Politica noastră ucide speranţa

Stau alaturi de fiul meu si ne uitam la un clip al lui Michael Jackson filmat in Brazilia. El lăcrimează discret şi mă întreabă de ce a murit Michael fără să apuce aniversarea de 65 ani. Cred că este vîrsta cea mai inaintată pe care şi-o poate el imagina, poate este chiar veşnicia pentru mintea lui. Îmi povesteşte apoi că, probabil, eroul lui nici măcar nu a murit, ci este undeva pe o insulă, pe o plajă, înconjurat de femei frumoase şi delfini. Ma uit la el si ma incurca un nod in gat, dar mă uit cu preocupare spre un raft cu cărţi şi piticu nu observă. Vreau să-i spun că eroii care se cocoşează şi se zbârcesc sunt jalnici de aceea zeii trebuie să ramâna tineri si ca să nu-i transforme în bătrânei paralitici, Dumnezeu îi ia la el din timp. Dar nu nu sunt sigur că ar putea înţelege şi mă mulţumesc să îi spun că şi eu cred că Michael e pe insula aceea. Ma intreb însă: de ce este atât de puternic mitul, de unde se naşte in mintea copilului meu acestă speranţă. El are 8 ani, eu 48 de an? Intre noi sunt patru decenii si mii de întâmplări prin care am trecut, cu bucurie sau suferinţă. El nu acceptă că sfârsitul e moartea şi mintea lui plămădeşte un mecanism de apărare de o forţă teribilă. Impotriva tuturor, a televizoarelor care zilnic dau omagii si comemorări, a celor care il deplâng pe marele cântăreţ, mintea şi inima lui au născut un fir de iarbă de care se agaţă speranţa. Eroul nu e mort, eroul nu avea voie să moară.

Din living aud, in pauza dintre diferite certuri de la talk show de seara, unul la care am fost şi eu de multe ori. Stiu ce se întâmplă, ştiu ce se discută şi fără să ascult. Moderatorul nu moderează, invitaţii nu spun nimic care ar putea aduce ceva in mintea noastră. Fiecare isi apara seful de partid sau partidul. Cu toate sofismele posibile, cu glume nesarate, cu orice minciună. Impotriva logicii, a bunei cuvinte, a raţiunii şi a moralei. Fără ruşine se joacă o comedie absurdă in care nu crede nimeni, toţi ştiu că este doar o formă de a consuma timpul. Poate că politicienii se gândesc că telespectatorii vor aprecia cât de tare s-a ţinut unul sau altul, cât de smecher a fost, ce bine le-a zis-o duşmanilor. Poate sunt unii care cred că aşa e bine, dar ce vedem este o bataie de stradă între ţigani fricosi care se impung superficial cu brişca, fără pericol, doar pentru zbierete si spectacolul de impresionare. Este tot ce poate produce politica la noi în ţara. Mă întreb cum s-a putut ajunge la aceasta jalnica stare. Nu pot crede că a fost mereu aşa.

Politica ar trebui să nască speranţa că omul nu este singur în faţa destinului. Oamenii se leagă de lideri sau de partide pentru a nu fi singuri pe pământ, cum spune preotul la casătorie. Unii se duc spre partide pentru a reuşi să conducă, dar trebuie să lupte pentru asta in politica normală puţin lucruri se primesc cadou. Puţini oameni sunt animale singuratice , cei mai mulţi caută să se asocieze cu alţii în diferite forme. In sindicate, asociatii, cluburi, clanuri sau familii. Pentru a putea să faci ceva în social, dacă ai vreun vis, un gând, vreun proiect trebuie sa te susţină şi alţii, trebuie sa obţii voturi.

Pentru ca politica să poată naşte mituri mai departe oamenii au dat politicienilor un statut aparte. Pe multi oamenii i-au transformat în vulturi deşi poate, în realitate, erau doar nişte piţigoi trişti şi rebegiţi. Politicienii nu înţeleg nevoia oamenilor de a urma pe alţii, nevoia de a crea mituri şi imaginii după care să se conducă. Nevoia oamenilor de mituri naşte monştrii câteodată, dar omenirea nu se opreşte niciodată din iluzia de cautare a oamenilor excepţionali, din credinta că unii dintre ei au fost dăruiţi cu harul de a schimba lumea, de a fi călăuze pe drumul istoriei.

Cand un om politic veritabil, unul care a ajuns la o anumită popularitate, esuează atunci omoară cel puţin o speranţă pusă în el. Când un om politician votat de câteva mii de oameni măcar se murdăreste cu noroi, face o crimă pentrucă ucide visul mai multor oameni de a trăi mai bine. Uitaţi-vă la băile de mulţime, oamenii vor să te atingă dacă eşti politician, vor să pipăie prin aceasta un vis. Stiu că au fost minţiţi de multe ori, spun că politicienii i-au trădat, că nu merită nimic, dar vor fi prezenţi acolo în mulţimea care se calcă în picioare pentru a te vedea, a da mâna cu tine. Am fost alaturi de conducătorii României când treceau prin mulţimi extaziate, am văzut feţele oamenilor şi m-am cutremurat de uriaşa distanţă dintre visele lor şi ce credeau conducătorii despre asta.

Nu vă bucuraţi, i-am spus unuia odat[, acestă mulţime vrea cu disperare să-şi atigă cu mâna visul de a trăi mai bine, nu personalitate noastră i-a adus aici, niciunul din meritele noastre, ci speranţa lor de a scăpa de sărăcie şi amar, acestea îi fac să ne atingă cu religiozitate. Voi, pardon, noi suntem doar instrumente pe care ei vor să le încarce cu energie pentru a reuşi. In maşinile negre cu geamuri fumurii în care ne suiam, colegii mei, conducătorii, energizaţi îşi aduc aminte de sondaje şi mă întreabă cum mai stau la incredere şi intenţia de vot,. Sigur nu sunt bune sondajele, nu vezi, prietene, spun ei ce emoţie colectivă, ce mulţi oameni au venit să ne aclame, oameni care nu erau obligaţi de nimeni să stea în ploaie sau frig.

Inutil să le spui că omul politic este doar un obiect, un intermediar între oameni şi realizarea unei vieţi mai bune, a unui trai decent. Un vis pentru care oamenii fac totul să şi-l realizeze singuri, se luptă de dimineaţa până seara să facă asta, iar tu, ca politician, trebuie de multe ori doar să nu-i încurci. De cele mai multe ori politicienii nu înţeleg asta, iar oamenii nu mai pot vedea viitorul din cauza lor. Egoismul politicienilor şi lupta lor disperată pentru a ocupa tot spaţiul aceala al puterii, cu familiile lor flămânde, cu grupurile de interese este imaginea degradată a unui mit. Un mit pe care oamenilor l-au cladit cu greu, impotriva vieţii lor nefericite, cu resursele lor visare tot mai firave. Oamenii au nevoie să creadă în curăţenia noastră şi în înălţimea de spirit a celor aleşi pentru o garanţie că nu sunt singuri iar drumul pe care merg este bine ales.

Iar astăzi, cea mai mare crimă a politicii este că ucide speranţa, omoară visul oamenilor că prin propriul lor sacrificiu vor trăi mâine un pic mai bine.

Bilant de campanie

O democrație bolnavă

(despre cum ne bucurăm de liberatate pe furiş)



Influenţa cetăţenilor în politica la noi rămâne minima iar spatiul public românesc se caracterizează printr-o distanţă imensă dintre cetăţeni şi putere. Un spatiu pe care nu avem cu cel să-l umplem decat poate cu nesimtirea functionarilor publici care îl umilesc pe cetăţean în fiecare moment al interacţiunii lor. Auzim cîteadată de cetăţenie civică sau de participare civică şi atunci ne este clar că se vorbeste despre altă ţară. Oamenii nu stiu la ce foloseste informarea, iar speranţa lor ca ar putea schimba ceva prin votul sau activitatea lor civica este firavă. Semnele clare că democratia noastră este bolnavă vin din lipsa de încredere a cetăţenilor în instituţii sau în reprezntanţii alesi de ei în administraţie.
Politicienii fac apel la voinţa majorităţii şi la poporul suveran, dar este poporul suveran? În nici un caz, poporul nu participă la niciuna din deciziile importante, pur şi simplu, a fost exclus din spaţiul public. O nouă aristocratie provenită din capitalismul de cumetrie teoretizat de Ion Iliescu a pus mâna pe putere. O elită surdă, rapace şi arogantă a blocat toate intrările în sistemul de putere. Democraţia excluderii functionează cu o tot mai sistematică frecvenţă în toate situaţiile în care decidem câte ceva. O Constituţie croită să rezolve situaţii de distributie a puterii intre un Prim Ministru şi un presedinte care s-au apucat s-o modifice la un moment dat este siluită în fiecare zi chiar de judecătorii puşi să aducă lumină. Cine conduce Romania, ne întrebăm în multe situatii, Presedintele sau Premierul_. Niciunul, pentru că Premierul are puterea şi banii, iar Presedintele are doar fanii, simpatizanţi la care poate face apel cand incepe un conflict.

Romania se balansează între un regim prezidential şi unul parlamentar, iar românii se uită năuciţi la acest spectacol şi îşi aleg pe cel cu care vor ţine după semne si criterii aiurea, ca la fotbal.

Absenteismul masiv nu este un blam la adresa oamenilor politici, nu este un gest conştient de revoltă aşa cum îl prezintă unii analişti prin presa noastră. Este un gest de abandon, un semn de abrutizare a cetăţeanului care nu mai caută soluţii, nu mai crede că ar fi cineva capabil să facă ceva pentru el sau pentru România. Votul exprimă cetăţenia politică iar atunci cînd doar 30% din bucureşteni se prezintă la urne este semn că poporul nu are în nici un fel dorinţa de a se simţi suveran. Absenteismul nu este nici grevă electorală, ci o forma de fraudare din partea publicului aşa cum era furtul din proprietatea socialistăm de pe terenurile IAS-urilor. Românii declară în toate sondajele din ultimii zece ani că sunt foarte interesaţi de alegeri, că vor merge să voteze cu siguranta, de regulă, în jur de 70%De ce mint atunci, de ce nu spun adevărul ca să transmită clar o atitudine? Stiu că nimeni nu are cum să-i pedepsească, iar bietul operator de interviu s-ar bucura să audă adevărul, în sfarsit, ca să nu-l mai critice seful că a contabilizat minciuni.

Dar nimic, cetăţeanul nu se revoltă când nu merge la vot, el fură pur şi simplu ceva din edificiul democratiei, niste timp pentru el. Politicianul il minte firesc, cetăţeanul face la fel, dar nu ca să se răzbune, o face din convingere şi pentru că aşa a fost obisnuit să se comporte cu tot ceea ce nu poate fi cuantificat doar în dreptul lui. El, sigur, stie ca are dreptul de a nu merge la vot, dar nu iși ia acest drept constient, deschis, ci îl fură, işi ia aceasta libertate pe furiş. Absenteismul, la noi, nu este unul de protest, adică politic, ci este unul cultural sau social, comportament învatat de dezinteres fata de participarea şi actiunea colectivă. Nu avem absenteism de protest, ci vot de protest: voturile pentru un Vadim, Becali sau chiar Oprescu sunt voturi impotriva partidelor, politicienilor şi guvernarilor de toate culorile.

Analiştii se intreabă doct de ce nu merg oamenii la vot, iar alţii şi mai docţi, spun că aşa este şi în Europa. Dar nu e aşa,la noi nu merg la vot din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernantii liberali au câstigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte? Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu siktir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri care le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile tot mai defect. Din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.

Minciuna din sondaje privind participarea la vot si mai ales constanța ei este cel mai bun indicator că traim intr-o democratie bolnava unde am ramas la meteahna veche, din comunism, de a ne fura drepturile si de ne bucura de libertate pe furis.


text care va apare in www.qmagazin.ro