În 23 decembrie, anul trecut, ziarul L´Humanité titra mare pe o pagină „România. Minoritățile la putere?”, iar ca subtitlu apărea mențiunea: „un președinte luteran ar putea desemna un prim-ministru musulman într-o țară cu 80% ortodocși”. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, poate și pentru că minoritățile nu complotează împotriva majorității, așa cum cred încă foarte mulți dintre noi. Dar societatea este o arenă în care se confruntă actorii sociali, cum le spunem noi, sociologii, uneori, oamenilor.
Sociologii și psihologii s-au ocupat în ultima vreme de minorități în toate
felurile și cu multă bunăvoință. Au descoperit minoritățile active, adică
acelea care reușesc să schimbe unele reguli sociale, chiar împotriva unor majorități
care, teoretic, sunt mai puternice, dar care sunt mai tolerante în unele momente,
astfel că acceptă să facă concesii.
Mișcările de protest social vin, de cele mai multe ori, din partea minorităților
turbulente, cele care vor să schimbe regulile. Minoritățile pot să nu respecte stric
regulile sociale, pentru că sunt defavorizate de principiu și majoritarii sunt
mai toleranți. Sigur că toleranța nu se întinde peste tot, dar, cel puțin în ultimii
ani, este destul de puternic apărată cu toate mijloacele de către comunitatea
internațională prin tot fel de sancțiuni și condiționări.
Însă minoritățile merg pe un asalt asupra societății si, în multe
situații, câștigă. Nassim Taleb, cunoscutul autor al teoriei lebedei negre,
specialist în analiza riscului, demonstrează, prin exemple din viața cotidiană,
că minoritățile câștigă prin intoleranță și dacă prelungim spre ultimele consecințe
raționamentul, toleranța nelimitată a majorității va conduce cu necesitate la
disoluția toleranței înseși. Într-un studiu de caz analizat de el, într-un mare
oraș occidental pentru că o minoritate de vreo 10% nu mănâncă decât un anumit
tip de carne, iar majoritatea mănâncă orice, aprovizionarea cu tipul de carne
preferat de minoritari va face obiectul preocupării tuturor, astfel încât, per
total, achizițiile din acest tip de carne ajung la 70% din piața totală.
Mai în glumă, mai în serios, un prieten îmi spune adesea: aș vrea să
fiu minoritar. Este simplu de ce: ca majoritar nu am nicio scuză, nu mă pot
plânge, nu pot fi victimă, nimeni nu mă mângâie pe creștet, nimeni nu mă
protejează, competiția la admitere la facultate, inainte de 89 cand am fost colegi, la secția română era de 25 pe
loc, la secția maghiară doar de trei pe un loc. În fine, îmi spune, am și alte
argumente, dar nu vreau să mă critice cei care mânuiesc arma politically correct. Dar dacă vorbim
despre politically correct, aceasta chiar este o armă cu care minoritățile au
cucerit scena și au amuțit de multe ori gurile sparte ale majorității.
Minoritățile active, agitatoare, în cele mai multe cazuri, reușesc să
învingă majoritatea tăcută. Grupurile care nu participă la bătălia și scandalul
de invective din spațiul public, mai nou, acesta fiind înlocuit de spațiul
virtual, nu există decât în rarele momente în care sunt obligate să se exprime.
Uneori. această majoritate tăcută, pe care greșit o consideram moartă, se duce
la vot și produce surprize sau răsturnări spectaculoase, cum a fost cazul
mobilizării din turul doi în cazul alegerilor prezidențiale din 2014, de la noi.
Când majoritatea tăcută se exprimă gestual sau faptic, aceasta poate produce
unele răsturnări de situație, dar când trec alegerile, tot minoritățile revin
în spațiul public și conduc conversațiile publice.
Majoritatea tăcută și leneșă este tot mai puțin la modă. Minoritățile
active își construiesc mijloace speciale pentru a învinge în epoca post-adevar.
Ele pot să folosească arma politically correct, după care să ascundă o serie de
adevăruri.
