Editorial pentru numărul 7 din SINTEZA, revista de
cultură și gândire strategică, număr care nu ar fi fost posibil fără
contribuția Mariei Rus Bojan, critic de artă și curator independent, membru în
comitetul de selecție pentru Rusia și Estul Europei al Tate Modern, Londra
Obsesia discuției despre brandul de națiune
În România există o stranie
sensibilitate, un fel de traumă colectivă, poate printre puținele sentimente colective care ne
unesc: frustrarea pentru o imagine defavorabilă a României în afară și nevoia
unei strategii inteligente de brand de națiune. Este un subiect care dezleagă
frenetic energii discursiv-intelectuale deosebite. De cele mai multe ori, cei
care care vorbesc confundă brandul de țară cu brandul turistic, dar asta nu
este chiar cea mai mare inconsistență. Toți cei care intră în discuție se referă
la ceva miraculos, la o găselniță care să proiecteze dintr-o dată România între
marile atracții pentru ca aici să vină milioane de turiști și noi doar să stam
în diverse locuri și să-i taxăm. Marea problemă este că nimeni nu încearcă să
fie realist și nici măcar nu se realizează un efort de grup, ci ne găsim mereu
într-o întreprindere de polemică și răfuială între găști. Ultimul mare scandal
a fost generat de brandul vegetal produs de Elena Udrea și echipa. Ne aducem aminte sloganul „România, mereu surprinzătoare”, am râs cu poftă cu toții și am
făcut bancuri memorabile. A venit apoi România - Fabulospirit, o încercare interesantă a MAE de a vinde România, realizată
de un specialist român, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l
facă praf, unii spunând că numai țările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o
să arătăm lumii că suntem flămânzi și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos care nu a surprins pe
nimeni ceea ce a făcut să fie abandonat, deși pentru un concept publicitar
contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău.
Din mai multe motive, nu a
ieșit nimic din aceste polemici naționale. Noi așteptăm minuni peste noapte, un
adevărat miracol comunicațional, o iluminare a lumii în ceea ce privește
România. În timp ce politica făcea totul pentru ca România să piardă din
credibilitate, credeam că o construcție comunicațională poate minți pe toată
lumea. Nu a ieșit mare lucru și pentru că nu ne-am gândit serios să facem un
proiect integrat, fără luptă între ministere, fără competiție absurdă între
diferiți actori implicați.
Dar problema construcției
unui puternic brand de țară este aceea a căutării unui loc gol în mintea lumii,
un loc pe care să-l ocupi. Sigur că aici contează și creativitatea, dar mai
există o modalitate care îți oferă ocazii și oportunități, acela de a fi prezent la momente importante,
să participi intens la civilizația și istoria contemporană, cu toate
frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea țării, ci este
important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poți
fi acolo decât dacă ești alături de contemporani. Cu toate necazurile noastre
interne și lipsurile unor generații politice nereușite, România este un actor
al lumii contemporane. Suntem membri NATO și UE, suntem în interiorul, nu înafara cercului, participăm la decizii, chiar dacă ratăm cele mai importante
momente, uneori din prostie, alteori din lipsa de specialiști, dar, de cele mai
multe ori, din dezbinare politică sau orgolii prostești.
Cultura ca nucleu de soft power
Joseph Nye, inventatorul conceptului de
soft power, prevestea că arma letală a secolui XXI va fi cultura. Cred că pe măsură
ce globalizarea produce tot mai multe efecte unificatoare, șansa de a da lumii
produse culturale care ies din serie este o șansă tot mai importantă pentru
țările care au avut șansa, sau neșansa, unor experiențe sau chiar experimente
istorice care au produs un mod specific de locuire a lumii, de actualizare a
unor valori universale sau de inventare a unor practici culturale specifice.
De multe ori, facem greșeala să ne
gândim la soft power ca și la războiul nevăzut al forței de atracție și
respingere dintre țări, dar competiția de influență în general, după modelului
culturilor cu valențe hegemonice și atunci ne descurajăm considerând că ne
lipsește ceva din Hard power (economia, armata etc.) pentru constituirea
sintezei într-un smart power care să avantajeze România în competiția globală.
E adevărat , SUA au făcut din ”pop culture” o invadare a culturii și vieții
cotidiene din întreaga lume, iar China a construit forța de influență prin
asistarea săracilor din lume, prin cultura de milenii, confucianism, arte
marțiale sau bucătărie și aceste doua modele sunt imposibil de imitate, par
descurajante. Dar acestea sunt țari care nu pot fi imitate pentru că și
ambițiile lor sunt diferite de ale noastre. Exista însă, în ultimii ani,
exemplele unor țări mici care au reușit salturi uriașe în acumularea de soft
power: Norvegia, Korea de Sud, Qatar și altele.
Dacă Nye a teoretizat pornind de la cazul
Americii și nevoii de expansiune, astăzi tot mai mulți analiști de geostrategie
spun că marea condiție de atractivitate a unei țări pe care insistă strategul
american, cea a existenței într-o societate a unui sistem de valori universale,
în timp ce culturile parohiale au mai puține șanse de a construi un soft power
eficient, devine vulnerabilă, fiind necesare și alte condiții pentru asta. Una
dintre ele este cea a susținerii ideației de către instituții, organisme
sociale sau economice, forțe sociale puternice. Dacă Nye vorbește despre forța
unui set de imagini legate de apologia individialismului sau hedonismului
societății consumului de masă, asociate cu democrația neoliberală și
libertatea, în ultimii ani a apărut prin intermediul confucianismului cel mai
puternic soft power oponent acestui model, dar care a reușit o destul de
puternică penetrare în lume. Această imagologie și sistem ideatic care se opune
societății de consum aduc, prin intermediul confucianismului, valori diferite:
subordonarea individualului, respectul datoriei ca și cale spre umanitate,
promovarea austerității și respingerea opulenței, a ascetismului și moralității
contra universalismului principiului plăcerii promovat de societatea de
consum.
Cred ca este posibilă și a treia cale
între aceste doua variante de soft power ale unor actori mondiali importanți,
un soft power care valorifică cultura și moduri de viață specifice, moduri
concrete de actualizare a valorilor universale. Cred că Nye are dreptate când
vorbește despre societățile cu valori universaliste, dar nu are dreptate când
consideră că societățile caracterizate de culturi parohiale nu pot produce sau
trăi consonant cu valorile universale. Studiile despre cultura politică parohială (locală sau provincială)
sunt destul de vechi deja și astăzi nu se mai susține atât de evident ideea
existenței unor comunități care nu
conștientizează importanța problemelor de interes național și mondial și nu au
interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Chiar dacă
și azi există aspecte de parohialism, comunicarea și globalizarea au schimbat
cred mult chiar și ethosul politic din societățile aflate în diferite faze de
dezvoltare și evoluție în raport cu democrațiile neoliberale luate ca
reper-standard. Cred că societățile parohiale sunt
traversate de fluxuri de valori universale, cred că particularul trăirilor se
va întâlni mereu cu universalul, indiferent cât de închisă sau tradiționalistă
pare sau este o societate.
România, campioana ratării
ocaziilor, sper că va reuși să valorifice în viitor această șansă de a folosi
cultura pentru acumularea unui soft power de care avem nevoie pentru a obține
mai mare influență și forță, într-o lume și într-o regiune a bulversărilor și
mișcărilor de tectonică politică și geostrategică.
Romanian way of life?
În mod firesc ne întrebăm
în ce măsură putem oferi lumii un complex de imagini și idei care să ne facă
atrăgători sau măcar demni de respect, iar răspunsul este, în opinia mea,
categoric afirmativ.
Tradiția noastră culturală,
participarea României la nașterea unor fundamente ale culturii contemporane
este un argument sănătos, puternic, cu condiția de a promova cu curaj această
poziție. Despre Brâncuși, puțin știu că este român, ca și despre Eugen Ionesco,
Cioran, Mircea Eliade sau Tritan Tzara, Marcel Iancu. Dar nu cred că frustrarea
asta a noastră poate oferi mai mult decât un fundal de credibilitate pentru a
folosi cultura contemporană ca sursă de soft power.
Avem aici câteva
handicapuri în cei 25 de ani de rătăcire în căutarea lânei de aur a
democrației. În primul rând, cultura este pentru politicienii români o anexă de
câteva fraze la sfârșitul proiectului electoral sau programului politic.
Politicienii și diplomații cred că scena folosește doar pentru a se urca ei în
campanie, iar casele de cultură doar pentru a face conferințe județene sau
municipale de partid. Atât stânga, dar și dreapta, atâta cât pot ele fi
diferențiate, adică mai mult prin etichetă, au cultivat în jurul lor producători
sau manageri culturali, unii veritabili, dar care s-au folosit de sinecurile
oferite prea mult pentru a se răfui cu competiția sau pentru a promova doar
interese de gașcă. Atât Fundația Culturală Română, creată și condusă de
Augustin Buzura, cât și Institutul Cultural Român, au avut proiecte
interesante, dar au fost, fiecare la rândul ei, decapitate politic. O
instituție ca ICR, de exemplu, trebuie să dezvolte filiale în cât mai multe
capitale cu putință, evident nu și la Târgu Jiu.
Tot mai mult, strategii
soft powerului cultural spun că tipul acesta de instituții trebuie scoase din
ambasade, desfăcute de legătura prea strânsă cu ministerele de externe și
legate de zonele de piață ale culturii contemporane, ele trebuie administrate
de oameni cu experiență în domeniul managementului artistic sau creației și
conectate la agenții de impresariat, canale de difuzare media, curatori, zone
de distribuție pe internet.
Există o tendință în țările
cu regimuri paternaliste sau autoritariste de a ostraciza curentele culturale
sau artiștii care nu prezintă o imagine frumoasă a țării. Japonia este un
exemplu foarte bun de pierdere masivă de soft power din cauza cerinței ca arta
să înfrumusețeze realitatea.
Cultura românească are nevoie de
sprijin puternic din partea societății, dar mai mult are nevoie de libertate.
Orice formă de libertate, înafară de cunoscuta libertate de a muri de foame,
cum se întâmplă de multe ori în relația dintre politică și artiști. Libertatea și-o
pot câștiga singuri artiștii, dar pentru ca să putem obține un adevărat soft
power este vorba despre un efort comun, îndelungat, susținut de societate, dar
mai ales de către statul român.
Statul nu poate produce conținuturi
culturale de impact, ar trebui mai bine să se ocupe de conservarea
patrimoniului, dar el trebuie să creeze cadrul pentru ca industriile culturale și
creative să se poată dezvolta, să poată aduce fonduri europene și să poată
accesa banii din credite bancare sau alte surse. Conform unui comunicat al unei
asociații de profil de la noi, IMM-urile din sectorul cultural și creativ din întreaga Europă au un
acces limitat la finanțare, iar în perioada 2014 – 2020 până la 13.4 miliarde
de euro riscă să nu fie investiți de către bănci în companii cu un plan solid
de dezvoltare, chiar dacă pentru economia europeană reprezintă 4.4% din PIB-ul
Uniunii.
Sute de artiști plastici români sunt astăzi în
galeriile cele mai importante din lume și criticii vorbesc despre ei ca venind
cu un mesaj proaspăt, nealterat. Acest număr special din Sinteza dedicat artei contemporane, aduce o relevantă hartă și câteva
indicații, chiar minimale, despre forța unui soft power artistic spontan, dar
care nu își poate face efectul atâta timp cât nu are în spate forța unitară
care o poate da un stat care susține arta și politici culturale discrete, dar
unificatoare.
