Politica noastră și viitoarele primejdii

Despre ură, repulsie si identitate negativă

Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.

Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.

Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.

Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.

Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani

Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.

Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.

Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de asemenea.

Millennials – o speranţă a salvării?

Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători, vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.

Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face politică.

Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe contrasensul politicii noastre tradiţionale.

Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș, partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.

Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp, mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.

În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată, abonamente gratuite la metrou etc.

În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.

În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou, experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.

Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei 2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea ce millennials refuză din principiu.

La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.

Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968) au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească, să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos, vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.

Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea, deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile primejdii care pândesc politica par să se multiplice.

Millennials și politica. România - 2019

Autori; Vasile Sebastian Dâncu

                           Adriana Dîncu

„Tinerețe nu este decât un cuvânt”,
Pierre Bourdieu, 1978

Rezumat

Articolul exploreaza comportamnetul politic al generatiei numită generic ”Millenials” in Romania, bazanduse pe date obtinute din anchete de opinie recente, bazandu-ne pe idea ca se poate vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale¹, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. Cele mai importante fenomene desprinse din aceasta analiza sunt: Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici; votul intermitent; Protestul este forma preferată de participare politică; revolta confuză; dezinteresulul și neinformarea; protestul ca forma de afirmare a identității;

Mulţi analiști operaţionalizează o afirmaţie celebră a lui Pierre Bourdieu care contestă existenţa conceptului sociologic de „tinereţe”, considerând că este o construcţie artificială, folosită pentru tot felul de scopuri, dar neacoperind o realitate destul de concretă. Este adevărat, diviziunea între vârste nu acoperă neapărat și diferenţele culturale semnificative. Dincolo de aceasta, există diferenţe majore între cum funcţionează sociologic vârsta și generaţia. Dacă vârsta este plasarea individului pe scara propriei lui vieţi, generaţia este plasarea unor cohorte în mediul social-istoric. Vârsta se schimbă, generaţia nu se schimbă. Să luăm exemplul categoriei de 18 - 25 de ani și vom putea observa că o treime pot fi studenţi, o treime angajaţi deja, restul pot fi șomeri înregistraţi ca atare, iar o altă parte tineri necuprinși în niciun sistem. În interiorul acestei categorii socio-demografice pot fi diferenţe foarte mari, diferenţe pe care le putem estompa prin măsurarea sociologică a unor opinii și atitudini, dar să nu uităm că acestea sunt prin ipoteze construite să integreze cazurile individuale în categorii cât mai uniforme, cu grad cât mai mare de tipicalitate.

Fără a cita autorii clasici care au fundamentat posibilitatea de a vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale¹, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. A face parte dintr-o generaţie înseamnă a partaja anumite idei, repere care vor produce în final răspunsuri culturale sau comportamentale asemănătoare.

Astfel, dacă trecem de dezbaterea legată de existenţa sau nonexistenţa unor generaţii, putem accepta că există condiţii socio-economice și culturale care influenţează modalitatea în care se formează anumite cohorte demografice. În cazul nostru, vom studia un caz concret, mai uşor de circumscris generaţional, comportamentul millennials în câmpul politic românesc, reacţiile și modul specific prin care se manifestă la alegeri sau în alte situaţii concrete în care avem reacţii la fenomene sau stimuli politici.

Schimbarea politică
nu se manifestă doar în cazul millennials

Astăzi, majoritatea sociologilor și cercetătorilor din zona știinţelor sociale observă că viaţa politică este tot mai schimbată din multe puncte de vedere. Trăim succesiv crize politice de angajament politic, încrederea în politicieni și în instituţii scade, militantismul și partizanatul politic devin fenomene sociale în descreștere. Absenteismul electoral este tot mai prezent, cetăţenii respectă tot mai puţin ceea ce altădată puteam numi partea de „angajament civic” din contractul social. Noile tehnologii de comunicare, internetul și social media au transformat destul de mult modalităţile de manifestare a atitudinilor politice, dar și alte comportamente care se manifestă vizavi de vot, politică sau partidele politice. De multe ori, se exagerează privind aceste modificări, în sensul că se consideră ca fiind caracteristice doar tinerilor, ceea ce nu este adevărat. Sunt câteva caracteristici care sunt vizibile în mod mai frecvent în cazul tinerilor, dar afectează toate categoriile de vârstă. Totuși nu putem nega un destul de mare „gap” generaţional, dar și o diferenţă destul de mare între tinerii educaţi²  și cei cu studii elementare, aceștia din urmă fiind mai apropiaţi de atitudinile și credinţele celor mai vârstnici.

Neîncrederea este regula

Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici a devenit deja o regulă. Evident că acest lucru fragilizează foarte mult democraţia și pune sub semnul întrebării legitimitatea liderilor sau a deciziilor, dar mai grav este că această neîncredere devine explicaţie și cauză pentru derive antidemocratice: extremism, populisme de toate felurile, absenteism și neparticipare la acţiunile civice.

În fond, apare o subiectivizare a spaţiului public. Ce înseamnă asta? Parametrii rezonabili sau obiectivi își pierd importanţa în faţa subiectivităţii individuale care începe să facă regula. Legăturile individului cu clasa, cu familia sau cu egalii săi, se pierd și individul caută modele mai personalizate. Raportul dintre cetăţean și politică este mai flexibil, mai negociabil, capabil de surprize și mutaţii bruște. Inconstanţa se vede clar și în România în votul tinerilor din 2014, la prezidenţiale, în 2016 la alegerile generale și la alegerile europarlamentare din 2019. Dacă în iunie 2014 tinerii au votat masiv în turul II cu Klaus Johannis, PSD a câștigat și pe categoria de millennials în 2016, în 2019 votul s-a mutat spre zona partidelor noi (Alianţa 2020) și PNL. În cazul millennials dispar multe dintre medierile politice tradiţionale de natură instituţională sau organizaţională, iar votul devine o realitate fluidă, „lichidă” chiar, dacă ar fi să folosim terminologia lui Zygmunt Baumann.³

Votul intermitent este tot mai frecvent

Mulţi cetăţeni renunţă la practica votului ca fenomen de continuitate, absentând de la alegeri pe care le consideră irelevante, fără programe sau candidaţi care să-i impresioneze. Uneori se exagerează neparticiparea tinerilor. Mai ales în România se întâmplă asta, unde tinerii sunt făcuţi responsabili pentru câștigarea alegerilor de către forţe retrograde, dar nu se ţine cont că, la alegerile din 2016, tinerii au votat la alegeri la nivelul ponderii lor din societate, doar că presa și partidele care au pierdut alegerile au folosit acest argument pentru a explica mai ușor înfrângerea, tinerii fiind indicaţi drept ţapul ispășitor.

Este însă adevărat, vom vedea și în datele expuse mai jos, millennials preferă participarea politică neconvenţională. Simt o eliberare de afilierile tradiţionale și revendică dreptul de a nu vota sau discută despre votul alternativ, ca vot de protest. Votul este un drept, nu mai este o datorie, iar alegătorul își câștigă autonomia faţă de această datorie. Votul nu mai este normă civică atașată contractului social.

Millennials se arată tot mai nemulţumiţi de oferta de pe piaţă, deoarece media filtrează, sondajele arată și reţelele sociale explică și dezbat ceea ce se întâmplă într-o realitate pe care ei o văd diferit. Cei mai mulţi spun că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, noţiunile de stânga sau dreapta fiind depășite. Sentimentul acesta de incoerenţă politică și alte forme de nemulţumire faţă de posibilităţile pe care politica le aduce pentru emanciparea individului nu fac decât să ducă la dezangajarea faţă de datoriile tradiţionale. De altfel, în timpul unuia dintre cele două referendumuri pentru demiterea preşedintelui României, Traian Băsescu, din 2012, 43% dintre cetăţenii români aderau la afirmaţia „Am sentimentul că nu sunt stăpân pe propriul meu destin”, deci există o bază psihologică în acceptarea unei dominaţii sau măcar conştientizarea unei supradeterminări pentru români, în condiţiile în care nu este vorba de fatalism, deoarece 85% consideră că „Oamenii pot schimba societatea după gândirea şi voinţa lor”.⁴

Observăm și în alte studii o incoerenţă aproape perfectă a votului la români, nu doar la segmentul millennials. Multe cercetări realizate în ultimii ani duc la ideea unei incoerenţe în dinamica votului, sociologic vorbind, nu există delimitări partizane care să structureze votul politic.

Studiile asupra volatilităţii electorale arată că peste 60% dintre cei care au mers la vot în ultimii 10 ani au ales două, trei sau mai multe partide, fenomen pe care sociologii americani îl numesc nevroză electorală. Richard Katz şi Peter Mair⁵ au explicat, la un moment dat, că evoluţia partidelor politice conduce spre o dependenţă de sfera publică, prin aşa-numita teorie a cartelizării politice, teoria partidelor cartel. Ei susţin că răspunsul politicienilor la crizele tot mai dese și la procesul dezideologizării va fi trecerea în faza partidelor de masă, de tip catch all, partide care nu mai sunt legate de clase sau categorii limitate și care vor să ia voturi de peste tot, partidele nemaifiind astfel dependente de categorii sociale, ci de administraţie și de structurile statale. Este o fază a politicii anilor ‘80 din Occident; la noi începe să se manifeste acum.

Protestul este forma preferată
de participare politică

Criza democraţiei reprezentative a devenit cosubstanţială unui nou tip de manifestare politică: protestul și contestarea. Sigur, protestul politic este vechi în viaţa politică, dar acum devine comportament colectiv esenţial, chiar mai important decât votul. Ane Muxel⁶ vede în tripticul neîncredere - vot intermitent - protest baza unui nou model de cetăţenie, considerând că ideea depolitizării tinerei generaţii este cu totul falsă. În fond, tinerii sunt mai critici și mai neîncrezători faţă de politică, însă, în același timp, apare un nou tip de pragmatism, un contract social și politic mereu renegociat, în spiritul schimbării continue și al noilor provocări.

Tinerii nu mai acceptă militantismul tradiţional, bazat pe stabilitatea și încrederea în sistemul politic, preferă în schimb mobilizări emoţionale, de scurtă durată. Atitudinile politice sunt mai marcate de valori postmaterialiste sau de valori universaliste sau globaliste.

Protestele şi politica de identitate

În ultimii cinci ani, millennials au fost deosebit de activi în cadrul protestelor antiguvernamentale.

IRES⁷ a realizat anchete care au evaluat atitudinile participanţilor la aceste mișcări de protest antiguvernamental, unde, în mare măsură, millennials au fost motorul și nucleul cel mai important al mobilizării și participării. În ianuarie 2017, tinerii între 18 și 35 de ani auziseră de proiectele de ordonanţă de urgenţă iniţiate de guvern privind graţierea și modificarea Codului penal în pondere mai scăzută decât celelalte categorii de vârstă – 86%, comparativ cu 97% dintre vârstnici și 93% din populaţia generală.

La fel, aceștia auziseră de protestele organizate împotriva acelor ordonanţe în pondere ușor mai scăzută (89% vs. 94% dintre vârstnici); în timp ce 94% dintre vârstnici au auzit de proteste de la televizor, doar 57% dintre tineri au auzit de ele din această sursă, iar 34% au auzit de ele pe internet (comparativ cu 3% dintre vârstnici).

23% dintre tineri spuneau că, la protestele din duminica de dinaintea realizării sondajului de opinie, a participat cineva din familia lor, dintre prieteni sau apropiaţi, în timp ce doar 5% dintre vârstnici spun același lucru, respectiv 15% dintre toţi participanţii la studiu. În timp ce 74% dintre tinerii care au auzit de proteste erau de părere că, în urma acestora, guvernul ar fi trebuit să renunţe la proiectele de ordonanţă de urgenţă, doar 38% dintre vârstnici și 59% din total eșantionului erau de aceeași părere.

Întrebaţi care este părerea lor despre participarea președintelui Klaus Iohannis la aceste proteste neautorizate, 78% dintre tineri își exprimau o părere bună sau foarte bună, proporţia vârstnicilor care aveau aceeași opinie fiind de doar 32%, la nivelul întregului eșantion fiind de 54%. Mai mult, tinerii spuneau că faptul acesta le-a schimbat părerea în bine despre Klaus Iohannis în proporţie de 38% (vs. 18% dintre vârstnici și 29% din totalul eșantion), în timp ce 11% declarau că opinia li s-a schimbat în rău (vs. 47% dintre vârstnici și 28% din total eșantion).

În momentul realizării studiului, tinerii auziseră în cea mai redusă proporţie de declanșarea procedurilor pentru punerea în aplicare a iniţiativei președintelui României de a organiza un referendum privind continuarea luptei împotriva corupţiei – 71% vs. 90% dintre vârstnici și 85% din populaţia generală. Cu toate acestea, tinerii și-au exprimat acordul cu această iniţiativă în cea mai ridicată proporţie – 81% vs. 45% dintre vârstnici și 64% din total eșantion, iar 89% spuneau că ar participa cu siguranţă sau probabil dacă acesta ar fi organizat (vs. 67% dintre vârstnici și 79% din total eșantion).

O cultura politică diferită. O revoltă confuză.

Tinerii se simt mai apropiaţi de ideea de participare decât de cea de delegare prin vot a unei liste de reprezentanţi pe care nu îi mai poţi schimba sau controla. Este și dorinţa de a rezolva probleme punctuale, imediate, respingând ideea de contract pe bază de principii sau problematici generale. Politica se individualizează mai mult, interesul personal devine mai pregnant, în detrimentul identificării cu o clasă socială sau cu o categorie mai largă.⁸

Astfel, tinerii sunt puţin prezenţi în politică, cei care fac parte din organizaţiile militanţilor de partid având rareori libertatea de a gândi în afara ideologiei de partid, devenind ascultători și tradiţionaliști, ca și cadrele mai vechi de partid, pe care îi au ca modele, ca tutori sau în calitate de șefi. De cele mai multe ori, politicienii folosesc tineretul doar ca paravan de imagine, deoarece nu pot înţelege dubla lor revendicare, formată din doi termeni care par opuși, contradictorii: autonomie și integrare.

România - un loc neprietenos

În general, în ultimii ani, în cultura millennials din România și-a făcut loc sintagma dintr-un cântec devenit un fel de imn: „Nu m-am născut în locul potrivit”. Într-un Barometru al încrederii,⁹ realizat de IRES în februarie 2017, întrebaţi care variantă privind încrederea pe care o au în România li se potrivește cel mai bine, millennials spun în proporţie de doar 43% că au avut încredere în România și o mai au încă, în vreme ce vârstnicii nu și-au pierdut încrederea în ţară în proporţie de 73% (49% la nivelul întregului eșantion). Alţi 31% dintre tineri spun că au avut încredere în România, dar i-a dezamăgit, și la fel spun și 21% dintre vârstnici și 31% din totalul eșantionului, iar 11% dintre tineri spun că nu au avut încredere în România niciodată (proporţia vârstnicilor care spun asta fiind aproape inexistentă, sub 1%, iar la nivelul întregului eșantion fiind de 7%). În fine, 14% dintre tineri spun că încep să aibă încredere în ţara lor, deși nu au avut până acum și la fel spun 6% dintre vârstnici și 11% din totalul intervievaţilor.

Mai mult de jumătate dintre tineri cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor (51%), în timp ce vârstnicii sunt cei mai optimiști din acest punct de vedere – 54% fiind în dezacord cu această idee, iar persoanele de vârstă medie (36-50) sunt cele mai pesimiste (63% cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor).

Percepţia inegalităţii este destul de prezentă la toate vârstele şi generaţiile, iar la millennials este cea mai negativă, doar 38% dintre ei cred că în România se poate vorbi de egalitate de șanse, comparativ cu 50% dintre vârstnici care spun același lucru; doar 23% dintre aceștia spun, de asemenea, că există, în România, un om în care să aibă foarte mare încredere, comparativ cu 38% dintre vârstnici. Cu toate acestea, un lucru pozitiv, millennials sunt de acord în proporţie mai redusă decât celelalte categorii de vârstă cu afirmaţia „Toţi cei bogaţi s-au îmbogăţit în mod necinstit” – 58% - comparativ cu 81% dintre vârstnici care spun asta și 69% din totalul eșantionului.

În timp ce mai mult de jumătate dintre tineri spun că au multă sau foarte multă încredere în Uniunea Europeană – 52%, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de puţin peste o treime – 36%.

Mai mult de jumătate dintre participanţii la sondaj cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, 53%, spun că s-au gândit cel puţin o dată să protesteze faţă de statul român, în timp ce doar 26% dintre vârstnici s-au gândit la acest lucru pe parcursul vieţii lor.

Dintre tinerii intervievaţi, doar 5% spun că au multă sau foarte multă încredere în politicieni, comparativ cu 19% dintre vârstnici care spun același lucru. În parlamentari au încredere 3% dintre aceștia (vs. 24%), în miniștri 9% (vs. 35%), în primari 33% (vs. 47%).

Singura instituţie în cazul căreia nivelul de încredere al tinerilor îl depășește pe cel al vârstnicilor este Administraţia Prezidenţială – creditată cu încredere multă sau foarte multă de 32% dintre tineri, comparativ cu 25% dintre vârstnici.

Interes și importanţa percepută a votului

Într-o anchetă IRES¹⁰, realizată cu trei luni înainte de alegerile europarlamentare din 2019, tinerii tind să considere că a vota este important în proporţie mai redusă decât vârstnicii, respectiv decât populaţia generală; pe o scală de la 1 la 5, unde 1 însemna „deloc important”, iar 5 „foarte important”, tinerii aleg valoarea maximă pentru importanţa votului în proporţie de 57%, în timp ce vârstnicii o aleg în proporţie de 71% (64% totalul eșantionului). Doar 17% dintre millennials spun că există o doctrină politică cu care să se identifice, proporţia vârstnicilor care spun acest lucru fiind de 48% (28% din totalul eșantionului). În timp ce jumătate dintre vârstnici (50%) consideră că doctrina partidelor este foarte importantă pentru decizia oamenilor privind votul, proporţia tinerilor care cred același lucru este de aproximativ două ori mai scăzută – 27%.

În timp ce peste trei sferturi dintre tineri (76%) spun că ar fi dispuși să voteze un partid cu o doctrină diferită de cea faţă de care se simt apropiaţi, dacă l-ar considera mai puţin corupt decât alternativele, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de doar 61%.

Atunci când votează pentru un partid, cel mai important criteriu ales de majoritatea respondenţilor din cadrul tuturor categoriilor de vârstă este programul propus, însă acest criteriu este ales de o proporţie mai redusă a tinerilor (43%) comparativ cu a vârstnicilor (56%), întrucât pentru tineri sunt importanţi liderii partidului în proporţie semnificativ mai mare (33% vs. 16%).

Millennials reprezintă categoria de vârstă în rândul căreia se remarcă cel mai scăzut nivel al acordului cu afirmaţia „Statul ar trebui să fie limitat la cât mai puţine atribuţii” – 43% sunt de acord, comparativ cu 56% dintre vârstnici care își exprimă acordul cu această afirmaţie. Apare aici un paradox: dincolo de căutarea autonomiei, tinerii români simt încă nevoia unei protecţii din partea statului, respingând teoria neoliberalistă a sta2tului minimal.

Dezinteres și neinformare.
Ce știu millennials despre politicieni şi partide?

Un alt paradox este legat de faptul că dimensiunea cognitivă a culturii politice, adică nivelul măsurat de informare, arată că, dincolo de expunerea superioară la surse de informare, millennials este cea mai informată generaţie în raport cu celelalte categorii de vârstă.

Proporţiile tinerilor care declară că știu cine sunt președinţii principalelor partide politice din România sunt, constant, cele mai scăzute din rândul tuturor categoriilor de vârstă; astfel, 68% spun că știu cine este președintele PSD (vs. 93% vârstnici și 83% total eșantion), 27% știu cine este președintele PNL (vs. 79% dintre vârstnici, 51% din total eșantion), 29% știu cine este președintele ALDE (vs. 80% vârstnici, 53% total eșantion), 23% cine este președintele UDMR (vs. 67% vârstnici și 41% per total), doar 15% știu cine este președintele USR (vs. 44% dintre vârstnici și 28% din total), o proporţie similară știind cine este președintele PLUS - 14% (vs. 46% vârstnici și 27% din total), 18% cunosc cine este președintele PMP (comparativ cu 56% vârstnici și 33% total), iar 16% cunosc numele președintelui Pro România (vs. 63% dintre vârstnici și 35% din total). Dar una dintre descoperirile cele mai surprinzătoare ale acestei anchete sociologice a fost aceea că aproape o treime dintre millennials, 29% dintre intervievaţii între 18 și 35 de ani, recunoştea că nu știe cine este președintele niciunui partid politic, în timp ce proporţia celor ce spun același lucru este de 5% în rândul vârstnicilor și de 15% la nivelul populaţiei generale.

Într-o anchetă realizată de IRES cu o lună înaintea scrutinului din 26 mai 2019¹¹, puţin peste un sfert dintre tinerii intervievaţi (29%) spune că știu cine este președintele Senatului, în timp ce proporţia celor care spun că ar cunoaște numele acestuia în rândul vârstnicilor este de trei sferturi (75%), iar la nivelul întregului eșantion aceasta este de peste jumătate (54%). Dintre cei care declară că ar deţine această informaţie, doar 51% dintre tineri îl identifică pe Călin Popescu-Tăriceanu, spre deosebire de 88% dintre vârstnici și 77% din totalul eșantionului.

Doar 15% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani spun că știu cine este președintele Camerei Deputaţilor, la fel spunând 57% dintre cei de peste 65 de ani și 37% din totalul eșantionului. Dintre acei 15%, 73% îl identifică corect pe Liviu Dragnea, în timp ce vârstnicii identifică numele corect în proporţie de 89%.

Numele președintelui Curţii Constituţionale este cunoscut de 5% dintre tineri, de 25% dintre vârstnici și de 14% din totalul intervievaţilor.

O nouă cultură, valori politice diferite

În studiul IRES realizat cu o lună înainte de alegerile europarlamentare din 2019, analiza unor parametri de percepţie a cadrului democratic și a funcţionării democraţiei, tinerii arată mai degrabă pesimism și neîncredere faţă de aceste probleme. Millennials sunt pesimiști faţă de ideea că societatea românească este capabilă să susţină o democraţie, în proporţia cea mai ridicată – 39% spun acest lucru, comparativ cu 25% dintre vârstnici și 30% din totalul intervievaţilor.

Trei sferturi dintre ei (75%) spun că și-ar dori un șef de stat care să treacă peste Parlament în deciziile pe care le ia, comparativ cu jumătate dintre vârstnici (51%) care spun același lucru. La nivelul întregului eșantion, 61% dintre respondenţi spun asta.

Intervievaţii între 18 și 35 de ani susţin în cea mai ridicată proporţie ideea cum că un guvern de tehnocraţi ar fi bun pentru România – 53% spun că ar fi bun, comparativ cu 35% dintre vârstnici care cred asta și 45% din populaţia generală. În proporţie foarte ridicată – 77% - tinerii consideră că democraţia este eficientă în menţinerea ordinii publice; proporţia celor care cred asta scade la 51% când vine vorba de intervievaţii de peste 65 de ani, în timp ce la nivelul întregului eșantion este de 65%.

Mai puţin de un sfert dintre tineri (23%) cred că biserica ar trebui să aibă influenţă în deciziile statului, în timp ce proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de peste jumătate (54%), în timp ce aproximativ o treime (31%) din totalul intervievaţilor susţine influenţa bisericii asupra statului.

Aproximativ 8 din 10 tineri își manifestă disponibilitatea de a vota un candidat independent la alegerile prezidenţiale din acest an (sigur sau probabil da), în timp ce doar 6 din 10 vârstnici spun același lucru, proporţia la nivelul întregului eșantion fiind de 7 din 10 intervievaţi.

Această percepţie asupra cadrului general de funcţionare a sistemului democratic din România arată marele gap generaţional: între millennials și celelalte generaţii există o diferenţă destul de mare de viziune. Unele atitudini cu aspect nedemocratic nu sunt decât o formă de protest faţă de actuala stare de lucruri.

Ce s-a întâmplat la ultimele alegeri?

Într-un studiu sociologic realizat de IRES în ziua votului din 26 mai 2019,¹² millennials confirmă unele dintre caracteristicile menţionate până acum. Nivelul de interes declarat al tinerilor pentru politică (44% apreciază că sunt foarte sau destul de interesaţi) nu este diferit semnificativ de cel al altor categorii de vârstă, la fel nici interesul declarat pentru alegerile europarlamentare din ziua realizării sondajului (79%). În schimb, este semnificativ mai crescut interesul pentru referendumul pe tema justiţiei organizat în aceeași zi, în legătură cu care se declară foarte sau destul de interesaţi 79% dintre millennials, comparativ cu 47% dintre vârstnici și 67% din rândul tuturor participanţilor la sondaj. Referendumul ca formă neconvenţională de participare este mult mai atractiv pentru că este învestit și cu o aură morală (lupta împotriva corupţiei) și este, cel puţin în teorie, destinat să rezolve o problemă reală. Ca o consecinţă a iniţierii referendumului, comparativ cu media eșantionului (46%) și mai ales cu vârstnicii de peste 65 de ani (34%), millennials au un nivel mai ridicat de încredere în Klaus Iohannis, mai mult de jumătate dintre aceștia (54%) spunând că au multă sau foarte multă încredere în această personalitate politică. Asociat cu această cauză, Dacian Cioloș este o altă personalitate care se bucură de un nivel al încrederii semnificativ mai ridicat în rândul tinerilor, 41% dintre aceștia având multă sau foarte multă încredere în acesta, comparativ cu 16% dintre vârstnici și 30% dintre respondenţi la nivelul întregului eșantion. Chiar dacă era în opoziţie cu puterea, Victor Ponta, altădată autodeclarat ca reprezentantul tinerilor din politică, inspiră încredere în proporţie scăzută tinerilor – 15%, comparativ cu 28% dintre vârstnici și 20% dintre toţi intervievaţii.

Doar 4% dintre millennials spun că au multă sau foarte multă încredere în Liviu Dragnea, comparativ cu 36% dintre vârstnici care spun același lucru. Proporţia celor care au încredere în Liviu Dragnea la nivelul întregului eșantion este de 15%.

În aceste momente de vârf al emoţiei politice, cât privește participarea efectivă sau intenţia de participare la vot declarată nu există diferenţe semnificative între categoriile de vârstă.

Din rândul tinerilor care au participat la vot sau intenţionau să o facă în data de 26 mai 2019, Alianţa 2020 USR-PLUS a întrunit 44% din voturi, această formaţiune fiind urmată de PNL, cu 31% din voturi, apoi urmând PSD cu 9% din voturile tinerilor. În rândul vârstnicilor, cea mai mare proporţie, similară cu cea a votanţilor Alianţei din rândul tinerilor – 44% înclinau spre PSD, 23% spre PNL, iar doar 6% spre Alianţa 2020.

Nu se observă diferenţe semnificative în ceea ce privește momentele luării deciziei de a participa la vot la alegerile europarlamentare sau la referendum între diferitele categorii de vârstă.

Dintre tinerii care spuneau în ziua votului că nu vor participa la scrutin, cei mai mulţi invocă motivul lipsei de încredere în partide și candidaţi – 37% (menţionat de vârstnici în proporţie de 13% și de întregul eșantion de 29%), acest motiv fiind urmat de lipsa timpului – 27% (menţionat de vârstnici în proporţie subunitară și de eșantionul total de 9%).

Un sfert dintre tinerii intervievaţi declară că pe parcursul campaniei au fost îndemnaţi de către cineva să participe la vot, comparativ cu 8% dintre vârstnici și 14% din total.

Noi valori și repere politice bruiate

Lipovetski, R.D Putnam și alţi sociologi¹³ consideră că, odată cu millennials, avem o generaţie al lui „EU”, hiperindividualistă, căutătoare de confort personal, materialistă și indiferentă la cauze generale, mai ales că acestea se leagă de o scădere a participării generale, observată mai întâi în SUA, apoi și în democraţiile occidentale. Dar, dincolo de ceea ce putem măsura prin studii, putem vorbi și despre un bruiaj al reperelor politice tradiţionale. Dispariţia regulilor și cutumelor credibile pentru tineri se traduce mai departe și prin lipsa unor repere de identificare.

Într-un studiu recent al IRES¹⁴ despre mitologiile românilor, 81,1% din eșantionul de millennials consideră că nu există nicio persoană sau personalitate din România cu care și-ar dori să semene, 51,1% pot menţiona personalităţi din străinătate cu care le-ar place să semene, doar 44,4% au un personaj din istoria României care i-ar putea inspira și doar 20,5% arată atașament faţă de un politician de după 1989 pe care-l respectă, faţă de 27,3% pentru media populaţiei. Revolta este astfel destul de confuză, iar remediul este o gestiune optimistă a incertitudinii.

Protestez, deci exist ca subiect politic

Am arătat într-un alt text dedicat protestelor din ultimii ani că mişcările de protest pot fi interpretate și din perspectiva lui Pierre Bourdieu ca rituri de instituire, ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bourdieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”. În toată această perioadă, millennials au căutat să facă uneori și o polemică intergeneraţională, absolutizând diferenţele, reale de altfel, faţă de vârstnici.¹⁵

La o întrebare directă dintr-un sondaj IRES - „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” - 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare, vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%).

Dar urmează şi o serie de trăsături negative:
Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.

Această formă de participare neconvenţională a tinerilor în viaţa publică arată nevoia de politică sub forma experienţei personale, ca reconstrucţie identitară. Protestez, deci exist, mă diferenţiez prin aceasta de masa votanţilor care nu înţeleg viitorul și care au o supunere oarbă faţă de regulile sistemului. Poate este și o formă de narcisism colectiv; de pe urma acestor proteste, zeci de mii de selfie circulă pe reţelele de socializare. Dar este destul de clar că este o formă de participare politică în care millennials își revendică dreptul la iniţiativă și creativitate, dar, mai ales, caută o modalitate de a fi vizibili, de a deveni actori ai politicului, dar fără angajamente pe termen lung și fără contract. Această politică cool nu știm în ce formă va evolua, cum va influenţa sistemul politic, deoarece toate mișcările de proteste și de contestare sunt alergice la instituţionalizarea și venerarea liderilor.

Referinţe BIBLIOGRAFICE

1.  Mannheim, Karl, Le problème des générations, Armand Colin, «Hors Collection», 2011, Pp. 168, 2e édition

2.  Cautrés, Bruno, Muxel, Anne (dir.), The New Voter. France and Beyond, Palgrave Macmillan, 2011, New York

3.  Bauman, Zygmunt, Liquid Times: Living in an Age of Uncertainty, Cambridge: Polity Press, 2007, Pp. 115

4.  Dâncu, Vasile Sebastian, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă - editia a III-a, Şcoala Ardeleană, 2018

5.  Katz, Richard S., Mair, Peter, Changing Models of Party Organization and Party Democracy: the emergence of the cartel party, Party Politics, Vol. 1, No. 1, p 5-31 (1995).

6.  Idem II

7.  IRES – Percepții publice privind protestele generate de măsuri legate de amnistie și grațiere. Sondaj telefonic, 25 ianuarie 2017, Eşantion total: 978, 281 tineri 18-35 ani. Marjă de eroare: ± 3,2 %

8.  Sloam, James, New Voice, Less Equal: The Civic and Political Engagement of Young People in the United States and Europe, Comparative Political Studies, septembrie 2012, http://cps.sagepub. com/content/early/2012/08/30/0010414012453441

9.  IRES – Barometrul încrederii – februarie 2017. Sondaj telefonic realizat în data de 20 februarie 2017 pe un eșantion total de 1.171 18+ din care 337 tineri. Marjă de eroare: ± 2,9 %

10.  IRES – Percepții publice privind politica și partidele politice, Sondaj telefonic realizat în data de 27 februarie 2019 pe un eşantion total de 1.858 indivizi 18+, din care 561 tineri între 18 și 35 de ani, Marjă de eroare: ± 2,3%

11.  IRES – Percepții privind teme de actualitate publică. 24-25 aprilie 2019. Eșantion total: 901 subiecți, 18 ani și peste din care 274 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 3,3 %

12.  IRES – Alegeri europarlamentare 2019. Comportament electoral și opțiuni de vot. Sondaj telefonic. 26 mai 2019. Eșantion total: 6.210 subiecți, 18 ani și peste din care 1.657 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 2,4 %

13.  Lipovetsky, Gilles, L’ère du vide: Essais sur l’individualisme contemporain, Paris, Éditions Gallimard, 1989 și Putnam, Robert D., Making Democracy Work: Civic Tradition în Modern Italy, Princeton University Press, 1993

14.  IRES – România magică. Mituri şi aspiraţii ale românilor. Studiu realizat în perioada 6-13 iulie 2018, pe un eşantion de 1.291 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: ±2,7%

15.  Dâncu, Vasile Sebastian, Protestez, deci exist, Editorial Sinteza # 38, Martie-Aprilie 2017