Arma culturală – nucleul unui soft power românesc

Editorial pentru numărul 7 din SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, număr care nu ar fi fost posibil fără contribuția Mariei Rus Bojan, critic de artă și curator independent, membru în comitetul de selecție pentru Rusia și Estul Europei al Tate Modern, Londra

Obsesia discuției despre brandul de națiune

În România există o stranie sensibilitate, un fel de traumă colectivă, poate printre puținele sentimente colective care ne unesc: frustrarea pentru o imagine defavorabilă a României în afară și nevoia unei strategii inteligente de brand de națiune. Este un subiect care dezleagă frenetic energii discursiv-intelectuale deosebite. De cele mai multe ori, cei care care vorbesc confundă brandul de țară cu brandul turistic, dar asta nu este chiar cea mai mare inconsistență. Toți cei care intră în discuție se referă la ceva miraculos, la o găselniță care să proiecteze dintr-o dată România între marile atracții pentru ca aici să vină milioane de turiști și noi doar să stam în diverse locuri și să-i taxăm. Marea problemă este că nimeni nu încearcă să fie realist și nici măcar nu se realizează un efort de grup, ci ne găsim mereu într-o întreprindere de polemică și răfuială între găști. Ultimul mare scandal a fost generat de brandul vegetal produs de Elena Udrea și echipa. Ne aducem aminte sloganul „România, mereu surprinzătoare”, am râs cu poftă cu toții și am făcut bancuri memorabile. A venit apoi România - Fabulospirit, o încercare interesantă a MAE de a vinde România, realizată de un specialist român, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai țările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos care nu a surprins pe nimeni ceea ce a făcut să fie abandonat, deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău.

Din mai multe motive, nu a ieșit nimic din aceste polemici naționale. Noi așteptăm minuni peste noapte, un adevărat miracol comunicațional, o iluminare a lumii în ceea ce privește România. În timp ce politica făcea totul pentru ca România să piardă din credibilitate, credeam că o construcție comunicațională poate minți pe toată lumea. Nu a ieșit mare lucru și pentru că nu ne-am gândit serios să facem un proiect integrat, fără luptă între ministere, fără competiție absurdă între diferiți actori implicați.

Dar problema construcției unui puternic brand de țară este aceea a căutării unui loc gol în mintea lumii, un loc pe care să-l ocupi. Sigur că aici contează și creativitatea, dar mai există o modalitate care îți oferă ocazii și oportunități, acela de a fi prezent la momente importante, să participi intens la civilizația și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea țării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poți fi acolo decât dacă ești alături de contemporani. Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generații politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Suntem membri NATO și UE, suntem în interiorul, nu înafara cercului, participăm la decizii, chiar dacă ratăm cele mai importante momente, uneori din prostie, alteori din lipsa de specialiști, dar, de cele mai multe ori, din dezbinare politică sau orgolii prostești.  

Cultura ca nucleu de soft power

Joseph Nye, inventatorul conceptului de soft power, prevestea că arma letală a secolui XXI va fi cultura. Cred că pe măsură ce globalizarea produce tot mai multe efecte unificatoare, șansa de a da lumii produse culturale care ies din serie este o șansă tot mai importantă pentru țările care au avut șansa, sau neșansa, unor experiențe sau chiar experimente istorice care au produs un mod specific de locuire a lumii, de actualizare a unor valori universale sau de inventare a unor practici culturale specifice.

De multe ori, facem greșeala să ne gândim la soft power ca și la războiul nevăzut al forței de atracție și respingere dintre țări, dar competiția de influență în general, după modelului culturilor cu valențe hegemonice și atunci ne descurajăm considerând că ne lipsește ceva din Hard power (economia, armata etc.) pentru constituirea sintezei într-un smart power care să avantajeze România în competiția globală. E adevărat , SUA au făcut din ”pop culture” o invadare a culturii și vieții cotidiene din întreaga lume, iar China a construit forța de influență prin asistarea săracilor din lume, prin cultura de milenii, confucianism, arte marțiale sau bucătărie și aceste doua modele sunt imposibil de imitate, par descurajante. Dar acestea sunt țari care nu pot fi imitate pentru că și ambițiile lor sunt diferite de ale noastre. Exista însă, în ultimii ani, exemplele unor țări mici care au reușit salturi uriașe în acumularea de soft power: Norvegia, Korea de Sud, Qatar și altele.

 Dacă Nye a teoretizat pornind de la cazul Americii și nevoii de expansiune, astăzi tot mai mulți analiști de geostrategie spun că marea condiție de atractivitate a unei țări pe care insistă strategul american, cea a existenței într-o societate a unui sistem de valori universale, în timp ce culturile parohiale au mai puține șanse de a construi un soft power eficient, devine vulnerabilă, fiind necesare și alte condiții pentru asta. Una dintre ele este cea a susținerii ideației de către instituții, organisme sociale sau economice, forțe sociale puternice. Dacă Nye vorbește despre forța unui set de imagini legate de apologia individialismului sau hedonismului societății consumului de masă, asociate cu democrația neoliberală și libertatea, în ultimii ani a apărut prin intermediul confucianismului cel mai puternic soft power oponent acestui model, dar care a reușit o destul de puternică penetrare în lume. Această imagologie și sistem ideatic care se opune societății de consum aduc, prin intermediul confucianismului, valori diferite: subordonarea individualului, respectul datoriei ca și cale spre umanitate, promovarea austerității și respingerea opulenței, a ascetismului și moralității contra universalismului principiului plăcerii promovat de societatea de consum.

Cred ca este posibilă și a treia cale între aceste doua variante de soft power ale unor actori mondiali importanți, un soft power care valorifică cultura și moduri de viață specifice, moduri concrete de actualizare a valorilor universale. Cred că Nye are dreptate când vorbește despre societățile cu valori universaliste, dar nu are dreptate când consideră că societățile caracterizate de culturi parohiale nu pot produce sau trăi consonant cu valorile universale. Studiile despre cultura politică parohială (locală sau provincială) sunt destul de vechi deja și astăzi nu se mai susține atât de evident ideea existenței unor comunități  care nu conștientizează importanța problemelor de interes național și mondial și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Chiar dacă și azi există aspecte de parohialism, comunicarea și globalizarea au schimbat cred mult chiar și ethosul politic din societățile aflate în diferite faze de dezvoltare și evoluție în raport cu democrațiile neoliberale luate ca reper-standard. Cred că societățile parohiale sunt traversate de fluxuri de valori universale, cred că particularul trăirilor se va întâlni mereu cu universalul, indiferent cât de închisă sau tradiționalistă pare sau este  o societate.

România, campioana ratării ocaziilor, sper că va reuși să valorifice în viitor această șansă de a folosi cultura pentru acumularea unui soft power de care avem nevoie pentru a obține mai mare influență și forță, într-o lume și într-o regiune a bulversărilor și mișcărilor de tectonică politică și geostrategică.

Romanian way of life?

În mod firesc ne întrebăm în ce măsură putem oferi lumii un complex de imagini și idei care să ne facă atrăgători sau măcar demni de respect, iar răspunsul este, în opinia mea, categoric afirmativ.

Tradiția noastră culturală, participarea României la nașterea unor fundamente ale culturii contemporane este un argument sănătos, puternic, cu condiția de a promova cu curaj această poziție. Despre Brâncuși, puțin știu că este român, ca și despre Eugen Ionesco, Cioran, Mircea Eliade sau Tritan Tzara, Marcel Iancu. Dar nu cred că frustrarea asta a noastră poate oferi mai mult decât un fundal de credibilitate pentru a folosi cultura contemporană ca sursă de soft power.

Avem aici câteva handicapuri în cei 25 de ani de rătăcire în căutarea lânei de aur a democrației. În primul rând, cultura este pentru politicienii români o anexă de câteva fraze la sfârșitul proiectului electoral sau programului politic. Politicienii și diplomații cred că scena folosește doar pentru a se urca ei în campanie, iar casele de cultură doar pentru a face conferințe județene sau municipale de partid. Atât stânga, dar și dreapta, atâta cât pot ele fi diferențiate, adică mai mult prin etichetă, au cultivat în jurul lor producători sau manageri culturali, unii veritabili, dar care s-au folosit de sinecurile oferite prea mult pentru a se răfui cu competiția sau pentru a promova doar interese de gașcă. Atât Fundația Culturală Română, creată și condusă de Augustin Buzura, cât și Institutul Cultural Român, au avut proiecte interesante, dar au fost, fiecare la rândul ei, decapitate politic. O instituție ca ICR, de exemplu, trebuie să dezvolte filiale în cât mai multe capitale cu putință, evident nu și la Târgu Jiu.

Tot mai mult, strategii soft powerului cultural spun că tipul acesta de instituții trebuie scoase din ambasade, desfăcute de legătura prea strânsă cu ministerele de externe și legate de zonele de piață ale culturii contemporane, ele trebuie administrate de oameni cu experiență în domeniul managementului artistic sau creației și conectate la agenții de impresariat, canale de difuzare media, curatori, zone de distribuție pe internet.

Există o tendință în țările cu regimuri paternaliste sau autoritariste de a ostraciza curentele culturale sau artiștii care nu prezintă o imagine frumoasă a țării. Japonia este un exemplu foarte bun de pierdere masivă de soft power din cauza cerinței ca arta să înfrumusețeze realitatea.

Cultura românească are nevoie de sprijin puternic din partea societății, dar mai mult are nevoie de libertate. Orice formă de libertate, înafară de cunoscuta libertate de a muri de foame, cum se întâmplă de multe ori în relația dintre politică și artiști. Libertatea și-o pot câștiga singuri artiștii, dar pentru ca să putem obține un adevărat soft power este vorba despre un efort comun, îndelungat, susținut de societate, dar mai ales de către statul român.

