Vasile Dâncu: Mi-e frică să nu asistăm de Centenar doar la o uriaşă chermeză națională

Interviu cu Marius Avram

Azi, de Ziua Naţională, 1 Decembrie, România intră în anul 100 de la Marea Unire din 1918. România şi românii au mult mai mulţi ani, dar de atunci ne ţinem această socoteală, la fel cum fiecare ne ţinem socoteala propriei vârste de la naştere, deşi existam şi anterior, în pântecele mamei. Avem imediat 100 de ani de la Marea Unire! Un secol! Un veac! Poate un veac de singurătate, cum ar fi spus Gabriel Garcia Marquez. Dar, dacă a fost aşa, măcar să nu fie la fel veacul care vine!
Sociologul Vasile Dâncu ne oferă, în câteva cuvinte, o perspectivă asupra prezentului nostru, asupra veacului care a trecut şi a celui care va să vină. Prin devenirea noastră, prin felul nostru de a fi de acum încolo, cred că ne-am dori să-l putem contrazice în unele spuse ale sale. Şi cred că cel mai fericit de eventuala noastră contrazicere ar fi chiar domnia sa.
Centenarul riscă să fie un punct culminant al lipsei de solidaritate
Rep: Domnule profesor, avem o Zi Naţională şi intrarea în anul 100 de la Marea Unire; ce facem, cum procedăm?
Vasile Dâncu: Nu am fi noi dacă nu am face următoarele lucruri. În primul rând, să amânăm; se face asta de vreo doi ani deja. Apoi, când nu mai este timp, toata lumea se înghesuie să propună evenimente folclorice, de mică anvergură şi de medie relevanță. În fine, la capăt toate taberele politice vor încerca să se asocieze cu marea sărbătoare. Şi se vor disocia unii de alţii. Centenarul riscă să fie un fel de punct culminant al lipsei de solidaritate naţionala şi a ciorovăielii penibile de fiecare zi. Politicienii se vor acuza unii pe alţii de lipsa de respect pentru Marele Moment, timp în care toată lumea va păcătui. Am uitat ceva: toţi o să ceară bani de la bugetul amărât al statului pentru turnee de muzică din localitate în localitate, se vor cânta cântece patriotice cu iz pașoptist, iar tinerii şi copiii vor rămâne înafara sărbătorii. pentru că nimeni nu se va gândi la sensibilitatea lor şi la timpul prezent. În fine, unii se vor bate cu pumnii în piept ca şi cum ei ar fi făcut unirea, iar alţii vor cere să dăm grătarele mai încet, vorba unui maestru, ca să nu-i supărăm pe colegii noştri de istorie, ungurii, pentru că ei sunt în doliu după Trianon. Mi-e frică să nu asistăm la centenar ca la un şir de chermeze sau chiar la o chemeză naţionala cu manele, dizeuze şi grătare sfârâinde. Peste câteva zile va fi Ziua Naţională, care va putea oferi un bun diagnostic pentru viitor; cred că va fi prima dată când voi sta acasă, în biblioteca mea, cu muzica şi cărţile mele (oricum nu am nici o invitaţie oficială la vreun eveniment public) şi asta îmi oferă deja o mare bucurie. Dar se vede încă de acum că taberele politice vor sta separate, că momentul va fi căpușat politic de toată lumea.
Ar fi trebuit ca înca de la începutul anului trecut să avem comitet național, condus de un comisar general pentru centenar, cu un buget consistent şi cu un program bogat de manifestari până în anul 2020. Cred că anul 2019 trebuie să fie considerat ca vârf al manifestărilor deoarece atunci a avut loc Tratatul de pace prin care se consfinţeşte unirea. Din păcate nu avem aceste instrumente, decât poate parţial, dar nu avem o pregătire a clasei politice şi administraţiei centrale pentru amploarea unui asemenea eveniment. În schimb, cunosc sute de iniţiative minunate ale administraţiei locale, universităţilor, instituţiilor de cultură sau chair a unor întreprinzători individuali, fundaţii sau asociaţii. Cred că aceaste inițiative născute din emoţie vor salva centenarul şi vor da consistenţă şi ecou.
Centenarul trebuie să fie despre următoarea sută de ani
Rep: E un moment de bilanţ, probabil. Ce am făcut bine şi ce am făcut rău în cei 100 de ani împreună, în general, dar şi în relaţie cu noi înşine şi cu românii din cele trei regiuni? Ce ar trebui să facem de acum încolo?
VD: Semnificaţia cea mai importantă a centenarului ar trebui să fie bilanțul, nu festivismul. Cred că Centenarul nu trebuie să fie în primul rând despre trecut, ci mai mult despre viitor, despre  viitoarea sută de ani. Ar trebui să fim capabili să ne adunăm şi să facem un bilanț adevărat al secolului care a trecut şi să înţelegem care sunt blocajele care au limitat efectele benefice ale constituirii unui stat unitar, să vedem ce ne rămâne de făcut într-un viitor care nu pare a fi uşor de gestionat, într-o conjunctură internaţională complicată şi cu o pierdere masivă de populaţie activă. Este important să vedem de ce România nu a făcut în acest secol saltul decisiv spre modernitate, de ce nu a reuşit să le ajungă din urmă măcar pe fostele partenere din Tratatul de la Varşovia: Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia. De ce nu am reuşit să aducem politica la nivelul unui consens constructiv, ci ne aflăm la nivelul unui timp interbelic, neeuropean?! De ce nu am reusit să modernizăm administraţia decât până la nivelul întăririi centralismului, statul fiind singura sursă a puterii legitime, de ce nu ne-a ieşit descentralizarea şi respectul puterilor locale?! Sigur, trebuie să discutam cinstit şi cu minorităţile etnice, pentru a se vedea ce s-a ales din înţelegerile de la Alba Iulia şi de ce avem încă o minoritate etnică, cea mai importanta, care se luptă împotriva Constituţiei României (prin reprezentanţii săi, evident) și visează încă la retrasarea graniţelor. Trebuie să vedem de ce suntem înca departe de idealul unei educaţii adaptată la modernitate, dar ne lăudăm cu victoriile copiilor dopaţi cu matematică, fizică sau chimie pentru olimpiadele internaţionale. Ar trebui să anlizam şi alte aspecte ale trecutului cu privire la economie. Va trebui să vedem cum de am ajuns doar în 25 de ani de libertate să nu mai avem o economie naţională, ci o economie în care proprietatea este deţinuta de străini, să vedem de ce nu suntem în stare să ne finaţam dezvoltarea. Putem să ne mândrim cu faptul că IT-ul românesc este peste nivelul general al ţării, dar va trebui să ne propunem să trecem în viitorul apropiat de la lohn-ul intelectual, la echiparea societăţii şi economiei noastre cu tehnologiile viitorului, iar adminstraţia cu soluţiile smart. Trebuie să vedem cum putem să nu mai pierdem miliardele de euro de la UE, cât încă se vor mai da. Trebuie să vedem cum ne vom apăra statul şi acţiunea publică, dar fără a prejudicia dezvoltarea. Fără a ne mai plânge de corporaţiile străine, va trebui să recunoaştem că ele dau de lucru românilor şi multor firme româneşti, dar să ne facem noi planurile şi o legislaţie clară şi inteligenta. Să vedem ce legislaţii se aplică în Europa şi să nu ne tremure chiloţii când avem dreptate, pentru că fără să dublăm ivestiţiile străine nu avem cum să ajungem la un salariu mediu pe economie de peste 1.000 de euro. În schimb, să ne uităm cu realism la posibilităţile bussines-ului românesc de a creşte ca pondere în economie, acolo unde se poate şi unde are resurse. La fel, trebuie să gândim dacă nu cumva este necesar să încurajăm capitalul românesc, acolo unde are potenţial de dezvoltare