Textul de mai jos reprezintă prefața volumului Ce dacă de Alexander Husvater, apătură la Editura Integral
Când ești pus în fața unei cărți despre copilărie,
ceea ce te aștepți să afli este bucuria de a te întâlni cu o nouă formă de
nostalgiei paradisului pierdut. În ceea ce mă privește, ori de câte ori aud cuvântul
copilărie, îmi vin în minte versurile lui Dorin Tudoran: ”numai copilăria e glorioasă, în rest, totul e agonie”. Dar în
cartea de față nu vei găsi nimic din ceea ce te aștepți, însă te vei putea
pierde în ea precum într-o lume a contrastelor, un paradis care se transformă
de la o pagină la alta în infern sau într-o minunată sarbătoare a vieții care
sfârșește într-un ocean de tristețe.
Autorul ne avertizează cuminte că vom găsi durere
ascunsă, dar și lumină și fericire sau, în altă parte, că este ”o lume a
poveștilor în care povestea în sine, trăită sau povestită, este o necesitate
pentru a supraviețui”. Povestind secvențe ale copilăriei dintr-o Românie pe
care copilul o părăsește la 10 ani și dintr-o țară de adopție unde el trăiește
calvarul adaptării la o lume dură, trecând prin toate elementele unui rit de
părăsire a copilăriei și de descoperire a vârstei adulte, Alexandru Hausvater vine în această carte cu o vocație de veșnic
călător spre altceva, spre o altă lume, spre o altă experiență.
Într-una dintre povestirile care dă titlul volumului (Ce dacă), autorul ne duce spre una
dintre funcțiile importante ale povestirii, aceea de a recompune societatea, de
a ajuta la solidarizare și de a reinventa o lume care este pe cale de a se
distruge. În mijlocul unei furtuni, pe vaporul incertitudinii, copilul și tatăl
se joacă un joc al recompunerii, al reinventării vieții și celorlati. O
metaforă pentru ideea că povestea are nevoie de celălalt, pentru a o asculta, pentru a o duce mai
departe. Ce dacă totul s-a dus, dacă paradisul copilăriei s-a risipit, povestea
rămâne și poate oricând să reînvie o lume. Când? Oricând, dar mai ales atunci
când lumea este în pericol, când vaporul se poate duce la fund, când toți ceilalți
se ascund, povestea rămâne și poate reînvia o lume.
”Dacă o poveste începe cu o descoperire, trebuie să
se sfârșească cu o căutare”, spune Penelope Fitzgerald în The Blue Flower. Despre căutare,
iar acesta ar putea fi un foarte potrivit subtitlu pentru această minunată
carte. Hausvater caută să redescopere o lume pierdută, dar autorul nu este un
povestitor disciplinat. El este mereu într-o căutare, într-un proces de
cercetare a identității sau chiar a oglindirii ființei în altul, ca act al
intersubiectivității în sensul în care Paul Ricoeur analizează Sinele în ”Sinele ca un altul”. Nu respectă rețetele,
nici convențiile, nici regulile. Este un povestitor rebel, așa cum a fost și
copilul, dar și omul matur, și regizorul de mai tarziu. Uneori se contrazice pe
sine, își amendează personajele, uneori ce construiește la începutul poveștii
distruge la sfârșit, personajele, cu caractere fixe în majoritatea poveștilor,
se pot degrada, se pot transforma iremediabil, schimbând sensurile poveștii.
Hausvater este un ”agitator” care pune totul sub
semnul întrebării, nu vrea să ne lase în starea în care am intrat în tunelul
povestirii lui. Nu vrea un cititor mulțumit că își găsește în cartea sa
nostalgia dulceagă după copilăria lui. Aproape fiecare poveste se termină cu o
poză memorabilă, cu o imagine de o mare forță sugestivă, dar care nu fixează întotdeauna
un înțeles, ci mai degrabă o incertitudine, o nouă pistă pentru explorare
pentru cititor.
Te întrebi astfel fără să vrei: ce urmărește autorul
prin povestea lui despre copilărie, despre nașterea omului care este și
universul din jurul lui, univers pe care-l determină prin ființa lui? Ce crezi
că ar vrea să rămână, te întrebi, iar răspunsul îți apare dintr-o dată: respectul pentru om și pentru viață,
indiferent de cum este aceasta. Toate figurile din cartea lui Hausvater
sunt luminoase, trăiesc, cad, mor sau se înalță, urmărite de surâsul complice
al copilului care caută mereu întelesul de care nu este multumit, drept pentru
care experimentează o maieutică nemaivazută: despre moarte sau despre orice
altceva trece de la personaj la personaj, se lovește de ignoranța unora sau de indecizia
altora, la final însă realitatea îi trimite un semnal direct. Toate
experimentele copilăriei sunt modalități prin care copilul caută să-și domine
frica prin căutarea unui înțeles pe care îl va redescoperi mai târziu, poate
doar în momentul în care devine povestitor.