Suntem în epoca post-factualității, pot spune ei, nu ne mai bateți la
cap cu adevărurile voastre demodate. Poate ca acum încă nu e adevărat, dar ne
putem aștepta ca, în viitor, lucrul acesta să se întâmple, deci să nu ne uităm
la detaliile de moment. Minoritățile pot să folosească „adevăruri alternative”,
nu contează că acestea se pot plasa între „fake news” și ciudatele „alternative
facts”. Desigur, rezultatul este o confuzie generală și intenționată.
Minoritățile se pot autoidentifica în postura de cei mai buni dintre
cei buni, români care au o conștiință superioară și o viziune despre viață care
îi face să le fie milă de cei care încă trebuie să asculte de multe ori „Deșteaptă-te,
române!” până să-și facă efectul.
La noi, sondajul IRES prezentat în acest număr din Sinteza arată că majoritățile se
pot forma destul de ușor și datorită unei aplecări pronunțate a românilor spre
comportament defensiv și conformism, așa cum arată și lucrările din ultima
vreme realizate de profesorul Daniel David. Când vorbim despre interesul
minorităților, 64% dintre români spun că minoritățile își urmăresc doar
propriul interes, care nu se întâlnește cu cel colectiv, chiar dacă asta se
afla în ușoară contradicție cu optimismul din răspunsul la întrebarea dacă oamenii
simpli, bine organizați, ar putea influența semnificativ mersul lucrurilor: 84%
cred că da, cifră care este influențată, probabil, de revoltele de stradă din
această perioadă.
În timp ce 66% spun că ei cred că este bine ca în viață să încerci să
fii cât mai asemănător cu ceilalți, 76% cred orbește în majoritatea ca judecată
împărtășită de cei mai mulți (Dacă un lucru
este acceptat de cea mai mare parte dintre oameni, este clar că este un lucru
bun) și, poate mai relevant, 37% dintre români cred, radical, că toți
membrii societății trebuie să se alinieze valorilor majoritare. În fine, aici
procentul putea fi mai mare, dar, probabil, subiecții s-au prins că trebuie să
fie mai deschiși fiind o prescripție atât de radical exprimată, însa găsim și raționamentul
celor 43% care cred că grupurile mici pot influența majoritățile.
Și totuși, cum se poate ajunge la proteste sociale care devin știre
mondială într-o societate cum este cea descrisă de studiile psiho-sociologice? Simplu:
majoritățile pot fi majorități obtuze, mai ales atunci când sunt conduse de
elite slabe, care nu înțeleg că logica majoritară este doar principiu fondator
dar nu și unic, adică discreționar, principiu de funcționare sau mecanism de
management social.
Majoritatea obtuză se poate așeza la putere disprețuind tot ce nu intră
în sfera sa de interes imediat, mai ales disprețuind sensibilitățile colective.
Majoritățile obtuze pot disprețui dialogul, comunicarea și continuă
lupta surdă din timpul care era destinat luptei pentru putere. Când elita
majorității caută să domnească și să sugrume, să preseze și să nu se uite la
feedbackul social, atunci se formează minorități disperate, care pot erupe în societate,
cu sau chiar fără ajutorul unor organizații de interese legitime sau ilegitime.
În aceste cazuri, majoritățile obtuze se pot deșira încet, deoarece se pierde
pe drum puterea numărului.
Elita majorităților, când există, deoarece putem avea și majorități
fără cap, trebuie să treacă mai multe probe complicate. Prima este să oprească
gloata câștigătoare să ia întreaga societate ca pradă de război și să devasteze
arealul social. A doua este clarviziunea de a înțelege că o victorie în alegeri
nu crește nivelul de inteligență și înțelepciunea celor care o compun, iar
ceilalți, învinșii – să spunem, nu devin dintr-o dată mai prosti și mai inerți.