şi nu pentru a crea paradisuri fiscale fără mare efect societal. În loc să visăm la întoarcerea românilor plecaţi în bejenie să ne întrebăm cum am putea stopa măcar hemoragia şi, poate mai imporatnt, dacă nu cumva trebuie să deschidem graniţele pentru muncitori străini din vecinătate, moldoveni, ruşi, ucrainieni, africani sau asiatici. Asta înainte de a dispărea anumite forme de economie şi investiţii din România, pentru că nu avem forţa de muncă, deşi avem oportunităţi. Sunt multe de lucru de bilanţ şi perspectivă, am spus câteva la întâmplare. În orice caz, trebuie să ne facem planuri realiste, nu proiecte politice de societate în care negociază umanişti cu capul în nori cu polticieni demagogi.
Şi, da, nu trebuie să uitam ce s-a făcut bun în această sută de ani, pentru că sunt multe succese. Cel mai mare succes este că România este înca un stat naţional, unitar şi independent, cum îi plăcea lui Ceauşescu să spună. Da, cu toate posibilele obiecţii legate de pierderile de după Al doilea război mondial şi cu limitările pe care azi le aduce globalizarea sau apartenenţa noastră la NATO şi UE. România s-a transformat şi cu contribuţia comunismului, este drept, dintr-o ţară agrară într-o ţară industrializată şi preponderent urbanizată. Am cristalizat în acest secol o conştiinţă naţională şi chiar dacă azi nu găsim calea unei pedagogii naţionale pentru cei tineri, trebuie să o căutam. Încă nu suntem destul de europeni şi încă avem nevoie să lucrăm în zona consolidării spiritului civic şi tolerantei. Suntem în NATO şi UE şi, indiferent de limitele solidarităţii. în caz de pericol, este prima dată când România nu este singură în faţa furtunilor geopolitice. E adevărat, suntem o ţară devastată de neîcredere în noi înşine, în ceilalţi şi în comunitatea naţionala, dar trebuie să ne preocupe acest lucru de centaenar. A trasa în memoria colectivă momentele importante ale devenirii noastre şi marile figuri ale istoriei poate crea identitate pozitivă, mai ales pentru generaţiile tinere care au văzut în ultimele decenii doar demitizare, scandal şi controverse pe temele istoriei noastre. În acest sens, cred că a considera Alba Iulia drept inima acestor manifestări, loc simbolic sau ţăruş de argint, cum spunea Lucian Blaga, ar fi un lucru de dorit, împotriva mistificărilor şi manipulărilor care se înceracă acum, într-o reinterpretare a istoriei unirii, reinterpretare în care se mută strategic marile momente dincolo de Transilvania. Cred că proiectul de educatie, comparabil cu cel de acum 100 de ani a lui Spiru Haret, trebuie să fie nucleul discuţiilor în cadrul centenarului. Încă nu este totul pierdut, şcoala mai poate fi salvată şi analfabetismul funcţional alungat. Dar pentru asta trebuie re-construit discursul măreţiei naţiunii pe baza miturilor viitorului, nu exclusiv pe baza miturilor despre trecut. Trebuie pentru asta un minim consens şi la baza lui trebuie câteva lucruri simple de la care să nu se abdice sub nici o formă: fîră politicieni lipsiţi de cultură sau veniţi din zone gri ale moralităţii sau bussines-ului, fără derive de la democraţie şi fără ca democraţia deliberativă şi cea reprezentativă să fie subjugate de vreun tătuc, cu emoţiile şi orgoliile lui. Indiferent dacă asta place sau nu poporului, trebuie să acceptăm cu toţii că oamenii trebuie educaţi pentru democraţie şi conduşi folosindu-ne de calităţile lor, nu exploatându-le defectele.
De 1 Decembrie o să-i spun în gând României ”La mulţi ani”, dar voi fi pătruns de teama că nu vom fi la nivelul cerut de istorie pentru Centenar.

Poezia - Cenuşăreasa lumii sociale?

Ce caută poezia printre marile teme pe care SINTEZA caută să le aducă  în discuţie şi reflecţie?

Vor spune unii că nu mai are niciun loc în lumea de azi, darmite într-o revistă care practică reflecţia strategică și caută să educe sau să incite la gândirea cu capetele noastre. De fapt, acest lucru se spune deja de la intrarea în modernitate și tot de atunci îi vine rândul fiecărei generaţii să răspundă la întrebarea, devenită retorică, un fel de incantaţie, lansată de Hölderlin și apoi filosofic adăugată reflecţiei lumii de Heidegger. Nu avem ambiţia de a răspunde definitiv acestei teme, vrem doar să arătăm câteva ipostaze ale poeziei contemporane și să arătăm câteva scene dintr-un peisaj complex, în care semenii noștri interacţionează cu poezia, ca gen literar, dar mai degrabă cu practicile sociale pe care acest gen le deschide: lectură, cumpărarea de cărţi de versuri, prezenţa poeziei în structura timpului liber.

Și studiul nostru sociologic, realizat pe un eșantion naţional, arată că poezia este încă vie, chiar dacă poporul român nu se bate în librării pentru volume de versuri, așa cum se bate pentru tigăile primite gratis sau cu preţ redus.

Poezia este mereu vie pentru că este deschisă

Poate că poezia nu mai este regina lumii, dar nu a murit. Poate că nu acesta este cel mai important argument, poţi fi poet fără să ai diplomă, fără să fii asociat și chiar fără să fi publicat vreodată o poezie? Poţi fi poet de cenaclu sau doar versificator solitar, poţi scrie doar pentru tine sau poţi să-ţi citești poeziile prietenilor sau doar iubitei. Ne vom folosi de surse diferite, de instrumentul anchetei sociologice, de vocile poeţilor, dar și de experienţele noastre personale. Eu o să fac asta cu predilecţie, pentru că nu sunt critic literar, chiar dacă, mai rar, ce-i drept, am comis și unele texte despre prieteni poeţi sau despre poezia lor. Nu trebuie să-ţi dea cineva certificat de poet, chiar dacă intrarea în istoria literaturii este păzită strașnic de critici sau teoreticieni literari.

Poezia schimbă lumea?

Dincolo de studiile savante de poetică sau poietică, poezia are un impact asupra lumii, poezia schimbă lumea. Dacă poezia schimbă destinul unui singur om, atunci o putem bănui de această forţă teribilă. Voi aduce aici exemplul meu, mărturia vieţii mele, pentru că de aceasta sunt sigur, şi cel puţin pot spune că o cunosc foarte bine. Și faptul că azi nu mă revendic ca fiind poet îmi dă oarecum un statut de martor, sau măcar de observator. M-am născut la ţară, într-o casă de lemn, fără prea mult mobilier, dar cu volume de versuri peste tot. De fapt, am învăţat să citesc pe volumele tatălui meu, pentru că erau texte mai scurte. Apoi încă din primele clase am început să citesc poezie, deși nu înţelegeam mare lucru. Îmi aduc aminte de niște plachete de versuri ale lui Gellu Naum, Dimitrie Stelaru sau Cezar Ivănescu, din care un copil de nouă ani nu putea înţelege decât poate sunetul unor cuvinte. Când aveam nouă ani, tata a câștigat un concurs de tipul „Cine știe câștigă” cu tema „Primăvara în lirica românească”, unde a învăţat peste 2.000 de poezii despre primăvară. Am fost încântat și eu că știam să răspund celei mai mari părţi a întrebărilor. Era în 1970 și am stat cu familia în sala Casei de Cultură din Năsăud, unde i-am ţinut pumnii tatălui meu. Tata a câștigat un premiu mare, cred că 6.000 de lei, dar în obiecte. Cred că mi-a cumpărat și mie o muzicuţă, dar de amintirea asta nu sunt foarte sigur.

Oricum, poezia intrase în viaţa familiei noastre destul de brutal, adică și cu bani, dar asta nu i-a alungat disperarea bunicului și nici bănuiala că feciorul lui nu va ajunge niciodată un mare gospodar și nici un muncitor obsedat al pământului. Mama a fost și ea terorizată de lipsa de viziune pragmatică a tatălui meu. Muncea din greu alături de ea, dar visa la altă lume. Mi-a spus odată însă, după ce îl certase și el s-a retras în grădină sub un măr, cu o carte pe genunchi, că totuși, dincolo de scandalul pe care ea îl face, să știu că tatăl meu e un om foarte bun. Am înţeles eu, atunci, că asta i se trage de la poezie, pentru că acolo, în satul nostru de munte, unde se trăia destul de greu, oamenii erau destul de aspri, în general. Tata era privit foarte ciudat de către comunişti, era un poet ţăran care scria versuri, dar nu cu rimă şi foaie verde. Scria în vers alb și făcea referire în poemele lui la teme eterne ale filosofiei și la personaje devenite mituri: Homer, Ulise, Cristofor Columb, Sancho Panza sau Don Quijote, acuzate de un critic de poezie, că fiind „prea livrești”. Securitatea l-a urmărit vreo 10 ani, dar până la urmă nu l-a băgat la pușcărie, deși îl vorbise rău pe Ceaușescu în public și scria scrisori sincere prietenilor.

Când mi-am cunoscut soţia, scriam versuri, scriam texte pentru un prieten de la Conservator și cântam. Viaţa mea s-a întâlnit mereu cu poezia. Ca o arătare ciudată, poezia îmi umple amintirile și memoria. Undeva în subconștientul meu, cred că poezia este una dintre minunile lumii. Dar poezia a schimbat și viaţa întregii comunităţi în care am crescut. Mica noastră comunitate unde doar târziu s-a introdus curentul electric, fără drum asfaltat, izolată de lume, a cunoscut o deschidere spre cer. Poetul a devenit model. Nu cei care făceau diferite forme de comerţ; nu singurul inginer din comună; nu cel de la bufet sau de la cooperativă, ci poetul. La scurt timp, câteva zeci de copii au plecat la licee și facultăţi.       Mulţi s-au apucat de scris poezie. Azi, satul nostru micuţ are vreo patru sau cinci membri ai Uniunii Scriitorilor și sunt mai mulţi cei care au publicat sau publică versuri în volume sau în revistele literare. Runcanii scriu cărţi și, chiar dacă au prosperat – mai ales cei care au pribegit prin Spania sau Italia sau cei care fac comerţ - comunitatea noastră a rămas vie. Oarecum poezia a ţinut-o în viaţă. Pe toţi i-a ajutat poezia. Pe unii care au scris versuri i-a transformat în poeţi. Dar pentru cei mai mulţi din copiii opincarilor de acolo a fost un îndemn spre a înţelege că există și o altă lume. Că porţile lumii nu sunt ferecate pentru ei, oamenii de pământ, cum ar spune azi un poet. Poate că lumea are porţile ferecate, dar există ceva chei. Una era poezia sau cartea în general. Evadarea din acea lume se poate prin carte și cultură.

Pentru cei mai mulţi dintre români poezia nu există

Da, dar asta este doar o constatare a unei anchete realizate de IRES. Dar asta nu e nicio nenorocire. Peste tot în lume este la fel, poate mult mai grav în alte locuri. Niciodată poezia nu a fost citită de toată lumea, niciodată nivelul de cultură al lumii nu a fost atât de ridicat, încât să poată trece dincolo de metaforă și să pătrundă într-o spiritualitate care nu are, la prima vedere, un sens pragmatic. E adevărat că doar 2% dintre români declară un contact destul de frecvent cu poezia. 27% dintre români recunosc că au scris cel puţin o dată o poezie și că au ajuns să facă asta fiindcă i-au împins iubirea, natura sau viaţa (în această ordine). Aproape unul din cinci români știu să spună un poet contemporan (Dinescu, Blandiana și Cărtărescu) și, chiar dacă am putea cârcoti că au auzit de aceștia pentru că s-au angrenat și în alte activităţi sociale sau în militantism ori jurnalism, este totuși ceva remarcabil. Femeile declară că citesc într-un procent dublu faţă de bărbaţi, iar cei cu studii superioare nu citesc poezie într-un procent cu mult mai mare faţă de ceilalţi, chiar dacă citesc mai mult alte tipuri de cărţi, ziare sau reviste, iar între regiuni geografice nu avem diferenţe semnificative. În mod firesc, tinerii sub treizeci și cinci de ani citesc mai multă poezie pe siturile de socializare, tinerii fiind și cei care citesc poezie mai des decât bătrânii. Eminescu este mai citit în Transilvania, Banat, Muntenia și Oltenia, decât în Moldova, iar Adrian Păunescu este dublu citit în Moldova în comparaţie cu celelalte regiuni. Bărbaţii recunosc într-o proporţie mai mare decât femeile că au scris o poezie, iar tinerii într-o proporţie dublă faţă de cei de peste 35 de ani. Ana Blandiana este citită de trei ori mai puternic de către eșantionul feminin, iar Mircea Cărtărescu de un număr dublu de bărbaţi. Dincolo de aceste evaluări cantitative, în care poate că unii români au exagerat legătura lor cu poezia, vedem că poezia este încă vie în mintea și sufletele românilor.

Nevoia de poezie este încă prezentă. Dacă poezia există și rezistă, atunci este clar că are o raţiune de a fi. Poezia este o formă a comunicării și o modalitate prin care conștiinţa se trezește. Poezia și poeţii au creat identitate spirituală unor comunităţi sau au îmbrăcat estetic momente importante ale istoriei care astfel s-au putut transmite din generaţie în generaţie. Dincolo de diversitatea ei, poezia transmite un mesaj imanent, despre nevoia de frumos și despre spiritualitate. "Poeţii sunt cei care, într-o lume stăpânită în mod violent de Rău și de Urât, luptă să ţină aprinsă flacăra Binelui și Frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii și un scut aproape magic împotriva urii", spunea recent Ana Blandiana într-un interviu. Poezia trage un semnal de alarmă despre ceea ce nu putem fi, despre ceea ce uităm să fim atunci când ne îndepărtăm de umanitate și de cultură sau când ne rătăcim în civilizaţia de azi.

Avem senzaţia câteodată că, într-o lume accelerată și mercantilă, poezia nu își mai are loc sau că a dispărut. Dar ne înșelăm! Ea este mereu acolo, ne așteaptă, indiferent cât de puţin vizibilă este, indiferent cât de cuminte și negălăgioasă ni se arată. Este ca un semn că există o lume pe care o putem atinge doar cu sufletul și mintea, singurul loc de pe pământ în care nici măcar dictatorii nu pot intra cu cizmele.

Poezia este Cenușăreasa lumii, doar pentru că poate deveni în orice moment regina ei. Ţine doar de alegerea fiecăruia dintre noi.

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 46, noiembrie 2017.

(Prea târziu)

SOCIODRAMA VII - jurnal de şantier

Şi ce face prima dată maimuța umană, se aude vocea magistrului,  după ce pune catalogul pe catedră și sprijinit de pervazul fereastrei deschise se uită, în sfârșit,  la noi.

Maimuța umană se uită în oglindă, da, vrea să se vadă doar pe sine, răspunde studenta ochelaristă din rândul întâi. Vrea ca lumea toată să fie o uriașă oglindă și vrea să se vadă în toate oglinzile și în toate vitrinele,  de aceea târgoveții din mallurile uriașe au pus oglinzi peste tot.

Și ce mai face maimuța umană, se mai aude vocea stinsă a magistrului care întinde mâna pe fereastră și rupe o crenguță înflorită de măr. Nu, nu narcisismul este cel mai rău lucru, intervine din spate băiatul cel mai înalt, ci victimizarea. Dragii mei, maimuța umană se crede mereu victimă și vrea să fie compătimită şi plânsă, vrea sa aibă privilegii pentru că este unică în univers și atât slabă, atât de fragilă. Se crede o victimă şi mai valoroasă decât Natura și decât Dumnezeu, mai spune băiatul aşezându-se în bancă.

Magistrul nu mai spune nimic, parcă a uitat de noi, și atunci îndrăznesc eu să sparg tăcerea care s-a întins peste noi: Magistre, eu cred că și mai grav este că se iubeşte pe sine și doar pe sine și jinduieşte la tot ce nu este al ei. Da, sare în ajutor prietenul meu, chitaristul, maimuța umană vrea să-și vadă doar ideile ei peste tot și crede că Adevărul este doar unul și că îl are captiv în peştera ei de sub frunte.

Și eu cred că maimuța umană este câteodată un animal crud, e singurul animal care ucide de plăcere sau din pasiune ori din emoție ... Da, mai spunem noi în cor, ridicaţi în picioare, căci băncile deveniseră deja prea mici, maimuța umană este un animal de turmă, se ascunde în mulțimi și devine hienă sau caracatiță ucigasă.

Înfierbântați, nu observăm că magistrul nostru a plecat fără să ne dăm seama, iar noi tocmai ajunsesem la faza în care a vorbit pentru prima dată fata cu ochii albaştri și triști, cea care stătea singură în banca de la fereastră: maimuţa umană este cea care iubește frumosul şi uneori chiar ea îl creează și poate să moară de tristeţe sau de însingurare sau să se prăpădească de dor ... da, da, repetăm cu toții:  maimuta umană poate să iubească şi să ierte şi iar să iubească ...

Dar este prea tarziu, sigur este prea târziu, ... profesorul nu mai este de mult și catalogul e probabil închis în seiful de fier al școlii, iar noi avem doar o crenguţă de măr înflorit pe care magistrul a uitat-o pe catedră.