Alexandru Hausvater este un maestru al scenelor de o
mare forță suprarealistă, prin ele creează marea alternativă la viața reală, o
alternativă pe care personajul ar fi putut s-o trăiască simultan, mereu. Ai
senzația ca autorul încearcă să scape prin aceasta de frustrare și unește
alternativele în sfârșitul povestirii, care din realism tragic, poate trece
direct spre un suprarealism cu elemente magice. De altfel, Hausvater, regizor
sau doar om, este Povestitorul prin
excelență. El trăiește cu credința că lumea are nevoie de povești, trăite
sau imaginare. Prin aceasta el este un rebel care se cercetează pe sine (și
Sinele) și vrea mereu să-și descopere limitele, căutare prezentă în încercarea
obsesivă a copilului de a trece prin toate experiențele, copilăria fiind un
ritual al încercărilor spre trecerea într-o altă dimensiune. Ca regizor,
Alexandru Hausvater spune că nu îi plac aplauzele, pentru că, într-un fel,
aplauzele ar putea marca sfârșitul poveștii. Nici în cartea sa despre
copilărie, poveștile nu au sfârșit, povestea este menită să fie dusă mai
departe în mințile și în sufletele celor care au auzit-o. A nu defini un sfârșit
derivă și din această nostalgie a autorului după posibilitatea de a urma în viață
mai multe destine, mai multe drumuri, mai multe existențe paralele. În fond,
spune Hausvater într-un interviu, ”creația artistică se naște acolo unde omul
este privat de libertate și imaginația înlocuiește realitatea”.
Chiar dacă Hausvater-regizorul este un povestitor de
profesie (cred că autorul se va revolta la ideea de profesie artistică), în cartea de față nu asistăm doar la o punere în scenă a propriei copilării, ci
mai mult la o reflecție gravă despre despre condiția umană.
Sunt abordate multe dintre temele majore ale
filosofiei, ritualurile vieții și marile încercări. Pierderea și deposedarea
tragică, dar și despărțirea apar sugestiv în Plimbarea sau în Cravata de
pionier. În Strainatatea, copilul
de cinci ani caută înțelesul alterității și numele pe care dăm străinătății. În
Iona, un vis cehovian cu portocali,
pierderea inocenței și intrarea violentă în lume, iar în Fluturi și fractii, copilul deschide discuția despre reunificarea
lumii și construcția ordinii desăvârșite. În Artza, vaporul misterios al plutirii spre țara făgăduinței, apare o
imagine de o devastatoare forță expresivă pentru lumea noastră interioară,
asediată mereu de furtuni și insingurare. Copilul imaginează un dezastru, ca și
cel de pe Titanic, unde, în timp ce orchestra cânta în sala de mese, apa începe
să pătrundă în interior fără să perturbe interpretarea Habanerei de către
doamna corpolentă. În tot acest timp al tragicului asumat cu nonșalanță,
copilului îi crește barba și mustața. În acest haos, la mese sunt servite
personaje-umbre, dar copilul nu se mai simte ”singur, izolat”. Un senzațional
mecanism scenografic inventează autorul pentru a conota nașterea ființei
sociale, în care copilul descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este unic (”M-am
simțit pentru prima dată ființă socială”). Fascinată ideea: ființa socială se naște în pericol, în
furtună, unde oamenii au nevoie unul de altul, chiar dacă Altul, Celălalt, este
doar imaginat sau umbră. Ca să te reinventezi pe tine, ai nevoie mereu de
altul, călătoria spre sinele copilăriei este și un excurs spre altul, spre înțelegerea
asemănării, nu doar a diferenței.
Povestea
unui ofițer SS și un fluture este una dintre bijuteriile ”povestașului”
Hausvater care ne aduce aminte de construcția povestirilor hasidice și de
greutatea înțelesului simplu, în comparație cu căutarea obsesivă de a ne
explica cruzimea sau ticăloșia. Copilul, care face, la final, un gest firesc de
a omorî o muscă, trimite spre reflecția morală asupra imanenței Răului în lume.
În Somnambulul avem o poveste cu
sclipire borgesiană despre pierderea credinței sau poate doar momentul de
cumpănă, moment pe care autorul nu-l descrie până la capăt. Aici autorul ne
sugereaza că frumusețea nu se naște doar din fericire, Teofilus, personajul
care îl conduce pe copil pe una dintre cărările descoperirii fericirii de a trăi,
îi arată până la urmă o lume în care credința este doar o poveste, iar judecata
supremă doar o invenție menită să înfricoșeze.
