei, doar o firavă cenzură. Opiniile sunt egale,
fiecare se poate exprima prin intermediul reţelelor dispărând ideea de
societate a poziţiilor. Societatea verticală caracterizată pe tipuri tradiţionale
de centralizare, ghidată de norme, principii şi regulamente, unde se gândeau
strategii şi forme de planificare socială sau politică filtrate de media tradiţională
este pe cale de dispariţie. Reapare pe scena istoriei publicul, dar în forme
diferite de cele anticipate încă de la începutul secolului trecut de Gustave Le
Bon, Ortega Y Gasset sau Eduard Bernays.
Publicul este deja energizat de egalitarismul
fanatic din reţelele sociale şi se poziţionează dramatic contra centrului, a
structurilor suprapuse şi a societăţii organizate în general. Publicul nu vrea
neapărat puterea, nu vrea să înlocuiască elita, vrea doar să-i faulteze pe cei
care conduc, vrea doar să facă o presiune continuă asupra elitelor care
manageriază anumite sectoare ale societăţii.
Amy Chua, într-o carte recentă[15]
cu valenţe uşor profetice, scrie că
americanii tind să privească lumea în termeni de state naţionale teritoriale;
capitalism versus comunism, democraţie versus autoritarism şi lume liberă faţă
de axa răului, ignorând complexele identităţi de grup primare din lume şi
gândind că democraţia ca o forţă unificatoare, idee mult prea simplificatore.
Dar
fragmentării sociale îi corespunde şi o fragmentare la nivelul valorilor umane.
Practic, nu ne mai recunoaştem şi nu recunoaştem în acelaşi sistem de valori,
respingem valorile unei modernităţi care s-a crezut, la un moment dat, un
stadiu final al evoluţiei, un sfârşit al istoriei, cum credea Fukuyama. Într-o
societate care aleargă după îmbogăţire şi profit, fragmentarea duce la insule
care caută să definească idealuri civilizaţionale în cadrul unor microgrupuri,
idealuri care devin în multe situaţii adevărate contraculturi.
Internetul
facilitează această fragmentare şi divizare a lumilor. Într-o lucrare recentă[16], Bruno Patino analizează
fragmentarea atenţiei şi comportamentele compulsive în faţa unei continue
stimulări din partea mijloacelor electronice vorbind şi despre adicţie într-o
societate pe care o numeşte „societate stroboscopică”, proiectând necesitatea
unei dezintoxicări personale, o decuplare măcar de câteva ori pe zi de la
aceşti stimuli digitali sau înfiinţarea unor zone fără semnal, asemănătoare
zonelor în care fumatul este interzis.
De
câteva decenii, Ronald Inglehart[17], autor al cunoscutei The Silent Revolution, lansase deja teza unei etape
post-âmaterialiste, teză ce cuprindea ideea că indivizii scapă de
insecuritatea materială şi se orientează deja spre valori care pun în centrul
sistemului nevoia de apartenenţă, expresia de sine şi autonomia individuală.
Aceste cerinţe nu se mai pot realiza plenar în marea societate, de aceea este
preferată retragerea în grupuri mici, cu aspect tribal, unde se pot exprima,
unde nu sunt reguli stricte şi ierarhii, grupuri pe care le pot părăsi uşor sau
care acceptă multi-apartenenţa. Chiar dacă teza sociologului american conţine o
premisă evoluţionistă, în sensul progresului, astăzi vedem că fragmentarea
poate avea şi valenţe negative şi destructurante pentru societăţile de azi.
Neotribalismul
de azi a fost anticipat chiar în lucrarea Psihologia
mulţimilor de către Gustave le Bon care scria, în 1895, că nu este absolut
necesar pentru a avea o mulţime psihologică ca indivizii să fie fizic prezenţi,
ajunge ca ei să partajeze aceeaşi emoţie. Exemplul revendicărilor vestelor
galbene care au cerut nici mai mult, nici mai puţin decât demisia preşedintelui
Macron, modificarea Constituţiei sau dizolvarea Parlamentului de la Paris a
confirmat ipoteza lui LeBon conform căreia sentimentul numărului face mulţimile
să se creadă invincibile şi să le pară totul posibil.