Dincolo
de potențialul pe care îl poate avansa direct statul prin buget, cum este cazul
Festivalului Enescu, practica ne arată că acolo unde cultura este
descentralizată sau lăsată pe mâna unor manageri privați pricepuți, lucrurile
avansează cu o viteză neașteptată, succesul Festivalului de Teatru de la Sibiu
sau al Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj arată
că putem aduce în țară mii de oameni importanți din afară care se pot convinge
prin trăire că România este eternă și fascinantă.
Literatura noastră de azi și
industria cărții, părăsite complet de politicile culturale făcute pe genunchi,
pot furniza în lume imaginea unei țări care a avut și are o experiență ce
merită o privire pentru unicitatea și autenticitatea trăirii. Sunt scriitori
români traduși, în acest moment, în străinătate, despre care nu se vorbește
aproape deloc în România: Ați auzit de Filip Florian, Florin Lăzărescu, Petru
Cimpoieșu, Alexandru Ecovoiu? Aceștia și mulți alții ca ei sunt autori traduși în
mai multe țari, chiar dacă nu sunt la fel de cunoscuți ca și Herta Muller, Norman
Manea, Mircea Cartărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameșteanu. Dacă am promova
mai insistent cel putin doi poeți uriași ai României de azi: Ion Mureșan și
Ioan Es. Pop, ne-am da seama că poezia noastră poate cuceri lumea și că
handicapul unei limbi minore, de slabă circulație, este doar o explicație
facilă.
Filmele lui Călin Netzer, Puiu,
Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu iau premii internaționale
care ne ajută să aflăm că acești tineri trăiesc și creează în România.
Într-un secol douăzeci și unu care va
fi secolul imaginii, ei vorbesc și valorifică
pe piaţa artistică mondială singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa
şi disperarea de a fi român, disperarea de a merge contra
istoriei şi pe lângă civilizaţie. Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de
comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a
pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O
realitatea care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi
în morală de tranziţie. Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie
pentru a falsifica, ei povestesc, pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi
au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti.
Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au
trebuit să le abandoneze la maturitate. Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe
aceşti copii teribili ai camerei de filmat este faptul că nu urăsc. Ei nu
îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceauşist despre
primul film al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează
un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele
unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii
oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de
numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca
milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care a
doua zi redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşește să
iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor
ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde.
În ultimii trei ani, discotecile din toată lumea sunt
invadate de piese românești house și dance. Inna,
Antonia, Alexandra Stan, Morandi, Radio Killer sau Eduard Maya sunt câteva
dintre numele devenite celebre în Europa şi în Statele Unite. AFP scria, în 2011, că
“succesul acestor tineri artişti români vine ca un balsam pentru inima
conaţionalilor lor într-o ţară afectată de o gravă criză economică şi a cărei
percepţie în străinătate este adesea limitată la “mici, cenuşiu şi corupţie” ”.
Chiar dacă suportă multe critici de la esteții pretențioși, genurile house şi dance au succes în toată
Europa.
Acesta este un romanian way
of life care care ne unește cu ceilalți, în contextul unor valori universale.
Chiar dacă, după criteriile lui Verba sau Joseph Nye, suntem încă o societate
cu o cultură parohială, putem spune că am trăit și trăim toate dramele umanității
și avem ce spune lumii despre viața noastră.
Avem forța trăirii în
sigurătate și izolare, am cunoscut trădarea vestului și abandonarea, am căutat
forme de supraviețuire și conservare a umanității din noi. Am salvat valori
universale într-o istorie care ne calcă în picioare din cincizeci în cincizeci
de ani.
În secolul trecut, George Enescu spunea că ”Mişcarea noastră
artistică se află într-un contrast disproporţionat de mare cu restul vieţii
noastre sociale. Dacă administraţia şi politica românească ar fi atins nivelul
vieţii noastre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni”.
Evident, astăzi nu s-a schimbat nimic radical.
Poate că aceasta a fost o șansă, dar în
marea înfruntare a războaielor cognitive viitoare, a nu miza pe forța artei și
culturii, ca armă importantă și resursă de soft power, poate însemna un eșec
garantat în proiectul de societate, indiferent care va fi acesta și când va
veni el.
