La 21 mai 2020, Ungaria va dezveli, probabil într‑o jelanie națională, un Memorial Trianon, altul decât
monumentul deja existent, de fapt o intervenție în arhitectura peisagistică a străzii Alkotmány, stradă
aflată în legătură cu Piața Szabadság (Libertatea), lângă Ambasada SUA și Piața Kossuth, adică in imediata apropiere a
Parlamentului Ungariei. Acolo, pe o rampă de vreo 100 de metri se vor găsi
numele a peste 12.000 de localități care constituiau Magna
Hungaria, în indexul din 1913, dispuse aleatoriu. Chiar dacă proiectul a
fost criticat de oponenții
regimului de la Budapesta pentru revenirea la revizionism sau pentru că
accentuează o nostalgie care nu folosește la nimic, această temă este fundamentul
întregului discurs politic al partidului care conduce azi Ungaria, FIDESZ și care se legitimează politic prin folosirea
memoriei istorice. „Sindromul Trianon” este cea mai bună motivație pentru un așa‑zis patriotism care este menit să‑i aducă pe toți maghiarii alături, chiar dacă această reunire
în memoria istorică este una mai puțin glorioasă, mai degrabă o rană pe care
politicienii și
intelectualii maghiari o țin sângerândă de 100 de ani. FIDESZ a reușit astfel să monopolizeze națiunea și sentimentul național, dar și să diabolizeze opoziția cea trădătoare care nu ține cu poporul și care nu înțelege marea lui traumă istorică.
Politica recursului la memorie și sindromul Trianon
Când privim
politica din Europa Centrală și de Est nu putem să nu observăm că „istoria
contează”. Mai ales în cazul Ungariei, obiectul studiului nostru, vorbim despre
o identitate națională defensivă care își are originea în controversata istorie a construirii națiunii și a statului ca un proces întrerupt și neterminat chiar înainte de aderarea la UE, portretizarea acestuia fiind
o constantă luptă de libertate împotriva puterilor străine opresive. Majoritatea
conceptelor modernității – europenizare sau occidentalizare – trebuie analizate
pe fundalul acestei traiectorii istorice. Attila Ágh, scriitor, politolog și filozof
maghiar, notează faptul că națiunile moderne care au apărut în Europa Centrală, în secolul al XIX‑lea au
supraviețuit în forme mai mult sau mai puțin secularizate oferind drept exemplu Imnul Național Maghiar care este o rugăciune către Dumnezeu și care face referire constantă la „sindromul națiunii perdante” („the loser–nation syndrome”).
Finalul anilor 1980 a redeschis căutarea identităților, în primul rând pentru identitatea națională suprimată de comunism, iar după revenirea la democrația liberală scenariul „Întoarcerea în Europa” a fost unul de
succes în țările din Europa Centrală și de Est datorită discursurilor legate de
europenizare și modernizare, dar și pe fondul propagării mesajelor legate de excepționalismul unor țări precum Ungaria sau Polonia. Aceste curente au creat însă foarte mari așteptări din partea populației. Visul unei europenizări rapide în semi‑periferia Europei s‑a bazat
pe cadrul conceptual al „faliei occidentale”, conform căreia se pot repeta evoluțiile rapide care au existat în Europa Occidentală după al Doilea Război
Mondial, însă abordarea s‑a dovedit a fi mai degrabă una
naivă și, în același timp, contraproductivă deoarece a condus la creșterea gradului de apatie, dar și de nemulțumire a populațiilor, cu precădere în anii 2000, la care s‑a adăugat și criza economică din 2008. În noua situație, discursul public a fost divizat între două
curente dominante: modernizarea centrată pe apartenența la UE și tradiționalismul centrat pe statul‑națiune, iar din cauza contextului de criză curentul tradiționalist a câștigat teren dovedindu‑se a fi și cel mai bun argument pentru a justifica retorica
celor care promovau nevoia luptei împotriva dependenței de Bruxelles.
Discursul luptei
pentru libertate s‑a dovedit a fi un „mit politic de succes” și a parcurs trei faze: faza „difuziunii”, faza „ritualului” și etapa „sacralității” (Della Sala, 2010, pp. 7-9). În cea de‑a treia fază, discursul a fost preluat de către guverne ca o „mitologie oficială” (Akman și Kassim, 2010, p. 115) pentru „oportunitățile discursive” (DOS), fiind propagate de către acestea prin toate mijlocele media publice,
iar refuzul promovării acestuia era catalogat de către elita puterii drept o
„înaltă trădare” a intereselor naționale. Abby Innes a identificat două tipuri de evoluții politice în Europa Centrală și de Est, „statul capturat de partide” și „statul capturat de corporații”. În primul, motivația politică este dominantă pentru noua elită care transformă statul în funcție de valorile și așteptările ei. Așa s‑a întâmplat în Polonia și Ungaria, de aceea „pârghia UE este, în mod necesar, limitată” (Innes, 2014: 101). Pe
fondul declanșării unei crize mai profunde și mai devreme, Ungaria este cel mai negativ
exemplu care ilustrează dictaturile de catifea (Krasztev & van
Til, 2015).
FIDESZ, partidul național‑populist
ungar, s‑a bazat pe un discurs tradițional‑istoric construit pe „trecutul glorios care nu a fost
niciodată”, adică pe Ungaria Mare, apărând întreaga
Europă (creștină) timp de secole, dar devenind
ulterior o victimă a invaziei marilor puteri. Lupta pentru libertate împotriva
puterilor străine a fost întotdeauna una dintre temele principale de discurs
politic din Ungaria, astfel încât a fost ușor pentru FIDESZ să contureze ca bază pentru discursul său politic
istorica dependență Viena‑Moscova‑Bruxelles. Acesteia i s‑a adăugat trauma „dezmembrării” Ungariei
după Trianon și prin „trădarea” de la Yalta a puterilor occidentale,
după cel de‑al Doilea Război Mondial.
Această construcție
ideologică a fost nucleul discursului politic al FIDESZ promovat de liderii‑cheie și mai ales de Viktor Orbán în mai multe discursuri, cu precădere
în zilele sărbătorilor naționale, drept „călătoria maghiară înapoi în trecut” (Helgesen,
2014). În discursul naționalist‑populist al FIDESZ, Ungaria și‑a pierdut suveranitatea în 1944 odată cu ocupația germană și și‑a redobândit‑o tocmai în 2010, când al doilea guvern Orbán
a produs noua Constituție (adoptată în 2011) și a restabilit continuitatea istorică. Această construcție ideologică se înscrie în tendința ”populism
from above” și folosește memoria istorică pentru legitimarea regimului
politic autoritar.
Modelul Orbán al
dictaturii de catifea reprezintă o amenințare reală pentru toate țările din Europa Centrală și de Est (ECE) și lansează câteva întrebări legitime: (1) de ce aceste țări – din ECE – au fost atât de vulnerabile la criza globală de la finalul anilor 2000?; (2) care sunt
factorii responsabili pentru reacțiile negative la criza internă în anii 2010?;
(3) cum sunt posibile reacțiile care pretind că este necesară consolidarea politicilor dictaturilor de catifea pentru
a apăra țările de „noi invazii” în cazul crizei refugiaților?
FIDESZ practică, în
mod consecvent, un discurs dublu care imită un comportament pro‑UE pentru
publicul internațional și diametral opus atunci când se adresează
publicului intern. Este cunoscut însă faptul că dictaturile de catifea nu
vizează convingerea majorității, ci au ca obiectiv mobilizarea minorității active, încăpățânată și reducerea la tăcere a majorității formând un consens permisiv în jurul discursului dominant.
Recursul la memorie, ca dimensiune esențială pentru legitimitatea politică a FIDESZ, a apărut într‑unul dintre
primele discursuri publice ale liderului ungar Viktor Orbán, susținut în 16 iunie 1989, cu ocazia rememorării Revoluției Maghiare de la 1956. Considerat a fi unul dintre momentele care au
marcat cariera sa politică, Orbán a solicitat în acel discurs retragerea trupelor sovietice din Ungaria și sfârșitul „dictaturii comuniste”.
Per ansamblu, în
discursul FIDESZ, maghiarii sunt portretizați ca fiind o națiune care a suferit mult timp de jugul opresiunii externe,
actorii principali fiind otomanii, habsburgii, sovieticii și, în cele din urmă, europenii prin evocarea unor momente‑cheie
care să susțină această teorie și să genereze sentimentul de apartenență și mândrie națională: Tratatul de la
Trianon (1920), ocupația nazistă (1944–1945) și perioada socialistă (1948–1990). Istoria
este utilizată de FIDESZ ca un instrumentum regni
pentru a contura și răspândi ideea că, pentru națiunea maghiară, independența este importantă întrucât a fost încălcată în repetate rânduri, iar acum FIDESZ dorește să o restaureze și să o protejeze.
Întrucât recursul
la memorie este utilizat în competiția electorală actuală din Ungaria (Mink și Bonnard, 2010), legitimarea acestuia face ca acest tip de politică să poate fi utilizată
atât pentru dispute politice interne, la nivelul unei societăți, dar și inter‑statale. Cu toate acestea, deși aceasta este doar o distincție tipică, analizarea dimensiunilor interne și externe, ca două straturi distincte care sunt afectate de politica memoriei ne permite să
identificăm diferite declinări ale acestui tip de politică. Ambele dimensiuni
se încadrează într‑o piatră de temelie a proiectului politic global menționat mai sus, pe care FIDESZ a realizat‑o.
În prima fază a
vieții sale politice, între înființarea sa din 1988 și aderarea Ungariei la UE, în 2004, FIDESZ a urmărit
întotdeauna o politică pragmatică, arătând un grad ridicat de adaptabilitate. Fiind
perceput, la început, ca un partid liberal și moderat de dreapta, a avansat, treptat, puncte de vedere mai
conservatoare, pentru ca mai apoi să se așeze din punct de vedere
doctrinar pe locul fostului Forumului Democrat Maghiar (Fowler 2006; Oltay 2012).
FIDESZ s‑a dovedit a fi foarte priceput în valorificarea pasivității adversarilor săi politici, iar această capacitate a fost confirmată și în domeniul politicii memoriei. Când a fost restabilită o democrație pluralistă în Ungaria, principalii adversari ai FIDESZ, adică
social‑democrații și liberalii, nu au arătat niciun angajament
puternic de a concepe propria lor viziune globală asupra istoriei și au îmbrățișat mai degrabă retorica statelor din Europa Centrală care reveneau în Europa, viziune ilustrată cel mai bine de Milan Kundera în conceptul „Un Occident kidnappé” (1983). Statele din Europa Centrală nu au împărtășit, însă, aceeași rațiune în spatele poziției lor similare față de istorie. Calculul politic a fost motivul principal al reticenței postcomuniste de a trata istoria: într‑un moment
istoric în care acest sistem social era înfățișat ca o dictatură care își oprimase cetățenii timp de jumătate de secol, detașarea de moștenirea comunistă era convenabilă politic și din rațiunea de a evita orice referire la trecutul
sensibil. Pentru liberali însă, a fost mai mult o problemă de valori
ideologice conform cărora istoria trebuia tratată doar de istorici profesioniști, iar politica trebuie să se abțină de la manipularea istoriei, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în comunism. Drept urmare, în cei 14 ani ai perioadei de preaderare la UE, atât post‑comuniștii, cât și liberalii nu s‑au angajat să elaboreze o narațiune coerentă pentru a încorpora tranziția maghiară și urmările acesteia într‑o perspectivă istorică mai largă și atrăgătoare.
FIDESZ a reclamat
adesea lipsa unui pluralism satisfăcător între istoricii maghiari, susținând că temele și evenimentele cheie din istoria maghiară, cum ar fi Tratatul de la Trianon, perioada interbelică și Revoluția maghiară din 1956, au fost descrise doar dintr‑o
perspectivă și a susținut că istoriografia
maghiară ar trebui să fie supusă unui proces de reechilibrare, dând voce și relevanță publică opiniilor care au fost marginalizate cu precădere în perioada comunismului. Astfel, în 2 ianuarie 2014, are
loc înființarea Institutului Veritas, instituție care poate fi considerată chintesența politicii bazată pe recursul la memorie a FIDESZ. Pe site‑ul
de prezentare a Institutului se face referire clar la necesitatea stabilirii
adevărului istoric și este explicată rațiunea înființării: guvernul a fondat acest institut cu
„scopul explicit de a studia și reevalua cercetările istorice din ultimii o sută cincizeci de ani ai Ungariei, în special a acelor evenimente istorice care au generat multe dezbateri, dar
care nu au ajuns niciodată la un consens” și cu scopul de a „readuce națiunea la adevăratul său destin, adevărata direcție istorică”.
Trei teme principale
sunt în atenția Institutului: 1. Ungaria post‑compromis: Tratatul de
la Trianon, care este identificat drept „cea mai mare
tragedie a Ungariei din secolul al XX‑lea, ale cărei răni rămân deschise chiar și astăzi”; 2. epoca interbelică; 3. epoca postbelică, încercând
să evalueze „dacă poporul maghiar și‑a acceptat pasiv situația [comunismul] fără a protesta sau dacă a existat rezistență”.
Nu în ultimul
rând, analiștii politici vorbesc despre strategia FIDESZ de a pune semnul egal între dictatura nazistă și comunism, iar acțiunea care a exemplificat cel mai elocvent această ideea
a fost înființarea Muzeului Casa Terorilor (Terror Háza Múzeum), situată pe bulevardul Andrássy din Budapesta, într‑o clădire unde a funcționat atât sediul Partidului Național Socialist Maghiar, condus de Ferenc Szálasi, dar ulterior și Autoritatea pentru Protecția Statului (poliția secretă a regimului comunist, din 1948 până în 1956) care a torturat și ucis mulți dintre contestatarii regimului. Conform site‑ului
oficial – www.terrorhaza.hu, Ungaria a trebuit să lupte împotriva a „două
sisteme, cele mai crude ale secolului XX”, adică nazismul și socialismul, pentru a redobândi „libertate și independență”, datorită sacrificiului luptătorilor pentru
libertate. Directorul Muzeului, istoricul Mária Schmidt, este considerat a fi
„ideologul principal al opiniilor foarte controversate ale guvernului actual
asupra istoriei” datorită activității ei în promovarea unei
interpretări revizioniste a celui de‑al Doilea Război Mondial și Holocaustului (Balogh, 2014a).
Al doilea
eveniment istoric fundamental care continuă să joace un rol în politica externă
a Ungariei – Tratatul de la Trianon din 1920 – este mult mai adânc înrădăcinat
în fondul ideologic și istoriografic al lui FIDESZ. Etichetată drept „stat
învins” la sfârșitul Primului Război Mondial, Ungaria
a fost „dezmembrată”, pierzând aproape două treimi din teritoriul pe care îl
avea sub dubla monarhie austro‑ungară. Alături de aceasta, o parte
considerabilă a populației sale se află acum într‑unul dintre statele care s‑au format ulterior (mai ales în Cehoslovacia
și România). De atunci, problema minorităților maghiare din străinătate a fost percepută ca un subiect viu și fundamental, care merită un interes deplin și este demonstrată de rolul foarte puternic jucat de
vicepremierul pentru comunitățile maghiare din străinătate.
Acordarea cetățeniei ungare maghiarilor din afara granițelor, care au avut strămoși maghiari înainte de 1920 sau între 1938 și 1945, a fost o strategie a FIDESZ care face parte din proiectul mai larg
de legitimarea politică prin recursul la memorie.
Din perspectiva unor istorici maghiari însă, modul în care FIDESZ
utilizează în retorica sa Tratatul de la Trianon este o strategie politică
permanentă și nu una întemeiată în mod obligatoriu pe istoriografie. Potrivit
lui Gábor Egry, director al Institutului de Istorie Politică de la Budapesta, în ciuda dorințelor naționaliștilor maghiari de a înfățișa acest eveniment ca fiind o traumă națională, nu există o bază solidă pentru interpretarea
Trianonului ca fiind o experiență traumatică, ci, mai degrabă, „există un
concept de traumă culturală care postulează că traumele s‑ar putea dezvolta
printr‑un efort mediat conștient de actorii din sfera publică și care, prin eforturi repetate […], pot educa
practic populația că există ceva care le‑a fost traumatic”. Memoria Tratatului de la Trianon, ca narațiune a suferinței comune, poate fi creată și diseminată doar într‑o perioadă în care niciun martor viu al evenimentului nu ar fi
pus la îndoială afirmația
acceptată pe
scară largă că împărțirea țării a fost trăită imediat și exclusiv ca o tragedie de către populație. O astfel de interpretare oferă Guvernului de la Budapesta
oportunitatea de a exploata semnificații simbolice pentru a‑și desfășura politica externă regională, precum și pentru a abate atenția publicului de la problemele interne, jucând cartea naționalistă. Cu toate acestea, analiștii politici notează că, în timp ce FIDESZ acordă acum o
importanță majoră comemorării Tratatului de la Trianon, poziționându‑l ca fiind o catastrofă națională ale cărei consecințe dezastruoase încă îi bântuie pe ungurii în ziua
de azi, atitudinea FIDESZ față de acest eveniment istoric nu a fost consecventă. În sprijinul acestei idei este
elocvent momentul din anul 1990, când președintele Parlamentului, György Szabad, a cerut Adunării Naționale să comemoreze 70 de ani de la Tratatul de la Trianon,
iar membrii FIDESZ au părăsit sala în semn de protest (Nyyssönen, 2002). Prin urmare, putem observa chiar în chestiunea
Tratatului de la Trianon atitudinea „pragmatică” a FIDESZ în ceea ce privește memoria colectivă. FIDESZ și‑a adaptat constant discursul în ceea ce privește memoria colectivă la diferite audiențe și contexte și este modelată de diferite interese, în funcție de prioritățile de moment din politica internă și externă. Astfel, exploatând dezamăgirea populației față de democrație și de modelul neoliberal de la care oamenii au avut
așteptări majore după 1990, FIDESZ a valorificat‑o
oferind populației o versiune
alternativă a
istoriei. Diferite acțiuni precum ridicarea de monumente, redenumiri ale
străzilor, politica educațională cu accent pe selecția manualelor, organizarea de evenimente și comemorări publice, alături de discursul politic explicit
demonstrează politica FIDESZ de a propaga puncte de vedere specifice cu privire
la istoria maghiară. Dintre acestea putem aminti: egalizarea nazismului și a comunismului sub steagul „totalitarismului”, auto‑victimizarea
națiunii ungare, omogenizarea ideală a națiunii care acoperă conflictele subnaționale, precum și anihilarea stângii istorice prin ștergerea legitimității acesteia și reabilitarea perioadei interbelice și a figurilor maghiare din acea etapă care au avut
legătură cu înfrângerea responsabilităților statului maghiar pentru politicile anti‑evreiești înainte și în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial.
II. Ungaria de la politica memoriei, la protecția minorităților.
Uniunea
Europeană a sesizat, mai ales după terminarea conflictului EST‑VEST ca există
în Europa politici ale memoriei de natură conflictuală care afectează puterea
de construcție a unei Europe unite, bazate pe
valori comune și pe identificare, pe baza unei cetățenii civice. Sunt așa‑numitele
„regimuri memoriale”, cum le numește Johann Michel. Politicile europene au încercat să inhibe aceste
memorii contradictorii, prin diferite forme de colaborare în care actorii au
fost obligați să se poziționeze neconflictual sau colaborativ, cum sunt fondurile
transfrontaliere prin care vecinii fac proiecte comune, în care sunt obligați să conlucreze în
cheltuirea banilor europeni. Principala temă de acest fel a fost „Problema
Trianon”, deoarece această pierdere masivă de teritorii a Ungariei a creat o
politică a memoriei conflictuale care a fost mascată și oarecum inhibată doar în perioada comunistă, în numele
internaționalismului proletar. În 2001, prin
Legea Statutului, Ungaria a deschis conflicte cu țările vecine prin acordarea dublei cetățenii, justificând acest lucru la Bruxelles prin tratamentul discriminatoriu aplicat minorităților, chiar dacă toate țările respectau toate criteriile UE. În conflictul născut,
Ungaria a reușit să preseze destul de mult intrarea
pe agenda europeană a problemei legăturilor Budapestei cu minoritățile și chiar o anumită
trecere de la teme precum „reunificarea națiunii maghiare” (așa cum era
prezentată în
discursul intern), la o temă cu aspect mai civic „apărarea drepturilor minorităților naționale” – cum era prezentată la Bruxelles. Negocierile cu
caracter diplomatic realizate de UE au fost destul de puțin eficiente, iar mobilizările consecvente și gălăgioase ale politicienilor de la Budapesta au reușit să includă în tratatele comunitare categoria „minorități naționale”.
Încă
din 1990, Tratatul de la Trianon și trauma deschisă de
acesta au devenit temele cele mai importante de mobilizare în spațiul politic maghiar. Privit ca o lovitură dată în inima
națiunii maghiare, Budapesta leagă de Tratatul de la Trianon și principiul responsabilității guvernului maghiar față de maghiarii aflați în țările vecine, mai ales
față de cei din Transilvania, pe baza a două direcții care coexistă în definirea națiunii: una politică
sau civică, ce definește populația dintre frontiere și una etno‑naționalistă, care
înglobează toate teritoriile unde maghiarii au o pondere semnificativă. De fapt, în 1989, una dintre primele modificări din
Constituția Ungariei a fost mențiunea „Republica Ungaria se consideră responsabilă de
soarta maghiarilor care locuiesc în afara granițelor și favorizează menținerea legăturilor lor
cu Ungaria” – art. 6, alin. 3. Între 1990 și 1998, „doctrina Antal” a consolidat un triptic format
din: asumarea protecției diplomatice a minorităților naționale, crearea unui
model central european de tratare a minorităților, principiul consultării minorităților.
Odată
cu anul 1998 lucrurile s‑au schimbat mult, deoarece programul politic al FIDESZ‑MPP,
alianța condusă de FIDESZ, punea în miezul politicii voința de a „promova interesul național, adică interesele tuturor
maghiarilor din bazinul carpatic și din restul lumii” și vorbește pentru prima dată de „relațiile inter–ungurești” pentru acordarea de sprijin deplin populației maghiare din statele vecine. Ideea era că, în acest
fel, Ungaria se poate folosi de integrarea europeană și regulile ei pentru a depăși trauma cauzată de Trianon, iar „patria mamă” să‑și poată aduce acasă fii risipiți în alte țări.
Pe
plan politic, etalonul european a vizat, în primul rând, legitimarea unei
„politici naționale” percepută în țările vecine drept
implicit iredentistă și văzută în Europa de Vest drept o sursă potențială de conflict. Liderii
maghiari au prezentat minoritățile naționale ca fiind un vector al cooperării transfrontaliere și al stabilității regionale, preluând noțiunile de „regionalism”, „subsidiaritate” sau „descentralizare”, promovate
de organizațiile europene. În anii următori, oficialii
unguri au presat continuu la Bruxelles și
Washington pentru a fi priviți ca gardieni ai
drepturilor minorităților în Europa și pentru a impune criterii legate de acest fapt în
evaluarea țărilor aflate în procesul de aderare. După
aderarea la Consiliul Europei, în noiembrie 1990, Ungaria a încercat să semneze
tratate bilaterale care conțin clauze pentru
protecția minorităților naționale cu România și Slovacia
și fiindcă acestea au refuzat a făcut tot posibilul ca să
le blocheze aderarea. Aceste acțiuni au fost tot
timpul acompaniate de încercarea de a impune pe agenda majorității organizațiilor europene norme
juridice care să statueze vinovății ale statelor în
nerespectarea drepturilor minorităților și să justifice cererile de autonomie. Chiar dacă aceste
cereri excedau cadrul juridic al integrării și mulți politicieni
occidentali le vedeau periculoase pentru propriile state, după 1990 s‑au adoptat două convenții specifice, Carta Limbilor Regionale sau minoritare europene (1992) și Convenția‑cadru pentru protecția minorităților naționale (1995). Aceste
texte nu au fost ratificate de majoritatea țărilor europene, dar au constituit
un motiv important de propagandă și de activare a minorităților din România și Slovacia, mai ales în perioadele
electorale.
Guvernele maghiare au reușit unele succese cum ar fi Declarația finală a Pactului de
stabilitate, adoptată în 1995, care a
statuat că soluționarea litigiilor bilaterale să fie o condiție necesară pentru aderare, invitând statele în cauză să
„aprofundeze relațiile
lor de bună vecinătate în toate aspectele lor, inclusiv în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale”. Chiar dacă erau afirmate unele
standarde, acestea nu erau clare, nici universal valabile, iar cerințele comunitare pentru protecția minorităților naționale variau de la o țară candidată la alta, în conformitate cu
criterii politice sau legale (Hughes și Sasse, 2003). Probabil că, din această cauză, tratatele
comunitare au ignorat drepturile minorităților naționale, a căror respectare
constituia o obligație impusă numai statelor candidate. Nici când s‑a revizuit Tratatul privind Uniunea
Europeană la Amsterdam, în 1997, și în 2001, la Nisa, acquis‑ul comunitar nu a menționat drepturile minorităților naționale, cu toată presiunea Ungariei.
După aceste tatonări, Ungaria a construit cel mai
important instrument pentru folosirea memoriei Trianonului în scopul
legitimării politice, dar și reconstrucției identitare: Legea Statutului. Prezentat la Bruxelles ca un instrument
neconflictual de protejare a identității maghiarilor de peste hotare, Legea
Statutului a fost însoțită de un organism politic prin care a fost promovată – „Conferința inter‑maghiară permanentă” – creată
în 1992 și
care, conform unui ministru de atunci, întruchipează națiunea maghiară cu 15 milioane de
membri. Legea presupunea inclusiv emiterea unui document, cu valoare de pașaport, un fel de certificat de naționalitate maghiară. Viktor Orbán a
prezentat această lege, respinsă de țările vecine, ca fiind o mare
contribuție
pe care Ungaria o aduce la viitorul Europei, amintind că Europa nu este o uniune de state sau de regiuni, ci este o Europă a comunităților.
În această concepție, națiunea maghiară, deși separată de diferite
frontiere de stat, ar fi unită într‑o entitate
supranațională unică dacă toate statele
vecine ale Ungariei a adera la UE. În mod firesc, toate țările vecine Ungariei au observat și acuzat faptul că Legea Statutului
este un atac implicit la prevederile Tratatului de la Trianon. Dar raportul
Comisiei de la Veneția, deși
a criticat unele aspecte cum ar fi extrateritorialitatea legii sau alte aspecte
discriminatorii, mai degrabă a legitimat protecția minorităților în străinătate. Comisia de
la Veneția
nu a căutat
să
efectueze o mediere între țările aflate în litigiu, rămânând un
document destul de general și consensual, pentru ca, mai târziu,
parlamentarul olandez Erik Jürgens să îl catalogheze prea general și inaplicabil, chiar prea favorabil,
cerând chiar abandonarea Legii Statutului. Jürgens a vorbit despre aspectele de
„prozelitism pro‑ungar” și intenția implicită de a aneantiza Tratatul
de la Trianon.
După 2003, Ungaria a negociat cu România și Slovacia un text mult schimbat, care
urma să devină caduc peste 3 ani, atunci când cele două țări deveneau membre cu drepturi
depline în UE. Dar Legea Statutului își
făcuse efectul: a retrezit „națiunea” maghiară de pretutindeni și a reușit să dea o justificare juridică și o legitimare politică unui
iliberalism pe care Viktor Orbán a reușit să‑l pună în practică perfect și fără a suferi prea mult în
domeniul sancțiunilor
internaționale.
„Reunificarea virtuală” a națiunii maghiare era deja realizată și de aici o deteriorare a climatului
interetnic din țările
vecine, dar și
un bazin important de votanți pentru Viktor Orbán.
Se poate observa aici că politica memoriei arată în
Uniunea Europeană jocurile de interese momentane, iar lipsa unor instrumente de decizie
și a unor cadre precise de legiferare
a permis actorilor politici maghiari să influențeze agenda europeană și chiar să impună codificarea
progresivă legată de o categorie inventată, special pentru Ungaria și țările vecine, categoria de „minoritate
națională”, neaplicată
în alte țări
și alte realități europene. Aceasta a permis Ungariei, conform opiniei politicienilor de la Budapesta, să scape de acuzațiile de iredentism sau de acuzele privind
tendințele de modificare
a frontierelor. Chiar dacă nu a reușit să refundamenteze conceptul de națiune, Legea Statutului a fost urmată
de multe inițiative
ale guvernelor maghiare ulterioare, toate reușind să consolideze în mentalul
colectiv, dar chiar și pe agenda europeană, „nedreptatea de la Trianon”. În fine, cum scrie
Neumayer, studiul atent al cazului cu
privire la Legea Statutului ne arată limitele europenizării problemelor de
memorie: în ciuda rezolvării conflictului din 2001‑2003 și a consolidării standardelor legale
pentru protecția
minorităților naționale permise de Tratatul de la
Lisabona, persistența regimurilor antagonice ale memoriei naționale articulate cu concepții adânc înrădăcinate ale națiunii, poate sugera relansarea tensiunilor
bilaterale între statele membre ale UE.
III. Percepția Ungariei și a maghiarilor în România
Într‑o anchetă de opinie realizată de Institutul Român pentru Evaluare si
Strategie – IRES, în 2013, relațiile României cu Ungaria erau văzute drept bune de
către 56% dintre persoanele intervievate, cărora li se adaugă 1% care consideră
că sunt foarte bune. Aceste relații au fost văzute
drept proaste sau foarte proaste de către 31%, respectiv 8% dintre persoanele
intervievate. Femeile tind să evalueze aceste relații mai pozitiv decât bărbații, la fel persoanele sub 50 de ani, comparativ cu
cele trecute de această vârstă. Când vine vorba despre relațiile României cu alte țări ale Uniunii Europene, acestea sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievați, în timp ce 6% le văd drept foarte bune; în același timp 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept
foarte proaste. Nu apar diferențe semnificative în percepția participanților la studiu în funcție de caracteristicile lor socio‑demografice sau de
mediul sau zona de rezidență.
Țara pe care românii o consideră în cea mai mare
proporție drept prietenă a României este Spania (88%), aceasta fiind urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%), Austria (82%) și SUA (80%). Cele care sunt văzute drept mai puțin prietenoase la adresa României sunt Franța (pe care
13% o consideră mai degrabă dușman, deși 78% o văd drept mai degrabă prieten), Marea
Britanie (11% dușman vs. 75% prieten), Rusia
(27% dușman vs. 50% prieten) și Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten). Cu cât sunt mai în vârstă sau
mai puțin educați, cu atât respondenții tind să considere în măsură mai scăzută cum că Rusia ar fi mai degrabă dușman decât prieten al României; atunci când vine
vorba despre relațiile cu Ungaria, în
schimb, cu cât respondenții sunt mai tineri, cu atât le evaluează mai
pozitiv, în timp ce distribuirea conform școlarității rămâne valabilă. Respondenții din
Transilvania și Banat tind să evalueze
relațiile cu Ungaria într‑o lumină mai
pozitivă decât cei din Sudul țării și cei din Moldova.
Imaginea relațiilor
interetnice din România. Analizând
relațiile din ultimii ani dintre
români și maghiarii din România, 58% spun
că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune;
cumulativ, 34% dintre intervievați ar spune că acestea au fost mai
degrabă proaste sau foarte proaste. Cu cât sunt mai educați, cu
atât respondenții dau un răspuns pozitiv în
proporție mai ridicată la această întrebare. Respondenții din
Transilvania și Banat evaluează relațiile
dintre români și maghiarii din România drept
foarte bune sau bune în cea mai ridicată măsură (72%), iar cei din Moldova în
cea mai scăzută măsură (56%). Relațiile dintre români și
etnicii germani care locuiesc în această țară sunt văzute drept bune sau foarte bune de către majoritatea
intervievaților – 89%. Doar 6% dintre aceștia
tind să le considere drept mai degrabă proaste sau foarte proaste.
Studiul IRES relevă o
părere foarte bună a locuitorilor români despre maghiari, astfel, 73% dintre
cei care au participat la sondajul de opinie declară că au o părere bună sau foarte bună despre acest grup etnic. O
părere proastă despre maghiari se reflectă în proporție mai mare în categoria persoanelor cu studii
elementare (27,8%), decât în rândul absolvenților de studii medii (16,3%) și superioare (8,1%).
Ardelenii (69,7%), în
general, declară în mai mare măsură decât locuitorii din zona de sud (59,6%) și Moldova (60,6%) că au o părere bună despre
etnicii maghiari. O proporție semnificativă dintre participanții la studiu, 57%, declară că au vizitat Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%),
vizite la prieteni și
rude (12%), afaceri (7%) sau au fost
doar în trecere (25%). În acest context, subiecții se declară interesați în foarte mare măsură de vizitarea celor două
județe în scopuri turistice (82%). Din
nou, tinerii manifestă o atitudine mai
deschisă, 91% dintre cei între 18 și 35 de ani fiind interesați de a vizita Harghita sau Covasna, spre deosebire de alte categorii de vârstă, unde acest interes
este mai puțin intens: 36‑50 ani – 85, 4%, 51‑65 ani – 81%, peste
65 de ani – 64, 6%. De asemenea, concomitent cu creșterea gradului de educație crește și interesul turistic pentru cele două județe cu populație majoritar maghiară. În același studiu empiric, relațiile dintre românii și maghiarii din România sunt privite drept mai bune
decât înainte de 1989 de către 32%
dintre respondenți, respectiv mai proaste
de către 38% dintre participanții la studiu. Proporții mult mai mari dintre tinerii între 18 și 35 de ani consideră că relațiile dintre cele două etnii sunt mai bune în
prezent, decât cele din rândul persoanelor peste 65 de ani – 26, 5%.
Vizitarea Ungariei și părerea despre țara vecină. Cei
mai mulți dintre români, 51%, nu
au vizitat niciodată Ungaria. Bărbații, în proporție mai mare
decât femeile au vizitat țara vecină României de mai multe ori (25,3% vs. 11,9%).
De asemenea, concomitent cu creșterea nivelului de educație crește și proporția celor care declară că au vizitat Ungaria în
repetate rânduri (Fără școală‑8
clase – 5,7%, Studii medii – 17, 7%, Studii superioare
– 26,5%). Nu în mod surprinzător, cel mai probabil datorită apropierii fizice, locuitorii din Transilvania și Banat declară în măsură mai mare decât ceilalți locuitori ai țări că au fost de mai multe ori în Ungaria.
În general, opinia
românilor despre Ungaria este mai degrabă pozitivă. Conform datelor, 28% dintre
respondenți spun că au o părere
foarte bună, iar 63% au o părere bună despre această țară. Educația intervine în modelarea opiniei despre țara vecină, respectiv 14,3% dintre respondenții cu un grad scăzut de educație declară că au o părere foarte bună, în timp ce
proporții mult mai ridicate dintre
persoanele cu studii medii (29,3%) sau superioare (27,2%) împărtășesc această opinie.
Legea statutului și dubla cetățenie. Majoritatea
românilor, 52%, privesc obținerea dublei cetățenii de către maghiari pozitiv, totuși o proporție însemnată a participanților la studiu dezaprobă inițiativa guvernului Orbán (părere proastă+foarte
proastă – 41%). Părerile pozitive despre posibilitatea maghiarilor din România
de a obține dublă cetățenie se reflectă mai intens în rândul tinerilor (18‑35
ani – 57, 6%), scăzând concomitent cu creșterea în vârstă a respondenților (36‑50 ani – 42, 8%, 51‑ 65 ani – 41, 2%, peste
65 de ani – 35, 4%).
Regiunea în care
locuiesc persoanele care au participat la studiu pare, de asemenea, să influențeze opinia publică în ceea ce privește deținerea dublei cetățenii de către maghiarii din România. Astfel, proporții mai mari dintre respondenții din sud și Dobrogea (33%), respectiv Moldova (34, 3%)
declară că au o părere proastă despre acest aspect decât transilvănenii și bănățenii (24, 4%). De asemenea, gestul unor președinți de consilii județene din Transilvania, deci funcționari ai statului
roman, de a cere cetățenia
maghiară este profund dezaprobat de către români – 70%. Mai mult, majoritatea
respondenților, 56%, consideră că
aceștia își vor schimba atitudinea față de România după obținerea cetățeniei ungare.
Distanța socială mică dintre românii și maghiarii din România. Per ansamblu, cifrele nu relevă atitudini ostile
față de maghiari, majoritatea românilor fiind de acord
să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni
maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%). Românii
sunt mai rezervați, însă, în ceea ce
privește reprezentarea politică de către
lideri maghiari (51% nu ar accepta să aibă reprezentanți politici
maghiari).
Gradul de acceptare a unor
colegi de muncă de etnie maghiară crește concomitent cu nivelul
de educație astfel: fără școală – 8 clase – 69%, studii medii – 84,
9%, studii superioare – 96, 5%. De asemenea, tendința de acceptare a unor colegi de etnie maghiară se
manifestă mai puternic în rândul orășenilor, dar și a locuitorilor din zona
Transilvaniei. Femeile, în măsură mai mare decât bărbații și persoanele cu studii superioare, în măsură mai
mare decât cele cu un grad mai scăzut de educație declară că ar accepta să aibă reprezentanți politici maghiari.
Acceptarea unor vecini
maghiari se manifestă mai puternic în rândul persoanelor cu studii superioare (91,9%), al celor care
locuiesc în orașe (84%) și a celor care locuiesc în zona Transilvaniei și a Banatului (89,6%).
Prietenia cu etnicii
maghiari este în proporție
mai mare acceptată de către respondenții cu studii
superioare, locuitorii din mediul urban și locuitorii din Transilvania și Banat.
50% dintre participanții la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească
este unul negativ, și
doar 39% că acesta este unul pozitiv. Tinerii cu vârste până în 35 de ani
declară în proporție de 41, 6% că rolul UDMR este pozitiv, în timp ce
proporții mult mai mici dintre persoanele
mai în vârstă împărtășesc
această opinie.
Arborarea steagului secuiesc. Arborarea steagului Ținutului Secuiesc, promovat de Ungaria ca semn simbolic al autonomiei a fost in multe
situații subiect de scandal politic și mediatic. În momentul realizării cercetării, 8
din 10 participanți la studiu declarau că
au auzit de diferitele scandaluri privind arborarea steagului secuiesc în
diverse contexte.
Cei mai mulți dintre intervievați consideră că dreptatea este de
partea celor care se opun folosirii
acestui steag – 68%, în timp ce 17% le dau dreptate celor care susțin folosirea acestuia, iar 14% fie nu știu, fie nu doresc să răspundă la această întrebare.
77% dintre persoanele
intervievate spun că au auzit de implicarea autorităților ungare în acest
scandal, prin exprimarea sprijinului pentru folosirea steagului secuiesc, 79%
dintre intervievați consideră că, deși au făcut‑o, autoritățile maghiare nu ar trebui să se implice. O proporție ridicată a intervievaților este de părere că un astfel de gest din partea autorităților ungare poate să afecteze relațiile dintre români și maghiari – 57% cu siguranță da, iar 25% probabil da. Două treimi (74%) dintre
persoanele care au participat la acest studiu consideră, în același timp, că un astfel
de gest poate afecta relațiile dintre România și Ungaria.
IV. Iliberalismul lui Orbán și ecoul lui în Transilvania
Am încercat să vedem într‑un studiu empiric, de tip anchetă de opinie, dacă
presiunea continuă realizată de Ungaria, mai ales în ultimii ani, asupra populației maghiare din Transilvania, cu tema Trianon, are efecte asupra opiniei
publice maghiare din aceasta zonă a României. Am pornit de la faptul că
apropierea Centenarului Trianonului a produs în presa de limba maghiară o mai
mare frecvență a temelor, suscitând și în presa română reacții, mai ales că acestea se contabilizau și la tema Centenarului statului național român. Cercetarea a fost realizată cu sprijinul
echipei de la IRES care a intervievat 659 de subiecți de etnie maghiară rezidenți în județele Harghita și Covasna, acolo unde maghiarii sunt majoritari, regiune
care este continuu „ținta” comunicărilor și acțiunilor administrației de la Budapesta. Operatorii de interviu au fost, de
asemenea, vorbitori de limba maghiară, astfel că rezultatele credem că au câștigat mult în fidelitate. În plus, peste jumătate din eșantion, a fost constituit din maghiari cu dublă cetățenie, aproape de proporția din populația reală unde din
1. 227. 623 de maghiari, 515.000 erau, în 2016, maghiari cu dubla cetățenie.
Lucrarea noastră nu caută să compare atitudinea maghiarilor față de Trianon cu cea manifestată față de alte teme ale climatului interetnic, căci unele
studii realizate în ultimele decenii de autorul acestui articol sau de alți sociologi sunt relevante, ci am vrut să testam aderența sau inaderența la anumite „teze”
importante ale „Problemei Trianonului”, cum sunt cunoașterea temei, atitudinea
față de viitorul apartenenței Transilvaniei la România sau la Ungaria, discutarea
imaginarului colectiv legat de Trianon, intensitatea și modalitățile de resimțire a „dramei”, care au fost instanțele socializante la aceasta temă. În fond, am vrut să examinăm modalitatea specifică în care tema „dramei”
Trianonului acționează în cadrul memoriei colective a maghiarilor
trăitori în Transilvania.
Trianonul și imaginarul colectiv maghiar
64%
dintre maghiarii din eșantion care au auzit termenul „Trianon”
au declarat că acesta le evocă ceva, bărbații într‑o proporție mai
mare decât femeile, orășenii mai mult decât cei din rural și cei bătrâni mai mult decât cei tineri.
Tabel 1. Trianonul – imaginar
colectiv
|
|
Sex
|
Vârsta
|
Școlaritate
|
Mediu de
rezidență
|
|
M
|
F
|
18‑35
|
36‑50
|
51‑65
|
65+
|
Scăzută
|
Medie
|
Superioară
|
Urban
|
Rural
|
|
Când auziți termenul „Trianon”, vă
evocă ceva?
|
Da
|
68%
|
60%
|
64%
|
59%
|
65%
|
72%
|
53%
|
68%
|
84%
|
71%
|
59%
|
|
Nu
|
21%
|
31%
|
32%
|
24%
|
24%
|
22%
|
34%
|
23%
|
12%
|
26%
|
26%
|
|
Nu răspund
|
11%
|
8%
|
4%
|
18%
|
11%
|
6%
|
13%
|
9%
|
4%
|
4%
|
14%
|
În privința conținutului de imagini evocate, cele mai
multe corespund identității traumatizante transmise prin
propaganda oficială a guvernului Orbán: pierderea Transilvaniei de către
Ungaria, separare, dezmembrarea Ungariei mari, pierdere, doliu, tristețe, regret, resemnare, pierderea
drepturilor populației maghiare. Este etichetat ca eveniment istoric, deci capătă o definire
neutrală, doar de 16% din eșantion.
De
altfel, la întrebarea „Credeți că Ungariei i s‑a făcut o nedreptate prin Tratatul
de la Trianon, prin care a pierdut mai multe teritorii, printre care și Transilvania?”, eșantionul răspunde afirmativ
într‑o proporție de 81%, doar 8% răspunzând negativ.
Analizând sursele de informare privind pierderea
Transilvaniei de către Ungaria observăm că familia și școala sunt cele mai importante:
65% au auzit din familie, 54% de la școală, 45% din viața cotidiană,
41% din mass‑media.
Tabel 2. Sursele privind
pierderea Transilvaniei de către Ungaria
|
De unde ați auzit despre
pierderea Transilvaniei de către
Ungaria?
|
Sex
|
Vârsta
|
Școlaritate
|
Mediu de
rezidență
|
|
M
|
F
|
18‑35
|
36‑50
|
51‑65
|
65+
|
Scăzută
|
Medie
|
Superioară
|
Urban
|
Rural
|
|
La școală
|
Nu
|
44%
|
48%
|
20%
|
52%
|
46%
|
78%
|
51%
|
44%
|
41%
|
47%
|
45%
|
|
Da
|
56%
|
52%
|
80%
|
48%
|
54%
|
22%
|
49%
|
56%
|
59%
|
53%
|
55%
|
|
În
viața de zi cu zi
|
Nu
|
56%
|
55%
|
55%
|
54%
|
50%
|
65%
|
69%
|
47%
|
51%
|
53%
|
57%
|
|
Da
|
44%
|
45%
|
45%
|
46%
|
50%
|
35%
|
31%
|
53%
|
49%
|
47%
|
43%
|
|
În familie
|
Nu
|
48%
|
39%
|
53%
|
42%
|
36%
|
42%
|
50%
|
42%
|
30%
|
42%
|
45%
|
|
Da
|
52%
|
61%
|
47%
|
58%
|
64%
|
58%
|
50%
|
58%
|
70%
|
58%
|
55%
|
|
În mass-media
|
Nu
|
59%
|
58%
|
62%
|
53%
|
59%
|
60%
|
61%
|
58%
|
56%
|
60%
|
58%
|
|
Da
|
41%
|
42%
|
38%
|
47%
|
41%
|
40%
|
39%
|
42%
|
44%
|
40%
|
42%
|
|
Din cărți
|
Nu
|
95%
|
93%
|
96%
|
95%
|
98%
|
83%
|
91%
|
95%
|
96%
|
95%
|
93%
|
|
Da
|
5%
|
7%
|
4%
|
5%
|
2%
|
17%
|
9%
|
5%
|
4%
|
5%
|
7%
|
Speranța privind posibilitatea recâștigării Transilvaniei, prezentă atât
în discursurile extremiste ale unor politicieni unguri, din România sau din
Ungaria, a fost testată prin întrebarea „Credeți că în viitor
ar fi posibil ca Ungaria să recâștige
Transilvania?”. Doar o treime (32%) dintre maghiarii din Harghita
și Covasna se declară optimiști cu privire la această posibilitate, 55% nu mai
cred că acest lucru ar fi posibil, iar 14% nu știu sau nu răspund. Speranța este mai prezentă în rândul celor
aflați între 18 și 35 de ani (53%), din mediul urban.
Testând
situația ipotetică a revenirii Transilvaniei la Ungaria, cea
mai mare parte a eșantionului (48%) declară că nu ar avea
nici de câștigat, nici de pierdut, dar există și o parte importantă a
eșantionului (37%) care consideră că ar avea de câștigat, iar 5% cred că ar avea doar de pierdut.
Ungaria
nu este văzută ca un pământ al făgăduinței pentru
majoritatea maghiarilor din Transilvania, doar vreo 20% ar avea tentația să plece în țara vecină dacă ar avea o ocazie bună pentru a face asta.
Ultima
temă a studiului a vizat evaluarea lui Orbán în postura lui de conducător, bun
sau rău, unde doar două procente din populația maghiară din eșantion
dezaprobă activitatea de lider al acestuia.
Am
analizat și comportamentul diferențiat al maghiarilor cu cetățenie română și al celor cu cetățenie dublă,
română și maghiară, cei care au beneficiat de
Legea Statutului. În ceea ce privește imaginarul colectiv
legat de Trianon, populația cu dublă cetățenie este mult mai racordată la aceasta temă, termenul
duce la evocări mult mai bogate și într‑o proporție mai mare față de populația maghiară care are doar cetățenia română. Imaginarul de conflict este mai mult prezent
în rândul maghiarilor cu dublă cetățenie, iar evocarea
spontană a unor imagini neutre mai prezentă la populația care are doar cetățenia română. Și la alți indicatori cum ar fi speranța că Transilvania va reveni Ungariei, cei cu cetățenie dublă sunt mult mai ideologizați și mai activi, cred
într‑o mai mare măsură în imperativele revizioniste, mai mult sau mai puțin ascunse, ale guvernelor de la Budapesta.
Concluzii
Cercetarea de mai
sus a arătat în mod clar că Legea Statutului și propaganda guvernelor de la Budapesta au reușit să creeze, cel puțin în județele Harghita și Covasna, comunități care rezonează la
proiectele Budapestei. Dacă unii cercetători maghiari vorbesc despre o influență mai slabă asupra tinerilor studenți sau elevi din Ungaria, politica lui „Nem! Nem! Soha!” influențează masiv, prin propagarea traumei de la Trianon și chiar printr‑un revizionism destul de manifest, comunitățile maghiarilor de dincolo de granițe. Iliberalismul lui
Viktor Orbán influențează, de asemenea, relațiile diplomatice, dar și pe cele imagologice cu țările vecine, Ungaria fiind pe locul întâi în percepția publică a românilor pe lista „dușmanilor”. Iliberalismul este asumat deschis de
Viktor Orbán care spunea că FIDESZ vizează construcția unui stat iliberal, un stat
neliberal care nu respinge principiile fundamentale ale liberalismului, cum ar
fi libertatea, dar nu face din această ideologie element central al organizării
de stat, ci include o abordare națională diferită, specială.
În Transilvania, guvernul Viktor Orbán cheltuie sume
importante de bani pentru a susține paralelismul etnic. Presă susținută din fonduri dedicate ale
Guvernului de la Budapesta, școli sau grădinițe, stadioane și săli de sport sunt
construite pentru ca maghiarii din
Transilvania să poată trăi „ca în Ungaria, nu ca în România” – după cum declara
un oficial maghiar. Promițând „reunificarea virtuală”
a națiunii, Ungaria a
cheltuit în Transilvania peste 145 de milioane de euro în 2017 și o sumă similară în 2018, iar, în 2019, Ungaria
a lansat fundația Pro Economica, prin care a promis să verse 312
milioane de euro sub formă de mici fonduri destinate dezvoltării agriculturii. Niciodată însă nu știm destinația acestor sume și nici factura totală, deoarece
guvernul Orbán nu face publice aceste date, nici chiar la cererea presei.
Rezultatul este unul care accentuează
distanța socială mare și duce la un adevărat paralelism etnic, necesar guvernului Orbán inclusiv
pentru o jumătate de milion de voturi de la cei cu dublă cetățenie.
Într‑un studiu longitudinal în care, pe baza unor analize
secundare, s‑au delimitat câteva „tipuri ideale” ale manifestărilor identitare
în spațiul transilvan, sociologul
clujean Marius Lazăr realiza un „portret” al maghiarilor din secuime, în care
notează că în cazul populației de aici este vorba despre subiecți a căror autoidentificare se face în termeni
etnici, prin mențiuni precum „maghiar” și „maghiar ardelean”. Familiile maghiare sunt cvasi‑integral omogame,
cu soțul sau soția de aceeași naționalitate. Interacțiunile predilecte sunt intra‑maghiare, la toate nivelurile, inclusiv
familiale sau vizând încrederea și relațiile de prietenie – românii sau alte etnii fiind contactați mai mult vizual („îi cunosc din vedere”). Închiderea se asociază cu o
slabă mobilitate teritorială, ”subiecții interacționează predilect cu alți maghiari și vorbesc întotdeauna în limba maghiară între
prieteni și niciodată în limba română, chiar
dacă parcursul școlar l‑au realizat, în
mod egal, în românește și maghiară”. Sociologul clujean mai remarca tendința de autocompătimire
identitară exprimată de acordul moderat cu enunțul: „Faptul că m‑am născut maghiar
îmi face viața mai grea” se combină cu mândria de a fi maghiar și cu dezaprobarea totală a celor de altă etnie (români sau romi) – care în
nici un caz nu „ar face lumea mai bună”. În fine, această formă de scepticism
etnic, mai curând, se combină cu distanțarea fermă de statutul
dat de cetățenia română, care este mai degrabă stigmatizant și cu retragerea sprijinului moral necondiționat acordat unui astfel de stat.
Cazul recent din localitatea Ditrău (județul Harghita), unde
comunitatea locală – aproape în totalitate de etnie maghiară – s‑a revoltat față de angajarea la brutăria din localitate a doi muncitori din
Sri Lanka și și‑a manifestat îngrijorarea că acest fapt poate reprezenta
un precedent periculos pentru prezervarea siguranței și tradițiilor locale, aduce o dovadă
în plus că minoritățile maghiare din alte teritorii sunt o cutie de rezonanță mult mai bună decât societatea maghiară dintre granițele Ungariei pentru
politicile separatiste și de stimulare a paralelismului etnic, promovate de
Budapesta, sub regimul iliberal al lui Viktor Orbán. Maghiarii din zona Ținutului Secuiesc sunt ținuți în captivitatea coliviei
etnice, iar blocarea integrării ca cetățeni ai statului român este un scop atins
al regimului Orbán.