Haosul
informaţional serveşte disoluţiei şi fragmentării, democratizarea accesului la
informaţie brută, produsă de cercul de apropiaţi, neverificată, creează
circuite paralele care, de multe ori, parazitează circuitul normal, al
mass-media sau al comunicării instituţionale.
Triburile României profunde
În
spatele unor comportamente sau agregări care duc la imaginea unei uniformităţi
mentalitare sau chiar a unei simplificări a ariei credinţelor, opiniilor sau
curentelor populare sub influenţa culturii de masă şi a consumului, sociologii
observă o fragmentare a concepţiilor şi credinţelor pe axa unor idei care
segmentează populaţia, uneori de maniere radicale, maniere care fac să
izbucnească adevărate războaie, mai ales în cazul unor evenimente cu
încărcătură emoţională majoră. Evoluţia socială arată că aceste „triburi” unite
de emoţie sau sentimente pot avea durate de viaţă mai lungi sau mai scurte.
Uneori durează puţin, deoarece evoluţia lucrurilor şi mass-media reuşesc
spectacole publice care schimbă şi emoţiile ce coagulează microgrupurile. Un
exemplu este fenomenul migraţiei din Orient spre Europa, migraţie ce devenise o
adevărată criză europeană în anul 2017. Dacă la începutul crizei opinia publică
de la noi era structurată în 65% atitudine pozitivă faţă de migranţi, inclusiv în
ceea ce priveşte găzduirea lor în Romania, în trei săptămâni, doar prin
presiunea mass-media şi a unui bombardament puternic de imagini, atitudinea majoritară
se schimbă radical într-o respingere care se apropie spre 70%. Există şi idei,
credinţe, emoţii care structurează pe termen mai lung împărţirea opiniei
publice în cel puţin două triburi, uneori aflate în opoziţie, alteori chiar în
conflict. Aici mă refer la activismul politic, rămas la un nivel destul de scăzut
sau la inerţia încrederii în anumite instituţii din România.
1. Tribul celor activi politic versus tribul
celor paraleli cu politica. În România,
cei care se interesează de politică sunt mereu între 30-35% din populaţie. Aceştia declară în mare măsură că se
informează de la televizor sau de pe internet şi că se simt atraşi de
spectacolul politic cotidian. În general, au idei politice destul de clare, dar
şi ei îşi modifică în unele cazuri partidul sau candidatul care îi dezamăgeşte.
Cei 65-70% care se simt străini pe acest teritoriu sunt absenteişti în unele
cazuri, iar atunci când merg la vot se hotărăsc destul de târziu, o parte chiar
în ziua alegerilor. O mare parte dintre ei ascultă de sfatul rudelor sau
prietenilor şi, în general, cunosc destul de puţin sau deloc candidaţii şi
programele lor. Această parte a României politice trăieşte mai ales atunci când
este activată de şocuri emoţionale, spre exemplu când i se spune că străinii
fură ţara, că din cauza corupţiei politicienilor ţara a sărăcit ori că un
personaj politic ne scoate din Europa şi ne blochează fondurile europene, iar
românii plecaţi acolo vor fi trimişi acasă.
Sigur că, în aceste cazuri, şi superactivii din
politică devin mari diseminatori şi influenceri, iar o parte se luptă pe viaţă şi
pe moarte, în numele unei raţionalităţi pe care o proclamă pentru a-i trezi pe
ceilalţi din narcoza produsă de aceste frici. În general, 36% dintre români
cred că votul este inutil, cei mai mulţi fiind din zona pasivilor, a celor
paraleli cu politica. În rândul celor paraleli cu politica se încadrează şi
segmentul format din 62% dintre români care cu şase luni înainte de alegerile
prezidenţiale din această toamnă (2019) nu avea încă un candidat pe care să-l
susţină. În acelaşi mod, cu două săptămâni înainte de alegerile europarlamentare
din 2019, 59% dintre care declarau ca participă la vot încă nu ştiau sigur cu
cine vor vota[18].
2. Tribul revoltaţilor (25-30%) versus tribul
conformiştilor (70-75%). Revoltaţii gândesc
împotriva stereotipurilor, se opun, sunt activi politic şi nu sunt complexaţi
de faptul că sunt puţini, în raport cu o masă destul de inactivă şi amorfă. Într-o
anchetă IRES din 2019[19], revoltaţii sunt cei care
arată un acord total pentru o serie de posibile proiecte politice:
|
Pragul electoral pentru intrarea în Parlament să se
reducă de la 5% la 3%
|
39%
|
|
Străinii să nu poată cumpăra pământ în România
|
42%
|
|
Ar trebui să poată vota doar cei care au domiciliul
stabil în România
|
40%
|
|
Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru delicte
foarte grave
|
35%
|
|
Statul ar trebui să susţină cu fonduri biserica şi
cultele religioase
|
24%
|
|
Universităţile particulare ar trebui să fie desfiinţate
|
22%
|
|
România să devină un paradis fiscal
|
22%
|
|
Sa renunţăm la unele atribute de suveranitate pentru
a fi conduşi de la Bruxelles în cadrul unei Europe federale
|
16%
|
|
Să se reducă la jumătate numărul de universităţi din
România
|
17%
|
|
Vârsta minimă pentru vot să fie 15 ani
|
17%
|
|
Preşedintele României să fie ales de Parlament
|
17%
|
|
Statul ar trebui să accepte căsătoria între
persoanele de acelaşi sex
|
13%
|
|
|
|
Politicienii ştiu că aceste teme nu au majoritate şi revoltaţii nu primesc
satisfacţie. Dacă ar întreba însă sociologii practicieni, ar putea observa că
aceste teme au majorităţi de peste 50% în cadrul electoratului activ. Atât
electoratul PSD, cât şi cel al PNL, precum şi cel al partidelor noi, acceptă
aceste teme de „revoltă”. România s-ar schimba mult dacă ar avea mai mult curaj
şi ar analiza incidenţa acestor teme doar pe electoratul care merge în mod real
la vot, adică undeva la jumătate dintre cei de pe listele electorale.
3. Tribul câştigătorilor
tranziţiei (în jur de 35%) versus tribul victimelor tranziţiei (65%).
Societatea românească este considerată de către majoritatea românilor ca o societate profund
nedreaptă, marcată de inegalităţi flagrante. Cei mai mulţi dintre români
consideră că societatea românească este mai degrabă injustă – 67%, în timp ce
doar 26% spun că este mai degrabă justă. Percepţia cum că societatea românească
este injustă este mai pregnantă în rândul femeilor şi al persoanelor trecute de
vârsta de 35 de ani. Aproape 50% dintre români cred că, în ultimii 5 sau 10
ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, în timp ce 2 din 10
cred că au rămas la fel, iar 3 din 10 cred că au scăzut. În acelaşi timp, 44%
dintre subiecţii unui studiu naţional realizat de IRES[20] consideră că, în viitor,
inegalităţile dintre români vor creşte, în timp ce 29% cred că vor rămâne al fel,
iar 19% că vor scădea.
Victimele, în proporţie de 42%, cred că factorul cel mai
important al reuşitei în viaţă este norocul şi întâmplarea, iar câştigătorii că meritul individual,
precum şi influenţa mediului în care te naşti sunt factorii cei mai importanți ai reuşitei, câte 28% dintre intervievaţi. Victimele, aproape 7 din 10 români,
văd inegalităţi de avere în România ca fiind prea mari, câștigătorii sunt mai puţin atenţi la aceste lucruri. Cu
toate acestea, o treime dintre victime se declară mulţumite de situaţia lor
socială şi economică. Când vine vorba
despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii,
cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă şanse
– 52%, în timp ce doar 23%, marea parte a câştigătorilor, cred
că este vorba despre cauze care ţin de meritul şi talentul lor, iar 20%
despre lipsa norocului sau a şansei.
4. Tribul eurooptimiştilor(45%)
versus cel au eurorealiştilor sceptici (55%). Românii au fost timp de mai
mulţi ani cei mai optimişti fani ai integrării europene fără rezerve şi, uneori
chiar fără de proiect, în jur de 8 din 10 români fiind entuziaşti. Acum, doar
45%[21] cred că România va deveni
un stat european ca toate celelalte state din primele 15. 45% dintre români
cred că ţara noastră este prost privită în Europa, cu toate acestea 81% dintre
români cred că intrarea în Uniunea europeană este un lucru bun pentru ţara
noastră.[22]
5. Tribul conectat la diaspora (55%) versus tribul
autohtoniştilor (45%)[23]. Anchetele din ultimii ani arată că aproape jumătate
dintre români au cel puţin o rudă apropiată plecată în străinătate, alături de
aceştia sunt câteva procente care sunt conectaţi ideologic la ideea că diaspora
este formată din românii cei mai activi şi mai luminaţi de anii petrecuţi în
democraţii veritabile.
În general, 63% dintre români au o părere bună şi
foarte bună despre cei plecaţi în străinătate şi doar 26% o părere proastă şi
foarte proastă. Intelectualii sunt cei mai permeabili la mitul diasporei
salvatoare, 72% având o părere bună sau foarte bună despre diaspora, la fel cu
cei care locuiesc în urban. 46% dintre români sunt cei care au o rudă plecată în
străinătate, între care aproape 70% sunt rude gradul 1. Jumătate sunt plecaţi
de peste şase ani, peste 80% lucrează în domenii cum sunt construcţiile, îngrijirea
vârstnicilor, agricultură, transport, curăţenie, în general munci refuzate de
cetăţenii Europei bătrâne. Jumătate dintre acestea rude sunt plecate cu
familia, jumătate sunt singuri, iar mai bine de o treime sunt plecaţi
definitiv, doar un sfert dintre ei cred că se vor întoarce, iar 25% dintre cei
plecaţi şi-au lăsat copiii acasă. 56% trimit bani acasă, deci au o mare influenţă
asupra celor rămaşi, iar 35 comunică zilnic pe Facebook sau telefonic cu cei de
acasă. Între fanii diasporenilor se află 72% dintre români care declară că ţara
noastră pierde prin plecarea locuitorilor peste graniţe. În tabăra celor care
nu sunt atât de încântaţi de românii plecaţi sunt 15% care spun că România câştigă
din acest fenomen, iar 9% care cred că nu pierdem, dar nici nu câştigăm.
Autohtoniştii au între ei 22% care spun că românii plecaţi nu ar trebui să
voteze în ţară, deoarece plătesc impozite în altă parte, iar 19% se opun
votului prin corespondenţă. În plus, 50% dintre români cred că dreptul la vot
al românilor din afara graniţelor a fost respectat în 2014, când cei care
locuiesc în afara ţării au stat la cozi imense pentru a vota. Între cei care se
opun votului diasporei nu sunt doar vârstnicii de peste 65 de ani, dar şi 20%
dintre cei cu studii superioare. Diaspora şi-a dovedit eficienţa în mobilizarea
voturilor din România la ultimele alegeri, chiar dacă prezenţa românilor la vot
este încă destul de mică, aportul lor fiind undeva în jur de 3% din totalul
votului. Cu toate acestea, mai ales la viitoarele alegeri ei vor fi o ţintă
predilectă pentru candidaţi şi echipele de campanie. Deja un candidat a propus
un proiect de lege de reducere a impozitelor pentru cei care se vor întoarce în
Romania. Există şi alte proiecte cum ar fi oferirea unor sume pentru începerea
unor afaceri ori alte forme de persuasiune de natură materială sau financiară.
5. Tribul capitaliştilor (de „reţetă”), între
15% şi 20% versus socialiştii camuflaţi, blocaţi în tranziţie, 80-85%.
Trăitori într-un sistem hibrid, unde capitalismul este
confundat cu piaţa[24] şi unde „tranziţia” pare
că nu se mai termină, românii se împart şi aici în două triburi. Discursurile
dreptei confundă capitalismul cu democraţia, iar cel ar stângii recente,
complexate şi puţin pregătită teoretic preferă să nu se pronunţe pentru a nu li
se aduce aminte că au avut o legătură cu estul sovietic. Cu toate că
majoritatea o formează cei „blocaţi”, socialiştii camuflaţi sunt cea mai mare
parte dintre români (82%) şi cred că „statul
ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, 62% dintre ei
sunt de părere că marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii
90. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că primul responsabil cu
crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat, 85% cred că primul
responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi abia
pe urmă individul. Despre câştigătorii
tranziţiei, adică cei care au reuşit să se îmbogăţească sau să facă ceva antreprenorial,
63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a
evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost opinia despre modul în care au
reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin
încălcarea legii, 17% sunt de părere că au făcut-o prin relaţii, iar alţi 7% indică
norocul. Doar 11% dintre români cred că averile s-au făcut prin muncă şi merit
social. Socialiştii camuflaţi, aici 67% dintre români, cred că „Socialismul
a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit”, la fel cu 66% dintre conaţionali
care cred că, înainte de 1989, era mai bine. În cohorta de socialişti camuflaţi se află cei care
evaluează negativ evoluţia: industria
(81%), situaţiei politice (74%), infrastructurii ( 65%), învăţământului 69%),
fericirii românilor (68%), sănătăţii 65%), pieţei muncii 61%), nivelului de
trai (59%).
Cu toată această tribalizare care creează o majoritate
masivă pentru un socialism ciudat, puşi direct în faţa alegerii între a trăi în
capitalism sau socialism, 50% aleg socialismul şi doar 44% capitalismul.
Societatea noastră pare un aisberg, unde trecutul trage mai greu decât
prezentul, trecutul are tendinţa de a ne trage masiv spre fundul oceanului. Încă
o dată se vede că aderenţele emoţionale la ideologii sunt minime, oamenii
votează sau acţionează fără a ţine cont de credinţele lor de profunzime,
libertatea fiind într-o definire spinoziană, un fel de necesitatea înţeleasă.
Pe de altă parte, nu putem să nu observam un anumit comportament de dedublare.
În România, la întrebarea „Să presupunem că duminica
viitoare ar avea loc un referendum privind alegerea formei de guvernământ în
România, iar opţiunile ar fi: menţinerea republicii şi trecerea la monarhie,
dvs. ce aţi vota?, 62% ar opta pentru republică şi doar 21% pentru
monarhie, opţiune omogen distribuită în populaţie, cu excepţia celor educaţi
care preferă monarhia într-o proporţie mai mare (34%). Când este vorba despre
republicani, majoritatea lor nu pot explica avantajele unei republici în
comparaţie cu monarhia constituţională. În căutarea unui tătuc, peste 60%
dintre români preferă un regim personalizat (republica prezidenţială sau
monarhie).
Ce-i de făcut?
Cei
mai mulţi analişti ar putea să răspundă simplu: nimic. Fragmentarea este o
consecinţă a postmodernităţii, ea consolidează independenţa individului şi îmbogăţeşte
societatea prin diversificarea ei. Da, vor putea recunoaşte alţii, sunt
posibile şi derive, cum a fost scandalul Cambridge Analitica, Brexit sau
alegerea lui Donald Trump, dar trebuie să urmărim doar aceste derive şi să le
controlăm. Se poate că şi marile manifestaţii ale mişcării ”Occupy” sau mişcarea
„vestelor galbene” pot să pară a fi fost generate de activarea unor bule emoţionale,
dar este vorba aici şi de neglijarea unor dezechilibre sociale care s-au
acumulat în societăţile dezvoltate şi care răbufnesc în proteste.
Marile
trusturi de presă, directoare de opinie, îşi pierd influenţa, iar identităţile
se diversifică în mod obiectiv. Faptul că interesele sunt multiple în societate
este un lucru care creşte nivelul competiţiei pentru resurse, iar competiţia
poate să arbitreze cernerea unor valori. Mai rău este când discursurile
politice sau de altă natură exploatează fragmentarea şi caută să creeze bariere
sau conflicte între aceste grupuri ori caută să instituţionalizeze conflictul
ca fiind singura formă de relaţie între neotriburi. Incitarea împotriva emigraţiei,
împotriva asistaţilor sociali, campaniile electorale rasiste sunt exemple care
arată că unul dintre fenomenele negative tot mai des întâlnite în prezent sunt identităţile politice negative. La
ultimele runde de alegeri, energia emoţionala care a adus la prezenţe masive a
fost repulsia, sentimentul de respingere, chiar ura, acestea sunt mai
nou resorturile interne care îi apropie pe toţi cei care merg să voteze
împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid.