Când reprezentanții majorității uită de responsabilitatea lor socială și vor
să-și servească doar propria armată, pericolul de a pierde repede majoritatea
este foarte mare, deoarece dincolo de modul în care definim minoritatea și majoritatea,
unii față de alții, sau ambele în reper cantitativ, ori ca distanță față de un
centru de putere, altceva este mai important, ceva de care majoritățile uită,
este vorba de CRITERIUL fundamental: criteriul civilizației și respectul
contractului social. OMUL trebuie respectat indiferent de țarcurile în care,
momentan, se află, în cel al majorității sau în cel al minorității. Orice
cetățean trebuie să se bucure de respect egal, fie că este din Nord sau din
Sud, de la sat sau de la Oraș, dintr-o comunitate care ne place sau nu ne
place. Dacă respecți criteriul acesta, ca o condiție minimă, atunci te poți enerva
pe minoritățile agitatoare, turbulente, cum vrei să le etichetezi ideologic sau
propagandistic, dar poți fi sigur că, dacă respecți această condiție minimă,
atunci toate aceste minorități vor ajunge să te respecte și să te recunoască,
chiar dacă se vor lupta în continuare pentru drepturile și interesele lor. Și încă
ceva, o regulă de etică politică, numai în barbaria trecutului indepărtat, învingătorul lua
totul.
În fine, elita majoritară, când ea există, trebuie să mai treacă o
probă de inteligență, o probă de istețime mai degrabă, nici măcar una de
cultură: înțelegerea că orice majoritate
este perisabilă și tot mai fragilă, într-o lume tot mai fragmentată în care
acolo sus, la guvernare, de exemplu, se stă, în medie, doar o jumătate de mandat, în ultimii 10 ani.
Altfel spus, în orice majoritate, există zeci de grupuri minoritare care se
activează doar în situații disperate. Să listam câteva dintre aceste minorități
latente, tăcute, dar nu inexistente.
Există o minoritate a celor care cred în pace socială și sunt sătui de
războaiele politice, culturale sau personale ale elitelor. Este o minoritate
care se supune, dar nu e compusă doar din savanți și stoici, ci și din oameni
neinstruiți, nu e doar la oraș sau doar printre tineri.
Cu siguranță, există și o minoritate a oamenilor care respectă interesul
colectiv, uneori au curajul să-l numească interes național, chiar dacă o fac
delimitându-se de uzaje politice concrete. Sunt, poate, oameni care nu se
consideră excepționali, nu vor decorații pentru că rămân în țară, dar sunt furnicile
care realizează PIB-ul și bugetul. Ar vrea și ei să vadă că banii se duc acolo
unde trebuie, dar decența nu îi face să meargă în stradă, însă disperarea poate
să-i scoată și să-i adauge minorităților mai vocale.
Există probabil și minorități care iubesc natura și minorități care
iubesc oamenii sau civilizația mai mult decât îngustul interes personal. Nu
toți se leagă cu lanțuri de porțile instituțiilor, nu toți sunt dispuși să stea
în frigul de februarie prin piețe, dar dacă sunt aduși la disperare, o vor face
mai devreme sau mai târziu.
Sunt minorități, nu doar etnice, chiar formate din români get-beget,
care ar dori ca localitatea sau județul lor să poată să se administreze mai
bine, să nu fie necesar să meargă la București pentru aprobarea oricărui fleac.
Se simt umiliți și s-au săturat, dar înțeleg situația geopolitică și nevoia
unei coeziuni naționale mai strânse; și ei dau câteodată cu căciula de pământ
cu ciudă, dar strâng din dinți și merg mai departe. Poate și-au pierdut speranța
pentru acum, poate nu mai cred că vor fi ascultați, dar nu se poate să nu spere
că într-o zi vor deveni cetățeni egal respectați.
Este adevărat că spațiul social este și un spațiu de confruntare între
majorități și minorități. Majoritățile inteligente, care practică toleranța și respectul
minorității, cele care știu să împartă puterea nu pierd niciodată războiul.
Majoritățile obtuze nu au cum să câștige, își creează dușmani imediat, se
detonează fără să vrea.
Deocamdată, viitorul nu sună bine!
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 37, februarie 2017.