Statul nu poate produce conținuturi culturale de impact, ar trebui mai bine să se ocupe de conservarea patrimoniului, dar el trebuie să creeze cadrul pentru ca industriile culturale și creative să se poată dezvolta, să poată aduce fonduri europene și să poată accesa banii din credite bancare sau alte surse. Conform unui comunicat al unei asociații de profil de la noi, IMM-urile din sectorul cultural și creativ din întreaga Europă au un acces limitat la finanțare, iar în perioada 2014 – 2020 până la 13.4 miliarde de euro riscă să nu fie investiți de către bănci în companii cu un plan solid de dezvoltare, chiar dacă pentru economia europeană reprezintă 4.4% din PIB-ul Uniunii.
Sute de artiști plastici români sunt astăzi în galeriile cele mai importante din lume și criticii vorbesc despre ei ca venind cu un mesaj proaspăt, nealterat. Acest număr special din Sinteza dedicat artei contemporane, aduce o relevantă hartă și câteva indicații, chiar minimale, despre forța unui soft power artistic spontan, dar care nu își poate face efectul atâta timp cât nu are în spate forța unitară care o poate da un stat care susține arta și politici culturale discrete, dar unificatoare.

Dincolo de potențialul pe care îl poate avansa direct statul prin buget, cum este cazul Festivalului Enescu, practica ne arată că acolo unde cultura este descentralizată sau lăsată pe mâna unor manageri privați pricepuți, lucrurile avansează cu o viteză neașteptată, succesul Festivalului de Teatru de la Sibiu sau al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj arată că putem aduce în țară mii de oameni importanți din afară care se pot convinge prin trăire că România este eternă și fascinantă.
Literatura noastră de azi și industria cărții, părăsite complet de politicile culturale făcute pe genunchi, pot furniza în lume imaginea unei țări care a avut și are o experiență ce merită o privire pentru unicitatea și autenticitatea trăirii. Sunt scriitori români traduși, în acest moment, în străinătate, despre care nu se vorbește aproape deloc în România: Ați auzit de Filip Florian, Florin Lăzărescu, Petru Cimpoieșu, Alexandru Ecovoiu? Aceștia și mulți alții ca ei sunt autori traduși în mai multe țari, chiar dacă nu sunt la fel de cunoscuți ca și Herta Muller, Norman Manea, Mircea Cartărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameșteanu. Dacă am promova mai insistent cel putin doi poeți uriași ai României de azi: Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, ne-am da seama că poezia noastră poate cuceri lumea și că handicapul unei limbi minore, de slabă circulație, este doar o explicație facilă.

Filmele lui Călin Netzer, Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu iau premii internaționale care ne ajută să aflăm că acești tineri trăiesc și creează în România.

Într-un secol douăzeci și unu care va fi secolul imaginii, ei vorbesc și valorifică  pe piaţa artistică mondială singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa şi disperarea de a fi român, disperarea de a merge contra istoriei şi pe lângă civilizaţie. Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi în morală de tranziţie. Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc, pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti. Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate. Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe aceşti copii teribili ai camerei de filmat este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceauşist despre primul film al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care a doua zi redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşește să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde.

În ultimii trei ani, discotecile din toată lumea sunt invadate de piese românești house și dance. Inna, Antonia, Alexandra Stan, Morandi, Radio Killer sau Eduard Maya sunt câteva dintre numele devenite celebre în Europa şi în Statele Unite. AFP scria, în 2011, că “succesul acestor tineri artişti români vine ca un balsam pentru inima conaţionalilor lor într-o ţară afectată de o gravă criză economică şi a cărei percepţie în străinătate este adesea limitată la “mici, cenuşiu şi corupţie” ”. Chiar dacă suportă multe critici de la esteții pretențioși, genurile house şi dance au succes în toată Europa.

Acesta este un romanian way of life care care ne unește cu ceilalți, în contextul unor valori universale. Chiar dacă, după criteriile lui Verba sau Joseph Nye, suntem încă o societate cu o cultură parohială, putem spune că am trăit și trăim toate dramele umanității și avem ce spune lumii despre viața noastră.

Avem forța trăirii în sigurătate și izolare, am cunoscut trădarea vestului și abandonarea, am căutat forme de supraviețuire și conservare a umanității din noi. Am salvat valori universale într-o istorie care ne calcă în picioare din cincizeci în cincizeci de ani.

În secolul trecut, George Enescu spunea că ”Mişcarea noastră artistică se află într-un contrast disproporţionat de mare cu restul vieţii noastre sociale. Dacă administraţia şi politica românească ar fi atins nivelul vieţii noastre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni”. Evident, astăzi nu s-a schimbat nimic radical.

Poate că aceasta a fost o șansă, dar în marea înfruntare a războaielor cognitive viitoare, a nu miza pe forța artei și culturii, ca armă importantă și resursă de soft power, poate însemna un eșec garantat în proiectul de societate, indiferent care va fi acesta și când va veni el.