Când
sociologul Z. Baumann a vorbit despre „societatea lichidă” în opoziţie cu societatea
„solidă” a observat că societatea de consum are ca efect şi fragmenatrea prin promovarea
autonomiei şi libertăţii: libertatea moravurilor, libertatea de a pune capăt
relaţiilor sociale restrictive, libertatea de a afirma valori diferite şi noi, punând
la îndoială relaţiile considerate prea autoritare, dar, este important de
precizat, controlul social nu a dispărut, doar a luat diferite forme, mai
atenuate, dar foarte destul de puternice.[26]
Şi
societatea românească trece printr-o profundă depresie; aproape 80% dintre români
spun că ţara merge într-o direcţie greşită, încredrea în instituţii şi
politicieni este la un nivel foarte scăzut, pesmismul şi incapacitatea de a se
proiecta în viitor sunt foarte ridicate. Conflictul politic permanent foloseşte
aceste angoase încercând să le lege de politicieni, partide sau chiar categorii
sociale.
Se
poate face ceva pentru a micşora aceste razboaie intertribale sau a face aceste
triburi să oprească separarea şi conflictul real sau simbolic? Richard Sennett[27], sociolog american, crede
că acest lucru este posibil. Chiar dacă societatea a devenit mai puţin
cooperantă, ar trebui să încercăm să reducem influenţa identitaţilor negative,
să impiedicăm replierea indivizilor în intimitate sau în triburi care îşi
bazează coeziunea pe emoţii negative. El crede că politicile sociale şi
politica în general trebuie să caute mereu a pune în viaţa socială practici de
colaborare, a creea mereu spaţii pentru legătura cu ceilalţi. Nu solidaritatea este cheia, afirmă paradoxal
sociologul american, deoarece solidaritatea clamată atât de mult astăzi,
deorece ea ucide diferenţele şi diversitatea, de asemenea ea se poate baza pe
apelul la emoţii şi poate să fie organizată şi pentru cauze care nu sunt morale.
De exemplu, solidaritatea cu cei slabi a dus la naşterea unui conflict al celor
care produc, împotriva celor care mai mult consumă. Cu tot apelul continuu la
solidaritate socială, scrie Sennet, capitalismul a mers înainte şi prăpastia a
crescut, iar inegalităţile la fel. O altă soluţie ar fi să girăm raporturile cu
ceilalţi cu empatie, mai degrabă decât
cu simpatie. Simpatia este aproape de
condescendenţă şi de milă, te face superior, empatia fiind mai bună în relaţiile
cu ceilalţi. În fine, este nevoie şi de instituţii noi, instituţii care sa
primescă diversitatea în sanul lor, nu doar cele care pot apăra diversitatea,
instituţii cu frontiere poroase, nu rigide.
Mergând pe această logică, ar trebui să
reinventăm mecanismele de colaborare pentru că acestea nu exclud diferenţele şi
nici diferendele, includ relaţiile interpersonale şi ne solicită abilităţi de a
comunica, de a înţelege diferenţele şi de a ajunge la îndeplinirea unor ţinte
commune. Pentru a trece la modelul colaborativ nu este simplu, nenumărate
blocaje individiuale sau colective sunt inventariate azi de sociologi. Modelele
competiţionale, ierarhizarea structurilor şi specializarea strictă din cadrul
societăţii capitaliste pot fi frâne structurale. Dar poate că ar merita să
încercăm proiecte de acest tip, în comunităţle locale, în interiorul, dar şi
între organizaţii, în şi între instituţii. Paradoxul poate fi următorul: am putea
revrăji lumea noastră fragmentată pe măsură ce ne vom descoperi unii pe alţii,
de aici născându-se o emoţie mai mare decât toate celelalte, decât emoţiile
care azi ne separă şi ne ţin captivi în triburi postmoderne. Poate mâine, tot
emoţia va reuşi, măcar parţial, să adune, magnetic, insulele în care ne risipim
societatea şi coeziunea pe care, altădată, le credeam organice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu