La
începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria
platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existenţă, dar şi unul de
cunoaştere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată
piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul şi Frumosul, iar cel
mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani
când, chiar și fără multe noţiuni de metafizică, poţi observa experienţial că
existenţa noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie,
întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe
peretele peşterii în care suntem prizonieri. Cum să nu adormi liniştit când
Platon tocmai ţi-a spus că sufletul nostru aparţine lumii ideilor şi că el
tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoţească doar pentru o
existenţă trecătoare?
M-am despărtit de naivitatea lui Platon când l-am
descoperit pe Karl Popper (1) și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a
ideilor. Marele epistemolog (2) gândea trei straturi ale existenţei, organizate
sub forma a trei lumi: W1 - lumea obiectelor, W2 - lumea stărilor psihice şi W3
- lumea ideilor, a conţinuturilor obiective de gândire. În lumea a treia drept
de cetăţenie au ideile, teoriile, conceptele, creaţiile artistice, valorile,
lumea aceasta este eternă, autonomă şi independentă faţă de celelalte lumi, iar
realitatea ei este argumentată prin faptul că poate acţiona asupra celorlalte
lumi, ceea ce invers nu este posibil.
Mi-a plăcut mult această teorie, chiar dacă era abundent
criticată în filosofia acelor vremi, mai ales pentru că vorbea despre forţa
lumii ideilor de a se regenera, de a se reproduce şi a duce mai departe
existenţa. În căminul UBB (3) de la „Avram Iancu”, apropiat de Cimitirul Central,
am pierdut multe nopţi discutând despre autogenerarea obiectelor din lumea
ideilor sau despre rolul mai mic sau mai mare al sistemului şi despre controlul
asupra gânditorului: este controlat sau nu de sistem?
Au trecut anii peste mine și mi-am reamintit de
Karl Popper când am citit un eseu seducător al lui Horia-Roman Patapievici (4),
republicat apoi într-o lucrare independentă, în care, întrebându-se asupra
lipsei de ecou a filosofiei lui Mihai Şora, conchide că noi, românii, suntem
apăsaţi de un fel de hegemonie a culturii generale, care exclude o piaţă a
ideilor mai specializate, toate acestea conducând la o ecranare a comunicării
dintre noi, blocaj care împiedică formularea unui bine comun, determinând deci
inexistenţa unei realităţi comune construite. Am fost mâhnit și eu de mai multe
ori de inexistenţa unei dezbateri de idei, a polemicii la obiect, constatasem
lipsa unei instituţii a dialogului specializat şi a admiraţiei, dar nu avusesem
niciodată curajul de a ajunge la argumentul ontologic al tânărului Patapievici -
realitatea culturală nu există - sau la cel mai radical al lui Ioan Petru
Culianu, reluat de Patapievici - cultura română contemporană nu există!
Am ţinut
şi eu, în tinereţe, la o universitate, o conferinţă despre cultura noastră ca o
cultură de ecou, cultură a influenţei mediate, cultură narcisist-egoistă,
cultură a solipsismelor şi solilocului. Drept să spun, nu îmi mai aduc aminte
argumentele de atunci, ştiu doar că unul mi-a rămas ca obsesie: societatea şi
cultura noastră sunt înfricoşate să construiască o oglindă în care să se uite
din când în când. Fuga de oglindă și formarea unei memorii colective coerente
prin dialog, dezbatere şi sortarea argumentelor mă urmărește încă, ori de câte
ori mă uit transversal peste studiile sociologice de măsurare a opiniei publice
pe care le-am făcut de-a lungul timpului.
În volumul „O idee care ne suceşte minţile” (5) argumentul
unei divizări a culturii europene, cu referire la memoria comunismului, este
folosit pentru a explica existenţa unei cortine psihologice de fier, prin
refuzul Vestului de a integra şi a înţelege memoria Estului.
Obiecţiile pot fi multe aici, dacă abordăm ideile prin
metafora „pieţei”. Este vorba doar de o desincronizare între cerere şi ofertă,
cele două nu se întâlnesc sau nu există una dintre ele? Să nu fie oferta bună,
seducătoare? Nu cred asta, apar în fiecare an lucrări foarte bune în diferite
domenii de activitate, în cel literar sau artistic. Atunci avem o problemă cu
cererea, ea să fie de vină? Dar fiecare dintre noi facem parte din piaţă, chiar
şi creatorii pot participa, nu doar cei care sunt doar consumatori. În piaţa
ideilor, foarte puţini sunt doar consumatori pasivi, cei mai mulţi dintre
consumatori au, de regulă, condiţii pentru a produce şi ei, pentru a da mai
departe idei, a polemiza, critica sau a adula. De ce nu se întâmplă asta, de ce
nu se naşte o efervescenţă care să valideze/invalideze idei, să creeze
tendinţe, curente sau chiar şcoli de gândire?
Un prim răspuns am avut senzaţia că-l intuiesc recent,
când am participat la deschiderea casei lui Nicolae Ceauşescu din cartierul
bucureştean Primăverii. Am fost curios să văd feţele primilor 1.000 de
vizitatori care s-au înscris, în doar câteva ore, pe internet. Au venit şi oameni
foarte tineri şi oameni foarte în vârstă, ca două emisfere ale memoriei
obiectivate a comunismului. Puţină pasiune se mai vedea în ochii şterși ai
celor vârstnici, dar nu era nici respingere sau ură în privirea celorlalţi.