Dar, ca în multe povestiri, autorul nu duce formula concluzivă la capăt, nu pronunță
cuvântul care aduce judecata definitivă, ci lasă cititorului șansa de a se lega
de povestea lui cu propria poveste și de a duce astfel mai departe lumea
aceasta.
Magistrale sunt paginile în care sunt tratate
fantasmele copilăriei, descoperirea sexului și a nudității, ca experiențe
avansate a descoperirii Sinelui și lumii. În
Prima dată Hausvater face dovada unei forțe de expresie care dovedește
talentul de mare scriitor. Metafora ospiciului și a nebuniei asociate
descoperirii amorului carnal este cu adevărat copleșitoare. Aici, marele
regizor demonstrează că, în niciun moment, el nu face concesii publicului și acționează
în forță. Cred că este singura dată când copilul primește un nume, este strigat
pe nume, până atunci nimeni nu îl individualiza prin nume, copilul primește
identitate, dar pierde ce avea mai frumos: puritatea visului. Aici se vede cel
mai bine ușurința prin care narațiunea face trecerea de la realismul banal, la
fantasticul magic. Fără explicații de legătură, fără ”racorduri” narative sau
artificii regizorale, copilul trăiește firesc în aceste două universuri, pe
care le transgresează de mai multe ori pe parcursul poveștilor.
Mereu vom găsi pe parcursul poveștilor greutatea sau
imposibilitatea de a face alegeri nete, definitive, știind că, prin aceasta,
interzicem o lume, omorâm o alternativă. Greutatea alegerii între religii sau între
profesii traversează întreaga carte ca imposibilitatea de a accepta limitarea (Fără titlu sau Moise și Isus). În povestirea Procesul
lui Yuval autorul ne duce pe terenul imposibilității de a-i judeca pe
ceilalți și greutatea de stabili vinovația sau nevinovăția.
O povestire tulburătoare ce nu se poate uita este
traducerea fantastică a întâlnirii copilului cu doi monștri sacri ai muzicii,
Yehudi Menuhin și David Oistrach, în care copilul trăiește minunea de a vedea
cum frumusețea se naște din urâțenia bătrâneții și cum magia artei ne ridică
deasupra lumii. De altfel, autorul tratează multe dintre temele de reflecție
printr-o scenografie care ne aduce aminte de Mircea Eliade (Unde se duc morții ăștia?), un autor pe
care l-a montat în mod magistral, ilustrând sau doar sugerând hierofanii sau
mitologii uitate.
Cartea se termină brusc, nimic din ce aștepta
cititorul care a fost purtat din cameră în cameră, prin castelul de cărți de joc,
al povestirii. Nu are un epilog, nu are un sfârșit parabolic sau pilduitor.
Copilul nu lasă niciun ”testament”, naratorul se retrage discret, lasă
rugăciunea eternă a copilăriei și îngerul de serviciu să primească dorințe și
să vegheze alte vise și utopii.
Asta ne aduce aminte de Nathalie Sarraute și
capodopera sa ”L’Enfance”, unde romanciera folosește
povestirea pentru resuscitarea tropismelor copilăriei, adică cercetarea și căutarea
unor senzații rămase ascunse, care au rămas înafara cuvintelor. Uneori ai senzația
că și Hausvater caută cuvinte sau dialoguri, lăsate uneori să vorbească de la
sine, fără narator, care pot restui acel trăit interior, prea puțin sau deloc
exprimat (dialogul din De-a doctorul).
Dar marea arta a lui Hausvater este că reușește să
evite toate capcanele comune tuturor autobiografiilor. Refuză clișeele și se
ferește de pitorescul dulceag. Refuză narațiunea lineară și artificiile de
continuitate și de umplere a ”spațiilor albe” din memorie. La început am crezut
că voi găsi o formulă pentru modul în care se constituie mozaicul povestirii,
am crezut că este o logică a trecerii de la amintiri în funcție de ani și de vârstă
sau o formulă a alternării copilăriei de la București sau din Israel, dar toate
căutarile mele au dus la un eșec perfect. Pur și simplu, cartea și înlănțuirea
poveștilor, relevă o discontinuitate bulversantă. Este o poveste a diferitelor încercări
așa cum apar în mintea adultului izgonit din teritoriul copilăriei, adică
fragmente rupte, străfulgerări ale unei minți care a fost obligată să țină în
minte, nu pe hartie, un jurnal al vieții,
alteori legate între ele doar de personaje.
