Am văzut un moment jenant al Summitului NATO de la Bucuresti. Niste jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce minunat a fost momentul in care au participat la conferinta de presă a lui Putin, unde la venirea Țarului au aplaudat in picioare de li s-au umflat palmele. Au și explicat că este un conducător puternic pe care-l admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit jurnalisti ce povesteau cu mandrie ca vin la Bucuresti cei mai puternici oameni ai planetei. Poate o fascinatie normală a unui popor umilit, generatie de generatie, fața de un adevarat Tătuc, urmasulul lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucuresti, regia descrisă perfect de Serge Ciahotin, intr-o analiza psihanalitică a fascismului, a functionat ca la carte. In primul rând, venirea lui Putin la Conferinta de presa a fost data ca nesigură, ca si venirea la Bucuresti. Apoi s-a anuntat că vine ministrul de externe. Apoi jurnalistii au fost lasati sa astepte aproape o oră creindu-se tensiune, mai ales ca usile s-au inchis si sentimentul de izolare creștea. Nimeni nu isi părăsea locul pentru ca urma sa nu mai poată reintra in sala si pierdea acest moment istoric al intalnirii cu Tarul Vladimir. Apoi a aparut Putin prin surprindere, pe o altă usă decat pe care era asteptat. Surpriza totală, deus ex machina, salvarea fericita a situatiei ii face pe jurnalsti sa se ridice in picioare si să aplaude intrarea teatrala a Presedintelui Putin. După aceasta, situatie era perfect controlabila. Jurnalistii devin niste păpuși și multi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtatorul de cuvant iar intrebarile sunt puse aproape exclusiv de jurnaliștii ruși. Cand se infiltreaza o intrebare indiscretă, presedintele o pasează, jurnalistii cred că nu a ințeles-o. Cum să nu o inteleagă cand stie perfect germana si engleza meseria lui trecută purtându-l multi ani in strainătate? Nimeni nu mai observă că jurnalistii rusi erau deja instalati in toate pozitiile privilegiarte pentru a pune intrebări. Presedintele pleacă in trombă și fiecare jurnalistă crede ca a fost un moment, o fracțiune de secundă, in care Putin s-a uitat doar la ea. Seara pe la televiziuni jurnaliste incantate povesteau despre marea intalnire, desi avea putine de spus despre mesajele transmise de Tigru, cum il numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzatie, un fel de lumina, ceva ca si cum Isus s-a aratat pe drumul spre Emaus.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?
Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?
Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.