Plana o linişte peste cei care stăteau la coadă, încât se auzeau mai tare
ciorile care veneau să pună stăpânire pe cartier, dar mai ales o lipsă de
dialog, un fel de evitare reciprocă. I-am întrebat pe tinerii care supravegheau
exponatele din clădire dacă oamenii polemizau, dacă au auzit ceva semnificativ.
Nimic. Totul se consuma în linişte, într-o izolare totală. Chiar soţii și
soţiile comunicau mai mult prin gesturi, probabil cu semnificaţii îndelung
exersate între ei. Cei care se apropiau de mine puneau întrebări cu voce joasă,
pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Am plecat spre casă cu o mare tristeţe şi
supărat pe mine pentru că, de peste 20 de ani, încercam să justific în toate
formele că orice comunicare este și o formă de catharsis. Privit în acea seară,
eșantionul de vizitatori părea o bucată de Românie însingurată, unde cărările
dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu
Anania într-una din cuvântările lui.
Oamenii au pierdut abilitatea de a comunica, de a se
expune. Nu simt nevoia să se valideze, să caute a se confrunta cu ceilalţi.
Funcţionează, probabil ca efect al comunismului, mai multe circuite de dialog
cu caracter consensual, reţele de prietenii, cutii de rezonanţă. Sunt lumi
paralele şi cercuri de adulatori restrânse, locuri în care se practică un
narcisism şi un fel de clandestinitate autoasumată sau reflexă. Dacă am lua
terminologia lui Pierre Bourdieu, nu avem un circuit veritabil, egalitar de
consum al ideilor, ci un habitus care distanţează oamenii, reproducând un model
de dominare specific comunismului sau societăţilor de clasă. Fugar aș nota că
nici perioada interbelică nu a avut timp să aducă pe scena socială o clasă de
mijloc, o mică burghezie capabilă să producă efervescenţa legăturii dintre o
elită producătoare de idei şi una consumatoare, capabilă să reacţioneze pentru
a crea o instituţionalizare a pieţei.
Habitusul ca sistem de dispoziţii durabile, cum susţine
Bourdieu, sumarizează experienţele trecute și funcţionează ca matrice şi filtru
de percepţii, evaluări, dispoziţii acţionale, ducând la reproducerea vechiului
sistem. Inexistenţa unei clase de mijloc şi existenţa unei elite culturale care
nu este obişnuită să comunice pe o piaţă extinsă, lucruri moştenite din
comunism, toate acestea pot oferi o explicaţie, cel puţin pentru perioada
tranziţiei noastre.
Lipsa dialogului cultural şi a pieţei ideilor se poate
însă explica şi prin slaba instituţionalizare. În România, parcă teoria formelor
fără fond, a împrumuturilor, se verifică cel mai bine atunci când studiem
instituţiile. Instituţiile create la noi sunt de cele mai multe ori forme
mimetice, rareori umplute cu sens. Ne place să copiem tot ce prindem, dar facem
foarte puţine eforturi de continuitate. Entuziasmul începutului este urmat
întotdeauna de uitare și letargie.
Pe de altă parte, o cultură a supunerii şi violenţei
comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolării și protestului
mut, care ne fac poate să nu fim capabili să girăm „conflictele” de idei. Orice
dezbatere se personalizează excesiv, răspunsurile devin emoţionale, problemele
unei posibile polemici se tratează ca „fapte de viaţă şi de moarte”. Ne este
frică de micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care
sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatică.
Să aibă oare vreun potenţial ideile toxice? Dar carieră
ideile seducătoare? E greu de spus, aş crede mai degrabă că este aproape
imposibil să plantezi o idee care să prindă rădăcini pe solul culturii noastre
sau al spaţiului nostru civic sau să faci să crească şi să înflorească o idee
nouă.
Întorcându-mă la liniştea vizitatorilor din reşedinţa
familiei Ceauşescu şi la tăcerea lor mormântală, la muţenia şi izolarea lor, mă
îndoiesc chiar de nostalgia după comunism pe care am măsurat-o, timp de peste
20 de ani, în sondajele pe care le-am proiectat. Acolo poate doar anonimatul
sau tendinţa de a polemiza cu realitatea şi politica de azi creează o agregare
de răspunsuri care pare a fi un punct de vedere sau o atitudine faţă de
trecutul comunist. Ca să revin la distincţia pe care Andrei Pleșu o constata în
lipsa de memorie culturală europeană cu referire la comunism, am senzaţia că
românii sunt tentaţi să nu-și integreze solid nici propria lor memorie, atâta
timp cât o ascund de ei înşişi, de semeni sau chiar de copiii lor. O zicere de
pe vremea comunismului povestea despre un activist care îşi neagă propria
atitudine cu o formula inspirată: „Am avut şi eu o idee, dar nu sunt de acord
cu ea”.
Lăsate singure, ideile mor sau se îndepărtează de cel pe
care l-au locuit, pierzându-se fără a mai putea să schimbe nimic din lumea
noastră. România este locul unde ideile mor sau poate că România nu este o
idee. Este, cred, mai degrabă o emoţie.
Referinţe bibliografice
1. K.R. Popper, Logica cercetării, trad. rom. M. Flonta,
Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
2. Pentru
cititorii tineri, epistemolog = cercetător al mecanismelor de cunoaştere
3. UBB –
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca
4. Patapievici, H.R., De ce nu avem o piaţă a ideilor?,
Bucureşti, 2014 (ed. a 2 - a)
5. Pleşu, A., Liiceanu, G., Patavievici, H.R., O idee
care ne suceşte minţile, Bucureşti, Humanitas, 2014
Editorial
pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 26,
martie 2016.