Autorul este un fel de Șeherezadă, un arhetip pentru
povestire și povestaș. La finalul cărții parcă revezi sfârșitul povestirilor
din 1001 de nopți: ”și Șeherezada tăcu, sfioasă”, pentru că zorii se revărsau la ferestre,
iar lumina este sinonimă cu moartea poveștii și cu domnia realității. Pe întuneric,
în obscuritatea sălii de teatru sau cinema, povestitorul este rege, ca și în
fantezia cu cei doi violoniști bătrâni care zboară cântând. Obsesia pentru întunericul
fecund este și una dintre toposurile acestei cărți. Multe dintre poveștile
copilăriei se petrec în întunericul nopții, o noapte inițială, dar care este
luminată apoi de personaje sau de stări. Copilului-povestitor nu îi este frică
de intuneric, cele mai multe aventuri se petrec noaptea sau la lumina întunericului,
unde fantasticul, realul și miticul se pot împleti fără greutate.
Una dintre obsesiile autorului și a personajelor lui,
lucru care mă apropie de el mai mult decât o poate face orice text, este încercarea
de a trăi mai multe vieți deodată, conștient că fiecare alegere înseamnă a
renunța la una dintre cărările posibile ale vieții.
Spre
deosebire de Alain Fournier (”Le Grand Meaulnes” - Cărarea pierdută, în traducerea romanească), personajele lui
Hausvater nu au obsesia de a căuta o țară pierdută, o țară a copilăriei, ba din
contră, autorul vrea să se lecuiască de ”mitul copilăriei furate”, abia schițat
și respins din capul locului, de aceea deschide o adevărată peșteră a lui Ali Baba
plină de experiențe amestecate, uneori însă de o mare forță expresivă și
emoțională (”Viața se derula pe două
poteci și minunea era să le petrecem pe amândouă deopotrivă”). Am trăit
direct această experiență la care face referirea Alexander Hausvater și încă o
trăiesc. Petrecându-mi copilăria într-un sat de munte, departe de agitația
urbană, a trebuit să călătoresc mereu pe cărarea imaginației pentru a trăi eu,
atunci, ceea ce credeam că este mai important. Departe de orașul la care visam
și ale cărui lumini le vedeam în nopțile senine, plin de cărți, filme, teatre,
cenacluri de poezie și oameni ... foarte interesanți, mă pierdeam în cărțile
tatălui meu, călătorind alături de personajele lui Hemingway, Faulkner, Jack
London, Steinback sau Cesare Pavese. Îi invidiam pe copiii care, precum Alexander, mergeau la teatru, vedeau meciurile lui
Dinamo, ascultau concerte sau puteau sta când vor ei in biblioteci pe care le
credeam infinite, adevărate labirinturi în care poți pierde acul în deșert.
Ascultam, în fiecare zi, piese de teatru radiofonic, unde aveam avantajul față
de Alexander, că trebuia sa fiu adevăratul regizor și scenograf, trebuia să pun
în imagine, pornind de la vocile marilor actori, toată trama povestirilor. În
universul meu de frunză și de iarbă, printre munți si dealuri, scena mirosea a
iarbă și a pământ reavan, iar rochiile doamnelor miroseau a iasomie și a regina
noptii, doarece primul Chanel 5 l-am mirosit mult mai târziu, în adolecența mea
de liceean la oraș.
Cartea minunată a regizorului Alexander Hausvater ne
cucerește prin faptul că ne învestește cu demnitatea de cititori căutători de
sens. Oarecum, autorul mi-a părut la început un fel de descendent rebel al
povestirilor hasidice. Cele care aduceau lumii parabole născute în comunitățile
răspândite și care, uneori, în expresia lui Martin Buber sau S.Y. Agnon, au
produs adevărate capodopere ale înțelepciunii, alteori chiar creatoare ale unei
gândiri paradoxologice. Dar copilul lui Hausvater nu vrea să ne împingă spre
acțiuni de reflecție programatică, spre teme importante pentru comunitate,
ordonate și indexate cu semnele înțelepciunii. Pesonajul central, povestașul,
evadează continuu, căutând să scape de suferință sau de stagnare. Copilul se
luptă cu timpul, nu vrea să devină matur, nu vrea să aleagă între profesii,
mereu se teme de finitudine și caută o ușă întredeschisă, spre o nouă
experiență. Uneori, dă drumul fanteziei, dar evadarea rămâne în ”rama”
poveștii, vrea să aducă existența mai aproape de sufletul lui și poate chiar mai
aproape de noi.
Nu o singură cărare este pierdută, obsesie devenită modă în secolul XX prin romanul lui Alain Fournier, ci sunt mai multe cărări
spre copilărie și spre noi înșine pe care le pierdem și care trebuie
reinventate prin poveste. Aceasta poate deveni o obsesie pentru literatura sau
teatrul care urmează să se nască în secolul XXI și unde rebelul Alexander
Hausvater este și pionierul care le caută, le găsește și ni le arată cu generozitate prin
tot ceea ce face. Volumul de față este o capodoperă și merită citit, inițiind o
experiență catharctică, dar și un experiment intelectual.
Aprilie 2017
Cluj Napoca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu